Obarșia Neamului Nostru-Ed.3 PDF

Obârșia Neamului nostru  martie 2020  1
Cuprins
Cuprins __________________________________________________________________________ 1
Prefață ___________________________________________________________________________ 3
Alexandru Ioan I (la 200 de ani de la naștere) ____________________________________________ 4
Alexandru Ioan Cuza, Domnul Unirii, făuritor al Statului Român modern,
domn ales și pământean _____________________________________________________________ 5
Cuza Vodă Alexandru Ioan I – începutul modernizării Principatelor Române ____________________ 9
Genealogia lui Alexandru Ioan Cuza __________________________________________________ 14
Brașovul alături de „Mica Unire“ _____________________________________________________ 16
Alexandru Ioan Cuza - Principe și Domn al României ____________________________________ 18
Personalitatea lui A.I.Cuza __________________________________________________________ 20
Detronarea lui Cuza Vodă prin complot și trădare ________________________________________ 23
Cum a fost întronat și detronat Cuza-Vodă ______________________________________________ 41
Destine de participanți și martori la detronarea lui Cuza Vodă ______________________________ 45
Alexandru Ioan Cuza va rămâne veşnic în amintirea noastră _______________________________ 62
Mihai Eminescu – despre obârșiile neamului daco-valah __________________________________ 66
Unele aspecte ale emigrației din sudul Dunării și din Transilvania cu trimitere la Băilești _________ 90
CARLO TROYA a scris istoria europeană REALĂ! ____________________________________ 100
Despre renașterea Statului Național Dacoromân Zamolsian _______________________________ 103
Să cunoaștem cetatea noastră dacică _________________________________________________ 140
Personajul mitico-istoric Rama, aryanismul vedic şi denumirea de România _________________ 145
Mitul cabirilor, Miorița și unele colinde _______________________________________________ 149
Enigmele Daciei vs Falsificarea Istoriei. Împăraţii daci ai Romei ___________________________ 158
Densușienii, o familie românească exemplară! _________________________________________ 168
Religia titanilor și atlanților, strămoșii românilor _______________________________________ 173
De la Gura-Văii chemare!__________________________________________________________ 176
Basarabia (*Bas-Arabia), adică Arabia de Jos
– macrotoponim mitic foarte important al spaţiului european______________________________ 177
Vina de a fi poet _________________________________________________________________ 185
Analiza construcţiei Podului lui Traian _______________________________________________ 189
Sara Olt ________________________________________________________________________ 191
Ivireanu – Gutembergul arabilor ____________________________________________________ 195
Henri Mathias BERTHELOT _______________________________________________________ 198
O mărturie contemporană puțin cunoscută despre Tudor Vladimirescu ______________________ 204
2  martie 2020  Obârșia Neamului nostru
Scrierea cu noduri quipu a fost descifrată _____________________________________________ 214

Un document pe pergament din satul meu de baștină ____________________________________ 216
Drepturile fiilor de os domnesc, născuți în afara căsătoriei,
în eposul, etosul, cutuma și istoria poporului român _____________________________________ 218
Descântecele: străveche formă de medicină populară ____________________________________ 223
Cercetarea Viitorului în sprijinul Neamului Românesc ___________________________________ 225
De ce a dăinuit utopia socialistă un timp relativ îndelungat? ______________________________ 228
Obiceiul pământului ______________________________________________________________ 234
Principii de conviețuire a tuturor semenilor pe Planeta PĂCII,
în care Omenia și Bunul Simț devin LEGI _____________________________________________ 240
Prefață
Doar asta facem....
Ați avut curiozitatea și ați urmărit cu răbdare ce se întamplă cu undele concentrice care apar atunci când
aruncăm o piatra într-un lac? Același lucru se întâmplă și cu un gând sau concept trimis în toate universurile
paralele, a cărui energie este suficientă pentru a ajunge din punctul de inițializare la capete.... și înapoi.
Acest lucru facem noi în cele 3 simpozioane anuale organizate în Capitala Băniei, locul unde
Zalmoxienii au înființat prima Universitate a lumii, Universitatea Zalmoxiana, de la care au plecat CULTUL
lui Ra (Cultura Regelui Soare) și toate științele acestei civilizații.
Practic, tinerii Școlii online Zalmoxiana și Prietenii lor de Suflet, aduc punctiform ori de câte ori ne
întâlnim, ceea ce Moșii și Strămoșii nostri au "sădit", conștienți fiind de faptul că în Timp există Români
capabili să se unească și să readucă în rețelele lor neuronale principale energiile acestora benefice, transpuse
în Principii ale Omeniei, Bunului Simț și ale Păcii, atât de necesare reconstrucției din temelii a României
reîntregite și a schimbării paradigmei la nivel planetar.
DOAMNE AJUTĂ !
Adrian Pop
Alexandru Ioan I
(la 200 de ani de la naștere)
Stancu-Ștefan Răchitan
Cuza Vodă, domn din țară, De vecini și nepoftiți,

Nu adus din afară, De logofeți, de zapcii și zurbagii,
Din Fanar sau de aiurea. De boieri și de faliți
Pus de oameni din popor, Și de clica de ciocoi,
Moldoveni și cu muntenii Ce erau și vechi și noi,
Pentru a face o unire, Ce se-nfruptau din nevoi.
Ce-o visa, ca reîntregire!
Întregire da, A fost prima răzvrătire,
De la Viteazu amintire Contra legilor simțire.
Și Burebista împlinire, Ca la anul șaizeci și patru
Le-a dat aripi de unire! A făcut legi la tot natul.
Ca la cinci ani de domnie,
Cuza Vodă a-nceput , Legile ce le-a făcut
Ce atunci nu era de conceput. Stau și azi mărturie,
Vizionar cum rar apare, Pentru această împlinire.
Alexandru Ioan I-ul, Modernizarea țării începută,
A făcut un lucru mare, De un Domn
Ce-i de mirare? Căruia poporul,
Răsturnare și dreptate. Ca drept prețuire,
Într-o clasă conducătoare, Ani și ani , rămâne-n minte ,
Care? Pentru faptele lui sfinte.
‒ Nu voia -nici o schimbare! Că pământul țării sfânt ,
A făcut o secularizare! Pentru toți cei ce lucrează azi și măine –n zori
Apoi, cu a norodului dorință, Pentru al țării viitor.
Și a Domnului credință Chiar de te-au forțat să pleci;
A dat pământul la țărani, Netoții, ce-i ce ți-au jurat credință,
Care așteptau de ani.... Pentru a țării biruință.
A făcut acea schimbare Trădătorii și hainii,
Ce nu va trece în uitare! Să nu-ți termini împlinirea,
Ca propus în Cameră, Că le stricai jucăria.
Pământ pentru fruntași, Meriți pe vecie laudă
Dar și pentru pălmași, Pentru toate ce-ai făcut,
Ce a rămas în pomenire, Și recunoștiință-n veacuri de la țara cu tot natul!
Pentru a țării amintire
Domnul care a dat pământuri Drobeta Turnu-Severin
La țăranii obidiți, 20.03.2020
Alexandru Ioan Cuza, Domnul Unirii, făuritor

al Statului Român modern, domn ales și
pământean
Prof. Maria Ionescu
Motto: Alexandru Ioan Cuza,

“una din cele mai luminoase
personalități ale întregii noastre
istorii naționale” Mihai Eminescu
Cuza Vodă, “unul dintre

Domnii cei mai patrioticiv din
câți au fost vreodată în țările
Dunării Române” Mihai Eminescu
“Alegându-te pe tine Domn...

