Riga Crypto și lapona Enigel

de Ion Barbu

DATE DESPRE AUTOR: Poet, matematician, traducător (după 1930, Richard al III-lea
al lui Shakespeare - neterminat), profesor de liceu și apoi de facultate, academician, doctor în
matematică, inovator al teoriei spațiilor Barbilian, elev al marelui Gheorghe Țițeica, Barbu, a
apărut în literatură datorită unui pariu pus cu Tudor Vianu. Plecați într-o excursie la Giurgiu în
timpul liceului, Dan Barbilian îi promite lui Tudor Vianu că va scrie un caiet de poezii,
argumentând că spiritul artistic se află în fiecare. Din acest "pariu", Dan Barbilian își descoperă
talentul și iubirea față de poezie. Dan Barbilian spunea că poezia și geometria sunt
complementare în viața sa: acolo unde geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre
cunoaștere și imaginație.
Așadar, cunoscut în literatura română drept scriitor „hermetic”, așa cum afirmă George
Călinescu, Ion Barbu este poetul nostru matematician, concepția sa asupra poeziei fiind surprinsă
în următoarele afirmații: „Există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde
aceasta se întâlnește cu poezia.”și „Ca în geometrie, înțeleg prin poezie o anumită simbolică
pentru reprezentarea formelor posibile de existență. Pentru mine, poezia este o prelungire a
geometriei, așa că, rămânând poet, n-am părăsit niciodată domeniul divin al geometriei”.
ETAPELE CREAȚIEI, după Tudor Vianu, care a scris studiul „Introducere în poezia lui
Ion Barbu”, 1935, sunt:
♦Etapa parnasiană, asociată cu publicațiile din revista „Sburătorul” a lui Lovinescu
(parnasianismul-curent literar apărut în Franța la mijlocul secolului al XIX-lea, ca o reacție
împotriva romantismului – denumirea vine de la muntele Parnas - lăcașul zeului Apollo / asociat
lui Helios, și al muzelor), care cuprinde poezii scrise între 1919-1920, când poetul descrie tablouri
minerale și geologice impersonale, marcate de obiectivitate, erudiție și rime rare.
♦Etapa baladică și orientală, când publică în „Viața românească” (revista scriitorilor
poporaniști) și „Contimporanul” (cea mai importantă publicație avangardistă în stilul lui Tristan
Tzara din România pe parcursul anilor 1920), revistă aparținând lui Ion Vinea, etapă desfășurată
între 1921-1925. Prin înclinația către baladă, poeziile acestei etape anticipează resuscitarea speciei
din neomodernismul incipient, reprezentat de Radu Stanca (Resurecția baladei – 1945) și Ștefan
Augustin Doinaș (reprezentanți ai esteticii Cercului literar de la Sibiu).
Creațiile sunt narative și pitorești, adeseori fabuloase, evocând o lume autohtonă, balcanică
sau orientală, cu origine în folclor sau în opera lui Anton Pann. De asemenea, sunt picturale și
evidențiază raportarea permanentă a poetului la lumea astrală, poeziile fiind mistice și theurgice și
evidențiind filosofic drama de cunoaștere a poetului. Ciclul „Isarlîk” impune un spirit justițiar care
duce spre o lume ideală, ce nu se supune trecerii timpului, aflată la limita dintre fictiv și real,
personajul principal, Nastratin Hogea reprezentând simbolul semnificației pure a iubirii.
