Poetica lui Ion Barbu

Dacă în cazul lui Lucian Blaga vorbim despre un poet dublat de un filosof autentic, creator
al unui sistem filosofic original, Ion Barbu reprezintă un alt caz interesant, poetul fiind dublat de
un matematician excepțional. Și tot așa cum poezia și filosofia dialoghează în cazul lui Blaga,
împrumutându-și mijloacele ideatice și expresive, Ion Barbu va evidenția raporturile subtile
existente între poezie și matematică, în special geometrie. El își asumă proiectul unei poetici
ermetice, care utilizează un sistem simbolic propriu, dar este tentat și de explorarea expresivității
arealului balcanic, construind un spațiu poetic care se revendică de la lumea lui Anton Pann.

Repere biografice
Ion Barbu, pe numele său adevărat Dan Barbilian, s-a născut la Câmpulung, Muscel, pe 18
martie 1895, fiind fiul avocatului Constantin Barbilian și al Smarandei Șoiculescu.
Va urma cursurile celebrelor licee bucureștene „Cantemir Vodă” și „Spiru Haret”. Încă din
timpul liceului, Ion Barbu va demonstra o înclinație specială pentru matematică, dar va începe să
scrie și versuri la îndemnul colegului său de școală și prietenului său, viitorul critic și teoretician
Tudor Vianu. Din anul 1914 va studia matematica la Facultatea de Științe a Universității din
București, unde a avut o serie de profesori remarcabili. Studiile îi vor fi întrerupte de intrarea
României în război (1916), astfel că le va termina abia în 1920.
Imediat după război, în anii 1919-1920, va intra în cercul de la Sburătorul, cenaclul condus
de criticul Eugen Lovinescu (la sugestia căruia va și semna cu numele bunicului său, Ion Barbu),
unde va debuta și va publica mai multe poeme din prima etapă de creație, poeme scrise sub
influență parnasiană.
În 1921 va pleca în Germania, unde va studia la mai multe universități, precum Göttingen,
Tübingen și Berlin, studii neconcretizate însă. Este o perioadă boemă, a experiențelor radicale,
de la stupefiante la aventuri erotice diverse (a se vedea corespondența cu Tudor Vianu, cât și
studiul lui Andrei Oișteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură, Ed.
Polirom, 2019). Se va întoarce în țară în 1924 și își va susține teza de doctorat în 1929 cu
matematicianul Gheorghe Țițeica.
În tot timpul petrecut în Germania, Ion Barbu va continua să scrie și poezie, marcând o
nouă etapă în poetica sa, multe dintre creațiile sale din această perioadă fiind publicare în revista
de avangardă „Contimporanul”, apărută în 1921 și condusă de Ion Vinea, poezia sa fiind
percepută de gruparea avangardistă ca fiind una radical-modernistă. După publicarea eșuată a
volumului După melci (1921), care, dintr-o neînțelegere a naturii poeziei sale, va fi ilustrat ca
poezie pentru copii, ceea ce va determina retragerea sa din librării la cerința autorului, va publica
în 1930 un al doilea volum de versuri, constituind principala sa contribuție la evoluția poeziei
noastre: Joc secund.
Ion Barbu va încerca să obțină o catedră la Matematică, la Universitatea din București,
deziderat care se va împlini abia în anii războiului, în 1942. Deși nu a exprimat niciodată anterior
vreo poziție politică, nu a fost afiliat și nici nu a susținut nicio grupare politică în perioada
interbelică, în 1940 va ceda – probabil din oportunism, crezând că noua conjunctură politică i-ar
putea fi favorabilă carierei sale – și va scrie câteva articole în revistele legionare, la care se
adaugă un poem despre „Căpitan” (Corneliu Zelea Codreanu) și unul despre Hitler. După război,
aceeași retorică folosită în articolele pro-legionare va fi pusă în slujba unor articole pro-
comuniste, care lăudau noile cuceriri revoluționare și progresul noii orânduiri.
Astfel, cariera sa literară se încheie în 1935, odată cu publicarea monografiei lui Tudor
Vianu. Până la sfârșitul vieții, în 1961, Ion Barbu se va ocupa aproape exclusiv de matematică,
etapa realist-socialistă din literatura română, instaurată odată cu schimbarea regimului politic, în
1948, ducând la imposibilitatea receptării poeziei sale în această perioadă. Noi abordări critice
vor veni abia după „dezghețul ideologic” din 1965.

Opera poetică a lui Ion Barbu

În prima monografie dedicată poetului și rămasă de referință în exegeza barbiană,
Introducere în poezia lui Ion Barbu (1935), Tudor Vianu este cel care împarte în trei etape creația
poetică a lui Ion Barbu: etapa parnasiană, etapa baladic-orientală sau balcanică și cea ermetică.

