LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA

Împrumutând elemente de noutate din lirica de până la el, și anume simbolul din poezia
lui G. Bacovia, capacitatea de a fi creator de limbaj poetic din poezia lui T. Aghezi și poezia
intelectualizată din lirica lui I. Barbu, Nichita Stănescu toarnă aceste inovații într-un limbaj nou,
codat. De aceea, în lirica sa, există o permanentă confruntare între creator și gânditor, între
sentiment și rațiune, astfel că poezia sa contrariază în permanență așteptările cititorului.
În operele lui Nichita Stănescu, transferul dintre concret și abstract este bivalent,
regăsindu-se astfel reinterpretarea miturilor, subtilitatea metaforei, prezența spiritului ludic și a
ironiei. De asemenea, Nichita Stănescu dezvăluie că poezia „nu se scrie cu cuvinte”. De aceea,
aceasta se intelectualizează, mesajul fiind încifrat, încărcat de simboluri.
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” aparține etapei de tinerețe, a armoniei dintre om și lume,
lirismului exuberanței, fiind publicată în volumul „O viziune a sentimentelor”, apărut în 1964,
volum ce are ca temă iubirea ca stare de certitudine.
Caracterizată de ambiguitatea limbajului poetic, insolitul imaginilor artistice, noutatea
metaforelor și înnoirile prozodice (vers liber și ingambament), poezia aparține neomodernismului
prin abordarea inedită a temei.
O primă înnoire este viziunea insolită asupra sentimentului, concretizat în imaginea
leoaicei. Asocierea iubirii cu motivul vânătorii din poezia clasică este reinterpretată, în sensul că
nu femeia gingașă, ci bărbatul devine victima unei vânători, iar agresorul este însăși iubirea-
pasiune, care îi copleșește ființa.
O altă caracteristică a neomodernismului este ambiguitatea produsă de metaforele
surprinzătoare: „Leoaică tânără, iubirea”, „un cerc de-a-dura”, „privirea-n sus țâșni,/curcubeu
tăiat în două”. Poezie a întâlnirii cu iubirea, textul liric poate fi citit și ca întâlnire a poetului cu
inspirația acaparatoare a ființei. Aceasta are ca efect transformarea lumii reale într-un univers
propriu și a omului obișnuit într-un creator, ale cărui însușiri sunt contemplația, reflecția, rostirea
poetică (sugerate de metaforele „sprânceană”, „tâmplă”, „bărbie”). Creația izvorâște din iubire și
îl proiectează pe creator în eternitate.
Titlul poeziei presupune o comparație eliptică și inversată, sentimentul iubirii fiind
perceput asemenea unui animal de pradă. Totodată, acesta sintetizează mesajul poetic al textului,
surprinzând impactul pe care îl are iubirea asupra eului liric stănescian. Titlul are valențe
metaforice, iubirea fiind o „leoaică” ce presupune sălbăticie, instinctualitate, libertate, eleganță-
trăsături care își sporesc intensitatea prin adjectivul „tânără” care sugerează agilitate, vitalitate.
Fiind o artă poetică, tema o reprezintă viziunea asupra universului metamorfozat prin
iubire. Întâlnirea neașteptată cu iubirea, „ca întâmplare a ființei”, transformă definitiv percepția
bărbatului îndrăgostit asupra lumii și asupra sa, iubirea constituind o stare capabilă de a da sens
universului.
 Lirismul subiectiv este susținut de prezența mărcilor lexico-gramaticale ale eului liric:
pronume și verbe la persoana I singular: „mi-(a sărit)”, „mă(pândise)”, „mi-am dus”.
Motivul central al textului, care prin repetare devine laitmotiv, este acela al leoaicei,
simbol pentru iubirea ca pasiune și fascinație covârșitoare. Simetria se realizează prin cele două
imagini ale iubirii-leoaică, plasate la începutul și la sfârșitul textului poetic. Metaforele „leoaică
tânără” și „leoaică arămie” sugerează faptul că transformarea produsă de iubire este ireversibilă.
Poezia este alcătuită din trei strofe cu versuri inegale cărora le corespund trei secvențe
lirice. Discursul liric ia forma unei confesiuni despre propria aventură în trăirea sentimentului.
