Riga Crypto și lapona Enigel - Ion Barbu

DATE DESPRE AUTOR: Poet, matematician, traducător (după 1930, Richard al III-lea
al lui Shakespeare - neterminat), profesor de liceu și apoi de facultate, academician, doctor în
matematică, inovator al teoriei spațiilor Barbilian, elev al marelui Gheorghe Țițeica, Barbu a
apărut în literatură datorită unei fericite provocări venite din partea lui Tudor Vianu, un „pariu”
din timpul liceului prin care matematicianul Barbilian își descoperă talentul și iubirea față de
poezie. Astfel, poezia și geometria devin complementare în viața sa: acolo unde geometria
devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre cunoaștere și imaginație.
Așadar, cunoscut în literatura română drept scriitor „hermetic”, așa cum afirmă George
Călinescu, Ion Barbu este poetul nostru matematician, concepția sa asupra poeziei fiind surprinsă
în următoarele afirmații: „Există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde
aceasta se întâlnește cu poezia.” și „Ca în geometrie, înțeleg prin poezie o anumită simbolică
pentru reprezentarea formelor posibile de existență. Pentru mine, poezia este o prelungire a
geometriei, așa că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei”.
APARIȚIA CREAȚIEI: Apărută în 1924, în perioada baladică și orientală a creației
barbiene, această creație mixtă aparține ciclului „Uvedenrode”, titlul sugerând chiar universul
criptic specific lui Barbu. Creația a fost cuprinsă ulterior și în volumul „Joc secund”, apărut în
1930, reprezentativ pentru etapa ermetică a universului său poetic, poezia demonstrând orientarea
poetului spre concretul lumii. Poemul îmbină toate genurile literare, dar și câteva specii,
comparându-se prin acest aspect cu poemul eminescian: liricul (dictat de expresivitate, de
lirismul obiectiv, de tendința de a șoca la nivelul limbajului, de stilistica bogată, de structură și de
elementele de artă poetică), coexistă cu epicul (evidențiat prin formula adoptată de Barbu,
respectiv povestea în poveste sau povestirea în ramă, dar și prin prezența personajelor) și
dramaticul (justificat prinutilizarea dialogului și prin deznodământul nefericit al poveștii de
iubire dintre cele două ființe incompatibile). În privința speciilor literare, predomină meditația
filozofică îmbinată cu idila și cu elegia, în timp ce alegoria impune, deși textul este structurat sub
forma unei balade, elemente de „ars poetica”. Prin mediul în care sunt plasate personajele, apar
și elementele naturii ce duc către ideea de pastel.
ÎNCADRAREA ÎN CURENT (două trăsături):
1. Deși tema și structura ar încadra opera în romantism, ea se înscrie însă în modernismul
inițiat de Eugen Lovinescu în 1919 la cenaclul „Sburătorul”, prin promovarea principiului
sincronismului și a teoriei imitației. Astfel, poetul nostru matematician devine un practicant
versat al programului acestei orientări culturale și literare care s-a manifestat mai ales în perioada
interbelică sub forma unei reacții împotriva tradiționalismului. De fapt, curentul a fost continuat
și după Al Doilea Război Mondial prin neomodernism, iar apoi prin postmodernism. În plan
universal, modernismul a devenit vizibil în artă și literatură începând cu a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, precursorul său, în sfera poeziei, fiind considerat Charles Baudelaire, care
publică volumul „Florile răului” în 1857.