Etapa „parnasiană”

Prima etapă a creației poetice a lui Ion Barbu (1919-1921) cuprinde poemele publicate în
revista lovinesciană „Sburătorul”, și în care se poate sesiza influența parnasiană, așa cum a
observat critica încă de la început prin chiar Eugen Lovinescu.
 Parnasianismul a fost un curent literar care a luat ființă în Franța, în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, ca reacție la romantismul târziu, sentimental, și în general la afectivitatea
romantică exacerbată. În contrapartidă, parnasianismul propune o poezie impersonală, neutră,
rece, o poezie a obiectelor rafinate (pe lângă obiecte de artă, bijuterii, metale și pietre prețioase
etc.), din care eul liric a fost alungat. De factură neoclasică, parnasianismul cultivă poezia cu
formă fixă, un cult al artificialității, trimiteri multiple la cultura greco-latină etc. Principalii
reprezentanți sunt Théophile Gautier, cel care a enunțat principiile doctrinei „artă pentru artă”,
atrăgând atenția asupra caracterului gratuit, pur estetic, al creației artistice, Théodore de Banville,
Hérédia, Leconte de Lisle ș.a. Principala revistă a grupării, de unde și numele de „parnasieni”, s-
a numit „Parnasul contemporan” și a fost editată în perioada 1866-1876.
Poezia lui Ion Barbu din această perioadă cuprinde texte precum Copacul, Munții, Lava,
Banchizele, în descrierea voit neutră a acestor forme și fenomene naturale poetul folosind
recurent personificarea ca procedeu prin care, de fapt, transferă tot elanul (neo)romantic
obiectului descris. Modul în care este descrisă aspirația ascensională, dornică de absolut a
copacului nu lasă nicio îndoială caracterului dionisiac al acestei manifestări, deloc „rece și
impersonală”, în fond: „Hipnotizat de-adânca și limpedea lumină/ A bolților destinse deasupra
lui, ar vrea/ Să sfarăme zenitul, și-nnebunit, să bea/ Prin mii de crengi crispate licoarea opalină.”
(Copacul)
De asemenea, trimiterile la Antichitatea greco-latină sunt și ele frecvente, în poeme precum
Pentru Marile Eleusinii sau Panteism, iar altele sunt dedicate unor figuri tutelare, de la care Ion
Barbu se revendică și cu care își găsește multiple afinități, precum Pytagora sau Nietzsche.
O temă care va reveni aproape obsesiv, sub diverse forme, în poezia barbiană, este deja
abordată în poemul Umanizare. Este vorba despre conflictul dintre gândire, intelect, rațiune,
concepute sub forma unui castel de gheață, și senzorialitatea care aparține tărâmurilor sudului,
pline de verdeață, soare, o viață ce palpită și care te atrage să părăsești cetatea rece și
impersonală a intelectului pur.
Observăm totodată formulări și un anumit imaginar care vor apărea și în poeme din
celelalte etape de creație, ruptura dintre acestea nefiind atât de radicală, chiar dacă diferențele
sunt evidente. Există o unitate de viziune poetică mult mai importantă în cadrul poeziei barbiene
decât ar părea la prima vedere, chiar și în aceste poeme inițiale, repudiate ulterior de către autor.
 Etapa „baladesc-orientală” sau „balcanică”

Poemele publicate de Ion Barbu cu precădere în revista avangardistă Contimporanul a lui