1
 ♦Etapa ermetică:
Ermetismul apare după Primul Război Mondial în Franța, mai ales în poezie, fiind caracterizat de
folosirea deliberată, uneori cu ostentație, a unui limbaj excesiv intelectualizat, obscur, dificil,
criptic, adesea ininteligibil, considerat ermetic; numele său vine de la zeul grec al magiei
astrologice, cel care a inventat scrisul, zeul sapiențial Hermes Trismegistul, care avea și darul
profeției. În poezie, ermetismul se manifestă ca o tendință de încifrare a comunicării lirice într-un
spirit ezoteric. Simbolismul ocult, expresia sibilinică, transcenderea verbului prin investirea sa cu
virtuți de magie, polisemia subterană a textului contribuie toate la a da versului o notă de
obscuritate enigmatică. Ermetismul califică tot ceea ce implică un înțeles ascuns ce poate fi revelat
numai prin inițiere. APARIȚIA CREAȚIEI: Apărută în 1924 în perioada baladică și orientală
a creației barbiene, poezia aparține ciclului „Uvedenrode”, titlu care sugerează chiar universal
criptic specific lui Barbu, creația fiind cuprinsă ulterior și în volumul „Joc secund”, apărut în
1930, reprezentativ pentru etapa ermetică a universului său poetic, poezia demonstrând orientarea
poetului spre concretul lumii.
ÎNCADRAREA ÎN CURENT: Deși tema și structura ar încadra opera în romantism, ea
se înscrie însă în modernismul inițiat de Eugen Lovinescu în 1919 prin promovarea principiului
sincronismului și a teoriei imitației, elementele specifice regăsite în creație fiind: promovarea
poeziei ca act de cunoaștere, intelectualizarea limbajului și a emoției, folosirea unor motive literare
în contexte inedite, cultivarea ambiguității și a echivocului, prezența simbolurilor și a metaforelor
surprinzătoare, înnoirea limbajului poetic prin îmbinarea registrului popular cu limbajul modern,
perspectiva diferită asupra baladei populare, îmbinarea filozofiei cu alegoria și fantasticul, înnoirile
prozodice. Așadar, modernismul este dictat, cu alte cuvinte, prin conceptul de poezie pură pe care
îl ilustrează Barbu în creație datorită liricii esențializate pentru care este nevoie de un cititor inițiat.
ÎNCADRAREA ÎN
SPECIE: Ca specie literară, opera ne demonstrează a fi o prelungire originală, filozofică a
baladelor populare (de fapt, este subintitulată „baladă”), Barbu înzestrând-o cu elemente
simbolice și alegorice regăsite într-o formă inversată și în poemul filozofic eminescian
„Luceafărul”. Așadar, este o baladă cultă cu valențe filozofice în care sunt prezentați doi
protagoniști cu calități excepționale care acționează în situații excepționale pentru atingerea
idealului în iubire, care este urmată de moarte, de aici îmbinarea Erosului cu Thanatosul. Ambii
poartă însă însemnele unui destin nereușit, negativ: mai întâi, pentru că riga este stăpânul
dionisiacului, al umbrei și al umezelii, în plus „nevrând să înflorească”, în timp ce Enigel este
stăpâna unui mediu ostil, glaciar, purtând și ea masca unui destin mediocru, fiindcă era „prea-
cuminte”.
Considerată atât de autor, cât și de critica literară „un Luceafăr întors”, (Nicolae
Manolescu – „un Luceafăr cu rolurile inversate”), această creație amplă este o baladă realizată pe
baza alegoriei, căci cele două personaje reprezintă antiteza genialitate-mediocritate, cu specificarea
faptului că, la Barbu, Enigel este principiul superior, corespondent al Luceafărului. De asemenea,
exact ca în poemul lui Eminescu, apare ceea ce Tudor Vianu numea lirica măștilor, în spatele
fiecărui personaj ascunzându-se câte o ipostază a poetului: poetul închis în destin, prin Crypto, și
poetul însetat de absolut, reperezentat de Enigel, de aici și antiteza dionisiac-apolinic.