am voit să arătăm lumii ceea ce
toată țara dorește: la legi noi,
om nou” M. Kogălniceanu
Generaţia de aur a secolului XIX înscrie între “nemuritori” pe Domnul Unirii, al secularizării averilor
mănăstireşti şi al marii dreptăţi sociale – reforma agrară, Alexandru Ioan Cuza.
În anul 1859, prin voința națiunii române, colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales Domn al
Moldovei, la 5 ianuarie, iar la 24 ianuarie Domn al Țării Românești. Se realiza astfel a doua “restaurare
modernă” a Daciei edenice, chiar dacă parțial, sub primul dar și ultimul Domn național al Românilor, Al. I.
Cuza. Reprezentant al „generației de aur” de la 1848, Domnul Unirii, Domn unic și pământean, urmărea
“dreptate istorică pentru Țara reală și înfăptuirea programului revoluției pașoptiste”.
Al. I. Cuza provenea dintr-o veche familie moldoveană din ținutul Fălciu, era fiul postelnicului Ioan
Cuza, care în 1830 figura ca boier de clasa I pe lista boierilor din Moldova, întocmită pentru vicepreședintele
divanului, generalul Mircovici. Tatăl său, Ioan Cuza, stăpânea moșia Barboș din ținutul Fălciului și cam 17
pogoane de vie la Nărtești, ținutul Tutova. La căsătoria cu Sultana (Cozadini), Ioan Cuza primi zestre de la
domn un caftan de boierie și slujba de ispravnic al județului Fălciu. În 1825 era ispravnic de Galați unde avea
mai multe proprietăți. Remarcându-se ca patriot, cu idei înaintate, a fost ales deputat, de două ori, în județul
Fălciu.
Strămoșii săi, mari patrioți, au fost implicați în acțiuni opozante față de domnie, plătind cu viața.
Bunicul viitorului domn, marele spătar Ioan Cuza, a fost tăiat din ordinul lui Constantin Vodă Moruzi.
Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820. Până la 1831 a
studiat în pensionul francez Victor Cuenin, din Iași, fiind coleg cu M.
Kogălniceanu, V. Alecsandri, Matei Millo. Își continuă studiile la Paris
obținând bacalaureatul în litere, diploma sa fiind iscălită de Francois Guizot,
ministrul instrucțiunii publice, la data de 8 decembrie 1835, la Sorbona. Apoi
se înscrie la Facultatea de Drept pe care nu a absolvit-o dar a devenit
membru al Societății Economiștilor din Paris.
Reîntors în țară, se înscrie în armată cu gradul de cadet (15 septembrie
1837), în 1840 își dă demisia. Tânărul Al. I. Cuza făcea impresie în societate,
era cult, avea maniere alese, era de statură medie, cu înfățișare plăcută, ochi
albaștri, păr castaniu buclat. Foarte inteligent, spiritual, primit în toate
saloanele epocii, întâlni pe Elena Rosetti, în casa Didiței Mavrocordat, cu al
cărei soț fusese coleg de pension. La 20 martie 1844 s-a căsătorit cu Elena
Rosetti, fiica postelnicului Iordache Rosetti și a Ecaterinei născută Sturdza,
care avea moșia la Solești (Vaslui).
Pe 27 martie 1848, Al. I. Cuza participă activ la evenimentele revoluționare, la adunarea de la Hotelul
Petersburg, Iași, cerând înfăptuirea reformelor. Domnul Moldovei, Mihail Sturdza, refuză programul de
reforme și dispune arestarea fruntașilor mișcării revoluționare. Tinerii arestați, printre ei și Al. I. Cuza, au
fost brutalizați de autorități și trimiși prin Galați spre Turcia. Cu ajutorul consulului englez, câțiva reușesc să
scape, inclusiv Cuza, iar unii exilați cu pașapoarte austriece au trecut în Transilvania. Al. I. Cuza participă la
Marea Adunare de la Blaj din 3/5 mai 1848, ascultă cuvântarea lui Simion Bărnuțiu și Avram Iancu. De aici
trece în Bucovina, împreună cu Costache Negri, unde se formează Comitetul Revoluționar Moldovean. Din
Bucovina pleacă la Viena, Paris, Constantinopol și se întoarce în țară cu noul domn al Moldovei, Grigore
Ghica, personalitate cu vederi liberale, susținător al Unirii. El îl numește pe Cuza președinte al Judecătoriei
Covurlui, iar în 1851 este numit în Ministerul de Interne. În ambele funcții se remarcă prin respectul legii și o
cinste exemplară. În anul 1855 i se acordă rangul de vornic, iar la 7 iunie 1856 domnitorul Grigore Ghica îl
numește Pârcălab de Galați.
Încetând domnia lui Grigore Ghica, conform prevederilor Tratatului de la Paris, Teodor Balș este numit
caimacan al Moldovei, apoi Nicolae Vogoride, adversar al Unirii, care spre a-l câștiga pe Al. I. Cuza, îl
reintegrează în armată. La 16 martie este numit sublocotenent, la 14 aprilie locotenent, la 28 aprilie căpitan, la 3
mai maior. Această avansare excepțională nu îl va corupe pe Cuza care nu renunță la convingerile unioniste.
Patriot, cu idei largi liberale, personalitatea sa va atrage adeziunea unioniștilor. La 5 ianuarie 1859,
Adunarea Electivă a Moldovei, exprimând voința națiunii, alege în unanimitate (48 de voturi) pe colonelul Al.
I. Cuza Domn al Moldovei. La 24 ianuarie, Adunarea Electivă a Țării Românești se pronunță pentru alegerea
ca Domnitor a lui Al. I. Cuza, Domnul Moldovei. Prin această dublă alegere se realiza Unirea Principatelor
Române. Cele 64 buletine de vot purtau numele lui Al. I. Cuza cu urarea “spre fericirea românilor, spre
mărirea neamului”.
Alegerea lui Cuza a fost primită cu entuziasm în Moldova, Țara Românească și Transilvania. “Gazeta
Transilvaniei” a elogiat activitatea revoluționară și patriotică din perioada anterioară a lui Al. Ioan Cuza.
În orația rostită de Kogălniceanu se prefigura viitorul program al domniei lui Cuza: “Fii dar omul
epocei, fă ca legea să înlocuiască arbitrarul; fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria Ta, ca domn, fii bun, fii
blând; fii bun mai ales cu aceia pentru care mai toți domnii trecuți au fost nepăsători sau răi… Fă ca Domnia
Ta să fie de pace și dreptate… Porți un frumos și scump nume, numele lui Alexandru cel Bun. Să trăiești dar
mulți ani ca dânsul, să domnești ca și dânsul”. Președintele Adunării Elective a Țării Românești a telegrafiat
”Înălțimii Sale Alexandru Ioan I Domnul Moldovei și al Țării Românești”.
La 25 ianuarie 1859, Al. I. Cuza adresează puterilor garante o notă diplomatică anunțând “Unirea
completă a Principatelor pe care nația română a voit a o întemeia”.
În primii trei ani de domnie (24 ianuarie 1859 – 21 ianuarie 1862), Domnitorul s-a preocupat de
Recunoașterea Unirii și definitivarea ei. Urmează măsuri de unificare a armatei și administrației, înființarea
Universității din Iași, etc. În februarie 1859, o delegație condusă de Costache Negri s-a deplasat la Istanbul
pentru a obține recunoașterea dublei învestituri a Domnitorului Al. I. Cuza. În martie are loc unificarea
agențiilor diplomatice ale Moldovei și Țării Românești la Constantinopol. Conferința puterilor garante
întrunită la Paris va recunoaște oficial dubla alegere a lui Cuza, la 1 aprilie 1859, de către Franța, Rusia,
Anglia, Prusia și Regatul Sardiniei. Austria și Turcia vor recunoaște dubla alegere la 25 august.
În țară vor începe, la Focșani, lucrările Comisiei Centrale pentru a elabora legi comune celor două
Principate. La 11 octombrie 1859, Domnitorul Cuza semnează Ordinul de zi către “Oștirea română din
ambele Principate”, sub comanda unică a Domnitorului Țării. La 3 mai 1860 se trece la unificarea armatei,
comanda Statului Major este încredințată col. Ioan Emanoil Florescu.
La 26 iulie 1860 se înființează prima agenție diplomatică a Principatelor Unite la Paris sub conducerea
lui Ioan (Iancu) Alecsandri, fratele scriitorului Vasile Alecsandri.
La 25 septembrie 1860, Domnitorul efectua prima vizită oficială la Istanbul, însoțit de o suită civilă și
militară, fiind primit cu toate onorurile și găzduit la Palatul Emirgian rezervat suveranilor. Invitat la o
reprezentație legală, la Teatrul Imperial, va primi locul de onoare în aceeași lojă cu sultanul, de la care va
primi o sabie cu nestemate ca semn al învestiturii. Această vizită marchează noul stadiu al raporturilor
româno-otomane.
Preocupat de dezvoltarea culturală a Principatelor, la Iași s-a înființat Conservatorul de Muzică sub
conducerea lui Francisc Serafim Caudella. La 26 octombrie 1860 se inaugurează Universitatea din Iași cu patru
facultăți (Drept, Filosofie/Litere, Științe și Teologie). În iunie 1860, Consiliul de Miniștri din București hotărăște
înființarea Universității din București și unificarea regimului de învățământ de o parte și alta a Milcovului. Aceste
hotărâri se vor aplica în 1864. Vasile Boerescu întocmește un “Proiect de lege organică pentru instrucția publică în
Principatele Unite” datat 15/27 octombrie 1860. În acel moment, acest proiect de lege care prevedea
obligativitatea învățământului primar a fost socotit prea radical. Primul ministru Manolache
Costache Epureanu nu l-a înaintat Comisiei Centrale de la Focșani. Bugetul pe anul 1860 prevedea o creștere
a numărului de școli sătești cu 234 în Țara Românească și 52 în Moldova. În 1860, după datele statistice
publicate în “Instrucțiunea publică”, existau în toată țara 2189 de școli publice primare, la sate, cu 53580 de
elevi față de cele 1011 școli, în 1858, avand 22940 de elevi. Conform statisticii menționate, în 1860 existau
41 de școli publice primare, la orașe, cu 5932 de elevi și 250 de școli particulare primare cu 4539 de elevi.
Mai existau 5 școli secundare cu 718 elevi și două institute de învățământ superior cu 42 de studenți (încă nu
se înființase Universitatea din Iași). Precizăm ca în 1860 învățau carte 65346 de copii și tineri. (datele
statistice pot fi consultate în lucrarea prof. univ. C. C. Giurescu, op. cit.)
De o importanță deosebită a fost adoptarea legii învățământului din 16/28 martie 1864. În lege se
insista asupra caracterului obligatoriu și gratuit al învățământului primar.
Aceeași preocupare pentru dezvoltarea culturală a Principatelor Române se manifestă și la București. La 1
noiembrie 1864 a fost înființat Conservatorul, rector fiind numit compozitorul Al. Flechtenmacher, iar între
profesori întâlnim pe marele actor Matei Millo și profesorul de pian Ed. Wachmann. Exista preocuparea înființării
unei școli de bele-arte ce se va realiza în toamna lui 1864 după înființarea Universității din București.
Următorii ani ai Domniei, 24 ianuarie 1862 – 2 mai 1864, sunt ani de luptă constituţională şi pentru
secularizarea averilor mănăstireşti, adăugându-le la pământul cu care au fost împroprietăriţi ţăranii. La 23
ianuarie 1862 îşi începe activitatea primul guvern unitar al României, sub conducerea lui Barbu Catargiu. La
Bucureşti, pe 24 ianuarie 1862, îşi deschide lucrările primul parlament al României, iar domnitorul Cuza
anunţă recunoaşterea de către Puterile garante şi Imperiul Otoman a Unirii Principatelor Române. In aprilie,
ca urmare a demersurilor lui Costache Negri, Poarta recunoaşte noul drapel tricolor al României . În luna
mai, guvernul discută un proiect de reformă agrară care “prevede libera învoială dintre ţărani şi proprietari...
împroprietărirea ţăranilor pe moşiile statului” şi înfiinţarea unei bănci de la care se pot împrumuta ţăranii ca
sa cumpere pământ. Acest proiect de lege favoriza marii proprietari, majoritari in Adunare. Proiectele
propuse de liberali, în frunte cu M. Kogălniceanu, au fost respinse. La 11 iunie 1862 se votează cu 62 de
voturi pentru şi 35 contra, proiectul legii rurale, prin care ţăranii erau emancipaţi de servituţile boiereşti, dar
deposedaţi de pământul ce-l aveau în folosinţă. Domnitorul Cuza a refuzat să-l sancţioneze.
Consecvent programului reformator, Domnitorul nu întruneşte adeziunea politicienilor. În ianuarie –
februarie 1863 se constituie alianţa politică liberali – conservatori, potrivnică domnului Cuza, denumită de
Cezar Boliac “monstruoasa coaliţie”. Scopul acesteia era detronarea lui Cuza şi aducerea unui prinț străin,
dintr-o casă domnitoare europeană.
La 11 octombrie 1863 se instala guvernul liberal M. Kogălniceanu,
considerat cel mai important guvern al reformelor. Peste doua luni,
Kogălniceanu aduce în discuţia adunării problema secularizării averilor
mănăstirilor închinate “Locurilor Sfinte” (Muntele Athos, Patriarhiile din
Constantinopol, Antiohia, Ierusalim) ce reprezentau un sfert din suprafaţa
tării. Adunarea votează cu 97 de voturi pentru şi 3 împotriva Legii privind
secularizarea averilor mănăstireşti, la 17 decembrie 1863.
Cele mai importante reforme au fost înfăptuite în timpul Domniei
autoritare (2 mai 1864 – 11 februarie 1866). “Ele au constituit temelia
societăţii moderne” apreciază prof. univ. G. D. Iscru.
La 10 februarie 1864, Camera votează proiectul de lege privind
organizarea puterii armate la români. În martie a început dezbaterea
chestiunii rurale. Camera (în majoritate, conservatoare), dominată de
marii proprietari funciari, a dat vot de blam guvernului Kogălniceanu.
Guvernul îşi depune demisia dar domnitorul Cuza refuză să aprobe,
menţine Cabinetul şi dizolvă forul legislativ.
La 2 mai 1864, Domnitorul Al. I. Cuza decretează dizolvarea Adunării care se opunea legiferării
reformei agrare, electorale şi altor reforme iniţiate de domn şi guvern. Lovitura de stat din 2 mai a fost
însoţită de o proclamaţie către armată şi alta către popor. În perioada 10 – 14 mai are loc un plebiscit care
aproba “Statutul Dezvoltator al Convenţiei de la Paris” (Constituţie) şi proiectul Legii electorale.
Marile Puteri recunoşteau în iunie 1864 modificarea Convenţiei şi “Dreptul Principatelor Unite de a
modifica şi schimba legile care privesc ocârmuirea lor internă fără o aprobarea prealabila”, ce echivala cu
recunoaşterea autonomiei României.
Potrivit prevederilor Statutului, puterea executiva avea dreptul să emită, în timpul vacanţelor
parlamentare, decrete – legi. Astfel, în perioada iulie – decembrie 1864, au fost elaborate 40 decrete – legi:
reforma agrară, înfiinţarea camerelor de comerţ, introducerea sistemului metric, etc.
La 2 iulie 1864 se adoptă noua lege electorală ce prevede menţinerea votului cenzitar, dar censul
scăzut permite majorităţii cetăţenilor bărbaţi dreptul de vot. Prin Decret domnesc, la 4 iulie se înfiinţează
Universitatea din Bucureşti cu trei facultăţi: Drept, Filosofie (Litere) şi Ştiinţe. Primul rector, numit la 15
septembrie 1864, a fost juristul Gheorghe Costaforu.
La 12 august 1864, Consiliul de Stat adopta textul Legii rurale, promulgat prin decret domnesc la 14
august. Legea elibera pe ţărani de sarcinile boiereşti şi îi împroprietărea prin răscumpărare cu loturile de
pământ ce le aveau în folosinţă, limitându-se pământul expropriabil la 2/3 din moşie, exclusiv pădurile. Se
acorda ţăranilor loturi de 5,5 ha în Ţara Românească, 7,3 ha in Moldova, 8,7 ha în sudul Basarabiei. Loturile
nu puteau fi înstrăinate timp de 30 de ani.
Prin aceasta lege au fost împroprietărite 463.554 familii de ţărani, cu o suprafaţă de 1.810.311 ha la
care se adăugau 228.329 ha cu care au fost împroprietărite 48.342 familii de însurăţei, ce însumează un total
de 2.038.640 ha la 511.896 familii. Legea a intrat în vigoare în mai 1865.
La 14 august domnitorul Cuza adresează ţăranilor clăcaşi o Proclamaţie: “îndelungata voastră aşteptare
...şi dorinţa mea cea mai vie s-au îndeplinit. Claca (boierescul) este desfiinţată pentru de -a pururea şi de
astăzi voi sunteţi proprietari liberi pe locurile supuse stăpânirii voastre, în întinderea hotărâta prin lege...
Mulţumiţi Atotputernicului Dumnezeu, pentru că prin ajutorul său, în sfârşit aţi ajuns a vedea această zi
frumoasă, scumpă inimii mele şi mare pentru viitorul României”.
Puterile protectoare i-au aprobat domnia autoritară instalată în 1864, anul în care s-au declanşat marile
reforme din anii 1864 – 1865: lovitura de stat revoluţionară (2 mai 1864), Actul Dezvoltator al Convenţiei de
la Paris, noua lege electorală şi marea dreptate istorica – reforma agrară, legea instrucţiunii publice
promulgată la 7 decembrie 1864 şi alte reforme instituţionale.
“Cuza, ca Domn, cu sprijinul unor căuzași devotați, competenți și cu mare atașament pentru Țara
reală, au reprezentat, atunci, calea realistă pentru înfăptuiri moderne și modernizatoare și au știut să
împlinească ceea ce nu se putuse împlini în revoluția pașoptistă.” apreciază prof. G.D. Iscru.
Domnia autoritară a lui Vodă Cuza, aprobată de Puterile garante, prin reformele înfăptuite, acele “fapte
mari” amintite de M. Kogălniceanu în 1873, a fost folositoare ţării. Apreciind realizările Domnului Unirii în plan
extern, M. Eminescu scria în 1880: “toate atributele neatârnării reale s-au câștigat de către Vodă Cuza”.
Înfăptuirile Domnului Unirii şi personalitatea sa luminoasă au provocat invidie şi trădare. La 11
februarie 1866, “monstruoasa coaliţie” obligă domnitorul Cuza să abdice. Conjuraţii atrag de partea lor
reprezentanţi ai armatei, pe colonelul N. Haralambie şi maiorul D. Lecca, care şi-a încălcat jurământul şi au
trădat pe Domnitor. “Vor trece veacuri și nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de rușine de câte
ori va răsfoi istoria neamului său la pagina 11 februarie…”
(1866) “...stigmatizarea acelei negre felonii va răsări
pururea în memoria generațiilor” îi înfiera Eminescu pe
trădători.
Omul cu a cărui Domnie se încheia “Renaşterea
Naţională modernă la români” (aprecia profesorul G. D.
Iscru) se stingea din viaţă la numai 53 de ani, departe de ţară,
în exilul impus de o “monstruoasă coaliţie”, la Heidelberg,
Germania, în noaptea de 15/16 mai 1873. Vrednicul de
aducere aminte Alexandru Ioan Cuza a intrat în eternitatea
neamului. Apreciind excepționala personalitate a primului
domnitor pământean ales și iubit de poporul Țării sale,
Eminescu îl considera “una din cele mai luminoase
personalități ale întregii noastre istorii naționale”.
Bibliografie
1. Lucia Borş, Doamna Elena Cuza, ed. Belendava, Craiova 1992

2. Cristache Gheorghe, Cuza Voda făuritor al statului naţional Român modern, Dinasty Books
Proeditura, Buc., 2012
3. C. C. Giurescu, Viaţa şi Opera lui Cuza Voda, ed. Ştiinţifică; Buc., 1966
4. G. D. Iscru, Istoria moderna a României, Casa de editura N. Bălcescu, Buc.; 1998
5. G. D. Iscru, Monstruoasa coaliţie şi detronarea Domnului Unirii Românilor Alexandru Ioan Cuza,
Casa de Editura şi Librărie N. Bălcescu, Buc.; 2008
6. Unirea Principatelor Române în stampele și tablourile vremi”, în Omagiu Lapedatu, Buc., 1936
Cuza Vodă
Alexandru Ioan I – începutul modernizării
Principatelor Române
Destui sunt conducătorii care au trecut ca o