Ion Vinea, dar și în Viața Românească, între 1921 și 1925, texte scrise în bună măsură în timpul
aventurii sale academice în Germania, au fost catalogate de Tudor Vianu drept „baladic-
orientale” sau „balcanice”. Felix Aderca, în interviul pe care i-l lua poetului în 1927, împărțea
poezia lui Ion Barbu în patru etape, pe lângă cea parnasiană figurând etapa antonpannescă, cea
expresionistă și cea șaradistă. Chiar dacă a devenit clasică și a fost preluată ulterior ca atare
clasificarea tripartită a lui Tudor Vianu, observăm aici o distincție relevantă între poemele
construite pe tiparul baladei, cele care se revendică de la spațiul balcanic-oriental, „spre mai
dreapta cinstire a lumii lui Anton Pann”, așa cum autorul însuși afirmă în dedicația care le
însoțește, cât și filonul expresionist, interpretat mai ales în cartea lui Ovid. S. Crohmălniceanu,
Literatura română și expresionismul. Pentru că între poeme precum După melci sau Riga Crypto
și lapona Enigel, pe de-o parte, și cele din ciclul Isarlâk sau Domnișoara Hus, pe de altă parte,
sunt diferențe majore, atât tematice, cât și de viziune poetică. De asemenea, în aceeași perioadă
deja apar poeme care fac trecerea spre a treia etapă, cea ermetică, așa cum este Jazz band pentru
nunțile necesare, publicat inițial în revista Contimporanul în 1924, pentru a fi reluat în volumul
Joc secund cu titlul Ritmuri pentru nunțile necesare.
După melci, publicat în volum în 1922 și retras din librării din cauza ilustrațiilor care îl
prezentau ca fiind literatură pentru copii, abordează tema recurentă a cunoașterii. Copilul, prin
descoperirea melcului și uciderea sa inocentă în cele din urmă, trăiește o experiență
fundamentală, aceea a morții – și totodată a sentimentului vinovăției. Pe de altă parte, prin
descântecul pe care-l rostește și care provoacă tragedia, Ion Barbu atrage atenția asupra forței
cuvântului, asupra caracterului miraculos al acestuia, dar și catastrofal, atunci când este folosit în
mod eronat.
Riga Crypto și lapona Enigel abordează, alegoric, tema confruntării dintre intelect și
instinct. Există o incompatibilitate între cele două, așa cum există între „lapona Enigel”, ființa
umană care trăiește în zona polară, și „regele-ciupearcă”, a cărui existență vegetativă,
instinctuală, nu trebuie să iasă din zona de umbră, răcoroasă, în care trăiește. Dar există mereu
tentația senzorialității, ca și în poemul Umanizare. Aceasta îl face pe Riga Crypto să aspire la
spațiul deschis, solar, vitalist, în care o invită pe Enigel să i se alăture. Intelectul însă își cunoaște
atât spațiul predilect, cât și limitele, și atrage atenția asupra caracterului nociv al abandonării în
frenezia simțurilor, ceea ce va și duce la „otrăvirea” simbolică a naturii Rigăi Crypto. Aspirația la
un absolut intangibil, în fond, din cauza incompatibilității naturale este fundamentul pe care se
desfășoară această alegorie dramatică.
Ciclul de poeme Isarlâk construiește o lume „la mijloc de Rău și Bun”, nu „dincolo de bine
și de rău”, cum se situa morala nietzscheană. Aici, în spațiul balcanic-oriental, ne aflăm în zona
mediocrității convenabile și a laxității morale, a caragialianului „nici prea-prea, nici foarte-
foarte”. Ion Barbu are însă nu doar înțelegere, ci chiar fascinație pentru această lume pestriță,
colorată, echivocă, în care gestul suprem este cel de „a da cu sâc”. Proiecție ideală – „Isarlâk,
inima mea”, „Raiul meu”, i se adresează sentimental poetul – orientală, însorită și senzorială, în
care culori, miresme și o dinamică permanentă evocă bazarul turcesc, cetatea Isarlâk este și
martora unor apariții stranii, precum cea a „caicului” lui Hogea Nastratin, personaj fabulos,
primit cu daruri alese și o curiozitate extraordinară. El însă își este suficient sieși, precum poetul
pur: „Trup sfânt și hrană sieși, Hagi rupea din el”. Unii critici au văzut în această construcție
poetică un manifest anti-occidental și o aderență ideologică la acest spațiu balcanic-oriental, alții
doar o fascinație a pitorescului și o expresie a victoriei momentane a senzorialității, până ce să se
instaureze, odată cu ultima etapă, cea ermetică, „domnia” intelectului și a poeziei pure.

Etapa „ermetică”