Curentul a dezvoltat poetici postromantice dintre cele mai variate, poetici definite ca
moderniste: simbolismul, ermetismul, expresionismul, avangarda, Barbu devenind adept al
ermetismului, curent care apare după Primul Război Mondial în Franța, mai ales în poezie, fiind
caracterizat de folosirea deliberată, uneori cu ostentație, a unui limbaj excesiv intelectualizat,
obscur, dificil, criptic, adesea ininteligibil, considerat ermetic. Numele curentului vine de la zeul
grec al magiei astrologice, cel care a inventat scrisul, zeul sapiențial Hermes Trismegistul, care
avea și darul profeției. În poezie, ermetismul se manifestă ca o tendință de încifrare a comunicării
lirice într-un spirit ezoteric, el calificând tot ceea ce implică un înțeles ascuns ce poate fi revelat
numai prin inițiere. Simbolismul ocult, expresia sibilinică, transcenderea verbului prin investirea
sa cu virtuți de magie, polisemia subterană a textului contribuie toate la a da versului o notă de
obscuritate enigmatică.
Pe de o parte, modernismul este vizibil prin nenumărate trăsături precum: promovarea
poeziei ca act de cunoaștere, intelectualizarea limbajului și a emoției, cultivarea ambiguității și a
echivocului, prezența simbolurilor și a metaforelor surprinzătoare. De asemenea, apar tot în spirit
modernist și înnoirea limbajului poetic (prin îmbinarea registrului popular cu limbajul modern),
perspectiva diferită asupra baladei populare (dată de îmbinarea filozofiei cu alegoria și
fantasticul), tema și motivele literare abordate în contexte absolut inedite, accentul pus pe mituri,
structura inedită și înnoirile prozodice. De exemplu, tema baladei o reprezintă iubirea
imposibilă, deoarece fiinţele care alcătuiesc cuplul erotic fac parte din lumi diferite,
incompatibile, Enigel aparţinând regnului animal, iar ciuperca, regele Crypto, regnului vegetal.
Iubirea apare aici ca modalitate de cunoaștere a lumii, în mod similar poetului filozof al
cunoașterii luciferice. De aici rezultă că tema de esență a creației este cunoașterea, ea
dezvoltându-se, în mod similar lui Blaga, pe paralelismul concret-abstract, dionisiac-apolinic,
materie-spirit. Principalul motiv literar este lumina, care confirmă că Barbu este un poet solar,
el adoptând principiul biblic „Fiat lux!”. Lumina devine ideal absolut ce se identifică mitologic
zeului Apollo, zeului Ra sau zeiței Lug. În text, reprezentativă este structura nominală „soarele
înțelept”, ce devine simbol al maturității de factură apolinică. Alte motive literare importante
sunt: „fântâna”, fugit irreparabile tempus și motivul oniric, ce ajută la relevarea celor două tipuri
umane: geniul, ce tinde spre Absolut, și omul de rând, care se resemnează, incapabil să-și
depășească condiția.
2.Pe de altă parte, modernismul și ermetismul sunt dictate și de substratul mitologic de
origine greacă, pentru că sunt valorificate în text trei mituri fundamentale: mitul soarelui, ca
simbol al Absolutului și al increatului, reprezentând ultima treaptă a inițierii, mitul nunții, ce
sugerează împlinirea ființei și androginul, o inițiere în tainele lumii, și mitul oglinzii, având
simbolistica purificării, a reflectării. Așadar, modernismul se justifică prin conceptul de poezie
pură pe care îl ilustrează Barbu în creație datorită liricii esențializate pentru care este nevoie de
un cititor inițiat.
Baladă cultă cu valențe filozofice și simbolice, subintitulată de însuși autorul său
„baladă”, poemul barbian prezintă doi protagoniști cu calități excepționale care acționează în
situații excepționale pentru atingerea idealului în iubire, o iubire urmată de moarte, de aici
îmbinarea Erosului cu Thanatosul. Considerată atât de autor, cât și de critica literară „un
Luceafăr întors”, (Nicolae Manolescu – „un Luceafăr cu rolurile inversate”), această creație
amplă este o baladă realizată pe baza alegoriei, căci cele două personaje reprezintă antiteza
genialitate-mediocritate, cu specificarea faptului că, la Barbu, Enigel este principiul superior,
corespondent al Luceafărului. De asemenea, exact ca în poemul lui Eminescu, apare ceea ce
Tudor Vianu numea lirica măștilor, în spatele fiecărui personaj ascunzându-se câte o ipostază a
poetului: poetul închis în destin, prin Crypto, și poetul însetat de absolut, reperezentat de
Enigel, de aici și antiteza dionisiac-apolinic.