umbră prin viață, fără a lăsa nici o altă urmă
pe pământ, decât câteva lacrimi ale rudelor
vărsate pe groapa ce-l înghite.
Alexandru Ioan I
,,Sinteză din volumul „Domnia lui Cuza Vodă” de A.D.Xenopol (cap I- Monstruoasa coaliție)
Trebuie remarcat încă de la începutul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, ca primul principe domnitor
al Munteniei și Moldovei unite, că ,, el dă un manifest către țară, în care după reproducerea jurământului
făcut în Cameră, adaugă…-Vom fi Domnconstituțional, Vom respecta toate drepturile Adunării elective și
toate stăruințele. Noi vom avea ca țel dezvoltarea noilor instituții, ce ne-a recunoscut Europa și adevărata și
temeinica punere în lucrare a reformelor cerute la citata convenție…. Bucuria de răsplăti toate meritile , tot
devotamentul tot srviciul onorabil , al funcționarilor mari și mici pre atât guvernămutat. Scopu Nostru
nestrămutat , hotărât de a pedepsi fără cruțare și cu toată asprimea legilor , tot abuzul și toată călcarea de
lege. Tuturor compatrioților Noștri le trimitem Domnească și frățească urare și Dumnezeu să bine-cuvânteze
Principatele Unite.(1*)
Alexandru Ioan I. ”
Prezentarea acestui material ca o parte din realizările de marcă ale Domnitorului Alexandru Ioanare au
la bază două lucrări scrise în epoci diferite la distanță de 40 de ani.
Prima notată în lucrare cu 1* este; Curs de Istorie contemporană a Românilor al Profesorului Constantin
C. Giurescu , curs susținut la catedra Universității din București-Facultatea de Litere și Filozofie 1932- 1933
(Manuscris finalizat în 1936 al unui elev al marelui istoric C. Giurescu și anume Prof .Ion.T.Manolescu )
A doua notare în lucrare este 2*este;-Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi-Autor
Constantin C. Giurtescu și Dinu C. Giurescu-Ed Albatros 1971.
Este mai mult o compilare a momentelor surprinse în toată splendoarea și profunzimea lor de
renumitul istoric și ar fi fost o impietate din partea mea să surprind momentele propuse din domnia lui Cuza,
având ca bibliografie atâtea cărți cu autori eminenți ce îi puteam enumera. M-am oprit la Constantin C.
Giurescu și sper să vă surprindă în mod deosebit.
A)-Despre secularizarea mănăstirilor închinate la mănăstirile din răsărit
La 1821 Tudor Vladimirescu prin glasul revoluției se cerea-<să se reîntoarcă moșiile mănăstirilor
închinate , ocârmuirii pământești, care să fie îndatorită a răspunde o sumă ca embrație către locurile sfinte>.
În Regulametul Organic se prevedea o contribuție la cheltuielile statului din partea mănăstirilor cu ¼
din veniturile lor. Rusia ca protectoare a ortodoxilor, acordă protecția ei mănăstirilor închinate, călugărilor
greci , găsind în țar un real sprijin.(2*)
Atunci, când România era la început de Stat Modern, puterile Europei aveau un cuvânt greu de
spus.Atunci și acum, din păcate este la fel după 166 de ani.
(1*) Deși trebuiau să dea un sfert din venitul lor, călugării obțin două păsuiri de câte 10 ani, pe motiv
că nu pot plăti, având nevoie de cheltuieli mari cu ctitoriile , să facă reparații, întreținerea instituțiilor , danii
străvechi, etc. Astfel cu ajutorul Rusiei, călugării se sustrag de la plata acelui impozit.
(2*) În Proclamația de la Islaz din 1948 ca și dorințele Partidei Naționale formulate de Kogălniceanu
Moldova, se prevedea secularizarea averilor mănăstirești.
Convenția de la Paris din 1958, prevedea prin art. 13 să se ajungă la o înțelegere între părți, cu arbitru
și supra arbitru în caz de neînțelegeri. Se numesc delegații din partea Guvernului, vine Delegația
călugărilor,dar sunt purtați de la o instituție la alta, practice purtați cu vorba.
Ministerul de resort ia o serie de măsuri , interzicând limba greacă în biserici iar cei ce nu se supun vor
fi destituiți. Aceste măsuri se iau în perioada Iunie –Octombrie 1863. Sunt destituiți o serie de egumeni greci,
lucru pe care populația il privește cu simpatie, pentru că țăranii de pe moșiile mănăstirilor închinate erau
tratați foarte rău.
(1*) În atitudinea sa intransigent , Domnitorul Cuza e sprijinit de Napoleon al III –lea, care într-o
cuvântare din 13 decembrie 1863 asupra imperiului, spune;-Guvernul împăratului și cele mai multe cabinet
semnatare ale Tratatului de la Paris, n-am stat la gând a se recunoaște, că ar fi potrivnică principiilor
dreptului public europeean, de a îndatora pe guvernul Moldo-României a lăsa mănăstirile care alcătuiau , în
stare de mână moartă, o foarte mare parte din teritoriul lor, sub ocârmuirea călugărilor străini.-
Prin aceasta vedem că împăratul Napoleon al III leaaprobă măsurile luate de Cuza, îndemnându-l la
soluții radicale.
În legătură cu secularizarea , au importanță decretele date în vara lui 1863 la 17 Iulie și 7 August de
Odobescu ca ministru al Cultelor, prin care se dispune ca ,, toate documentele să fie conectate la arhiva de
stat și se însărcinează o comisiune compusă din Buzoianu, St.Greceanu și Hașdău, care să le reguleze și să
constate toate proprietățile și veniturile mănăstirilor.
S-au adunat documentele mănăstirilor după importanța lor,constituind un tezaur neprețuit, pentru
trecutul mănăstirilor. Din păcate au dispărut o dată cu transferul în toamna lui 1916, în ajunul invaziei
germane în București, toate documentele au fost duse la Iași și de acolo la Moscova, spre a fi puse în
siguranță. Restul este supoziție. Sunt pierdute pentru veșnicie.
Atitudinea guvernului roman era întemeiată, căci potrivit canoanelor, închinarea unei mănăstiri alteia ,
nu era permisă.
Închinarea nu era o donație, ci un fel de suzeranitate religioasă, pe care trebuiau să o exercite larvele
din Grecia asupra mănăstirilor din țară.
Această situație a fost favorizată și mai mult de perioada 1718 până la 1821 când erau conduse de
domni fanarioți care au sprijinit această alunecare a suzeranității mănăstirilor autohtone la lavrele grecești
de la mănăstirile de la Athos și la cele din Răsărit;Ierusalim,Antiohia sau Alexandria . Canoanele spun
précis că mănăstirile vor sta numai sub dependența episcopului local. Singurul de care trebuie să asculte.
Călugării greci care știau acest lucru, ca să nu piardă prada bogată, desființaucomunitățile religioase ale
mănăstirilor de țară, ei rămânând ca administrator ai averilor acestei comunități.
Ctitorii le dăduseră averi ca să poată să se dezvolte , iar Grecii desființează comunitățile religioase ca
să le poată prăda.(2*) Primul lăcaș închinat a fost din Perii Maramureșului pe care ctitorii ei Balc și Dragoș
o așează în 1391 sub ascultarea Patriarhiei din Constantinopol. În țara Românească schitul Stăneștidin
Vâlcea e închinat ,în 1577, Patriarhiei de Alexandria, iar mănăstirea Bucovăț, de lângă Craiova , în 1568 ,
mănăstirii grecești Varlaam. Î n1599 Mihai Viteazu închină mănăstirea Mihai Vodă din București mănăstirii
Simopetra de la Muntele Athos.Radu Mihnea la 1615 cu mănăstirea sa Radu Vodă, o pune sub ascultarea
mănăstirii tot de la Muntele Athos.
Mănăstirea Secu din Moldova al vornicului Nestor Ureche este închinată mănăstirii Xeropotam de la
Athos , la fel căruia este închinată și mănăstirea Sf. Paraschiva din Iași. Mănăstire Golia de la 1608 ascultă
de mănăstirea Vatoped (Athos) iar Galata la de la 1618 ascultă de Sfântul Mormânt.
1*)Astfel de 8 mănăstiri enumerate până la 1618 ajung la 1863 ,72 de mănăstiri închinate lavrelor.
Din veniturile acestor ctitorii urma să se ia numai prisosul, după ce se acoperea nevoile mănăstirilor
închinate și obligațiile impuse de fondatori și testatori.
Grecii nu mai țin seama de obligațiile din țara locală și trimit și trimit cea mai mare parte din
venituri Era o stare de ruină general a acestor ctitorii, frumoase altădată, către anul 1860.
Călugării greci uzurpau anumite moșii, ascundeau documente de donație, desfințează comunitățile de
călugării de aici, iar nănăstirile ajung simple dependințe administrative ale celor din secălea însăși rostul
închinării. Rezultatul închinării a fost; ruinarea materială generală, desființarea comunităților religioase
românești și însușirea averilor lor de către mănăstirile de la locurile Sfinte. Se sustrăgeau apoi de la
impozitele către stat, deci , din punct de vedere juridic , statul roman era îndreptățit să spuneau ia măsuri de
rigoare, ascunzând documentele mânăstirilor, călugării spuneau că averea nu era a lor, ci a lavrelor din
răsărit. Să vedem care este valoarea pe care o reprezentau bunuri de mână moartă.
(1*),, Erau în țările române 72 de mânăstiri posedând peste 600 de moșii, din cele mai multe și mai
frumoase , care cuprind aproape a 7-a partea teritoriului romanesc pe care locuiau peste 60.000 familii de
țărani.
În Muntenia din 10.644.673 pogoane cultivabile, mănăstirile închinate aveau 1.398.021 pogoane , deci
cca. 7și ½ parte, avere care era în posesia călugărilor greci, reprezentând bunuri de mână moartă, deci nu a 5-
a parte cum s-a afirmat.
C Giurescu și D Giurescu în Istoria Românilor din cele vechi timpuri până astăzi Ed.Albatros 1971
pag.556, prezintă că; ,,la începutul domniei lui Cuza , mănăstirile închinate din Moldova datorau statului
1.466.520 lei iar cele din Muntenia nu mai puțin de 19.490.124 lei deci , în total , aproape douăzeci și unu
de milioane lei. La data de 10-22 august 1863, această datorie ajunge la 28.889.020 de lei.
Cuza și guvernul roman doreau să se ajungă la o înțelegere în problema mănăstirilor închinate;
oferiseră la data amintită , ca răscumpărare a averilor acestor mănăstiri suma de 80.000.000 din care urma
să se scadă, bineînțeles, datoria către statul roman
Legea de împrumut votată de cameră , prevedea suma de 48 milioane de lei., adică 38 milioane de lei
pentru mănăstiri plus 10 milioane lei pentru nevoile armatei.
(1*) Guvernul propusese 70 de milioane de lei ca împrumut , spre a se acoperi și deficitul bugetar, dar
camera respinge proiectul aprobând numai 48 milioane.
Se votează apoi alte legi, care deschid calea României Moderne precum;
-a.)-legea organizării armatei, care prevedea înfăptuirea gărzii naționale și înarmarea gloatelor.
Era o măsură care sporea armata țării. Această măsură I se dau mai multe interpretări; partida de dreapta
vedea în înarmarea țăranilor, putința de a impune legea rurală, cei de afară văd ca o amenințare în chestia
mănăstirilor închinate.
-b- se mai votează apoi legea consiliului de stat la 21 Ianuarie 1864.ânilor din cele mai vechi timpuri
și Sesiunea parlamentară care trebuea închisă se prelungise peste termen pentru că votarea legilor mersese prea
greu; trebuia ca sesiunea să se închidă la 3 martie , dar s-a prelungit până la 1 Aprilie 1864;
I se cerea să voteze legea rurală, ceea ce camera găsea imposibil. –
c- se mai votează legea contabilității -
d-legea drumurilor de fier pentru Muntenia -
e-codul penal și o lege a cumulului, care era o chestiune la ordine zilei -
f.)-Legea rurală se aduce în desbaterea camerei în ziua de 13 martie 1864 și Adunarea hotărăște o
amânare de 10 zile , pentru ca să vină din Moldova deputații moldoveni. Asemănări ce frizează timpul,
Camera refuză cererea guvernului pentru un credit de 8 milioane de lei, pentru concentrarea oștirii într-un
lagăr.
B.)-Legea Rurală-
(1*)La 13 aprilie 1864 se ia în discuție proiectul de Lege Rurală.
Comisia Camerei, admisese în principiu împroprietărirea dar numai pentru locul de casă și grădină și
pentru un minim de pământ cât se cuvenea celor ce aveau o vacă-,adică pălmașii. Era deci vorba acum numai
de cantitatea de suprafață de pământ ce se va da , pentru care se iviră diferende.
Guvernul cerea; - 21/2-fălci-pentru pălmași(au numai o vacă)
-4 -fălci-pentru mijlocași(cu doi boi)

-51/2-fălci-pentru fruntași (cu 4 boi)
O falcă echivala cu 3 pogoane din ziua de astăzi.(O falcă echivalează acum cu unitatea de suprafața
cunoscută ca referință fiind de 1 hectar și jumătate). Această problem produce discuții furtunoase , cu multă
patimă în ele, fiind vorba de o suprafață mult mai mare decât se admisese în principiu. Suma ce aveau să o
plătească țăranii pentru aceste loturi eșalonându-se pe 20 de ani cu dobândă de 5%. Dreapta conservatoire
consider proiectul de lege ca o nebunie, pe când stânga arată că e necesar să se dea pământ
țăranilor(manuscris).
Se pune mulță patimă în discuții se scriu articole la noi și în străinătate; se scot broșuri în care se
atacă legea.Iată ce se spune într-o broșură,, La verite sur la Roumanie, La Haye 1864 pag 98; ,,pentru a da
naștere unei legi de așa fel, trebuia mintea unui nebun,,.
Unii, cum a fost boerul Șuțu Constantin, mergea până acolo încât ,să cereau intervenția armatei
turcești de la Constantinopol, pentru ca să-I scape de legea rurală, cea ce arată cât de aprinse erau spiritele
și ce lipsă de înțelegere exista la unii proprietari.
Camera propune o moțiune de neâncredere . Dar când să se pună la vot urgența ei, Kogălniceanu se
sui la tribună și citi decretul de dizolvare a Camerei(2/14 mai 1864).
(2) Disensiunile stârnite de această lege dreaptă, li se pune capăt prin dizolvarea Camerei.
(Asemenea dizolvări mai avuseseră loc în decembrie 1859 și în iunie 1861)
Cu o cameră neînțelegătoare, nu se putea vota cele două legi de importanță capital; legea rurală și
legea electoral și atunci pentru a se putea duce la îndeplinire se ajunge la ultima măsură,-dizolvarea adunării.
Când s-a depus legea rurală din 1863 în cameră, aceasta dă vot de blam guvernului după cum s-a văzut
atunci.Kogălniceanu își dă demisia , iar Cuza nu i-o primește, așa încât ca să poată lucra , Cuza recursese
la dizolvare.
Domnul dă imediat o proclamațiecătre țară în aceiași zi, în care explică ceiace a îndemnat să facă
aceasta, apoi un ordin de zi către armată;se desființează libertatea presei, se dau circulări către prefecți
pentru a menține ordinea și ce mai interesant , se dau circulări către preoți și profesoriși se supune la
plebiscite statutul sau constituția ce se va întrona,chemând populația să o aprobe sau să o respingă.(1)
Plebiscitul avu loc la data fixată ,între 10/22 și 14/26 mai 1864 și el însemna o aprobare masivă a
Statutului.(2*)
La 21 Mai 1864 se proclamă rezultatul plebiscitului; -
683.928(682.621-(2))-glasuri au fost pentru
- 1.307(1307-(2)) -glasuri au fost contra
- 50.232(70.220-(2)) -glasuri s-au abținut sau au fost absenți
Majoritatea zdrobitoare fiind pentru ,statutul sau noua constituție se aprobă și intră deci în vigoare.
Statutul prevedea ;-Un Senat cu câțiva membri de drept și 64 de membri numiți de Domn. Senatul este cheia
de boltă; legile afară de buget, nu pot fi promulgate numai cu aprobarea camerei, fără asentimentul
senatului, Numai senatul are dreptul de a primi petiții.
Vedem dar ce mare importanță I se dă senatului. Inițiativa legiloro are puterea executivă, guvernul și
cu domnul, care le pregătește pentru consiliul de stat.
În caz de urgență , guvernul poate lua orce măsuri, cu condiția de a le supune aprobării corpurilor
legiuitoare, la prima sesiune(asemănător cu O..G.uri de azi). ----
Președintele Camerei este numit de domn.
-Legea electoral, prevedea două colegii ; alegători primari și direcți.
- La colegiul primar se primesc săteni care au un venit până la 48 lei venit pe an, la colegiul alegătorilor
direcți, cei care au venituri mai mari. Astfel se modifică legea electorală, care schimbă definitive fizionomia
corpurilor electorale.Eligibili pot fi cai care au 30 de ani împliniți, cetățenia română și un anumit,….
Această măsură aducea înlocuirea deputaților celor vechi, care se dovediseră refractari tuturor
reformelor de interes obștesc, cu alții noi, care vor primi acum noi reforme.
Lovitura dată de Cuza Alexandru Ioan I,prin noul lui Statut, produce cum era și natural, reacțiunea
atât înlăuntrul cât și în afară.
Gazetele din Austria , Anglia, Rusia, fac nenumărate proteste;cele din Franța aprobau însă lovitura.
Cuza se duce la 25 Mai 1864 la Constantinopol, unde e primit ca și la prima vizită și obține cu mici
modificări recunoașterea statutului său, a legii electorale și deci a plebiscitului.
Se recunoaște chiar printr-un articol că;,,Principatele Unite, vor putea în viitor modifica și schimba
legile ncare privesc ocîrmuirea lor lăuntrică, cu consens legal al tuturor puterilor statului și fără nici o
intervenire din afară, exceptându-se bine înțeles legăturile ce unesc Principatele Unite cu Imperiul
Otoman.,, Era o aprobare foarte însemnată, care anula dispoziția Convenției și prin care ni se recunoștea
autonomia.
În toată țara, opoziția de stânga protesta că se ,, sugrumă constituția și libertățile cetățenești. Noi ce
de astăzi care judecăm evenimentele ,(n.a.1933) vedem că dacă nu se lua de Cuza o astfel de măsură
,revendicările legitime ale maselor, nu se puteau satisface. Caracteristice sunt însă metodele preconizate de
adversarii reformelor;ajutorul armatelor străine, cea ce ne arată cât de puțin înțelegători ai evenimentelor
erau o parte din contemporani.
La 15 August 1864 legea rurală a fost promulgată și a intrat în vigoare.
-Legea rurală este o reformă din cele mai însemnate duse de Cuza fiind promulgată la 15 august
1864. -Iată dispozițiunile esențiale ale ei,,,...declar pe sătean proprietar fost și actual al locurilor supuse
stăpânirii lui, în întinderea hotărâtă de legile în ființă, adică deRegulamentul Organic menținând vechiul
principiu, că nici odată despământul locuitorilor nu putea trece de 2/3 din întreaga întindere a moșiei.
--Se desfința ;claca, dijmele, podvezile,zilele de meremet, carele de lemne și toate sarcinile de același
fel , în schimbul unei despăgubiri plătită de țăran, pentru dezrobirea brațelor sale.
- Prețul acestei răscumpărări a muncii, nu a pământului, deoarece țăranul era privit ca posedându-l,
- -ab antiquo-, în deplină proprietate, era fixat la 1521 lei vechi,10 parale, pentru săteanul cu 4 boi și o
vacă, - 1148 lei pentru acel cu doi boi și o vacă și 816 lei pentru cel numa cu o vacă, sau cum se zicea cu
palmele (pălmaș). Sumele acestea trebuiau răspunse în timp de 15 ani, care reprezint[ anual –dobânzi și
amortismenre-(aărute in 1*).
iar în sursa 2*- apar următoarele valori;133 de lei pentru cel cu patru boi șio vacă , 100 de lei și 24 de
parale pentru cel cu doi boi și o vacă,71 de lei și 20 de parale pentru cel cu mâinile și o vacă(pălmașul sau
toporașul. În satele de munte și în Moldova sumele sunt mai mici și anume;94 de lei și 10 parale , 73 de lei și
2 parale și 51 de lei și 36 de parale -La acea dată prețul unui pogon de pământ era de 185 de lei-cât fixează
legea în articolul LVI pentru loturile vândute din moșiile statului, țăranul cu patru boi și o vacă, primind 11
pogoane , ar fi trebuit să dea 2035 lei; plătind răscumpărarea clăcii, dijmei și celorlalte obligații1995 de lei,
înseamnă că el achită aproape în întregime valoarea pământului.
Totalul general al țăranilor împroprietăriți pe temeiul legii rurale in 1864 a fost de 511.896 de familii
pe o suprafață de 2.038.640,2697 ha, revenind în medie 3,9825 ha d familie.(2*)
(1*)-Dar unele aspecte ce-i afecta pe țărani la legea rurală, erau cu totul neînsemnate față de marea
operă săvârșită-împroprietărirea.
Conscințele loviturii de stat din 1864 se pot rezuma
în; a.)-Lărgirea drepturilor politice pentru locuitori.
b.)-Înlocuirea constituției Convenției prin Statut, care da mai multe drepturi Românilor.
c.)-Se introduce legislație nouă, modernă, care făcea mai bună administrarea țării.
D.)-Legea rurală, deși imperfectă, face însă un început temeinic privind împroprietărirea țăranilor (1*)
Acel an 1864 a fost an de cotitură în evoluția socio politică a tânărului stat nou format
Principatele Române Unite, având și un domnitor care a deschis drumul spre evoluția viitoare a acetui
stat împlinit prin Marea Unire de la 1918.
Dar umbra aruncată la sfârșit de domnie, este o umbră perenă în evoluția seculară a statelor românești
medievale , de care nici la început de modernism nu s-au dezbărat de apucături de neloialitate și trădare. Țara
Românească a fost un stat medieval unde dezbinarea, trădarea și uciderea pentru putere a fost politică de stat,
unde criminalul avea victoria încununată cu confiscarea averii celui decapitat și dat plocon la dișman. Au
fost 28 de domnitori cu moarte groaznică căzuți pe altaru patriotismuluiprin trădare și omucidere;-Dan
I,Radu de la Afumați, Constantin Brâncoveanu, Mihai Viteazu, Moise Vodă,....
Acum la perioada de care facem vorbire, trădătorii s-au modernizat , nu au mai ucis dar au încălcat
jurământul de credință, atât militar cât și civil... a câta oară?! Dumnezeu să ocrotească Natia Română!
Genealogia lui Alexandru Ioan Cuza

