ANDRE GIDE

Acțiunea romanului poate fi relatată în doar câteva cuvinte, fiind în sine greu de
urmărit. Miza principală a cărții o constituie tehnica narativă. Totuși, construcția sa
lasă loc unor personaje centrale: Édouard, Bernard, Olivier, Laura – în jurul lor se
desfășoară acțiunea-nucleu a romanului. Pentru ca din acest nucleu să se extindă
idei conexe, autorul introduce o nouă suită de personaje: bătrâni senili (domnul La
Pérouse – profesor de pian) sau copii care se ocupă cu falsificarea banilor
(Georges, Phiphi, Leon), personaje recurente în cartea pe care Édouard plănuiește
să o scrie. Dar nu despre acești falsificatori vrea Gide să ne vorbească, ci despre
autorii care pot fi numiți astfel. Ne referim aici la Édouard, vocea lui Gide, de fapt,
ba chiar și la acesta din urmă.

Drept consecință, Falsificatorii de bani a fost numit și un roman în roman,

impropriu spus, totuși, deoarece mult pregătitul roman al lui Édouard ne va rămâne
inaccesibil. Având conștiența scrierii sale, ni se creează iluzia că adevăratul autor
este Édouard. Prin urmare, majoritatea întâmplărilor din romanul lui Gide ni se
dezvăluie prin intermediul jurnalului lui Édouard – introdus de autorul cărții.
Martor indirect al unor întâmplări, protagonistul simte nevoia de a le transpune în
jurnalul său, fiind astfel considerat un falsificator.
Insolit teoretician al literaturii, Gide compară această metodă a punerii în abis cu
două oglinzi puse față în față, în care rama uneia se refletă la nesfarșit în cealaltă.
Dar, pentru că substanța romanul lui Édouard rămâne în ceață, reflexia, susține
romancierul, are o finalitate.
Romanul “Les Faux-monnayeurs”, “Falsificatorii de bani”, de André Gide a apărut
în anul 1925, la editura NRF – Nouvelle Revue Française, fiind un roman în care
autorul folosește o tehnică denumită “mise en abîme”, “punere în abis”, având
parte de o relatare din jurnalul unui personaj central pe nume Édouard, care
vorbește despre intenția de a scrie un roman pe nume “Falsificatorii de bani”, iar în
acest fel ideea de punere în abis este evidențiată, autorul scoțând în evidență chiar
în fața noastră romanul.
În România, opera apare în anul 1931, la editura Socec, din București, având o
traducere realizată de S. Rivain.
Printre alte edituri care au publicat romanul, putem aminti de editura Univers, din
colecția Romanul Secolului XX, în format cartonat și broșat, editura Vivaldi, 1992,
în format broșat sau editura Rao, din colecția Opere XX, 1996, în format broșat.
André Gide s-a născut la data de 22 noiembrie 1869, în Paris, Franța, fiind un
însemnat scriitor, eseist și umanist francez, adept al simbolismului și
modernismului, precum și un laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, în anul
1947.
 Tânărul André, începe Școala Alsaciană din Paris, la vârsta de opt ani, însă
termină cursurile și obține diploma abia în anul 1889.
După această etapă, André se dedică în totalitate scrisului, călătoriilor și muzicii,
iar prima sa operă apare în anul 1891 și poartă numele de “Les Cahiers d’André
Walter”, “Caietele lui André Walter”, fiind scrisă la persoana I și având deja
conturată arta confesiunii care l-a făcut celebru.
Printre cele mai importante opere ale autorului, putem aminti de “Tratatul lui
Narcis”, 1891, “Tentativa amoroasă”, 1893, “Imoralistul”, 1902, “Les Caves du
Vatican”, “Pivnițele Vaticanului”, 1914 sau “Școala femeilor”, 1929.
Romanul “Falsificatorii de bani”, de André Gide reprezintă un roman atipic, un
roman cu care Gide intră în scenă cu ceva inovator, fiind cel care crează Noul
Roman în literatura universală.
În principal acțiunea operei este greu de înțeles, totul axându-se pe perspectiva
narativă, care este cumva asemănătoare cu povestirea în ramă, dar la un nivel mult
mai intens și mai abstract, tehnica punerii în abis fiind o perspectivă narativă în
oglindă, totul fiind pus parcă în fața unor oglinzi care se reflectă etern una în
cealaltă.
Se prezintă intenția personajului principal de a scrie un roman, romanul pe care
cititorul îl are în față, având în prim plan câteva personaje centrale, anume,
Édouard, Olivier, Laura sau Bernard, personaje care orbitează în jurul nucleului
central al romanului, iar pe lângă acest personaje, apar și altele episodice, cu care
autorul trasează idei din nucleul central.
Apar așadar personaje ca La Pérouse, un profesor de pian, senil sau copiii care
falsifică bani, aceste personaje fiind prezente în jurnalul lui Édouard.
În sens larg, autorul nu vorbește despre falsificatorii de bani ci despre autorii care
sunt niște falsificatori, având aici două perspective greu de urmat, neștiind pe bună
dreptate cine este adevăratul autor, chiar dacă în operă avem consființit faptul că
Édouard, scrie cu adevărat romanul, din acest punct de vedere cititorul înclinând
spre asocierea lui ca fiind adevăratul autor.
Opera poate fi categorisită drept un roman în roman, chiar dacă opera lui Édouard,
nu a fost niciodată finalizată, toate detaliile fiind relatate din jurnalul acestuia, pus
în scenă de autorul adevărat, iar acest aspect îl așează pe Édouard în poziția de
martor indirect la acțiune, dorind să scoată în evidență detalii din jurnal, iar în acest
fel acesta să fie considerat un falsificator.
Romanul este o reflexie continuă între două oglinzi, o adaptare abstractă a unei
tehnici narative cu care Gide se joacă și prin care diluează a doua perspectivă
narativă, aducând în final o palpabilitate operei.