MOROMEȚII

Scriitor care apără condiția literaturii realiste, Marin Preda cultivă o literatură inspirată din
realitățile contemporane, abordând diverse teme morale sau existențiale.
Din crezul artistic al autorului- „Eu consider că în afara unor noțiuni ca istorie, adevăr,
realitate, o proză nu poate exista”- reiese că romanul „Moromeții” surprinde imaginea satului și a
familiei, în adevăratele ei dimensiuni, fără a o înfrumuseța, în diferite momente de răscruce.
Primul roman scris de Marin Preda, „Moromeții”, este alcătuit din două volume, publicate
la doisprezece ani distanță: în 1955, volumul I, iar în 1967, volumul al doilea.
În ceea ce privește geneza romanului, aceasta are la bază atât nucleele epice valorificate de
proza scurtă, anume schițele „O adunare liniștită” și „Salcâmul”, cât și factorul biografic, în crearea
personajului central. Creațiile anterioare romanului prezintă două scene importante folosite ulterior
de autor ca momente-cheie ale noii creații: reuniunile savuroase din poiana lui Iocan și tăierea
simbolică a salcâmului, care prevestește destrămarea echilibrului familiei. Modelul de la care a
pornit Preda în vederea zugrăvirii personajului central a fost chiar tatăl său, autorul mărturisind:
„Scriind, totdeauna am admirat ceva, care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci și maturitatea: eroul
preferat Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu.”
Deși modalitățile de exprimare artistică și problematica celor două volume diferăm romanul
este unitar, deoarece reconstituie imaginea satului românesc în perioade de criză, în preajma celui
de-al Doilea Război Mondial. Sunt înregistrate transformările vieții rurale, ale mentalităților și ale
instituțiilor, de-a lungul unui sfert de secol, și se impune o tipologie nouă în proza românească.
Ca formulă estetică, proza lui Marin Preda se încadrează în realismul postbelic
(neorealism) și în realismul psihologic, întrucât prezintă în mod veridic viața socială dintr-un sat
de câmpie, raportată la cazul particular al destrămării unei familii, dar care se extinde la prezentarea
întregii colectivități.
Cartea marchează sfârșitul romanului tradițional, deoarece perspectiva narativă obiectivă a
naratorului neimplicat, care relatează la persoana a III-a, este asociată cu perspectiva personajelor-
reflector, Ilie Moromete, în primul volum, și Niculae, fiul acestuia, în cel de-al doilea volum, și cu
cea a personajelor-martor, care aduc lămuriri suplimentare despre ceea ce se petrece dincolo de
prim-planul acțiunii. Perspectiva subiectivă o dublează astfel pe cea a naratorului, diminuându-i
obiectivitatea.
Ca tematică generală, romanul se axează pe descrierea satului românesc din Câmpia
Dunării, care trece prin numeroase transformări sociale. Tema socială se asociază cu cea a timpului
neiertător și cu cea a familiei, iar criticul literar Eugen Simion identifică drept temă centrală a
romanului „libertatea morală în lupta cu fatalitățile istoriei”. O altă temă este criza comunicării,
absența unui dialog real între Ilie Moromete și familia sa, fapt care duce la destrămarea acesteia.
Titlul romanului este reprezentat de numele unei familii, cu focalizare asupra membrilor ei,
exponenți ai mediului rural, surprinși în pragul unor prefaceri sociale radicale, de dinaintea celui
de-al Doilea Război Mondial, și supuși transformărilor istorice de după acest eveniment istoric
marcant.
Volumul I prezintă, prin intermediul planurilor paralele, existența familiei numeroase a lui
Ilie Moromete, dar și alte destine ale unor familii din Siliștea-Gumești: boala lui Boțoghină, revolta
țăranului sărac Țugurlan, întâmplările din familia lui Tudor Bălosu, dragostea dintre Polina și
Birică, discuțiile din poiana lui Iocan, aflate în planuri secundare ale narațiunii, dar care contribuie
la caracterul de frescă socială a romanului.
Acțiunea primului volum, desfășurată pe parcursul verii, poate fi structurată în trei părți.
Prima parte, care prezintă întâmplări petrecute de sâmbătă seara până duminică noaptea,
conține scene care ilustrează monografic viața rurală: cina, tăierea salcâmului, întâlnirea
duminicală din poiana lui Iocan, hora.