Prof. Paula Olșanschi, Brăila
De-a lungul timpului un mare număr de istorici au fost preocupați de procesul făuririi statului național
român și de personalitatea lui Al. I.Cuza. S-au alcătuit culegeri de documente, studii, articole, evocari,
amintiri. La acestea se adaugă cercetarea arhivelor, continuată până în prezent.
.La câteva zile dupa alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei, Gheorghe Sion publica
un articol în ziarul "Românul " despre acesta și înaintașii săi pentru a-l face cunoscut românilor din Țara
Românească.
Secolul al XIX- lea se încheie cu trei monografii dedicate exclusiv primului domnitor al României,
scrise de Dimitrie Bolintineanu (Viața lui Cuza Vodă. Memoriu istoric), Alexandru D. Xenopol (Domnia lui
Cuza Voda în Istoria românilor din Dacia Traiană) și Constantin C. Giurescu ( Viața și opera lui Cuza Vodă).
La o sută de ani de la moartea domnitorului Unirii Principatelor, la Iași, s-a publicat un amplu volum
omagial "Cuza Vodă in memoriam" care conține o culegere de studii semnate de valoroși istorici. Volumul
inserează noi interpretări privind rolul domnitorului în realizarea Unirii Principatelor și a marilor reforme
menite să modernizeze structura învechită feudală și să o alinieze Europei moderne.
Doua studii abordează și genealogia lui Cuza Vodă. Lucian Predescu in Enciclopedia Rom âniei,
afirma că originea familiei Cuza e probabil italiană, căci o aflăm prin secolul al XV-lea intre neamurile
Stratiote din Albania, unde mai mulți Cuza joacă un rol important. După alții ar fi din Dalmația.
A.D.Xenopol le considera simple presupuneri fără temei istoric.
Familia boierească Cuza din Moldova este atestată documentar în secolul al XVI-lea.
Printre stramoșii săi îl aflăm pe Ștefan cel Mare, voievodul Moldovei, pe Luca Arbore, portarul
Sucevei, pe Petru Rareș, domnul Moldovei, pe Simion Movilă, voievod al Moldovei și Țării Românești, pe
Miron Costin, vel logofăt, cronicar, Ion Costin, hatman, Dumitrașcu Cuza vel spătar, Ioniță Cuza, vel spătar,
Ioan Cuza, postelnic.
Primul dintre strămoși mai bine cunoscut din documente este Dumitrașcu Cuza, personaj care a jucat un rol
important î n viața politică a Moldovei. În timpul domniei lui Antonie Ruset deținea funcția de comis, în 1677
spătar, în 1679 mare stolnic, în 1694, iar în cea de a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat primea funcția de
mare spătar. În conștiința posterității Dumitrașcu Cuza a ramas prin sfârșitul său tragic, la 8
ianuarie 1717, in a treia domnie a lui Mihail Racoviță. Sub învinuirea că ar fi contribuit, alături de alți boieri,
la aducerea în Moldova a corpului de oaste austriac, comandat de francezul François Ernaut, amintit în
cronicile noastre sub numele de Franțe sau Ferencz. Învingand, cu ajutorul tătarilor, pe "cătanele" care voiau
sa-l prindă, domnul "atunce, in grabă mâniindu-să ...,au spânzurat pe Cuza spătariul, neprecestuit încălțat și
îmbrăcat, dându-i vină că au scris la cătani, ca să vie să prinză pre Mihai vodă de aice din Iași. Ce nu să știe,
întru adevăr au ba. Numai în pizmă l-au omorât, că i-au făcut năpaste, că n-au fost scris" ne spune cu
amărăciune Ion Neculce în Letopisețul Țării Moldovei. E posibil ca, ulterior, domnul să fi regretat această
execuție pripită, ceea ce explică faptul că n-au fost confiscate averile condamnatului.
Cel mai mare dintre fiii lui Dumitrașcu Cuza, Miron, s-a căsătorit pe la 1705 cu Ilinca, fiica hatmanului
Ioan Costin, fiul marelui logofat Miron Costin, cunoscutul cronicar. Miron Cuza intra astfel în alianță cu una
din cele mai puternice familii boierești din Moldova .Soția sa, prin bunica ei Ileana, soția lui Miron Costin
era fiica lui Ion Movilă și nepota fostului domn al Moldovei și al Țării Românești, Simion Movilă.
Ioniță Cuza, fiul lui Miron, la fel ca și bunicul său Dumitrașcu, a jucat un rol important î n viața
politică a Moldovei. În condica lui Constantin Mavrocordat din ianuarie 1742 este menționat printre boierii
care urmau să fie scutiți de bir. în același an este menționat cu funcția de postelnic, urcând apoi treptele
ierarhiei până la funcția de mare spătar.. Ioniță Cuza, fost mare stolnic este amintit in 1761 ca ispravnic al
ținutului Vaslui, dergătorie păstrată și în timpul primei domnii a lui Grigore Calimachi și sub întâia domnie a
lui Grigore al III-lea Ghica (1764-1767).
În timpul domnitorului Constantin Dimitrie Moruzi, fiscalitatea s- a înăsprit, țara s-a depopulat prin
emigrări. Boierii pământeni s-au revoltat împotriva domnului fanariot și a favoriților săi. Domnul afland de
complotul boierilor îi arestează și-i judecă in fața divanului domnesc, condamnându-i la moarte. Principalii
vinovați erau considerați Ioniță Cuza, mare spătar și Manolache Bogdan, vornic. Cei doi au fost decapitați în
închisoarea curții domnești din Iași la 18/29 august 1778. Trupurile au fost înmormantate la biserica Sfantul
Nicolae Domnesc, iar capetele au fost expuse la poarta curții domnești. Era a doua jertfă pe care o dădea
familia Cuza pentru treburi politice, pentru dreptate.
Ioniță Cuza a avut opt copii: șase baieți și două fete. Neculai Cuza, fiul cel mai mare al spatărului
Ioniță, este bunicul lui Alexandru Ioan Cuza și a deținut funcția de căminar.
Ioan Cuza,fiul lui Neculai Cuza s-a născut în satul Barboși,din ținutul Fălciu, în 1784. A studiat la un
pension din Iași. Stăpânea destul de bine limbile greacă, franceză și rusă. Încă de tânăr a îndeplinit funcții
publice, reușind să urce treptele ierarhiei până la rangul de postelnic, rang pe care-l va deține până la moartea
sa, survenită în anul 1848. Timp îndelungat Ioan Cuza a deținut funcția de ispravnic de Fălciu și ispravnic de
Covurlui. Postelnicul Ioan Cuza stăpânea în ținutul Fălciu moșia Barboșii,o parte din moșia Delenii și moșia
Bujorului, avea o casă în Galați, "cinci magazale și alte binale (case) în Iași.
În calitate de pârcălab de Covurlui, Ioan Cuza a făcut demersuri care vizau obținerea regimului de
porto-franco pentru Galați, pentru organizarea învățământului, pentru buna aprovizionare cu produse,
asigurarea sănătății publice etc. În anul 1834 el intervine energic și eficace contra extinderii epidemiei de
ciumă, fapt pentru care primea mulțumiri publice din partea Obșteștii Adunări.
Ioan Cuza a fost ales de două ori deputat in Obișnuita Obștească Adunare a Moldovei. El s-a remarcat
în fata concetățenilor săi prin vrednicie și destoinicie și mai ales prin îndeplinirea corectă a atribuțiilor ce-i
reveneau.
Personalitate autentică, Ioan Cuza, alături de fiul său Alexandru și fratele său Grigore, a participat la
mișcarea revoluționară din martie 1848, fiind amintit printre revoluționarii exilați peste Dunare.
Om așezat și energic, Ioan Cuza se căsătorește in 1819 cu Sultana Cozadini, coborâtoare dintr-
o familie de origine greco-italiană, venită în țară odată cu soția domnitorului Mihai Grigore Șuțu, din
anturajul căreia făcea parte. Sultana vorbea limbile greacă și italiană pe care le-au învățat și pe fii lor,
Alexandru și Dimitrie. Ambii fii au primit o educație aleasă, au studiat în țară la pensioane franceze și în
Franța. Alexandru Ioan Cuza impresiona prin manierele alese, prin intelegența sa, prin spontaneitatea de care
dădea dovadă, prin ușurința de a conversa în limba franceză și greacă.
Din cele prezentate mai sus cu privire la genealogia domnului Cuza putem concluziona că printre
stramoșii acestuia s-au aflat trei domni, unii dintre străbuni s-au înrudit cu mari familii boierești, dar cei mai
mulți au făcut parte din rândurile boierimii mijlocii și mici. Faptul că doi dintre strămoșii viitorului domn al
Principatelor Unite au plătit cu viața împotrivirea față de niște domni abuzivi are o semnificație deosebită.
Alexandru Ioan Cuza era mândru de strămoșii săi, el pomenea adesea, ca de un titlu de noblețe,că
înaintașii săi și-au vărsat sângele pentru depturile țării. O va repeta și in 1864, jurând că și el va ști să moară
pentru apărarea drepturilor României.
BIBLIOGRAFIE
1.Predescu Lucian,ENCICLOPEDIA ROMÂNIEI,BUCUREȘTI, 1999,

2 .Xenopol A.D..Istoria Românilor din Dacia Traiană
3.Cuza Vodă in memoriam, Institutul de Istorie și Arheologie"A,D. XENOPOL",1973 Gorovei
S.Stefan,Strămoșii cunoscuți ai principelui AL.I.Cuza ,
4.Cuza Vodă in memoriam, Ciocan,Nistor, Al.I.Cuza, Note genealogice,
Brașovul alături de „Mica Unire“