2
 STRUCTURA, ÎMBINAREA GENURILOR, ALTE SPECII: Structurată în 27 de
strofe, majoritatea catrene, completate de cvinarii, sextine și septime, poezia este alcătuită din
două părți, fiecare prezentând câte o nuntă: nunta reală, împlinită, consumată, și nunta povestită,
fantastică, bazată pe reverie, care este mult mai complexă,
Poemul îmbină toate genurile literare, dar și câteva specii, comparându-se și prin acest
aspect cu poemul eminescian: astfel, liricul este dictat de expresivitate, de lirismul obiectiv, de
tendința de a șoca la nivelul limbajului, de stilistica bogată, de structură și de elementele de artă
poetică, datorită măștilor, la care adăugăm ideea atingerii catharsisului grație armoniei
compoziționale și ideatice a poeziei. Epicul este evidențiat prin formula adoptată de Barbu,
respectiv povestea în poveste sau povestirea în ramă, dar și prin prezența personajelor, în timp ce
nuanța dramatică se justifică prin utilizarea dialogului și prin deznodământul nefericit al poveștii
de iubire dintre cele două ființe incompatibile.
În privința speciilor literare, predomină meditația filozofică îmbinată cu idila și cu elegia,
în timp ce alegoria impune, deși textul este structurat sub forma unei balade, elemente de „ars
poetica”. Prin mediul în care sunt plasate personajele, apar și elementele naturii ce duc către ideea
de pastel.
SEMNIFICAȚIA TITLULUI: Titlul se concentrează pe prezentarea statutului și a
numelui sugestiv al personajelor aflate în antiteză: Crypto, semnificând partea ascunsă, criptică
a lumii, se trage din familia criptogamelor (ciuperci), el având un statut superior în lumea lui, dar
și o denumire arhaică (rigă), fiind împăratul ciupercilor („împărățea peste bureți”), însă împărăția
sa este un spațiu al limitării, al imposibilității depășirii condiției, fiind dominat de întuneric și
umezeală, două trăsături care se opun ideii de viață, de repoducere a speciei, mai degrabă fiind
asociate morții sau unei stări vegetative. De aceea plantele, „ghioci și toporași/…/ Sterp îl făceau
și nărăvaș,/ Că nu voia să înflorească”.
Pe de altă parte, Enigel, asociată personajului superior, cu aspirații spre absolut, poartă prin
nume atributele divinității, căci în zona nordică a Europei, în Islanda și Germania, acesta înseamnă
„înger”, în timp ce ca proveniență se amintește că vine din țara ghețurilor, din Laponia, această
zonă devenind punctul de plecare, un pretext al căutărilor sale ulterioare. Ea migrează astfel dintr-
un spațiu al condiției limitate, în care se simte închistată, către sud, acesta simbolizând soarele,
lumina, Absolutul. Enigel poartă „un nume tătăresc al râului Ingul, afluent al Bugului rusesc”, așa
cum ne spune Tudor Vianu. În privința realizării sale, se observă dorința lui Barbu de a apela la
elementele literaturii folclorice, Enigel fiind o păstoriță care practică transhumanța, fapt demonstrat
prin descrierea ulterioară: „Laponă mică, liniștită/ Cu piei, pe nume Enigel.”, doar că apar ca
reprezentanți ai regnului animal renii cu proveniență glaciară, ei înlocuind miorițele autohtone. De
fapt, această călătorie mai spre sud, devine simbolul posibilității de depășire a condiției.
TEMA, MOTIVELE, MITURILE:
Tema baladei o reprezintă iubirea imposibilă, deoarece fiinţele care alcătuiesc cuplul erotic fac
parte din lumi diferite, incompatibile, Enigel aparţinând regnului animal, iar ciuperca - regele
Crypto regnului vegetal. Iubirea apare aici ca modalitate de cunoaștere a lumii, în mod similar
poetului filozof al cunoașterii luciferice. De aici rezultă că tema de esență a creației
este cunoașterea, ea dezvoltându-se, în mod similar lui Blaga, pe paralelismul concret-abstract,
3
principalul motiv literar fiind lumina, care astfel confirmă că Barbu este un poet solar, având „o
fizionomie a soarelui de calcaluri”, el adoptând principiul biblic „Fiat lux!”, lumina fiind definită
drept ideal absolut ce se identifică mitologic zeului Apollo, zeului Ra sau zeiței Lug. În text,
reprezentativă este structura nominală „soarele înțelept”, ce devine simbol al maturității de factură
apolinică. Alte motive literare sunt: fântâna, fugit irreparabile tempus, motivul oniric, ce ajută la
relevarea celor două tipuri umane: geniul, ce tinde spre Absolut, și omul de rând, care se
resemnează, incapabil să-și depășească condiția.