Partea a doua se derulează pe parcursul a două săptămâni, începând cu plecarea lui Achim
cu oile, la București.
Partea a treia, de la seceriș până la sfârșitul verii, se încheie cu fuga celor doi fii ai lui
Moromete la București.
Subiectul acestui volum se conturează în jurul unor scene-cheie/nucleu, cu valoare
simbolică, ce ilustrează principalele teme ale romanului, întrucât anticipează fie destinul și statutul
personajelor, fie conflictul dintre acestea.
Cu intuiția unui mare romancier, Preda adună personajele planului principal în prima scenă
importantă a romanului, care prezintă cina în familia Moromete. În timp ce Catrina și copiii făcuți
cu Moromete-Tita, Ilinca și Niculae- stăteau „lângă vatră”, centru simbolic al unității familiei,
Paraschiv, Nilă și Achim, fiii lui Moromete din prima căsătorie, „stăteau pe partea dinafară a tindei,
ca și când ar fi gata să se scoale de la masă și să plece afară”, detaliu semnificativ, care anticipează
plecarea lor, ce are loc spre finalul primului volum. Legea nescrisă a superiorității și autorității
paterne este respectată prin locul privilegiat pe care îl ocupă la masă liderul familiei: „Moromete
sta parcă deasupra tuturor. Locul lui era pe pragul celei de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu
privirea pe fiecare.”
Doborârea salcâmului falnic, un simbol al echilibrului familial, o axă a corespondenței
dintre cer și pământ, semnifică prăbușirea familiei și a satului tradițional, fiind primul semn al
declinului. Pe fondul funebru al bocetelor ce se aud în cimitir, copacul, care face parte din istoria
familiei, este transformat în lemne pentru construcție, lăsând în urmă gospodăria pustiită, sugerând
evoluția tragică a evenimentelor: „Acum totul se făcuse mic: grădina, caii, Moromete însuși arătau
bicisnici. Cerul deschis și câmpia năpădeau împrejurimile.” Criticul literar Eugen Simion afirma
că tăierea salcâmului are o valoare premonitorie, căci el simbolizează „ceea ce reprezintă tatăl în
viața familiei”, și anume „un punct stabil de referință”.
Încă de la început, se conturează coordonatele conflictului familial din cadrul familiei
Moromete, între Catrina și fiii vitregi, și între copiii rezultați din cele două căsătorii.
 Eroul central se află și el angrenat într-un triplu conflict. Are neînțelegeri cu băieții din
prima căsătorie, generate de diferența de mentalitate dintre generații. Paraschiv, Nilă și Achim se
simt mereu nedreptățiți și își învinuiesc tatăl pentru că nu întreprinde afaceri rentabile pentru a trăi
mai bine.
Pentru că Moromete vânduse în vremuri grele de secetă un pogon al soției, făcându-i
promisiunea că va trece casa pe numele ei, între cei doi soți există permanent o tensiune, care
răbufnește prin reproșuri.
A treia coordonată a conflictului vizează neînțelegerile lui Moromete cu sora sa, Guica,
nemulțumită că Ilie se recăsătorise. Aceasta nutrea o ură nestăpânită față de Catrina, ură pe care o
insuflă și celor trei băieți.
Un conflict secundar se conturează și între tată și fiul cel mic, Niculae, care își dorea să
meargă la școală, dar Ilie îl ironizează și susține că învățătura nu aduce niciun beneficiu. Pentru a-
și realiza dorința de a studia, băiatul se desprinde treptat de familie.
Construcția simetrică a romanului se realizează prin axa timpului pe care se construiește
întreaga acțiune. La începutul romanului părea că „timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare”,
pentru ca în final această imagine să fie infirmată: „timpul nu mai avea răbdare”. Acesta devine
nemilos, necruțător în fața țăranului care credea în stabilitatea lumii lor, semn că războiul se apropia
cu pași repezi. Imaginea timpului răbdător reprezintă doar o iluzie a lui Ilie Moromete, contrazisă
de evenimentele petrecute pe parcursul romanului.
Așadar, romanului lui Marin Preda aduce în prim-plan condiția țăranului în istorie, la
confluența dintre două epoci: cea de dinainte și cea de după cel de-al Doilea Război Mondial. Criza
ordinii sociale se reflectă în criza valorilor morale, în criza unei familii, în criza comunicării.