Prima secvență debutează cu repetarea titlului poeziei, surprinzând întâlnirea eului liric cu
iubirea primejdioasă. Deloc întâmplătoare, verbele din sfera semantică a agresivului „mi-a sărit în
față”, „mă pândise”, „m-a mușcat de față”, „colții albi mi i-a înfipt în față” sugerează iminența
iubirii ce preia toate atributele animalului de pradă: sălbatică, necruțătoare, puternică, nelăsându-i
eului poetic îndrăgostit loc de împotrivire. Semnele acestei apariții neașteptate rămân pe față,
sugerându-se faptul că rănile provocate de iubire nu pot fi ascunse. Secvența prezintă în manieră
metaforică momentul îndrăgostirii propriu-zise, deși sentimentul exista în stare latentă în sufletul
omului: „Leoaică tânără, iubirea/mi-a sărit în față./Mă pândise-n încordare/mai demult”; „Colții
albi mi i-a înfipt în față,/m-a mușcat leoaica, azi, de față.”
La o primă lectură, cea de-a doua secvență surprinde impactul iubirii asupra naturii,
asupra universului, însă decodarea textului lasă să se întrevadă faptul că doar îndrăgostitul își
schimbă modul de a percepe lumea, natura rămânând neschimbată: „Și deodată-n jurul meu,
natura/se făcu un cerc, de-adura,/când mai larg, când mai aproape,/ca o strângere de ape”. Prin
adverbul de timp „deodată” se marchează transformarea bruscă a sufletului îndrăgostit care
devine un fel de „centrum mundi”. Natura este aceeași, dar receptarea ființei îndrăgostite
cunoaște alte dimensiuni, căci sufletul prins în mrejele iubirii are intuiția unei lumi perfecte
imaginate ca „un cerc, de-adura”, simbol al perfecțiunii, dar și o metaforă cosmogonică. Altfel
spus, în viziunea lui Nichita Stănescu, iubirea cunoaște capacitate genezică, iar prin ea se poate
vorbi de o altă naștere a universului. Textul degajă o senzație ascensională, justificată prin faptul
că iubirea înalță și purifică ființa, idee susținută de expresia „și privirea-n sus țâșni”. Simbolul
„ciocârliei”, ala acestei păsări solare, exprimă desăvârșirea ființei prin iubire: „Și privirea-n sus
țâșni,/curcubeu tăiat în două,/și auzul o-ntâlni/tocmai lângă ciocârlii.” Astfel, metaforele insolite
redau starea extatică provocată de întâlnirea ființei cu iubirea și aspirația spre transcendent.
Ultima secvență recompune imaginea metamorfozată a sinelui sub impactul iubirii.
Primele trei versuri ale acestei strofe proiectează imaginea eului liric îndrăgostit: a unui zeu, a
unui ax al universului. Transformările sufletești se reflectă în plan fizic: „Mi-am dus mâna la
sprânceană,/la tâmplă și la bărbie,/dar mâna nu le mai știe.” Cele patru detalii fizice sunt metafore
ale cunoașterii poetice: „sprânceană”, „tâmplă”, „bărbie” (contemplație, reflecție, rostire), iar
„mâna”, metaforă a creației sau a cunoașterii concrete, palpabile. „Leoaica arămie” devine simbol
al maturizării prin iubire: „Și alunecă-n neștire/pe-un deșert în strălucire,/peste care trece-alene/o
leoaică arămie/cu mișcările viclene.” Repetiția finală „înc-o vreme/și-nc-o vreme”, urmată de
punctele de suspensie, proiectează în eternitate sentimentul de iubire. Precizia temporală din
strofele anterioare („azi”, „deodată”) este înlocuită cu abolirea timpului în starea de grație creată
de iubire.
La nivel morfologic, dacă prima parte a poeziei întrebuințează verbe la trecut („mi-a
sărit”, „mă pândise”, „a înfipt”, „a mușcat”) ce redau pânda, întâlnirea cu iubirea și rapiditatea
metamorfozei, în secvența lirică finală, verbele „trece” și
nu știe” sugerează un prezent continuu, care conferă veșnicie sentimentului de iubire. La nivel
lexical, dincolo de limbajul aparent uzual, remarcăm prezența ludicului: „mi-am dus mâna”,
expresivitatea provenind din asociații semantice inedite, precum alăturarea sferei vânătorii cu cea
a revelației și cu aceea a corpului.
Poezia este alcătuită din trei strofe inegale ca dimensiune, formate din versuri când scurte,
când lungi, cu rimă, ritm și măsură variabile. Înnoirile prozodice sunt versul liber și
ingambamentul.
Așadar, poezia neomodernistă „Leoaică tânără, iubirea” ilusstrează într-o manieră inedită
întâlnirea omului cu iubirea. Sentimentul se corporalizează sub forma unei leoaice, animal feroce,
a cărei pradă este întreaga ființă a celui îndrăgostit.