Referitor la substratul mitologic, sunt valorificate în text trei
mituri fundamentale de origine greacă: mitul soarelui, ca simbol al Absolutului și al increatului,
reprezentând ultima treaptă a inițierii, mitul nunții, ce sugerează împlinirea ființei și androginul, o
inițiere în tainele lumii, și mitul oglinzii, având simbolistica purificării, a reflectării.
INCIPITUL: Este reprezentat de formula de adresare directă sau invocația folosită
de nuntașul care încearcă să convingă menestrelul să cânte povestea tristă, neîmplinită a lui Crypto
și a lui Enigel: „…Mult - îndărătnic menestrel, / Un cântec larg tot mai încearcă, / Zi-mi de lapona
Enigel / Şi Crypto, regele ciupearcă!” RAMA
POVESTIRII: Primele patru strofe, un adevărat prolog, conturează rama povestirii, fiind vorba
de o nuntă reală ce pare a fi plasată „in illo tempore” atât prin prezența menestrelului (cântăreț
medieval care conducea rutualul nunții), cât și prin atmosfera creată, vizibilă în enumerația „cu
pungi, pamblici, beteli cu fundă”. Această parte a poemului stă sub semnul oralității și al adresării
directe, cuprinzând și acceptaea de către menestrel să divulge încă o dată taina celor două personaje
asemănătoare lui Romea și Julietei sau lui Tristan și Isoldei, cântecul apărând drept practică
frecventă a nuntirii: „cu foc l-ai zis acum o vară”. NUNTA
POVESTITĂ: Odată cu acceptarea acestei provocări de către menestrel, ne situăm într-un plan
fantastic, un plan al visului fetei, acesta fiind un laitmotiv regăsit și în creațiile eminesciene unde
este frecvent asociat cu iubirea. Prin urmare, din rama dictată de o nuntă reală se trece la o nuntă
ficțională, reverică, ce își anunță finalul nefericit chiar de la început, căci protagoniștii provin din
spații incompatibile. Această parte cuprinde cinci
secvențe: mai întâi, apare prezentarea lui Crypto, care se face în tonalitate specifică basmului:
„Des cercetat de pădureți/ În pat de râu și-n humă unsă/ Împărăţea peste bureţi / Crai Crypto,
inimă ascunsă”, înfăţişat ca un inadaptat, cu o fire ciudată, închisă, pe care supuşii îl „bârfeau” cu
dispreţ: „Sterp îl făceau şi nărăvaş / Că nu vroia să înflorească”.Verbul la imperfect, „împărățea”,
sugerează timpul nedeterminat, etern, justificând plasarea poveștii „in illo tempore”, asemenea
„fântânii tinereții”, care pare că provine din timpul sacru. Crypto este stăpânul lumii vegetale,
având o condiție tragică, pentru că este neînțeles, el plasându-se prin eternitatea sa în ipostaza
increatului pentru care este și invidiat. El devine simbol al imortalității rezultate din nemurire, fiind
pedepsit pentru aceasta prin atașarea unui motiv de factură simbolistă: este sterp. De aici reiese
mărginirea sa la o lume strâmtă, definită prin „pat de râu”, ce sugerează resemnarea.
