Săptămâna 13

Volumul ,,Joc Secund” este unul de inspirație poetică modernă și modernistă în

secolul al XX-lea, publicat în 1930, este un volum anticipat, un volum precedat de o activitate
publicistică a tânărului matematician Ion Barbu, Dan Barbilian, care tot așa se ivește ca un fel
de închegare , configurare unică a unei vocații poetice într-un obiect , iar acestă carte este
intitulată ,,Joc secund”, un titlu ultracunoscut. La Ion barbu regăsim esențializarea discursului
liric, voci distince, polifonii poetice. Volumul ,,Joc Secund” reprezintă o sintagmă centrală
prin semnificație și prin topică, volum cu o mică istorie editorială, iar ,,Jocul secund” este
modul poetic de a tranfigura lumea prin poezie.
Dacă la Tudor Arghezi avem de citit un autor care pare nesfârșit, în cazul lui Ion
Barbu avem tocmai această concentrare extraordinară a unui poet care pare că s-a făcut pe
sine însuși, adică a devenit poet prin frecventarea marii poezii europene, întrucât după ce dă
formă și dă glas acestei capacități creatoare, reprezentată în ,,Joc secund” Ion Barbu tace
editorial și din toate punctele de vedere, strălucirea poeziei lui Ion Barbu va fi de domeniul
gloriei și faimei ce se nutrește dintr-o singură apariție meteorică. Va deveni tăcut, va
dispărea, material vorbind, dar ,,Joc secund” rămâne unul dintre cele mai valoroase,
interesante, acte de ediție poetică, ediție deoarece structura ne arată și ceva din arheologia
literară a poeziei lui Barbu, un volum din care lipsește cu totul o perioadă literară din scruta
activitate poetică a lui Ion Barbu și anume: prima perioadă de creație, numită de
contemporani, Tudor Vianu în speță este primul care a scris o carte despre Barbu, deci este
vorba despre perioada parnasiană, de început, numită așa perioada în virtutea unor asemănări
între textul lui Barbu și discursul poetic parnasian, așa cum se manifesta în literatura
franceză, și nu doar în a două jumătate a secolului al XIX-lea. A renunțat la discursul poetic
parnasian dintr-un scrupul estetic, o foarte exigentă privire asupra lui însuși, asupra poeziei,
devine un mod de esențializare a discursului liric la Ion Barbu.
De la etapa parnasiană, trecând prin celelalte etape ale creației, mediană și ermetică,
poezia lui Ion Barbu se transformă, este ca și cum am avea o colecție de trei voci poetice
distincte, trei modalități lirice: parnasiană, una numită de contemporanii săi, baladic orientală,
sau balcanică și una ermetică, singura care este foarte bine numită astfel, deoarece Barbu a
aderat fără discuție la acest curent european, regăsit în opere celebre. O mare exigență cu sine
însuși și o părăsire a parnasului, după cum afirmă el însuși, lăsând deoparte poemele din
ciclul parnasian, care la rândul lor au fost evident în preocuparea tuturor exegeților lui Ion
Barbu. Ciclul ermetic reprezintă ultima etapă în care Barbu ajunge la dorința de transfigura
ermetică.
Poezia lui Barbu este o poezie care trimite spre esențe, se construiește sonor plin,
întâlnim de asemenea un teritoriu comun între lirică și matematică, prin căutarea legilor
existențiale. Poezia ca și matematica trebuie să exprime aceste legi, de exemplu o poezie de
iubire între formele abstracte.
Jean Moreas afirmă faptul că Barbu ridică în slăvi această condiție a poeziei
pure: ,,Poezia trebuie să instruiască despre lucrurile esențiale”. Aspectul acestor poezii este
unul sensibil.
Revenind la natura editorială acest volum este construit invers, volumul începând cu
perioada ermetică: ,,Ceas dedus”