Domnița Rațiu, Brașov
Drumurile unirii românilor au trecut întotdeauna prin Brașovul situat la răspântia drumurilor care
duceau spre Moldova și Muntenia, aceleași drumuri pe care le străbătuse și Mihai Viteazul când i-a unit pe
români după “pohta ce-a pohtit“ și pe care le cunoscuseră și luptătorii unioniști când puneau la cale după
1848, uneori și la, Brașov, unirea românilor într-un singur stat.
Răsfoind bogata arhivă a Bisericii Sf. Nicolae din Scheii Brașovului găsim documente care atestă
prezența lui Alexandru Ioan Cuza, în drumurile lui care mai întâi au precedat și pregătit Unirea.
O placă comemorativă de pestrada Poarta Schei nr. 3, consemnează: “aici a fost sediul Casinei
Române, unde cu ocazia evenimentului revoluției de la 1848 au poposit personalități de frunte ale vieții
culturale și sociale din Țara Românească și Moldova: Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Ion Eliade Rădulescu,
Cristian Tell, Gheorghe Magheru, iar printre ei și Alexandru Ioan Cuza “.
În luna mai 1848, se editează la Brașov două documente, devenite apoi platforme revoluționare: “În
numele Moldovei, a omenirii și a lui Dumnezeu“ și “Prințipurile noastre pentru reforma patriei“, ambele
formulate și redactate de Vasile Alecsandri împreună cu revoluționarii moldoveni și munteni prezenți la
Brașov. Tot aici, Eliade Rădulescu editează “Expatriatul“, un cotidian de puternică trăire unionistă.
Dascălii gimnaziului orthodox, azi colegiul“ Andrei Șaguna“ scriu versuri închinate Voievodului
Principatelor Unite și evenimentului simbolizat de acesta sau reproduc cele mai frumoase poezii ale
timpului: “Ce e patria română“, lansată de Ion Cavaler de Pușcariu pe Câmpia Libertății de la Blaj, “Limba
română“ a poetului George Sion, “Hora Unirii“ a lui Alecsandri, copiată de un dascăl brașovean în februarie
1859, la puțin timp după lansarea ei de către Matei Millo, parabola în versuri“ Plapoma de gerulbobotezei“,
referindu-se evident la ziua de 5 ianuarie, în care autorul anonim se teme că Unirea Principatelor va fi furată
de cei care vor trage plapoma asupra lor, dar și alte texte de mare popularitate, dovadă că Unirea a fost un
eveniment primit cu entuziasm deosebit de românii din Transilvania.
Măreția actului înfăptuit la 24 ianuarie 1850 a fost pe larg descrisă și în ziarul de limbă germană
“Kronstädter Zeitung“ care apărea la Brașov. În paginile sale s-au publicat încă din 1854 știri despre lupta
poporului român pentru unire dar, din ianuarie 1850 și până în decembrie 1859, ziarul brașovean a publicat
despre toate evenimentele și despre entuziasmul unui popor devenit națiune de sine stătătoare.
Astfel, în numărul din 29.01 1859 se comentează pe larg despre alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca
domnitor al Moldovei și Țării Românești, menționând și aportul generației de la 1848 care a înfăptuit astfel
unul din punctele principale înscrise în programul revoluției.
În numerele următoare sunt prezentate datele biografice ale domnitorului și relatările privind modul de
desfășurare al alegerilor. În numărul său din o5.02 1859, “Kronstädter Zeitung“ transmite următoarea
telegramă: București, 5 februarie:
“Domnitorul nou ales al Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, a fost ales în unanimitate și ca domnitor al
Țării Românești“.
Admirația pentru marea și istorica înfăptuire a poporului român este astfel exprimată în numărul
ziarului din 12 februarie 1859:
“Ziua de 24 ianuarie este ziua de eliberare a României, este o zi memorabilă a poporului român. Prin
alegerea unanimă și liberă a tuturor deputaților din Moldova și Muntenia s-a realizat unirea în persoana lui
Alexandru Ioan Cuza. Puține popoare de pe acest pământ s-au realizat cu sacrificii mai mari și o operă
patriotică atât de măreață: Unire, Unire, Unire, în persoana prințului Alexandru Ioan Cuza“.
Două zile mai târziu, la 14 februarie 1859, ziarul descrie atmosfera sărbătorească ce a cuprins toată suflarea
românească din București în preajma primirii domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Asupra acestei teme, ziarul
revine în numărul său din 28 februarie, subliniind popularitatea de care se bucură domnitorul ales.
În câteva numere din luna martie, ziarul relatează despre depunerea jurământului de către Alexandru
Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite și totodată enumeră măsurile luate și reformele preconizate pentru
creșterea bunăstării poporului. Popularitatea prințului Ioan I crește zilnic, deoarece este preocupat mai ales să
îmbunătățească situația maselor populare combătând energic încălcările de legi ale ultraaristocraților.
Numărul din 12 martie 1859, publică conținutul scrisorii de mediațiune a domnitorului Alexandru Ioan
Cuza, către Puterile garante, pentru confirmarea de către acestea a actului Unirii Principatelor.
În lunile următoare, “Kronstädter Zeitung“ prezintă, până la sfârșitul anului, comentarii privind
Conferința de la Paris și atitudinea Franței, Germaniei, Rusiei și Angliei față de unirea Principatelor și
recunoașterea unirii de către Anglia, Prusia și Austria.
În luna noiembrie, ziarul brașovean publică proclamarea noii Constituții. Moldova și Țara
Românească apar acum sub numele de România.
În 28 decembrie apar comentariile asupra cuvântării domnitorului la adunarea obștească a
Principatelor, cuvântare care a provocat senzație în lumea politică.
Numărul din 30 decembrie, publică decretul domnitorului Alexandru Ioan Cuza referitor la principiile
reorganizării finanțelor, justiției, cultelor, ministerului de interne, armatei.“KronstädterZeitung“ a continuat
și în anii următori să publice știri, relatări și comentarii despre evenimentele din timpul domniei lui
Alexandru Ioan Cuza, subliniindu-se în mod deosebit măsurile luate pentru dezvoltarea economico-socială, a
transporturilor și a activității pe tărâm socio-cultural a României.
Cuza nu-i va uita pe brașoveni și primindu-le delegația, după Unire, ia cunoștință de eforturile și
demersurile lor către autorități pentru înființarea gimnaziului românesc. Cuza încuviințează dania de 18.500
lei din partea Moldovei și 15.750 din partea Munteniei și cu implicarea Mitropolitului Andrei Șaguna,
gimnaziul completat acum la 8 clase devine“gimnaziu superior“, recunoscut de autorități la 13 octombrie
1860. Profesorul Ion Maiorescu prezintă domnitorului un memoriu adaugând: “Recomandându-Vă cu toată
căldura această petițiune, subscrisul își ia libertatea de a vă ruga ca să nu perdeți din vedere că Brașovul,
după poziția sa geografică și prin comerciul levantin susținut de secoli prin negustorii români de acolo, a
fost totdeauna punctul prin care s-a menținut oarecari raporturi de unire între românii din Transilvania și
între Principate și că literatura română și-a luat începutul său în Brașov, de unde cam pe la 1500 încoace
din tipografia diaconului Coresie s-au răspândit prin Principate cele dintâi cărți tipărite în limba română“.
După detronarea sa, în drum spre exil, domnitorul Alexandru Ioan Cuza face un ultim popas la Brașov,
fiind găzduit de brașoveni în hotelul local (str. Lungă nr.1), pe care s -a fixat o placă comemorativă cu
inscripția:“În această casă a locuit între 20 februarie și 4 martie 1866, în drum spre exil, Alexandru Ioan
Cuza, domn al Principatelor Române Unite“.
Se mai păstrează și azi în Schei stampa reprezentând imaginea gimnaziului realizată de Ion Maiorescu
la Viena, prezentată domnitorului alături de memoriul amintit. Gestul lui Cuza de a înlesni subvenționarea
gimnaziului continua o tradiție familiară românilor din Schei,care mereu fuseseră sprijiniți de domnii de
peste munți. Drept mărturie stau cele peste 80 de hrisoave domnești aflate în arhiva Bisericii Sf. Nicolae.
În fiecare an Muzeul Primei Școli Românești, deschide pentru public sala cu documente originale
privitoare la Unirea Pricipatelor.
În amintirea Unirii Principatelor, în fiecare zi de 24 ianuarie, la ora 12,00, în Piața Unirii din Scheii
Brașovului are loc un ceremonial religios, urmat de festivități dedicate evenimentului la care participă
oficialități, Junii din Șchei și locuitori ai Brașovului care se prind în „Hora Unirii”.
Alexandru Ioan Cuza - Principe și Domn al

României
Asociatia Culturala Castravita-Profesor Marin Oprisan
(1859-1866)
“Dorinţa cea mai mare, cea mai generală, acea hotărâtă, de toate generaţiile trecute, acea care este
sufletul generaţiilor actuale, acea care, împlinită, va face fericirea generaţiilor viitoare, este Unirea
Principatelor într-un singur stat” ( Din discursul lui M.Kogălniceanu în divanul ad-hoc al Moldovei).
Unirea Principatelor într-un singur stat, era o necesitate obiectivă pentru că avem acelaşi nume, religie,
limbă, aceeași istorie, aceleași legi, aceleași obiceiuri, aceleași speranțe spunea Kogălniceanu în discursul
său în Divanurile ad-hoc din Moldova din octombrie 1857 prin care crea:
1. Respectarea drepturilor Principatelor și în special a autonomiei.
2. Unirea într-un singur stat sub numele de România
3. Prin străini cu moștenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei și a cărei
moștenitori să fie crescuți în religia țării.
4. Neutralitatea pământului Principatelor.
5. Putere legiuitoare pentru Obștească Adunare în care să fie reprezentate toate interesele nației.
Aceleași dorințe le-au exprimat și deputații munteni în ședința din 20 octombrie același om de către
C.A. Crețulescu., numai că erau sintetizate în patru puncte. La Convenția de la Paris țara își exprimase
dorințele ei, rămânea acum să rostească și Marile Puteri europene.
Franța, Italia ne sprijineau din plin, la Congresul de la Paris din 19 august 1858.
S-au hotărât următoarele: Moldova și Muntenia vor purta numele de Principatele Unite, fiecare cu
domnitorul ei, care trebuia să îndeplinească anumite condiții ( vârstă, avere, stare socială, politici, etc.)
A urmat alegerea noilor domnitori. În Moldova existau presupuneri pentru doi candidați Mihail Sturza
și fiul său Grigore, care a fost susținut până în seara zilei de 3 ianuarie 1859 când s- a venit cu cel de-al
treilea candidat a Colonelului Alexandru Ioan Cuza, care în unanimitatea fost ales domn al Moldovei în ziua
de 5 ianuarie 1859.
În Muntenia se vorbea de alegerea lui Gh. Bibescu, Barbu Stirbei foștii domni , iar după alegerea lui
Cuza a Moldovei, a început să circule și cea de-a treia candidatură a domnului Moldovei, care a fost ținută
”secretă ” până în preziua alegerilor.
Deputații s-au folosit de sprijinul maselor populare care au venit în număr mare în zilele de 22-23
ianuarie 1859 pe Dealul Mitropoliei, în Adunarea electivă din 24 ianuarie, au votat tot pe colonelul
Alexandru Ioan Cuza. Această soluție a fost cea mai bună, luptă pentru unire, a însemnat un succes hotărâtor,
dubla alegere a fost un succes hotărâtor, marcând începutul procesului de constituire, pe baze moderne a
statului național român.
Marile Puteri s-au regrupuri în funcție de interesele lor economice, politice.
De la început, Franța, Rusia și Sardinia au fost în favoarea unirii.

În urma vizitei pe care o face Vasile Alecsandri ca ministru de externe în mai multe țări din Europa, o
vizită de succes prin care și Anglia și Prusia, țări nevoite să recunoască dubla alegere a lui Alexandru Ioan
Cuza. Abia după a III-a Conferință de pace de la Paris, Austria și Turcia recunosc (sunt nevoite) dubla
alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza a fost sprijinit îndeaproape de Kogălniceanu, ca prim ministru,
Vasile Alecsandri la externe, Dimitrie Bolintineanu, la culte și intrucțiune publică și alți bărbați politici care
să susțină pe Cuza în opera de modernizare a Noului stat România(1862).
În prima parte a domniei sale Cuza, a izbutit să întărească și să desăvârșească ”Unirea”.
Se formează primul guvern al lui Barbu Cataragiu, o singură capitală București, un singur parlament
24 ianuarie 1862 pe actele interne se scrie ”România” în loc de ”Principatele Unite” .
Două mari probleme a avut în atenție domnitorul Alexandru Ioan Cuza:
a) Confiscarea averilor mănăstirești
b) Problema împroprietăririi țăranilor
Problemele legate de mănăstirile închinate Orientului care au fost respectate, ajunseseră adevărate
surse de venituri pentru străini, iar starea lor era deplorabilă, ajunseseră într-o stare avansată de degradare și
la nimeni nu le mai păsa. Datoria față de statul român ajunsese la sume foarte mari.
În Proclamația de Islaz și în programul unionist din Moldova se prevedea secularizarea averilor
mănăstirești, adică luarea lor pe seama statului, Convenția de la Paris prevedea o cale de înțelegere între părți.
În ședința camerei din 25 decembrie 1863 Cuza și guvernul lui M. Kogălniceanu bagă un proiect de
lege prin care erau secularizate ”toate averile mănăstirești din România” intrând în patrimoniul Statului 25,26
% din teritoriul țării.
Totuși pentru a echilibra spiritele externe, legea prevedea o sumă de bani consistentă din care se oprea
datoria către stat. După ce Cuza nu a mai fost domn, camera deputaților a declarat închisă problema.
Problema împroprietăririi țăranilor, lovitura de stat și legea rurală.
Această lege de la început, a fost o problemă, marii proprietari de pământuri puternici, conservatori
din parlament, formau o opoziție puternică care nu le convenea să-și piardă moșiile.
Primul ministru fiind conservatorul Barbu Catargiu, depusese un proiect de lege rurală care nu
prevedea împroprietărirea țăranilor pe loturile pe care le munciseră din tată în fiu, ci o împroprietărire
formală din ”Islazul comunal”, prevedea ca fiecare cap de familie să primească 3 pogoane, in continuare
mari proprietari au rămas încontinuare tot proprietari, iar țăranii stăpâni pe munca lor. Barbu Catargiu este
omorât (era vorba de un asasinat politic) locul de prim ministru îi revine lui M. Kogălniceanu care elaborează
un nou proiect de lege rurală, care a fost votat și pus în aplicare dovedind adevărații patrioți care au pus în
față interesele celor mulți, decât pe cele personale.
Legea nouă propusă prevedea:
– Pălmașii: 2,5 fălcii ( fălcea= 1,5 ha) nu aveau vite.
– Mijlocașii: 4 fălcii ( 2 boi) pentru muncă.
– Fruntașii :5 fălcii și jumătate- 4 boi.
Acest proiect a stăruit imediat în rândul opoziției care ar fi cerut intervenția armatei turcești, dar nu a
mai avut timp pentru că M. Kogălniceanu dă citire Decretului lege de dizolvare a camerei deputaților, 14 mai
1864, se dă o nouă Constituție numită Statut pe care o supune votului împreună cu o nouă lege electorală, nu
mai ține seama de Convenția de la Paris, domnitorul preia întreaga putere, prin care domnul singur avea
inițiativa legilor, pe care Cuza la numit plebiscit, care a avut loc între 10-14 mai 1864, Cuza face din nou o
vizită la Constantinopol plină de succes deoarecere Poarta recunoaște autonomia României.
Pe temeiul legii, legea rurală a fost promulgată în 14 august 1864, or tot legea prevedea ca timp de 30
de ani nu se poate înstrăina, nici ipoteca.
Totalul familiilor împroprietărite pe temeiul legii rurale din 1864 a fost de 511.896 cu o suprafață de
2.038.640, 2697 ha, revenind în medie 4 ha de familie.
Noua Constituție prevedea că domnul are singur inițiativa legilor, alegătorii erau de două feluri primari
și direcți, dar plăteau un impozit numit cens, întărind puterea burgheziei.
Alte legi elaborate au fost:
Legea învătământului obligatoriu de 4 ani, care a organizat învătământul românesc pentru a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, asigurând accesul la învățătură și al fiilor de țărani. Peste tot la sate au luat
naștere școli.Au luat naștere primele universități, Iași și București.
Monstruoasa coaliție au organizat un complot în noaptea de 11/ 12 februarie 1866 l-a forțat să
demisioneze, să abdice.
Bibliografie
Istoria românilor din cele mai vechi timpuri și până astăzi, Constantin Giurescu și Dinu Giurescu.
Personalitatea lui A.I.Cuza