A doua secvență este dictată de
prezentarea lui Enigel, tânăra care pleacă din ţinuturile arctice, geroase, spre sud, în căutare de
soare şi lumină, poposind, ca să se odihnească şi să-şi adape renii, la „Crypto, mirele poienii”. Ea
provine dintr-o lume paradiziacă și are intenția nu atât de a produce o schimbare din imobilismul
4
lumii perfecte, cât de a transcende, de a se situa într-un univers gnoseologic, de cunoaștere,
superior. Ea este simbol al rațiunii, care potențează cunoașterea, năzuind către sferele superioare,
așa cum arată metafora „fiară bătrână”, viața fiind pentru aceasta o căutare veșnică.
Cele două personaje sunt create în antiteză:
în timp ce riga este stăpân peste umezeala impură și perpetuă, fiind dominat de Venera, lapona
domină spațiul rece al ghețurilor, fiind reprezentanta lui Mercur, de aici opoziția întuneric-lumină,
trăire-spirit, dionisiac-apolinic. Următoarea secvență, reprezentată de întâlnirea
celor doi și chemările la nuntire, conturează planul oniric al creației. Ca şi în „Luceafărul” lui
Eminescu, cei doi, regele-ciupercă şi lapona, se întâlnesc în visul fetei, iar Crypto rosteşte o
chemare ademenitoare, încărcată de dorinţe, ca aceea a fetei din poemul eminescian.
Îndrăgostindu-se de Enigel, Crypto o îmbie, la prima
chemare, cu dulceață, cu „fragi, ție dragi”, fiecare dintre cele două strofe ale tiradei rostite de
Crypto începând patetic, printr-o repetiţie ce sugerează pasiune - „Enigel, Enigel”, arătând
sentimentele calde şi emoţionante, contrare firii reci a regelui-ciupercă. În plus, adresarea directă
se face într- o tonalitate familiară, dictată de epitetul „rigă blând”. El o cheamă pe tânără în lumea
lui rece şi întunecoasă, îndemnând-o să uite soarele, ideal spre care ea aspiră cu toată energia
spirituală. Fata îl refuză însă: „Eu mă duc să culeg/ Fragii fragezi mai la vale.”
A doua chemare cuprinde rugămintea lui Crypto de a fi cules, ceea
ce arată opțiunea sa fermă și acceptarea sacrificiului suprem: „Enigel, Enigel,/ Scade noaptea, ies
lumine,/ Dacă pleci să culegi,/ Începi rogu-te, cu mine”. Riga va fi refuzat și de această dată:
„Teamă mi-e, te frângi curând,/ Lasă. Așteaptă de te coace.”, de aici reieșind și antiteza copt-
necopt. Refuzat și a doua oară, Crypto mai face o ultimă tentativă disperată
de a o convinge pe laponă (a treia chemare), vorbindu-i de valorile supreme ale lumii lui, „somnul
fraged” și „uitarea”, care pot lecui ființa de zbuciumul solar al căutării. O roagă astfel să facă ea un
sacrificiu, să-și uite idealul și să devină parte a lumii lui vegetale, recunoscându-și neputința: „Să
mă coc, Enigel,/ Mult aș vrea, dar, vezi, de soare,/ Visuri sute, de măcel,/ Mă despart. E roșu,
mare,/ Pete are fel de fel;/ Lasă-l, uită-l, Enigel,/ În somn fraged și răcoare.”
Lapona îl refuză cu delicateţe și de această dată, mărturisindu-i ostilitatea faţă de umezeală
şi frig, mediu propice numai regelui-ciupercă, ea oferindu-i un raspuns amplu și explicativ a cărui
esență sunt următoarele versuri: „Eu de umbră mult mă tem, // Că dacă-n iarnă sunt făcută / [...]
