Joc second

de Ion Barbu
Ion Barbu, pe numele sau adevarat Dan Barbilian, a fost poet si matematician roman de
exceptie. Ca matematician acesta s-a impus prin spatiile barbiliene.
Joc secund de Ion Barbu face parte din seria artelor poetice modern-interbelice,
alaturi de Testament de Tudor Arghezi si Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de
Lucian Blaga. Opera citata se inscrie in curentul literar numit modernism, initiat la noi
in 1919 de catre Eugen Lovinescu, a carui doctrina porneste de la ideea ca exista un
spirit al veacului care impune procesul de sincronizare dintre literatura romana si
literatura europeana, cunoscut si ca principiul sincronismului.
Poezia citata a aparut in 1930 sub numele Din ceas dedus, dar la indicatii
editorialele, titlul a fost schimbat in Joc secund in 1964.
Opera de fata deschide volumul de debut al autorului, si anume Joc secund si
dezvaluie cateva teme si motive ale universului Barbian.
Tema poeziei, exprima in principal ideea lumii purificate prin reflectarea in
oglinda, ideea autocunoasterii si ideea actului intelectual ca afectivitate lirica.
Titlul este sugestiv in ceea ce priveste continutul discursului liric. Acesta este
unul metaforic: Joc secund este jocul poeziei, care presupune respectarea anumitor
reguli.
Pentru Barbu, actul poetic este similar cu cel geometric. In acceptiunea acestuia
exista trei tipuri de joc si anume: jocul prim care apartine demiurgului, jocul secund
care apartine mestesugarului soare si jocul tert care apartine poetului.
In poezia sa, Ion Barbu tinde spre jocul secund, spre perfectiune.
O prima scena semnificativa este insasi prima strofa in care autorul surprinde
lumea inca de la inceputul timpului, aceasta fiind prima dimensiune, de unde totul ia
nastere, idee dedusa din epitetul din ceas, dedus.
O a doua scena semnificativa este in a doua strofa, in care poetul isi extrage
substanta lirica din nadir. Din ipostaza intelectualizata a lui Hermes, devine o ipostaza
lirica a lui Orfeu. Astfel poezia devine un cantec de Harfe, deziderat comun cu poetul
francez Malarm. Cantecul vizat este insa incifrat, accesibil numai celor initiati.
In universul poetic Barbian identificam trei etape ale creatiei: etapa parnasiana
(avand ca teme principale: mineralul si vegetalul), etapa baladico-orientala (in care
poeziile au mai mult un caracter narativ-descriptiv si sunt inspirate din poeziile lui
Anton Pan) si etapa ermetica (caracterizata printr-un limbaj criptic, in care metafora
este impinsa pana la nuanta de non-sens.
Cea mai clasica interpretare de arta poetica a acestei capodopere, Joc secund,
este data de George Calinescu: Poezia (adancul acestei calme creste) este o iesire
(dedus) din contingent (din ceas) in pura gratuitate (mantuit azur), joc secund ca
innecarea imaginii (cirezii in apa). Este (nadir latent), o oglindire a zenitului in apa,
o sublimare a vietii prin retorsiune.
Ion Barbu isi proiecteaza poezia pe doua componente si anume: zenitul (cel mai
inalt punct vertical) si nadirul (cel mai jos punct vertical).
Poezia citata este organizata in doua catrene, masura versurilor fiind inegala,
este specific modernismului.
In concluzie, datorita elementelor prezentate precedent, putem sustine ca poezia
Joc secund a lui Ion Barbu este o arta poetica modern-interbelica.
 Luceafarul
de Mihai Eminescu

Mihai Eminescu a fost poet, prozator si jurnalist roman, socotit de critica

literara si de cititori drept cea mai importanta voce poetica a literaturii romane.
Receptiv la romantismele europene de secol XVIII si XIX, si-a asimilat viziunile poetice
occidentale, creatia sa apartinand unui romantism literar relativ intarziat.
Luceafarul a fost publicat pentru prima data in 1993 in almanahul societatii
literare Romania Juna de la Viena, urmand ca in 1884 sa apara in prima editie a
volumului Poesii ingrijit de Titu Maiorescu.
Poezia Eminesciana isi are originea in basmul popular Fata din gradina de aur
cules de austriacul Richard Kunish si inspirat din doua surse. Sursa mitologica mitul
zburatorului si sursa filosofica conditia omului de geniu.
Tema poemului citat o reprezinta conditia omului de geniu, care descopera in iubire
o cale de cunoastere, a propriei constiinte si a locului sau in univers.
Geniul este reprezentat in mod simbolic de Hyperion. Acesta fiind o fiinta fara
stea, nemarginita in gandire, avand capacitatea de a vedea mizeria lumii (din filosofia
lui Schopenhauer), fiind astfel o fiinta nefericita.
Poemul se deschide cu o perspectiva mitica atemporala, un illo tempore intr-un
cadru de basm reprezentat de A fost odata ca-n povesti.
Tabloul intai din structura poeziei este o poveste fantastica de iubire intre
Luceafar si fata de imparat. Dragostea lor poate fi vazuta ca o atractie a contrariilor,
caci Catalina aspira spre absolut in timp ce Luceafarul doreste sa cunoasca concretul.
Tabloul al doilea descrie un inceput de idila intre semeni; ca atare cadrul este
doar terestru. Cei doi tineri pot fi vazuti ca simbol al perechii in plan uman. Desi la
inceput Catalina ezita intre ideal si real, in fond ea il accepta pe Catalin, realizand
ca ei doi sunt parte din aceeasi lume. Intr-un astfel de cadru atmosfera este intima, cu
gesturi familiale, stereotipe. Comunicarea este acum directa, nu se mai face prin
intermediul visului ca in tabloul anterior.
De remarcat este unicitatea fetei de imparat a carei comparatie se gaseste in lumea
biblica cum e fecioara intre sfinti, dar si in lumea cosmica si luna intre stele.
Dupa cum se observa, poezia este construita pe doua planuri (cosmic si terestru),
iar tipul lirismului este cel al mastilor, deoarece apar mai multe voci ale eului liric:
Catalin, Catalina, Demiurgul si Hyperion.
Textul este organizat in versuri de 7-8 silabe, cu ritmul iambic si rima
incrucisata. Alternanta dintre rimele masculine si cele feminine asigura poemului o
tonalitate ascendenta sau descendenta in conformitate cu cerintele temei si ideilor
poetice.
Titlul poeziei Eminesciene este sugestiv in ceea ce priveste continutul discursului
liric, Luceafarul referindu-se la Hyperion, care reprezinta conditia omului de geniu.
In concluzie, datorita elementelor prezentate precedent, putem spune ca sub
aspiratiile unei povesti de dragoste, Luceafarul este defapt o sinteza a liricii
Eminesciene, a vocilor poetice din opera sa. Presupusele personaje devin simboluri mitice
ale contradictiilor din sufletul poetului care se simte ca orice creator de geniu: slab
si puternic, muritor si nemuritor, om si zeu.