Prof. Lazăr Cristian
Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820 având ascendenţa într-o veche familie de boieri
moldoveni din zona Fălciului, a cărei primă atestare documentară datează de la mijlocul secolului al XVII-lea.
Ioan, tatăl său, a fost fiu de căminar şi, la rândul său, a ocupat diverse funcţii: spătar şi ispravnic de
Fălciu, pârcălab de Galaţi şi preşedinte de judecătorie. A stăpânit moşii la Barboşi, Deleni şi Bujorul.
Sultana, mama domnitorului, era născută Cozadini şi provenea dintr-o familie greco-italiană din
Constantinopol. Viitorul domnitor a avut un frate, Dimitrie, mort în urma unui accident de călărie în 1850 şi
o soră, Sultana, viitoare soţie a lui Mihai Jora, prefect de Roman în timpul domniei cumnatului său. Din
familie a moştenit energia şi dorinţa de a se remarca, iar şcoala şi prieteniile din tinereţe au contribuit în
măsură hotărâtoare la canalizarea acestora spre interesul general al societăţii româneşti, al românilor din
toate provinciile lor istorice1.
Primii ani ai copilăriei i-a petrecut la moşia tatălui său de la Barboşi, apoi a învăţat în pensionul
francez Sachetti din Galaţi şi la Iaşi la pensionul deschis de francezul Victor Cuenim, unul dintre ofiţerii
rămaşi pe meleagurile moldoveneşti din armata condusă de Napoleon în campania împotriva Rusiei. Printre
colegii de învăţătură s-au numărat Eugen Alcaz, Anastase Panu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu,
care- i vor deveni sfetnici apropiaţi şi colaboratori direcţi. În 1834 Al.I. Cuza pleacă la Paris, ca mai toţi
tinerii cu stare din acea vreme, să- şi completeze studiile şi obţine diploma de bacalaureat în litere la Sorbona
în 1835. Se înscrie la medicină, apoi la drept, nefinalizând însă cursurile acestor facultăţi. Atras de economie
va deveni membru al Societăţii economiştilor din Paris2.
În septembrie 1837 revine în ţară şi, după moda vremii, se înrolează cadet pregătindu-se pentru cariera
de ofiţer, dar, la scurt timp obţine o dispensă pentru a-şi continua studiile la Paris, unde rămâne aproape doi
ani. În capitala Franţei, ţară care se bucura de un regim politic liberal la acea vreme, numeroşi tineri români
din ambele principate româneşti îşi însuşesc nu numai cunoştinţele necesare profesiunii lor viitoare, dar şi
ideile înaintate ale epocii, pe care încearcă să le transpună în activitatea lor de oameni politici şi îndrumători
culturali la întoarcerea în ţară. În aceeaşi perioadă, în Principatele române regimul social-politic cunoaşte o
criză deosebită, lupta pentru înlăturarea rânduielilor feudale împletindu-se cu aceea pentru formarea statului
naţional3.
La începutul anului 1840, Cuza demisionează din armată şi ocupă funcţii importante în administraţie şi
justiţie. În 1842, la numai 22 de ani, deţine funcţia de preşedinte al Judecătoriei Covurlui, călcând pe urmele
tatălui său, care, la vârsta de 23 de ani, fusese ispravnic în acelaşi ţinut. În această funcţie se dovedeşte a fi
un funcţionar competent şi corect, urmărind cu perseverenţă respectarea legilor indiferent de starea socială a
celor în cauză şi pretinzând acelaşi lucru şi de la cei aflaţi în subordinea sa.
Anul 1846 reprezintă un moment de cotitură spre revoluţie a acţiunilor patrioţilor din Ţările Române.
Are loc o schimbare radicală în conştiinţa politică a multor moldoveni care nu mai suportă regimul lui Mihail
Sturdza dorind să se treacă la o serie de reforme sociale menite să afecteze baza relaţiilor feudale. Alexandru
Ioan Cuza se află în toiul mişcărilor sociale şi se dedică trup şi suflet activităţii revoluţionare care începuse să
ia amploare în Moldova. Revoluţia de la 1848, prevăzând largi reforme în toate sectoarele vieţii politice şi
sociale, constituie un moment de referinţă în năzuinţa şi strădaniile patrioţilor români pentru crearea unei
Românii moderne, dezvoltându-se pe coordonatele luptei pentru democraţie şi independenţă4.
Aflându-se în rândul celor adunaţi la hotelul Petersburg din Iaşi în seara zilei de 27 martie/8 aprilie,
Cuza ia cuvântul pronunţându-se pentru programul de reforme ce se preconiza. După refuzul domnitorului
Sturdza de a accepta integral revendicările şi intenţia de a reprima cu forţa pe revoluţionari, alături de Vasile
Ghica şi C. Racliş, se numără printre cei dintâi care îndeamnă la rezistenţă chiar cu preţul vieţii, atitudine
profund patriotică consemnată în documentele vremii: “Cu moartea noastră trebuie să deschidem un viitor
naţiei noastre vrednic de mărirea trecutului strămoşilor noştri. Români! Astăzi toate naţiile învie, trebuie să
1
N. Adăniloaie, A. Petric, Unirea de la 1859 şi însemnătatea sa istorică, Bucureşti, Editura Politică, 1974 p. 80. - (File
de istorie)
2
Idem, cap.III
3
Almaş, Dumitru, Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Unirii, Editura Ion Creangă. Bucureşti, 1983, p.16
4
Gh. Buzatu, A. Kareţchi, D.Vitcu, Aspecte ale luptei pentru unitate naţională, Editura Junimea, Iaşi, 1983. p.410
învie şi a noastră!”5 După arestarea sa şi exilul la sud de Dunăre, reuşeşte să fugă de sub escortă, refugiindu-
se la viceconsulul englez de la Brăila, pe teritoriul Munteniei, apoi izbuteşte să ajungă în Transilvania, unde
participă la marea Adunare naţională de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj din 3/15 mai 1848, fiind profund
impresionat de hotărârea de luptă a celor peste 40 de mii de ţărani veniţi din toate părţile Transilvaniei.
În timpul domniei lui Grigore Al. Ghica, susţinător al Unirii, Cuza este ridicat la rangul de vornic,
reluându-şi activitatea mai întâi în magistratură şi apoi în administraţie, ocupând succesiv posturile de preşedinte
al Judecătoriei Covurlui, director al Ministerului de Interne şi pârcălab de Galaţi. Şi în aceste funcţii Cuza se
dovedeşte a fi un bun şi priceput administrator, dar mai ales un dregător cinstit, preocupat de binele oamenilor,
ostil abuzurilor de orice fel, apărător al celor mulţi, în special ţărani, asupra cărora apăsau numeroase obligaţii6. În
lupta cu înşelăciunile, cu abuzurile, Cuza devine un erou popular, de descinderile lui prin pieţe, adesea mascat,
legându-se multe povestiri, rescându-i popularitatea şi succesul la public. După ce domnia lui Grigore l. Ghica ia
sfârşit, acesta fiind înlocuit conform prevederilor Tratatului de la Paris printr-un caimacam, în persoana lui
Theodor Balş, antiunionist convins, Alexandru Ioan Cuza, adept al idealurilor democratice şi de Unire, pentru care
luptase la Revoluţia de la 1848, demisionează din postul pe care îl ocupă.
Înlocuitorul lui Theodor Balş, după moartea acestuia la 17 februarie/1 martie 1857, Nicolae Conachi
Vogoride, de asemenea antiunionist, din dorinţa de a-şi câştiga partizani, îl numeşte din nou pe Alexandru
Ioan Cuza la 27 februarie/11 martie 1857 pârcălab al ţinutului Covurlui şi totodată îl reintegrează şi în
cadrele armatei ca sublocotenent, ataşându-l Statului Major, iar în aprilie 1857 îl ridică de două ori în grad,
locotenent şi căpitan, pentru ca în luna mai a aceluiaşi an să-l facă maior. Nerenunţând la convingerile sale
unioniste de dragul unor favoruri, Cuza demisionează la 24 iunie/6 iulie 1857 din funcţia de pârcălab de
Galaţi în semn de protest împotriva falsificării de către caimacam, cu sprijinul Austriei şi Turciei, a listelor
electorale pentru alegerile în Adunarea ad-hoc a Moldovei. Pe lângă Alexandru Ioan Cuza sunt scoşi de pe
listele electorale proprietari cu prevederi progresiste şi toţi cei ce se opuneau dorinţei stăpânirii, sub diverse
pretexte, adevăratul motiv fiind încercarea administraţiei de a-i ţine cât mai departe pe simpatizanţii unionişti
de un comandament atât de important cum era cel al Unirii7.
La 1/13 octombrie 1858 sunt numiţi câte trei caimacami în fiecare principat, care urmează să pregătească
alegerile pentru Adunările elective, să le supravegheze şi apoi să îşi termine activitatea odată cu alegerea noilor
domni. În Moldova, Căimăcămia de trei – Ştefan Catargiu, Anastase Panu, Vasile Sturdza – îl avansează pe
Alexandru Ioan Cuza la 23 octombrie/4 noiembrie 1858 la rangul de hatman, ceea ce înseamnă că la alegerea sa
ca domn acesta îndeplineşte funcţia de comandant al întregii oştiri moldovene. În această calitate el face parte la 1
octombrie 1858 din Guvernul Moldovei alături de Iancu A. Cantacuzino – ministru de Finanţe, Gheorghe
Cuciureanu – ministru al Instrucţiunii Publice, Vasile Alecsandri – secretar de stat şi Panainte Donici
– ministru al Lucrărilor Publice8.
În ajunul alegerii sale ca domnitor, Alexandru Ioan Cuza este astfel o personalitate notorie,
remarcându-se ca un patriot cu idei înaintate, un luptător activ pentru Unire, un bun cunoscător al
problemelor administrative, judecătoreşti şi militare, de aceea susţinerea candidaturii sale la înalta funcţie de
domnitor al Moldovei de către Partida naţională a apărut contemporanilor pe deplinîndreptăţită.
La 5 ianuarie 1859, la Iaşi, Alexandru Ioan Cuza este ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie, la
Bucureşti, tot el este ales domn al Munteniei. Alegerea sa pe tronul Moldovei este considerată ca o victorie a
ideilor unioniste şi democratice, un triumf al noului asupra vechiului, începutul unei noi epoci, de dreptate şi
progres, de renaştere a naţiunii române. Reliefând întreaga semnificaţie şi importanţa actului naţional realizat,
Mihail Kogălniceanu, în discursul adresat domnitorului imediat după alegere, arată că prin înălţarea lui Cuza “pe
tronul lui Ştefan cel Mare s-a reînălţat însăşi naţionalitatea română ... Alegându-te pe tine domn... am voit să
arătăm lumei aceea ce toată ţara doreşte: la legi noi, om nou... Fii dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască
arbitrarul! Fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria Ta, ca domn, fii bun, fii blând; fii bun mai ales cu aceia pentru care
mai toţi domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi. Nu uita că dacă cincizeci de deputaţi te-au ales domn, însă ai să
domneşti peste două milioane de oameni!” Victoria repurtată în Moldova îi stimulează pe reprezentanţii aripei
radicale a Partidei naţionale din Muntenia, determinându-i să reflecteze serios la soluţia dublei alegeri ca o
posibilă cale de a se ajunge la Unire9. Astfel, Cuza rămâne pentru totdeauna cel dintâi domn
5
Dan Berindei, Diplomaţia românească de la începuturi la proclamarea independenţei : (1821-1877), Editura
Albatros, Bucureşti, 1995, p.212
6
Dan Berindei, Diplomaţia românească de la începuturi la proclamarea independenţei : (1821-1877), Editura Albatros,
Bucureşti, 1995,, p.214
7
Dan Berindei, Epoca Unirii, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1979, p. 273
8
Dan Berindei, Epoca Unirii, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1979, p 281
9
Dan Bogdan, Viorel Ştirbu, Pe urmele lui A.I. Cuza, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985, p. 240
al Ţărilor Unite, domnul Unirii, fapt ce reprezintă un mare merit pentru tânărul militar de carieră, pe care
mulţi l-au subestimat la început, dar care s -a dovedit a fi un talentat conducător, politician, diplomat,
vizionar, executant remarcabil al unor proiecte şi vise seculare ale românilor. El nu a fost numit, ci ales, şi
încă în unanimitate în ambele ţări10.
Contemporanii îl descriu pe noul domnitor în culorile cele mai frumoase, în termenii cei mai
măgulitori: “Domnitorul – scrie consulul general al Belgiei la Bucureşti, Jacques Poumay, după alegerea lui
Cuza şi în Ţara Românească – în vârstă de doar 38 de ani, este înalt, zvelt, blond, cu privire pătrunzătoare;
distins în manierele sale, el posedă un fel de a fi original, plăcut şi serios în acelaşi timp. Este un soldat
magnific, purtând cu graţie uniforma; vorbeşte italiana şi franceza cu multă acurateţe. Om al ordinei,
energic, a făcut asupra tuturor o excelentă impresie... Prinţul Cuza este un bărbat cum nu există altul în
Principate, care vrea fericirea ţării sale. Hotărât, fără exaltare însă, modest şi dezinteresat, chibzuieşte cu
înţelepciune... Toată lumea este de acord asupra calităţilor eminente cu care este înzestrat noul
domnitor11”.
Unirea celor două Principate reprezintă unul din momentele cele mai importante din istoria României
ca o încununare a unei lupte îndelungate, un pas decisiv în procesul de formare a statului naţional unitar, ea
creând un cadru corespunzător pentru dezvoltarea modernă, pe plan economic, social, politic, cultural,
pentru afirmarea naţiunii; reprezintă o nouă treaptă spre independenţă.
Desăvârşirea unirii celor două principate pe plan politico-administrativ constituie principalul obiectiv
în primii ani ai domniei lui Cuza, activitatea desfăşurată în acest scop având dublu aspect: unul diplomatic,
tinzând la obţinerea consimţământului marilor puteri în vederea recunoaşterii mai întâi a dublei alegeri şi
apoi a unirii definitive, şi altul intern, de unificare a instituţiilor şi legislaţiei12.
În timpul scurtei domnii a lui Alexandru Ioan Cuza statul naţional român creat în 1859 este modernizat
şi consolidat, principalele reforme înfăptuite contribuind la crearea cadrului necesar pentru dezvoltarea
ascendentă a societăţii româneşti, pentru realizarea în perspectivă a dezideratelor naţionale de independenţă
şi unitate naţională13.
Considerând că a sosit momentul retragerii sale de la cârma ţării, domnitorul se adresează împăratului
Franţei printr-o scrisoare, la 9/21 octombrie 1865, în care, după ce expune cu demnitate obiectivele politicii
sale, realizările obţinute şi dificultăţile inerente pe care a trebuit să le depăşească, se declară gata să abdice,
precizând că face acest lucru cu speranţa că “retragerea mea poate să consolideze independenţa României”.
Ultimele sale cuvinte, înainte de a lua drumul exilului, le-a rostit pentru progresul şi prosperitatea
României: “Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine, decât cu mine... Să trăiască România!”
Se stinge din viaţă la Heidelberg, în Germania, la 3/15 mai1873 la vârsta de 53 de ani. La scurt timp
rămăşiţele sale pământeşti sunt aduse în ţară şi inmormântate la Ruginoasa, în prezenţa a mii de români
veniţi din toate colţurile ţării să-şi ia un ultim rămas de la fostul domnitor.
Bibliografie:
1. Adăniloaie, N., Petric, A., Unirea de la 1859 şi însemnătatea sa istorică, Editura Politică, Bucureşti, 1974;
2. Berindei, Dan, Diplomaţia românească de la începuturi la proclamarea independenţei : (1821-1877),
Editura Albatros, Bucureşti, 1995;
3. Berindei, Dan, Documente privind domnia lui Alezandru Ioan Cuza, Editura Academiei R.S România,
Bucureşti, 1989.
4. Berindei, Dan, Epoca Unirii, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1979;
5. Berindei Dan, Istoria Romanilor, Constituirea Romaniei moderne (1821-1878), Editura Enciclopedica,
Bucuresti, 2003.
6. Buzatu, Gh., Kareţchi, A, Vitcu, D., Aspecte ale luptei pentru unitate naţională, Editura Junimea, Iaşi, 1983.
7. Dan, Bogdan, Ştirbu, Viorel, Pe urmele lui A.I. Cuza, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1985.
8. Dumitru, Almaş, Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Unirii, Editura Ion Creangă. Bucureşti, 1983.
10
Idem, p.256
11
Dan, Berindei, Documente privind domnia lui Alezandru Ioan Cuza, Editura Academiei R.S România, Bucureşti,
1989, vol I, p.349
12
Idem, p.350
13
Ibidem, p.351
Detronarea lui Cuza Vodă

