Avram Iancu

de Vasile Razvan

Avram Iancu (n. 1824, Avram Iancu, Alba, România – d. 10

septembrie 1872, Baia de Criș, Hunedoara, România) a fost
un avocat transilvănean și revoluționar român pașoptist,
care a jucat un rol important în Revoluția de la
1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării
Moților în anul 1849, comandând
armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata
austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate
sub conducerea lui Lajos Kossuth
S-a născut în Munții Apuseni într-o familie de țărani moți
înstăriți. Cel dintâi strămoș cunoscut al lui Avram Iancu este
Gheorghe Iancu, preot ortodox în satul Vidra de Sus, participant
la răscoala lui Horea și rudă cu acesta. Fratele bunicului lui
Avram Iancu a fost Horea.

Gheorghe Iancu (decedat înainte de 1812[8]) a avut șapte copii,

patru fete – Sântioana, Maria, Zamfira și Ana – si trei băieți –
ALISANDRU tatăl viitorului erou, Avram și Ioan.
Tatăl lui Avram Iancu, Alisandru (1787-1855), a fost pădurar,
apoi jude domenial. El a urmat școala primară în sat și probabil
pe cea din Câmpeni. Mama lui Avram Iancu a fost Maria Gligor.
Cei doi copii ai familiei Iancu au fost Ioan (1822-1871) și Avram.

Având o situație materială bună, Avram Iancu a urmat școala

primară în satul natal, în crângul Târsa, unde l-a avut învățător
pe Mihai Gomboș fiind apoi mutat de părinți la Poiana Vadului
și Câmpeni, absolvind la vârsta de 13 ani. Aici l-a avut dascăl pe
Moise Ioanette. Gimnaziul l-a urmat începând cu anul 1837 la
Zlatna, absolvind în anul 1841. S-a înscris apoi la Liceul Piarist
din Cluj. Începând cu anul 1844 a urmat Facultatea de Drept la
Cluj.

Fostul Liceu Piarist din Cluj

În anul 1846, așa cum obișnuiau toți cei care în epocă terminau
științele juridice, a încercat să ocupe o funcție administrativă,
solicitând să fie primit într-o slujbă de practicant fără salariu.
Cererea sa a fost însa respinsă de guvernul din Cluj deoarece
provenea dintr-o familie de iobagi, doar nobililor fiindu-le
aprobate asemenea funcții. După câteva săptămâni s-a înscris
cancelist la Târgu Mureș, la Tabla Regească (Curtea de Apel a
Transilvaniei). Își ia examenul de avocat în martie 1848. În
perioada când a fost cancelist la Târgu Mureș i-a cunoscut pe cei
mai mulți dintre tinerii români care aveau să îi fie camarazi de
luptă în timpul Războiului Național din Transilvania: Nicolae
Bârlea, Iacob Bologa, Ioan Buteanu, Petru Dobra, Vasile Fodor,
Iosif Hodoș, Ilie Măcelariu, Florian Micaș, Alexandru Papiu-
Ilarian, Ioan Oros, Ioan Pinciu, Dionisie Pop Marțian, Samuil
Poruțiu, Nicolae Solomon, Iosif Sterca-Șuluțiu, Dionisie Tobias,
Amos Tordășianu. Tot în această perioadă îl cunoaște pe Nicolae
Vlăduțiu, viitor prefect de legiune. și pe Nicolae Mureșan, viitor
tribun

Avram Iancu, avocat la Tabla Regească (Curtea de Apel) Murăș-

Oșorhei (Târgu-Mureș)
În preajma izbucnirii revoluției pașoptiste maghiare din Ungaria
și Transilvania, în luna martie 1848, Avram Iancu se găsea
cancelist la Târgu Mureș, alături alte câteva zeci de tineri
români.

