Comentariu „Luceafarul”

De Mihai Eminescu

Romantismul este un curent literar manifestat in spatiul cultural european la inceputul secolului al
XIX lea ca reactie impotriva spiritului rational al clasicilor, caracterizandu-se prin libera exprimare a
sentimentelor si manifestarea spontana a fanteziei creatoare. Acesta promoveaza lirica sentimentala
in care accentul cade pe subiectivitate si pe trairile eului. Antiteza este valorificata atat ca principiu
compozitional cat si ca figura de stil.

Sinteza a creatiei eminesciene, poemul „Luceafarul” de Mihai Eminescu, pentru ilustrarea conditiei
geniului uneste armonios teme si motive romantice, atitudini si procedee artistice romantice,
elemente de imaginar poetic, meritandu-si pe dreapta masura titlul de capodopera romantica.

Sursa de inspiratie a poemului este reprezentata de folclorul romanesc, mai preecis din basmul
popular „Fata din gradina de aur” din care autorul preia povestea intr-o alegorie prin tema conditiei
omului de geniu.

Intr-o notita de manuscris, Eminescu explica semnificatiile poemului: „Intelesul alegoric ce i-am dat
este ca geniul nu cunoaste moarte, pe Pamant nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi
fericit. El n-are moarte, dar nici noroc”.

Tema poemului este romantica, impletind meditatia filosofica asupra omului superior, de geniu, cu
tema iubirii, a cunoasterii, a aspiratiei spre absolut si a conditiei umane duale aflate intre limita si
aspiratie.

Titlul, prin sensul sau denotativ, desemneaza o stea stralucitoare, cea mai stralucitoare stea, dar in
text este valorificat cu sens conotativ facand trimitere la superioritatea omului de geniu ce revarsa in
lume stralucirea gandirii sale.

Incipitul valorifica o formula de basm prin care povestea de iubire este plasata in atemporalitate,
intr-un timp mitic: „A fost odata ca-n povesti/A fost ca niciodata”. Este exprimata ideea unicitatii si a
frumusetii fetei de imparat prin superlativul popular „prea frumoasa” si prin comparatii inedite:
„Cum e fecioara intre sfinti/ Si luna intre stele”. Aceasta este unica prin apartenenta ei si prin
aspiratia spre o iubire ideala.

Finalul concentreaza in vorbele Luceafarului esenta ideatica a intregului poem asezad in antiteza
conditia omului de geniu si pe cea a omului de rand: „chip de lut” fiind o metafora ce sugereaza
efemeritatea conditiei umane si dublul epitet „nemuritor si rece” atribuit Luceafarului ca fiind
detasat, superior.

Poemul este structurat in 98 de catrene care pot fi impartite in patru secvente construite prin
valorificarea in antiteza a 2 planuri: universal-cosmic si uman-terestru.

Primul tablou prezinta infiriparea iubirii dintre fata de imparat si Luceafar unde cele doua planuri
interfereaza. Se contureaza o scena de basm prin motive romantice; iubirea intruchipandu-se lent,
prin contemplatie si visare intr-un cadru nocturn. Celor doua chemari ale fetei de imparat, Luceafarul
le raspunde prin doua intruchipari surpinse in opozitie. In ipostaza angelica are o frumusete
neintalnita sugerata de metaforele „par de aur moale”, „mort frumos cu ochii vii”, iar in antiteza, in
ipostaza demonica, este descris in maniera romantica prin structurile „negre-i vitele de par’,
„marmurele brate”. Ideea incompatibilitatii dintre cele doua lumi este accentuata pri valorificarea
antitezei: „Eu sunt vie, tu esti mort”, „Eu sunt muritor si tu esti muritoare”.

Cel de-al doilea tablou prezinta in plan terestru idila dintre Catalin si Catalina, numele acestora
sugerand tocmai compatibilitatea lor. Prezinta o alta ipostaza a iubirii, diferita de cea din primul
tablou, intre fata care acum a capatat identitate, Catalina si Catalin, „fidel baiat de casa”, in antiteza
cu portretul Luceafarului. Portretul lui Catalin este realizat din diminutive si termeni populari ceea ce
sugereaza mediocritatea si inferioritatea fiintelor pamantene. Chiar daca accepta iubirea lui Catalin,
fata inca aspira la iubirea ideala pentru Luceafar, ceea ce sugereaza dualitatea conditiei umane care
aspira spre absolut desi isi constientizeaza limitele pamantesti.

Al treilea tablou prezinta in plan universal-cosmic, zborul Luceafarului, rugamintea si raspunsul

creatorului. Zborul Luceafarului devine pretext pentru prezentarea pastelului cosmic construit prin
procedee specifice esteticii romantice eminesciene: momentul nasterii universului si imaginea
haosului care il preceda. Sunt frecvente negatiile: „nu e nimic”, „unde ajunge nu-i hotar” si imaginile
plastice care sugereaza inceputurile lumii: „vedea ca-n ziua cea dintai cum izvorau lumine”.
Semnificatiile tabloului se concentreaza intre dialogul dintre creatorul suprem si Luceafar, caruia cel
dintai i se adreseaza „Hyperion”, latinul grecesc pentru super-om, amintindu-i de superioritatea
acestuia. Metafora „o ora de iubire” din rugamintea Luceafarului subliniaza noletea conditiei de
geniu si intensitatea sentimentului de iubire. Raspunsul creatorului, realizat in tonalitate grava,
solemna se constituie intr-un poem de meditatie filosofica cu privire la conditia umana asezata sub
semnul efemeritatii, al norocului si al destinului: „Ei au doar stele cu noroc si prigeniri de soarte”.

Al patrulea tablou, construit simetric fata de primul, prin impletirea celor doua planuri ilustreaza
implinirea iuirii pamantesti intr-un cadru natural conturat prin motive romantice specifice imaginatiei
poetice eminesciene: motivul lunii, al noptii, al florilor de tei. Luceafarul este invocat de fara de
imparat, insa de aceasta data pentru a-i fi stea norocoasa si pentru a ocroti iubirea celor doi.
Constient de propria superioritate, Hyperion se retrage in locul lui menit din cer, de unde priveste cu
detasare catre lumea muritorilor asezata sub semnul efemeritatii, al repetabilitatii si al norocului.

Opozitia dintre cele doua lumi este sugerata prin registre stilistice distincte: grav, solemn fiind
raspunsul creatorului impreuna cu portretul Luceafarului si familiar, popular reprezentand iubirea
pamanteasca si portretul lui Catalin.

Pentru ilustrarea conditiei geniului, poemul Luceafarul armonizeaza atat teme, motive, elemente de
imaginar poetic, atitudini romantice, procedee artistice cultivate de scriitor, simbolurile eternitatii,
mortii si ale temporalitatii vietii.