prin complot și trădare
Conf.univ.dr. Aurel V. David
MOTO:
„Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi
istoria neamului său la pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în
memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn”.
Mihai Eminescu
Pe fondul începutului unei stări de anarhie care-și făcuse drum în viața politică și socială, precum și a slăbirii
activității de obținere a informațiilor de către organismele specializate create de Cuza Vodă, adversarii săi au început să
prindă curaj și să se organizeze în vederea detronării acestuia. În acest context, marii moșieri, în majoritate francmasoni,
au organizat agitaţii cu ocazia reuniunilor Lojii „Steaua Dunării” din Bucureşti. Aceștia, nemulţumiţi de guvernarea
lui Cuza Vodă au organizat un complot, cu scopul de a-l detrona. Cuza Vodă a aflat și a interzis funcţionarea lojii,
începând din anul 1865, fără a lua și alte măsuri împotriva complotiștilor. Deci, el și-a obligat propria lojă să-şi înceteze
activitatea, sub pretextul că nu fusese oficializată fondarea sa la Bucureşti. Pentru a evita luptele intestine, conspiratorii,
de comun acord, au decis să ofere coroana României unui prinţ străin, şi el mason -
Carol I de Hohenzollern“.
1. Pregătirea politico-militară a detronării lui Cuza Vodă
În iunie 1865, opt importanţi lideri politici (Gr. Brâncoveanu, I.C. Brătianu, C. Brăiloiu, D. Ghica,
I. Ghica, C.A. Rosetti, Gh. Ştirbey, A. Panu) au semnat actul secret de constituire a ceea ce avea să se
denumească de unii „Monstruoasa coaliţie”. În esenţă, semnatarii se legau, sub cuvânt de onoare, să aducă,
în caz de vacanţă a tronului, un principe străin dintr-una din familiile domnitoare din Occident, aşa cum se
stabilise iniţial, prin alegerile din 1857, decizia Divanurilor ad-hoc din 1858 şi Adunarea de la Iaşi din 5
ianuarie 1859. Majoritatea sau toți aceștia erau francmasoni. De pildă, I.C.Brătianu a fost iniţiat ca şi fratele
său, în anul 1846 la Paris, în Loja „Ateneul Străinilor”. Tot acolo s-a afiliat Lojii „Trandafirul Perfectei
Tăceri”, în care i s-a acordat, la 14 iulie 1847, gradul de Maestru. În anul 1848, era afiliat Lojii bucureştene
„Frăţia”, după care s-a reîntors la Paris, unde a fost arestat după câţiva ani pentru participare la atentatul
împotriva lui Napoleon al III-lea. S-a întors în Bucureşti şi a fondat, în anul 1857, alături de alţi „fraţi”
reveniţi şi ei din exil, Loja „Steaua Dunării”.
În vara anului 1865, opoziţia, profitând de plecarea lui Cuza Vodă la băi, la Ems, în Germania, pentru că
era bolnav de plămâni şi de inimă, a încercat să pună mâna pe putere.1 În dimineaţa zilei de 3 august 1865, în
București a izbucnit o revoltă „spontană” a precupeţilor din Piaţa Mare a oraşului, cărora li s-au adăugat şi alţi
negustori, în special cei de tutun. Răzmeriţa a luat amploare prin aportul unor „bande de turburători”, care se
formaseră în diferitele zone ale oraşului. Localul municipalităţii a fost luat cu asalt şi devastat, iar câțiva
complotiști au incendiat Primăria din București și au aruncat arhiva orașului în Dâmbovița. Represiunea a fost
dură, fiind aruncată împotriva răzvrătiţilor întreaga garnizoană a Bucureştilor (artilerie, infanterie şi cavalerie).
Generalii Ioan Emanoil Florescu și Savel Manu au ordonat soldaților să tragă asupra rebelilor. Liniştea a fost
restabilită cu preţul vieţii a 20 de oameni şi a mai multor răniţi. Liberalii l-au acuzat pe Cezar Librecht că a pus
la cale „răzmeriţa”, 2 pentru a pune la încercare loialitatea membrilor guvernului şi a se edifica asupra adversarilor
Domnitorului.3 După ce s-a întors din Germania, Cuza Vodă a fost informat despre evenimentele
1
Valentineanu, Din memoriile mele (O pagină de istorie modernă). Alegerea, detronarea și înmormântarea lui
Cuza Vodă, 1859, 1866, 1873, București, 1898, p.15.
2
Dr. C.D.Severeanu, Din amintirile mele (1853-1929), vol.II, București, 1929, p.35.
3
Istoria României, vol.IV, București, 1964, p. 390-391.
petrecute în țară în lipsa lui. Domnitorul a încercat să-i domolească pe rebeli și i-a demis pe cei doi generali,
însă, în loc să liniștească spiritele, a amplificat tensiunile în viața politică.
Cuza Vodă a aflat despre uneltirile unor grupuri ostile, cu sprijin din partea unor Mari Puteri
europene, în primul rând, Austria, care pregătea, în ascuns o intervenție armată pentru desfacerea unirii celor
două Principate. De aceea, a luat măsuri de prevenire a unei intervenții armate, dar mai ales de protecție a
instituțiilor statului, precum și a propriei persoane. Astfel, în anul 1865, în cadrul Marelui Stat Major al
Armatei a fost creată, după model francez, „Secția a II-a”, care se ocupa sistematic de culegerea și
analizarea informațiilor cu caracter militar.
Încurajată din exterior, opoziția împotriva lui Cuza Vodă a început să se manifeste „pe față”,
dând de înțeles că avea sprijin din partea unor Mari Puteri europene. În perspectiva acceptării de către
opinia publică românească a aducerii pe tronul României a unui prinț din mediul politic german, un grup
de opozanți, în frunte cu Theodor Văcărescu, au publicat în „Trompeta Carpaţilor” şi în „Opiniunea
naţională”, articole referitoare la literatura germană. De asemenea, Ion Ghika călători în Francia, Belgia şi
Italia, pentru a găsi pe membrul dinastiei europene care să primească eventual a fi Domnul României.4 În acel
context, a fost fondat „Ateneul românesc”, iar în decembrie 1865 un grup de tineri au înființat ziarul „Revista
Dunărei”, spre a combate cu cea mai mare energie regimul loviturii de Stat.5 Conspiratorii, văzând că pe calea
revoluției nu vor putea izbuti, hotărâseră de a întrebuința alte mijloace. În decembrie 1865 coruperea unor ofițeri
superiori era hotărâtă. Dar, Prefectul Poliției Capitalei, Alexandru Beldiman, fiind preocupat „cu temerea unui
asasinat”, îl conjura în zadar pe Cuza-Vodă de a nu ieși seara pe jos din Palat.6 Pe acest fond politic și social
tensionat s-a întors de la Paris Eugeniu Carada. Prin intermediul ziarului Românul, acesta a declanșat o
campanie de presă potrivnică lui Cuza Vodă. Pentru această atitudine a fost închis pentru scurt timp. După ce a
fost eliberat, a plecat din nou la Paris, împreună cu Ion C. Brătianu, pentru a duce tratative cu Casa regală de
Hohenzollern pentru aducerea pe tron a lui Carol Ludovic.
Deosebit de afectat a fost Cuza Vodă la aflarea veștilor despre schimbarea atitudinii împăratului
Napoleon al III-lea față de România. De aceea, în 21 octombrie 1865, i-a scris o scrisoare, 7 în care i-a
amintit susținerea de către români a războiului din Crimeea, când „au aclamat drapelul francez cu
entuziasm”. Cuza Vodă era convins că Franța era aliatul României și că rămăsese sprijinul de care avea
nevoie pentru a exista și a se putea dezvolta. În același timp, i-a reamintit că după ocuparea tronului
Principatelor Unite, s-a «apucat» curajos de muncă, întrucât: a găsit „Principatelele dezorganizate,
autoritatea slăbită, finanţele în dezordine, moravuri politice care purtau urma vătămătoare a ocupaţiilor
străine, spiritele agitate, istovite, puţine resurse în lucruri şi în oameni, cu ambiţiile unui popor mare şi
pasiuni politice surde la orice povaţă de prudenţă”. A fost obligat, pe de o parte, să înceapă o organizare,
dar cu mijloace insuficiente, iar pe de alta, era trebuinţă să se ţină treaz patriotismul românilor, punând
totodată limite cumpătate aspiraţiilor arzătoare ale spiritului naţional.
Cuza Vodă a recunoscut că după şase ani de eforturi şi de trudă neîncetată nu putea fi complet satisfăcut,
înțelegând că guvernarea lui n-a fost scutită de greşeli, că n-a putut dezrădăcina toate abuzurile, n-a putut vindeca
toate rănile, că reorganizarea ţării nu era terminată. El credea că ar fi putut face mai mult şi mai bine „dacă n-aș fi
fost stingherit de unele complicaţii din Constituţia dată Principatelor Unite şi dacă n-ar fi trebuit să mă preocup
fără încetare de obstacolele create parcă într-adins în calea mea de către Puterile vecine”.
Cuza Vodă a reafirmat că, în ciuda greutăţilor, cu toată lipsa de experienţă, cu toate greşelile,
„România a progresat” și s-a arătat „destul de fericit” de a fi realizat Unirea, „visul secular al românilor”,
de a fi restituit ţării sale „a cincea parte din teritoriul său, uzurpată de călugări străini”, de a fi făcut „dintr-
un milion de clăcaşi un milion de proprietari şi cetăţeni”. Însă, în pofida realizărilor în domeniile
administrației, construcțiilor, finanțelor, forțelor armate naționale, legislației, proprietății, transporturilor, în
care România a primit sprijinul Franței, i-a făcut cunoscut împăratului Franței că „de câtva timp”, se
simțea oprit la mijlocul sarcinii sale. De aceea, l-a rugat să-i permită să-și expună sincer părerea despre
dificultăţile pe care le întâmpina: spectacolul luptelor interne, „care nu încetează de a pune piedici
dezvoltării prosperităţii noastre”, iar autoritatea sa personală nu era suficientă „pentru a domina intrigile
partidelor şi de a dejuca ambiţiile din afară”. Îl asigura pe împăratul Napoleon al III-lea că dacă acesta
considera că România trebuia încredinţată, „fără pericol pentru autonomia sa, unor mâini mai îndemânatice
decât ale mele”, era gata „să coboare din tron”.
4
Dim.R.Rosetti, Dicționarul contimporanilor, Ediția I-a, Editura Lito-tipograficiei «Populara», București, 1897, p.87-88.
5
Dim.R.Rosetti, op.cit., p.188.
6
7
Vezi, Eugen Teodoru, Din scrinurile regilor, Editura „Junimea”, Iași, 1979.
Cuza Vodă i-a spus lui Napoleon al III-lea că nu se supunea „nici descurajării, nici fricii”, întrucât
„afecţiunea poporului român şi caracterul meu mă ocrotesc contra acestor slăbiciuni”. În sinceritatea sa, el se
simțea fericit de a accepta orice aranjament pe care împăratul Franței îl considera favorabil intereselor României,
arătându-se hotărât să-și dea concursul „oricărei combinaţii” onorată de asentimentul împăratului Franței , dar
care ar garanta viitorul României. În acest context, el s-a arătat hotărât să se întoarcă „cu plăcere în viaţa
particulară”, lăsând un tron pe care nici nu l-a râvnit, nici nu l-a căutat, pe care nu l-a datorat decât stimei
compatrioţilor săi şi pe care nu l-a acceptat, chiar din prima zi, decât „ca o povară obositoare”. El nu dorea
nimic, iar dacă retragerea sa de pe tron putea consolida independenţa României, s-a arătat hotărât să cedeze tronul
României. În final, a cerut sfatul împăratului Napoleon al III-lea față de gândul său de a părăsi tronul României,
precum și „puternica protecţie a Majestăţii Voastre imperiale pentru poporul român“.
După anunţul făcut prin Mesajul Tronului din noiembrie 1865, Cuza Vodă a fost convins că înlăturarea sa
de pe tron era o chestiune de timp, crezând că va putea abdica liniștit în luna mai 1866, totul decurgând fără
violență. I.G.Valentineanu avea să scrie abia după mai bine de 30 de ani că în București, „toată lumea cunoștea
pe șefii conspirațiunei”, că „nu era nevoie de a fi prefect de poliție pentru a ști că Lascăr Catargi și Ion Brătianu,
Beyzadea Dimitrie Ghika și C. A. Roseti, Prințul Ion Ghika și Petre Mavrogheni, Nicolae Golescu și Dimitrie A.
Sturza hotărâseră detronarea lui Cuza-vodă prin orice mijloc”. 8 Dintre militarii opozanți, care trebuiau să devină
„oameni de acțiune”, au fost „punctați” îndeosebi cei care erau membri ai Lojii masonice „Înţelepţii din
Heliopolis”: 9 colonelul Lupaşcu Nicolae, locotenent-colonelul Catargiu
George, maiorul Algiu Ioan, căpitanii Anghelescu George, Borănescu Grigore, Budişteanu Constantin,
Costescu Anton, Lipoianu Alexandru, Mărculescu Gheorghe, Mihai Radu, Pilat Constantin (ginerele lui
C.A.Rosetti!), Popescu Alexandru Candiano, Slăniceanu Gheorghe etc. Conspiratorii au avut mai mare
încredere, în primul rând, în ofițerii cu grade inferioare (îndeosebi căpitani!), care nu s-au remarcat prin
calități militare deosebite, dar care se aflau în „frondă” cu ofițerii cu grade superioare și aspirau la grade și
funcții și funcții cât mai mari și cât mai repede. Aceștia urmau să fie „oamenii de acțiune”:
Dintre aceștia, documentele de epocă și martori ai acțiunii de răsturnare a lui Cuza Vodă au reținut
numele următorilor ofițeri:
- Algiu Ioan, născut în Bucureşti la 10 noembrie 1834; elev al şcoalei militare în anul 1854, înaintat la
gradul de sub-locotenent cu promoţia 1856 şi avansat la gradul de maior în anul 1864;10
- Anghelescu Gheorghe, născut la 6 ianuarie 1839, elev al şcolii militare în anul 1854, sub-locotenent
în anul 1856, maior în anul 1865;11
- Budișteanu Constantin, născut la 4 noiembrie 1838 în București; elev al şcolii militare în anul
1854, a fost avansat în 1856 la gradul de sub-locotenent în infanterie, iar în anul 1866 la grad de căpitan;12