ELEMENTE DE COMPOZIȚIE ȘI/SAU DE LIMBAJ:
1.SEMNIFICAȚIA TITLULUI: Titlul se concentrează pe prezentarea statutului și a
numelui sugestiv al personajelor aflate în antiteză: Crypto, semnificând partea ascunsă, criptică
a lumii, se trage din familia criptogamelor (ciuperci), el având un statut superior în lumea lui, dar
și o denumire arhaică (rigă), fiind împăratul ciupercilor („împărățea peste bureți”), însă împărăția
sa este un spațiu al limitării, al imposibilității depășirii condiției. Ea este dominată de întuneric și
umezeală, două trăsături care se opun ideii de viață, de reproducere a speciei, acestea asociindu-
se mai degrabă morții sau unei stări vegetative. De aceea plantele, „ghioci și toporași/…/ Sterp îl
făceau și nărăvaș,/ Că nu voia să înflorească”.
Pe de altă parte, Enigel, asociată personajului superior, cu aspirații spre absolut, poartă
prin nume atributele divinității, căci în zona nordică a Europei, în Islanda și Germania, acesta
înseamnă „înger”. Fata provine din țara ghețurilor, din Laponia, și migrează din acest spațiu, în
care se simte închistată, către sud, acesta simbolizând soarele, lumina, Absolutul. În privința
realizării sale, se observă dorința lui Barbu de a apela la elementele literaturii folclorice, Enigel
fiind o păstoriță care practică transhumanța, fapt demonstrat prin descrierea ulterioară: „Laponă
mică, liniștită/ Cu piei, pe nume Enigel.”, doar că apar ca reprezentanți ai regnului animal renii
cu proveniență glaciară, ei înlocuind miorițele autohtone. De fapt, această călătorie mai spre sud,
devine simbolul posibilității de depășire a condiției.
2.INCIPITUL: Este reprezentat de formula de adresare directă sau invocația folosită de
nuntașul care încearcă să convingă menestrelul să cânte povestea tristă, neîmplinită a lui Crypto
și a lui Enigel: „…Mult - îndărătnic menestrel, / Un cântec larg tot mai încearcă, / Zi-mi de
lapona Enigel / Şi Crypto, regele ciupearcă!”
STRUCTURA (două idei poetice): La nivel structural și prozodic, se observă 27 de
strofe inegale, majoritatea catrene, completate de cvinarii, sextine și septime, măsura variabilă a
versurilor, cuprinsă între 5-9 silabe, ritmul interior și rima mixtă, dată de coexistența monorimei,
a rimei încrucișate și îmbrățișate.
RAMA POVESTIRII: Primele patru strofe, un adevărat prolog, conturează rama
povestirii, fiind vorba de o nuntă reală ce pare a fi plasată „in illo tempore” atât prin prezența
menestrelului (cântăreț medieval care conducea ritualul nunții cu un adevărat talent, justificat prin
comparația „mai aburit ca vinul vechi”), cât și prin atmosfera creată, vizibilă în enumerația „cu
pungi, pamblici, beteli cu fundă”. Această parte a poemului stă sub semnul oralității și al
adresării directe, cuprinzând și acceptarea de către menestrel să divulge încă o dată taina celor
două personaje asemănătoare lui Romeo și Julietei sau lui Tristan și Isoldei, cântecul apărând
drept practică frecventă a nuntirii: „cu foc l-ai zis acum o vară”.
NUNTA POVESTITĂ: Din rama dictată de o nuntă reală se trece la o nuntă ficțională,
reverică, odată cu acceptarea acestei provocări de către menestrel. Ne situăm astfel într-un plan
fantastic, un plan al visului fetei, acesta fiind un laitmotiv regăsit și în creațiile eminesciene unde
este frecvent asociat cu iubirea.