Mă-nchin la soarele-nţelept”. Se manifestă
aici motivul soare - umbră, sugerând cele două lumi incompatibile cărora le aparţin cele două
fiinţe care nu pot comunica ideatic şi sentimental. Soarele este simbol al vieţii spirituale, al luminii
sufleteşti, ce sugerează capacitatea fiinţei superioare de a aspira către Absolut. Sufletul omului se
află în corelație cu „roata albă”, el fiind visul celor care trăiesc „la lămpi de gheață, sub zăpezi”,
un garant al împlinirii prin cunoaștere, esențială fiind în acest sens metafora „sufletul-fântână”:
„Că sufletu-i fântână-n piept/ Și roata albă mi- e stăpână/ Ce zace-n sufletul-fântână”.
Umbra, întunericul şi umezeala
simbolizează condiţia omului obişnuit, neputinţa lui de a se înălţa către idealuri, fiind asociată cu
perisabilitatea, căci ea sporește „carnea”, care e doar „somn”, letargie și resemnare, fiind în
antiteză cu cultivarea aspirațiilor profunde ce constituie bucuria spiritului laponei.
5
 Ultima secvență cuprinde finalul trist al
poveștii de dragoste și drama regelui ciupercă pentru care trecerea timpului devine implacabilă.
Vrând să își urmeze instinctul erotic, Crypto părăsește umbra și răcoarea pentru a o însoți pe Enigel,
el fiind surprins fără apărare de soarele ce se-oglindește „în pielea-i cheală”, astfel împlinindu-se
blestemul apărut ca o pedeapsă vizavi de stabilirea unui ideal mult prea mare față de condiția sa
inferioară: „Și sucul dulce înăcrește!/ Ascunsă inima-i plesnește.” Se demonstrează astfel ceea ce
se enunță în versurile ulterioare: „Că sufletul nu e fântână/ Decât la om, fiară bătrână”. Pentru
Crypto, aspirația devine „pahar…cu otravă”, așa încât devine o ciupercă otrăvitoare, însoțindu-se
cu plantele inferioare din regnul său, cu „Laurul-Balaurul” și „măsălarița mireasă”.
Neacceptat în lumea sa și incapabil de înălțare, Crypto supraviețuiește
printr-o nuntă aberantă, cu o buruiană, o făptură neevoluată care justifică damnarea sa în propriul
destin. ANALIZA STILISTICĂ:
La nivel morfo-sintactic, se observă construcțiile eliptice, schimbările de
topică, inversiunile sintactice care fac ca epitetele să fie evidențiate vizibil cu scopul de a se
transforma în simboluri: „Mult îndărătnic, menestrel”, contribuind și la ambiguizarea mesajului.
Predomină structurile nominale de tip substantiv-adjectiv, substantivele în vocativ („Enigel,
Enigel”), superlativul absolute al adjectivului („mult”, „prea”), dar și verbele la perfect compus
(„ai zis”), imperfect („împărățea”), imperativ („zi-mi”, „lasă-l”, „uită-l”).
La nivel lexico-semantic, se utilizează termeni contrastanți, din câmpuri semantice
opuse (lumină-întuneric, abstract-concret, materie-spirit), în timp ce în privința registrelor, se
îmbină limbajul abstract și livresc cu cel colocvial, popular și arhaic: „puiacă”, „lumine”, „rigă”,
a adăsta”, „svârlit”, „a înăcri”.
La nivel stilistic, predomină metafora („sufletul-fântână”, „roata albă”), simbolurile
(„soare”, „fântână”, „umbră”), dar și comparațiile („ca vinul vechi ciocnit la nuntă”), repetiții
(„Enigel, Enigel”).
La nivel prozodic, se observă strofele inegale, măsura variabilă a versurilor, cuprinsă între
5-9 silabe, rima mixtă, coexistența monorimei, a rimei încrucișate și îmbrățișate. Așadar,
acest poem alegoric este de o subtilitate estetică evidentă, fiind realizat drept baladă de factură
modernă, exprimând o concepţie cu totul nouă a poetului Ion Barbu despre cunoaştere, prin cele
trei căi esenţiale dictate de concepția poetului: prin eros, prin raţiune şi prin contemplaţie poetică.