Alexandru Lăpușneanul

de Costache Negruzzi

„Alexandru Lăpușneanul” este capodopera lui Costache Negruzzi și modelul de referință al

nuvelei istorice românești. Publicată în 1840, în revista „Dacia literară”, nuvela corespunde
programului romantic al acesteia, în primul rând prin valorificarea unor fapte din istoria națională și
prin crearea de tipologii puternice. Scriitorul se inspira din cronicile lui Grigore Ureche și Miron
Costin„Letopisețul Țării Moldovei”, capitolul „când au omorât Alexandru-Vodă 47 de boieri”,
descriind una dintre cele mai sângeroase pagini din istoria națională, comparabilă, în cruzime, cu
unele scene din piesele lui Shakespeare; scriitorul culege informații și din culegerea de legende „O
samă de cuvinte”, de Ion Neculce.
Din punctul de vedere al perspectivei narative, scrierea se remarcă prin obiectivitate, naratorul
este omniscient și prezintă evenimentele sobru, detașat, la persoana a III-a; inserează, însă, și mărci
ale subiectivității dintre care se remarcă, în special, epitetele dezaprobatoare„mârșavul curtean”,
„mișelul boier”, „deșănţată cuvântare”, „urâtul caracter”. Narațiunea se desfășoară linear, cronologic,
prin înlănțuirea secvențelor narative și a episoadelor.
Textul are o structura compozițională echilibrată, fiind alcătuit din patru capitole, asemenea
unei opere dramatice, cu o situare spațio-temporală distinctă, fiecare având câte un moto definitoriu:
„Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu...”,”Ai să dai samă, doamnă!”, „Capul lui Moțoc vrem...”,”De mă
voi scula, pre mulți am să popesc și eu...”. Accentul cade în povestire mai mult pe acțiune și pe dialog,
făcând să crească, astfel, dramatismul conflictului.
În primul capitol se prezintă reîntoarcerea lui Alexandru Lăpușneanul în a doua domnie(1564-
1569), fiind însoțit de armată otomană, în vederea recâștigării tronului pierdut în urma uneltirii
boierilor. Lăpușneanul este întâmpinat de o solie de boieri, formată din vornicul Moțoc, postelnicul
Veveriță, spătarul Spancioc și Stroici, care aveau misiunea, din parte domnitorului Ștefan-Vodă
Tomșa, să-i spună „norodul nu te vrea, nici nu te iubește”. Dovedindu-și abilitatea de a conversa ca un
cunoscător al psihologiei umane, le testează scopul pentru care l-au întâmpinat: „Știu că țara m-
așteaptă cu bucurie”și reacționează impulsiv, manifestându-se ca o răbufnire interioară a furiei: „Dacă
voi nu mă vreți, eu vă vreu, și dacă nu mă iubiți, eu va iubesc pre voi și voi merge ori cu voia, ori fără
voia voastră”, adăugând că „mai degrabă-și întoarce Dunărea cursul îndărăpt” decât să se abată din
voința-i nestrămutată. Lăpușneanul afișează o puternică încredere în sine și o dorința aprigă de a stârpi
țara se acești boieri cutezători, acești „trântori ai stupului”, care l-au trădat în timpul primei sale
domnii; el nu se lasă înșelat nici de Moțoc și-i transmite că îl va cruța „căci îmi ești trebuitor, ca să mă
ușurezi de blăstămurile norodului”.
 Capitolul al doilea introduce în scenă în alt personaj, pe doamna Ruxanda, fiica bunului Petru
Rareș, căreia i se face un portret remarcabil în stilul clasic al compoziției: biografie, portret fizic,
dialog, trăsături morale, definitorii. Ștefan-Vodă Tomșa fuge în Valahia, iar Lăpușneanul este
întâmpinat de popor „cu bucurie și nădejde, aducându-și aminte de întâia lui domnie... Boierii însă
tremurau...”. Domnul, hotărât sa stârpească ţara de„cuiburile feudalității”și să strivească furnicarul de
intriganți, îi despuia de averi și îi omora „din când în când”. Măsurile sale îi îngrozesc pe boieri,
întrucât la cea mai mică abatere, adevărată sau plăsmuită, erau pedepsiți printr-o moarte crâncenă, „la
cea mai mica plângere ce i s-arată, corpul vinovatului se spânzura în poarta curții... și nu apuca să
putrezească, când alt corp îi lua locul”.