Această parte cuprinde cinci secvențe: mai întâi, apare prezentarea lui Crypto, care se
face în tonalitate specifică basmului: „Des cercetat de pădureți/ În pat de râu și-n humă unsă/
Împărăţea peste bureţi / Crai Crypto, inimă ascunsă”, înfăţişat ca un inadaptat, cu o fire ciudată,
închisă, pe care supuşii îl „bârfeau” cu dispreţ, căci „Sterp îl făceau şi nărăvaş / Că nu voia să
înflorească”.Verbul la imperfect, „împărățea”, sugerează timpul nedeterminat, etern, justificând
plasarea poveștii „in illo tempore”, asemenea „fântânii tinereții”, care pare că provine din timpul
sacru. Crypto, dominat de Venera sau Venus (zeița iubirii), este stăpânul lumii vegetale, având
o condiție tragică, pentru că este neînțeles, el plasându-se prin eternitatea sa în ipostaza
increatului pentru care este și invidiat. O idee poetică prezentă aici este cea a imortalității
rezultate din nemurire, Crypto fiind pedepsit pentru aceasta prin atașarea unui motiv de factură
simbolistă: este sterp, nu vrea să se dezvolte, să evolueze. De aici reiese mărginirea sa la o lume
strâmtă, definită prin „pat de râu”, ce sugerează factura sa dionisiacă și plasarea în resemnare.
A doua secvență surprinde prezentarea lui Enigel, tânăra care pleacă din ţinuturile
arctice, geroase, spre sud, în căutare de soare şi lumină, ea poposind, ca să se odihnească şi să-şi
adape renii, la „Crypto, mirele poienii”. Ea provine dintr-o lume paradiziacă și are intenția de a
transcende, de a se situa într-un univers gnoseologic, de cunoaștere, superior pentru care
parcurge, asemenea personajelor de basm, un drum inițiatic. Ființă apolinică, ea este dominată de
Mercur sau Hermes (zeul călătorilor, al păstorilor) și este un simbol al rațiunii, care
potențează cunoașterea, năzuind către sferele superioare, așa cum arată metafora „fiară bătrână”,
viața fiind pentru aceasta o căutare veșnică.
Următoarea secvență, reprezentată de întâlnirea celor doi, conturează planul oniric al
creației. Ca şi în „Luceafărul” lui Eminescu, cei doi, regele-ciupercă şi lapona, se întâlnesc în
visul fetei, care „Pe trei covoare de răcoare/ Lin adormi, torcând verdeață”.
La vederea fetei, Crypto, stăpânul poienii, rosteşte o chemare ademenitoare, încărcată de
dorinţe, exact ca aceea a fetei din poemul eminescian „Luceafărul”, astfel debutând cea de-a
patra secvență a poemului, reprezentată de chemările - descântec la nuntire, urmate de câte un
refuz, acestea eviidențiind relațiile de simetrie regăsite în operă.
Îndrăgostindu-se de Enigel, Crypto o îmbie, la prima chemare, cu dulceață, cu „fragi, ție
dragi”, fiecare dintre cele două strofe ale tiradei rostite de Crypto începând patetic, printr-o
repetiţie ce sugerează pasiune - „Enigel, Enigel”, arătând sentimentele calde şi emoţionante,
contrare firii reci a regelui-ciupercă. În plus, adresarea directă se face într- o tonalitate familiară,
dictată de epitetul „rigă blând”. El o cheamă pe tânără în lumea lui rece şi întunecoasă,
îndemnând-o să uite soarele, ideal spre care ea aspiră cu toată energia spirituală. Fata îl refuză
însă: „Eu mă duc să culeg/ Fragii fragezi mai la vale.”