Primele informații despre revoluția de la Viena au ajuns în

Transilvania la 21 martie 1848 prin intermediul ziarelor din
Pesta. La 22 martie, canceliștii din Târgu Mureș (200 de tineri de
toate naționalitățile) au adresat împăratului austriac un
memoriu, care, acoperit cu semnături, a fost prezentat la 24
martie primarului orașului Târgu Mureș. La 25 martie, tineretul
maghiar din Târgu Mureș a organizat o manifestație patriotică,
invitați fiind și canceliștii români. Obiectivul principal al
tineretului maghiar era „uniunea cu patria soră” și abia după
aceea eliberarea maselor largi din jugul șerbiei. Cu toate că
inițial și tinerii români au fost de acord cu principiile libertăților
proclamate de revoluția ungară, ei au ținut să precizeze
următoarele, prin glasul lui Alexandru Papiu-Ilarian:

„Ca român, semnez petiția cu condiția ca, în cazul când s-ar

realiza drepturile poporului și egalitatea sa, să se asigure
tuturor națiunilor de limbă felurită din Transilvania și Ungaria
existența națională și limba maternă, iar eliberarea din iobăgie
să se îndeplinească fără nici o despăgubire bănească, deoarece
țăranii au plătit destul, chiar prea mult, timp de mai multe
secole, de când nobilii le uzurpă nu numai drepturile civile, ci și
pe cele sacre umane.”
—Dragomir, op. cit.
Iar Samuil Poruțiu, cerând să vorbească în întrunirea
canceliștilor, a cerut „să nu li se pretindă a fi toate numai
ungurește… Pentru ce să fie chiar și Dumnezeu ungur? Să jurăm
pe Dumnezeul popoarelor!”, dar a fost întrerupt de canceliștii
maghiari, care au cerut „Uniune sau moarte! Să ne unim cu Țara
Ungurească, pentru că altminteri pierim!”. Tinerimea maghiară
nu admite concesii. Replica primită de Poruțiu din partea
scriitorului maghiar Urházy, reprezentant de seamă al generației
tinere este sugestivă: „Domnia-ta ai semnat doar uniunea!
Domnia-ta, concetățene Poruțiu, ești de-acum ungur!” La
această manifestare a fost prezent și Avram Iancu. Jigniți de
insistența cu care tinerii români își apără opiniile, tinerii
maghiari îi vor supraveghea cu mare atenție pe Iancu și pe
colegii săi.
În ultimele două decenii ale vieții sale a suferit de o boală
psihică. Starea sănătății sale psihice a început să se deterioreze
la sfârșitul anului 1852. A rămas în memoria colectivă ca
umblând din sat în sat înnebunit, după unele păreri puțin
verificate și din surse nesemnate. Conform unor alte păreri, de
data aceasta de specialitate, a medicului Ovidiu Vuia, specialist
în neuropsihiatrie în Germania, Avram Iancu nu a fost nebun:
“…În ce privește tulburările zise psihice, după majoritatea
absolută a medicilor, și noi nu facem decât a le întări
diagnosticul, nu numai datorită debutului la 28 ani și duratei
lungi de două decenii, dar întreg tabloul clinic și evoluția sa,
înlătură indiscutabil, eventualitatea unei infecții a sângelui cu
manifestarea unui sifilis nervos. Rămâne ipoteza unei psihoze
declanșate de o traumă, sau cum e cazul, de nenumărate
traume psihice, nu rar observată în practica neuropsihiatrică.
Personal cred că nici această boală nu intră în discuție, în primul
rând fiindcă tulburările psihice ale lui Iancu nu pot fi încadrate
în tabloul unei psihoze anumite. E drept că prezentase unele
idei de persecuție, după unii adevărată manie, a fost trist și
melancolic, adesea după ce-și termina cântecele de jale la fluier,
plângea, dar respectivele simptome nu sunt suficiente pentru a
diagnostica o psihoză de tip maniaco-depresiv, schizofrenic sau
paranoic. … Ajung la concluzia că Avram Iancu nu a fost nebun
propriu-zis din punct de vedere neuropsihiatric. … În consecință,
fără să mă îndepărtez de principiile științifice ale medicinii,
după care trebuie văzută boala lui Avram Iancu, eu împărtășesc
părerea că (…) Craiul Moților n-a suferit de nici o psihoză, prin
urmare pe limbaj laic, nu a fost nebun. … sunt de părere că ar fi
cazul, în legătură cu suferințele sale, să evităm termeni ca
“dezechilibru psihic” sau “boală incurabilă”, când manifestările
psihice ale lui Iancu sunt de natură reactivă, țin mai mult de
alterări provocate de împrejurări externe, care însă, nu
depășesc domeniul normalului, nu intră în sfera patologicului”.