Motoul capitolului reproduce vorbele văduvei unui boier care-i cere doamnei Ruxanda să
intervină pe lângă soțul ei și să domolească ura acestuia, sfătuindu-l să înceteze omorurile. Printr-o
pauză descriptivă, doamnei Ruxanda i se alcătuiește un portret care pune în evidență antiteza puternică
dintre aceasta și soțul ei, cuplu de factură romantică, construit pe tiparul înger-demon. Dialogul dintre
cei doi accentuează antiteza dintre personalitățile lor. Ruxanda dă dovadă de multă diplomație,
încercând să-și convingă soțul că puterea pe care o are trebuie folosită în scopuri nobile. Reacția
soțului denotă, însă, impulsivitate, numind-o „muiere nesocotită”. Capitolul se încheie cu făgăduielile
Domnului că „de poimâine nu va mai ucide” și că îi va da soției „un leac de frică”.
Partea a treia prezintă un episod dramatic din istoria Moldovei, și anume crima colectivă a lui
Lăpușneanul, uciderea celor 47 de boieri. Atmosfera liniștită de la începutul capitolului prefațează
gravele evenimente; domnitorul merge la biserică, îmbrăcat „în toată pompa domnească”, ascultă cu
pioșenie slujba, se închină la moaștele Sfântului Ioan cel Nou, apoi ține un discurs convingător,
invocând dorința de împăcare cu boierii. Deși stăpânește bine arta disimulării și joaca rolul omului
credincios, Lăpușneanul este surprins „galben la față”, iar discursul său, deși conceput cu diplomație
și inteligență, a părut doar o „cuvântare deșănţată”.
Așa-zisa împăcare este sărbătorită printr-un ospăț la curtea domnească care avea să culmineze
cu un adevărat măcel din care au scăpat doar doi boieri mai tineri și iubitori de patrie, Spancioc și
Stroici. Intuiția domnului nu dă greș, iar norodul, auzind că se petrec niște fapte grozave, se grăbeşte
să afle despre ce este vorba. În aceasta nuvelă apare pentru prima dată în literatura română personajul
colectiv, autorul dovedind o mare artă de a surprinde psihologia mulțimii. Veștile nelămurite ale celor
întâmplate la curte se răspândiseră la Iași, „burzuluiseră norodul”, care se năpustise la porțile
domnești. Când armaşul a întrebat poporul pentru ce a venit și ce dorește, mulțimea se dovedește a fi
dezorientată. Derută, însă, nu durează mult și atitudinea de revoltă a mulțimii față de jafurile și
nelegiuirile boierilor este îndreptată împotriva aceluia care-i sărăcise cu birurile. Poporul izbucnește
într-o unitate de voința, toate glasurile se unesc într-unul singur cerând „Moțoc să moară... Capul lui
Moțoc vrem!”. Această reacție spontană exprimă ura năpăstuiților împotriva celor care i-au sărăcit
prin biruri și corvezi și i-au umilit prin nedreptăți. Deși vornicul se împotrivește, sugerând moartea
oamenilor, Lăpușneanul îl „oferă” mulțimii, reușind astfel să scape de el „fără a-și mânji sabia” cu
sângele unui intrigant precum Moțoc. În aceasta parte a nuvelei, trăsăturile personajului ies din sfera
umanului atunci când construiește „piramida de capete” așezate după neam și după rang, imaginea
macabră reprezentând „leacul de frică” promis doamnei Ruxanda.