Ciclul Uvedenrode, ale cărui poeme au fost publicate, în general, în perioada 1924-1926,
reprezintă tranziția dinspre baladesc spre ermetism. Dimpotrivă, G. Călinescu, în Istoria sa,
consideră că aici s-ar afla ermetismul de substanță, încărcat de simboluri, celălalt, din Joc
secund, fiind doar unul de natură filologică, construind mai degrabă la nivelul dificultății
expresiei poetice. De aici se desprind Oul dogmatic și Ritmuri pentru nunțile necesare. Din nou
apare motivul nunții: dacă în primul poem „nunta sfântă” e reprezentată de puritatea increatului,
care nu trebuie maculată de coborârea acestuia în concret și util – „oul de mâncare” sau cel clocit
– și trebuie păstrat miracolul stării primordiale, dinainte de „facere”, fiind totodată o modalitate
de cunoaștere, în cel de-al doilea poem, sunt expuse tipurile de cunoaștere, prin apel la referințe
astronomice și zeități tutelare ale antichității greco-latine. Astfel, avem „roata Venerei, a inimii”,
care reprezintă cunoașterea prin eros, prin simțuri și sentimente, avem „roata lui Mercur”,
„fecioara Lucifer”, cunoașterea intelectuală, rațională, ultima fiind „roata Soarelui, marelui”,
care simbolizează cunoașterea poetică, prin intuiție și contemplație.
Volumul Joc secund cuprinde mai multe arte poetice, Ion Barbu teoretizând „poezia pură”,
cea în care realitatea este filtrată de poet și iese curățată de orice balast cotidian, ajungând în
zona eterată a formelor de gândire pură, abstractă, în care se întâlnește cu geometria.
Ermetismul asumat al acestei poezii vine pe filiera Stéphane Mallarmé – Paul Valéry, și
reprezintă o încercare de sugestie superioară, prin recurgerea la simboluri, dar și la o sintaxă
greoaie, care încifrează și mai mult sensul poemului. Odată ce cheia simbolurilor a fost descifrată
și legăturile sintactice refăcute, poezia nu mai conține niciun secret, deși își păstrează forța
expresivă uneori deconcertantă.
Principala artă poetică este poemul Din ceas, dedus... În prima strofă, avem descris exact
acest proces al filtrării și epurării discursului poetic, care deși este plasat spațio-temporal („din
ceas”, „în grupurile apei”) și conține datele realității celei mai concrete („cirezile agreste”), odată
ce trece prin percepția poetică, intră „în mântuit azur”, generând „un joc secund, mai pur”. Este
avansată aici concepția potrivit căreia poezia este un joc intelectual, superior, „pur”, dar și
secund, de vreme ce este are loc o transfigurare a realului pentru a fi generată. („Din ceas, dedus
adâncul acestei calme creste,/ Intrată prin oglindă în mântuit azur,/ Tăind pe înecarea cirezilor
agreste,/ În grupurile apei, un joc secund, mai pur.”). În strofa a doua este descris acest travaliu al
poetului care „ridică însumarea/ De harfe resfirate ce-n sbor invers le pierzi”. Poezia se găsește
în profunzimi, în adâncul ființei, în subconștient, în stare latentă („Nadir latent!”), de unde poetul
trebuie să o ridice la suprafață și să o transforme în discurs poetic („Și cântec istovește, ascuns,
cum numai marea/ Meduzele când plimbă sub clopotele verzi”). Asemenea formelor elementare
ale adâncurilor, poetul are acces la un spațiu invizibil, criptic, și este nevoie de travaliul său
pentru ca aceste latențe să fie activate și scoase la lumină.
Tot așa, o altă artă poetică este Timbru, în care este exprimată ideea necesității unor forme
poetice noi, în care să poată fi exprimate realități abstracte. Dacă poezia tradițională era adecvată
unor realități primare, concrete, naturale, precum peisajele sau sentimentele umane („Cimpoiul
veșted luncii sau fluierul în drum/ Durerea divizată o sună-ncet, mai tare”), pentru realitățile
complexe, abstracte, figurate de „piatra-n rugăciune, a humei despuiare/ Sau unda logodită sub
cer”, este nevoie de o poetică nouă: „Ar trebui un cântec încăpător precum/ Foșnirea mătăsoasă a
mărilor cu sare”. Iar această poetică este ermetismul, „poezia pură” pe care o propune Ion Barbu.
 Pe lângă „poetica implicită”, așa cum se desprinde ea din poemele lui Ion Barbu, avem și o
bogată „poetică explicită”, configurată în articolele și interviurile pe care poetul le-a publicat în
anii respectivi. Chiar și când scrie despre Arthur Rimbaud, despre Jean Moréas sau despre „Craii
de Curtea-Veche”, romanul lui Mateiu I. Caragiale, Ion Barbu își afirmă, de fapt, propriile
afinități și își caută mereu corespondențe ideatice. Putem înțelege din analizele sale nu doar un
efort de interpretare al autorilor la care se referă, cât mai ales un discurs pro domo, o etalare
indirectă a propriilor idei estetice (Există și un articol intitulat chiar astfel, Pro domo, publicat în
1927 în revista Ideea Europeană).
Unul dintre cele mai cunoscute articole polemice ale sale este „Poezia leneșă”, publicat în
revista Viața literară în martie 1928. Este o critică a poeziei considerate anecdotice, „poezia
sinceră”, banală, cotidiană, poezia sentimental-romantică, dar și cea „în cădere silogistică”
(putem citi aici și un atac subtil la primele poeme blagiene), dar și a lui Tudor Arghezi, care
debutase editorial în anul precedent, cu volumul Cuvinte potrivite, considerată ca fiind „respinsă
de Idee”.

Traversând mai multe spații poetice, de la parnasianism la ermetism, poezia lui Ion Barbu
rămâne una dintre cele mai complexe și originale creații din literatura română.