A doua chemare cuprinde rugămintea lui Crypto de a fi cules, ceea ce arată opțiunea sa
fermă și acceptarea sacrificiului suprem: „Enigel, Enigel,/ Scade noaptea, ies lumine,/ Dacă pleci
să culegi,/ Începi rogu-te, cu mine”. Riga va fi refuzat și de această dată: „Teamă mi-e, te frângi
curând,/ Lasă. Așteaptă de te coace.”, de aici reieșind și antiteza copt-necopt.
Refuzat și a doua oară, Crypto mai face o ultimă tentativă disperată de a o convinge pe
laponă, în cea de-a treia chemare vorbindu-i de valorile supreme ale lumii lui, „somnul fraged”
și „uitarea”, care pot lecui ființa de zbuciumul solar al căutării. O roagă astfel să facă ea un
sacrificiu, să-și uite idealul și să devină parte a lumii lui vegetale, recunoscându-și neputința: „Să
mă coc, Enigel,/ Mult aș vrea, dar, vezi, de soare,/ Visuri sute, de măcel,/ Mă despart. E roșu,
mare,/ Pete are fel de fel;/ Lasă-l, uită-l, Enigel,/ În somn fraged și răcoare.”
Lapona îl refuză cu delicateţe și de această dată, mărturisindu-i ostilitatea faţă de
umezeală şi frig prin următoarele versuri: „Eu de umbră mult mă tem, // Că dacă-n iarnă sunt
făcută / [...] Mă-nchin la soarele-nţelept”.
O idee poetică reiterată aici este cea a lumilor incompatibile ale celor doi, manifesată
prin motivele opuse soare - umbră, sugerând imposibila comunicare ideatică şi sentimentală.
Soarele este simbol al vieţii spirituale, al luminii sufleteşti, ce sugerează capacitatea fiinţei
superioare de a aspira către Absolut. Sufletul omului se află în permanentă corelație cu „roata
albă”, soarele fiind visul celor care trăiesc „la lămpi de gheață, sub zăpezi”, un garant al
împlinirii prin cunoaștere. Esențială este, în acest sens, metafora transformată în laitmotiv
„sufletul-fântână”: „Că sufletu-i fântână-n piept/ Și roata albă mi- e stăpână/ Ce zace-n sufletul-
fântână”.
Umbra, întunericul şi umezeala simbolizează condiţia omului obişnuit, neputinţa lui de
a se înălţa către idealuri, fiind asociată cu perisabilitatea, căci ea sporește „carnea”, care e doar
„somn”, letargie și resemnare, fiind în antiteză cu acea cultivare a aspirațiilor profunde ce
constituie bucuria spiritului laponei.
Ultima secvență cuprinde finalul trist al poveștii de dragoste și drama regelui ciupercă
pentru care trecerea timpului devine implacabilă. Vrând să își urmeze instinctul erotic, Crypto
părăsește umbra și răcoarea pentru a o însoți pe Enigel, el fiind surprins fără apărare de soarele ce
se-oglindește „în pielea-i cheală”. Astfel se împlinește blestemul apărut ca o pedeapsă vizavi de
stabilirea unui ideal mult prea mare față de condiția sa inferioară: „Și sucul dulce înăcrește!/
Ascunsă inima-i plesnește.” Se demonstrează astfel „Că sufletul nu e fântână/ Decât la om, fiară
bătrână”. Pentru Crypto, aspirația devine „pahar…cu otravă”, așa încât se transformă într-o
ciupercă otrăvitoare, însoțindu-se cu plantele inferioare din regnul său, cu „Laurul-Balaurul” și
„măsălarița mireasă”.
Neacceptat în lumea sa și incapabil de înălțare, Crypto supraviețuiește printr-o nuntă
aberantă, cu o buruiană, o făptură neevoluată care justifică damnarea în propriul destin.
Așadar, acest poem alegoric este de o subtilitate estetică evidentă, exprimând o concepţie
cu totul nouă a poetului Ion Barbu pentru care cunoaşterea se realizează pe trei căi esenţiale: prin
eros, prin raţiune şi prin contemplaţie poetică.