Ultimul capitol prezintă decăderea domnitorului, în ciuda aparentei victorii și pacificării țării,
steaua lui Lăpușneanul începe să apună. Timp de patru ani de la uciderea celor 47 de boieri,
Alexandru Lăpușneanul nu a mai săvârșit vreun omor, în schimb, ciuntea, scotea ochi, tăia mâini.
Tiranul domn era neliniștit pentru că nu putuse să-i prindă pe cei doi boieri fugari, Spancioc și Stroici
și pentru „a priveghea” mai bine granița, se muta la Cetatea Hotinului, unde se îmbolnăvește grav de
lingoare. La cererea lui Lăpușneanul și după obiceiul timpului, el a fost călugărit purtând numele de
Sfântul Paisie. Revenindu-și din starea de letargie și văzându-se îmbrăcat în straie de călugăr, se
înfurie și începe să amenințe. În acest răstimp s-au întors în țară cei 2 boieri, Spancioc și Stroici, care
au îndemnat-o pe doamna Ruxanda să-și otrăvească soțul pentru a-și salva fiul. După ce Lăpușneanul
a înghițit otravă oferită de mâinile propriei soții, cei doi boieri (personaje episodice) au intrat la el
pentru a-l mustra, cerându-i să învețe a muri, el care știa „numai a omorî”. Finalul nuvelei este
formulat ca o concluzie despre„o pată de sânge din istoria Moldovei”, domnia lui Alexandru
Lăpușneanul. Domnitorul a fost înmormântat la Mânăstirea Slatina, unde se află un portret al său şi al
familiei sale, ca mărturie a unor fapte care nu vor fi niciodată uitate.
Alexandru Lăpușneanul este tipul domnului feudal, deprins să-și exercite despotic voința. Este
eroul principal al narațiunii, prezentat ca un personaj romantic, înzestrat cu trăsături neobișnuite și
antitetice(calități și defecte), acționând în situații excepționale. Vărsările de sânge sunt acte de
răzbunare împotriva boierilor trădători intriganți, care-l vânduseră la prima domnie. Evoluția
conflictului dintre el și boieri scoate în evidenţă violența și cruzimea diabolică, tenacitate și voință în
realizarea gândurilor ascunse ale domnitorului. Aceste trăsături de caracter ale tiranului domn se
manifestă puternic chiar și în pragul morții, când, cu ultimele puteri, înfrânge obișnuita teamă,
alungându-i din jur pe călugări: „De mă voi scula, pe mulți am sa popesc și eu...”.
Bun cunoscător al psihologiei umane în realizare planurilor sale, rival neîmpăcat al boierilor,
Alexandru Lăpușneanul dă dovadă de inteligență și hotărâre în atingerea obiectivelor sale. Pentru
sublinierea trăsăturilor dominante ale personajului, autorul folosește cu măiestrie procedeul antitezei.
Doamna Ruxanda este o femeie blândă, supusă, a stat mult până să-i ceară acestuia stăvilirea
omorurilor, iar, în final, se hotărăște greu să-i întindă paharul cu otravă.
Nuvela „Alexandru Lăpușneanul” este o creație de factură romantică, dar, în cadrul ei, coexistă
și elemente specifice altor curente literare, realiste, respectiv, clasiciste. Apartenența la romantism se
datorează temei istorice, conflictului social-politic, trăsăturilor antitetice ale lui Lăpușneanul, antitezei
dintre doamna Ruxanda și soțul ei, dintre boierii complotiști și cei mai iubitori de țară, episoadelor cu
un puternic impact psihologic (măcelărirea boierilor, scena macabră a piramidei de capete, revolta
mulțimii înfuriate, moartea în chinuri a domnitorului etc.). Influența clasicistă este evidențiată prin
rigurozitatea compozițională, sobrietatea, precizia și gradația conflictului. În manieră realistă sunt
prezentate psihologia personajului colectiv, mulțimea care acționează ca un singur individ, decorul și
atmosfera epocii.