- Candiano-Popescu Alexandru, născut în anul 1841, a intrat în şcoala militară în anul 1854, de unde
a ieșit în anul 1859 cu gradul de sub-locotenent în artilerie; în 10 februarie 1866 era căpitan;13
- Costescu Anton, născut în anul 1840; elev al şcolii militare în anul 1851, sub-locotenent în anul
1856; în anul 1866 avea gradul de căpitan în artilerie;14
- Fălcoianu Ștefan,15 născut la 6 iunie 1835, a intrat în şcoala militară ca elev, în 7 aprilie 1854; în
anul 1856 a fost înaintat la gradul de sub-locotenent, iar în anul 1865 la gradul de maior;
- Lipoianu Alexandru, născut în anul 1839, elev în şcoala militară în anul 1854, avansat în anul 1856
la gradul de sub-locotenent, iar în anul 1866 era căpitan;16
8
Valentineanu, op.cit., p.108. Acest adevăr a fost făcut public de către Alexandru Beldiman, fostul șef al Poliției Capitalei,
după 32 de ani de la acel trist eveniment din istoria României. Acesta fusese în raporturi directe și intime cu Cuza Vodă,
hotărându-se să facă public adevărul, pentru „a nimici clevetirile respândite cu rea credință, și de a restabili adeverul în toată
goliciunea lui”. El constatase că multe scopuri antipatriotice s-au atribuit de clevetitorii lui Cuza-Vodă, atât în politica sa
internă, cât și în cea externă. Relatarea sa a fost cuprinsă în memoriile lui I.G.Valentineanu, publicate în anul 1898.
9
Loja „Înţelepţii din Heliopolis” a fost fondată în 4 mai 1864, de mai mulți „fraţi inițiați” la Paris, funcționând într-un
local închiriat în strada Teatrului”; în acel an, o mare revărsare a Dâmboviţei a înecat o parte din Bucureşti, astfel că
„fraţii” au strâns sume de bani pentru ajutorarea sinistraţilor; însă, în noaptea de 7-8 octombrie 1864, localul Loji a fost
distrus complet de foc, fără a şti cauza; a rămas arhiva neatinsă, iar „ținutele” s-au desfăşurat în casa lui Grigore
Filipescu, el însuşi venerabil de Lojă.
10
11
12
13
Dim.R.Rosetti, op.cit., p.172 -173.
14
15
Dim.R.Rosetti, op.cit., p.72-73.
16
- Mihai Radu, născut în anul 1840, a intrat în armată în anul 1857 cu gradul de cadet şi a fost înaintat
sub-locotenent în anul 1858, iar în anul 1866 era căpitan;17
- Pilat Constantin, născut în Moldova la 10 aprilie 1838; a intrat în oştire ca iuncăr, în 18 decembrie
1855, fiind înaintat la gradul de sub-locotenent în anul 1858, apoi căpitan în anul 1865;18
- Slăniceanu Gheorghe, născut la 23 aprilie 1835, elev în şcoala militară în anul 1854, avansat la
gradul de sub-locotenent în anul 1856, maior în anul 1864;19
Căpitanul Lipoianu Alexandru a primit misiunea „să facă prozeliţi în armată”, adică să caute adepți
și participanți la complot,20 iar maiorul Lecca Dimitrie a fost desemnat, promițându-i-se funcții și grade
mari după reușita acțiunii, să racoleze ofițeri hotărâți să-l înlăture pe Cuza Vodă prin orice mijloace. Primul
ofiţer racolat de acesta a fost căpitanul de artilerie Candiano-Popescu Alexandru, a cărui motivaţie a fost
expusă mai târziu în memoriile sale: „în exaltarea mea patriotică, vroiam să devin chiar bandit politic,
numai să curăţ ţara de lepra corupţiei”.21 Maiorul Lecca Dimitrie i-a trasat căpitanului Candiano-Popescu
Alexandru misiunea de a-l atrage în conspirație pe colonelul Nicolae Haralambie, ca „șef militar” al
acestei. La început, colonelul a ezitat spunând: „Să schimbe civilii starea aceasta de lucru ce văd și eu că
este nesuferită, dar nu noi militarii, care am jurat credință domnitorului!”. Dar, căpitanul l-a convins cu
următoarea replică: „La noi, oamenii politici sînt fără putere”.
Deci, Cuza Vodă a fost conștient că în țară, din interese partizane, de grup și culoare politică,
dușmănia și opoziția față de persoana lui era tot mai evidentă, iar opozanții săi erau dornici de răzbunare. El
a sesizat că adevărata cauză a acestei opoziții era politica sa intransigentă, reformatoare, prin care au fost
tăiate din rădăcină vechile privilegii boierești și bisericești și care au schimbat din temelii baza socială a țării.
El a simțit că liderii acelei „monstruoase Coaliții”, formată din liberali și conservatori începuseră
acțiunea de detronare cu violență, acuzându-l că se înconjurase de o „camarilla”, că vrea să instituie un
regim dictatorial și că vrea să închine țara Rusiei.
2. Pregătirea complotiștilor pentru capturarea lui Cuza Vodă
Pregătirea complotului a fost dată de către conspiratori în sarcina grupării liberale condusă de C.A. Rosetti
(poreclit „Tartorul” sau „Berlicoco”), Ion C. Brătianu şi Ion Ghica, formată în jurul „Societăţii Progresului”.
Prima acțiune concretă întreprinsă a fost atragerea unor militari cu responsabilități în zone- cheie pentru reușita
acțiunii: garda Palatului și comandanții regimentelor din garnizoana București . Acestora li s-a spus că mișcarea
va fi făcută prin scoaterea poporului în stradă, iar rolul lor va fi doar acela de a-l reține pe
Cuza Vodă.
Conspirația, a cărei acțiune avea să fie finalizată printr-un înlăturarea lui Cuza Vodă de pe tronul
României, a fost pregătită minuțios, în etape bine gândite, cu responsabilități concrete și măsuri conspirative.
„Sufletul” conspiraţiei era C. A. Rosetti, poreclit „Tartorul” sau „Berlicoco”, care locuia pe strada
Academiei (nr.22), deci aproape de Palatul princiar. Politicienii complotiști au atras de partea lor o parte
dintre ofițerii cu funcții mari în Armata română, din garnizoana București: colonelul Nicolae Haralambie,22
în vârstă de 31 de ani - comandantul regimentului de artilerie al garnizoanei Bucureşti, care fusese avansat în
grad şi numit în funcţie de Cuza Vodă (acesta a fost dispus că trădeze pentru a obține „graţiile” unei
doamne misterioase, dintr-o vestită familie de liberali); colonelul Dimitrie Kretzulescu - comandantul unui
regiment de Infanterie; colonelul Athanasie Călinescu - comandantul Regimentului al 3-a de linie; maiorul
Dimitrie Lecca - comandantul Batalionului de vânători și şeful gărzii palatului domnesc.
În fața presimțirilor sumbre, Cuza Vodă a luat măsuri de întărire a loialității Armatei. În acest sens, în 29
ianuarie 1866 l-a înlocuit pe generalul Savel Manu cu colonelul Alexandru Ioan Solomon, în funcția de ministru de
Război, în guvernul lui Nicolae Kretzulescu. Acesta era fiul polcovnicului Ioan Solomon, cunoscut locotenent al lui
Tudor Vladimirescu, cel care încercase în vremea revoluției din Muntenia, împreună cu colonelul Ioan Odobescu
îndepărtarea guvernului provizoriu. Dar, complotiștii au reușit să o atragă în conjurație pe Măria Obrenovici,
făgăduindu-i că va fi protejată și nu va suporta consecințele „aventurii” sale. De asemenea, a fost atras în conjurație, în
ultimul moment, boierul moldovean „rusofil” Constantin Moruzi. Apariţia lui Constantin Moruzi, supus rus, la
Bucureşti, precum şi uşurinţa cu care a primit două lungi audienţe la
17
18
19
Dim.R.Rosetti, op.cit., p. p.170.
20
21
General Al.Candiano-Popescu, Amintiri din viaţa-mi, vol.I, Editura „Universul”, Bucureşti, 1944, p. 90.
22
General Al. Candiano-Popescu, Amintiri din viața-mi, vol.I, București, 1944, p. 93.
Cuza Vodă i-au alertat pe liderii „monstruoasei coaliții”, care au aflat, pe căi oculte, că Cuza Vodă intenţiona
să-l numească pe Constantin Moruzi prim-ministru. Însă, Ion Ghica, unul dintre conspiratori, a făcut greşeala să
semneze cu Constantin Moruzi un acord privind destrămarea României şi alegerea lui Nicolae Rosetti-
Roznovanu ca Domn al Moldovei, sub controlul țarului Rusiei. Mesajul așa-zisei înclinaţii filoruse a lui Cuza
Vodă a fost transmis rapid în Franţa, prin Ion C. Brătianu şi Eugeniu Carada, care l-au folosit pentru
înlăturarea lui Cuza Vodă și aducerea pe tronul României a unui prinț străin. Însă, generalii Ioan Emanoil
Florescu și Savel Manu, precum și colonelul Alexandru Ioan Solomon au rămas fideli lui Cuza Vodă.
Data conspirației a fost hotărâtă de un comitet care se întrunea în „Pasajul român”, deci la doi pași de
Palat.23 Conspiratorii au putut acționa în voie, întrucât șeful Siguranței statului, I.G.Valentineanu, l-a trădat
pe Cuza Vodă. El a recunoscut această trădare abia după 32, când și-a scris memoriile: „Mărturisesc franc
și în sinceritate - avea să recunoască acesta - că nu sciam că, anti- Cuziștii, prin marele conspirator al lor, C.
A. Roseti care era sufletul coalițiunii de resturnare, isbutiseră să atragă în coalițiune pe unii din ofițeri cari
fuseseră cei mai devotați și credincioși lui Cuza-Vodă. Aceasta m'a făcut de nu am denunțat Domnitorului
Cuza la care aveam intrare liberă în orice timp, complotul și pericolul eminent de care era amenințat în
fiecare zi”. El a fost sincer, afirmând că: „Nu am denunțat complotul pentru că luasem angajamentul de
onoare către marele conspirator și organisator al coalițiunei de resturnare, C. A. Roseti, de a păstra
secretul ce-mi încredințase pe parola de onoare, și nu aprobam resturnarea, ci îndreptarea Domnului. M-am
ținut de cuvânt având și convingerea intimă ca nu vor reuși ca să-l răstoarne”.24
Profitând de complicitatea șefului Siguranței statului, complotiștii au răspândit scrisori anonime şi
afişe care anunţau „revoluţia” la 24 ianuarie 1866, când urma să se organizeze la Palat un bal ocazionat de
împlinirea a şapte ani de la alegerea lui Cuza Vodă ca Domn în Țara Românească. Însă, din cauza refuzului
protipendadei de a participa, acel bal nu a mai fost organizat la Palat, ci la reşedinţa familiei Suţu. Cu acea
ocazie, Cuza Vodă s-a întâlnit, din nou, cu Constantin Moruzi, şi a asistat la performanţele lirice ale
amantei sale în „La Favorite, scene d’opera chantee par Mme Mărie Obrenovici”. Probabil că în acel
moment, Măria Obrenovici fusese deja atrasă în conspiraţia împotriva lui Cuza Vodă, din motive care nu
au fost date niciodată în vileag: cumpărarea cu bani (Eugeniu Carada), răzbunare (varianta Elena
Doamna), presiuni din partea familiei sale (Catargiu) . La acest bal, consulul italian i-a spus ministrului de
Externe român că „ţara voastră stă pe un vulcan; regret că sunt consul; nu pot să vă spun mai multe”.
Complotiștii au stabilit noaptea de 8/9 februarie 1866 ca moment al loviturii de stat și detronare a lui Cuza
Vodă. În seara zilei de 8 februarie 1866 s-a organizat un bal la Teatrul Naţional, cu prilejul aniversării intrării lui
Cuza Vodă în Bucureşti. Cu acea ocazie, atât consulul general al Italiei, cavalerul Anibal Strambio cât şi
consulul Rusiei, baronul de Offenberg, l-au avertizat pe Cuza Vodă despre iminenţa unei lovituri de stat.
După cum avea să afirme ulterior Alexandru V. Beldiman, șeful Poliției Capitalei, „Scrisori anonime,
avertismente verbale curgeau droaie, atât la Palatul domnesc cât și la prefectura Poliției”.25 Însă, un jurnalist şi
poet satiric, pe nume Nicolae T. Orăşanu, redactorul ziarului „Ghimpele” a aflat ceea ce șeful Siguranței statului
a tăinuit: amănunte despre organizarea complotului privind detronarea lui Cuza Vodă. Acesta l-a înştiinţat pe
Domnitor,26 avertizându-l că Nicolae Haralambie a intrat în „conspiraţie” şi-l va trăda.
Însă, Cuza Vodă a primit această veste aproape indiferent, adăugând: „Colonelul N. Haralambie
trădător?…asta nu se poate!”. Apoi, a dispus măsuri de protecție „la vedere”, fapt ce i-a făcut pe complotiști să
amâne din nou punerea în acțiune a planului. Astfel, la balul respectiv nu s-a întâmplat nimic grav. Cu o
săptămână înainte de noaptea de 11 februarie Cuza Vodă, văzându-l pe colonelul Nicolae Haralambie că e trist,
l-a întrebat care este motivul tristeții sale. Acesta i-a răspuns că lipsa banilor îl face să fie trist, întrucât nu-și poate
nici scoate hainele cele noi de la croitor. Atunci, Cuza Vodă l-a bătut pe umăr și, râzând, i-a oferit banii necesari.
„Complotiștii”, văzând că Domnitorul țării nu a reacționat violent și nu a ordonat măsuri de reprimare, au
continuat pregătirea acțiunii de detronare. Astfel, au stabilit noaptea de 10/11 februarie 1866 executarea acelei
23
Istoria Romîniei, vol.IV, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1964, p.521.
24
25
Idem., p.111.
26
Nicolae T. Orăşanu era urmașul stolnicului Giani Orăşanu, care îl adăpostise pe Tudor Vladimirescu, fiind om de
mare încredere al acestuia. Tatăl său, pitarul Teodor Orăşanu, nepot al stolnicului Giani Orășanu, făcuse parte din
Tribunalul Poliţienesc sub sceptrul lui Barbu Ştirbey. El s-a evidenţiat începând cu alegerea lui Cuza Vodă în zilele de
22-24 ianuarie 1859, când a făcut jocul lui C.A. Rosetti, apoi a ajuns comisar de poliţie al „Culorii de Roşu”, locuind
în acel sector, în casa părintească de pe strada Poetului nr.7. A devenit apoi ziarist antisistem și împotriva lui Cuza
Vodă, fapt pentru care a fost arestat de cinci ori, devenind un client obişnuit al Închisorii Văcăreşti! Însă, din postura de
„om de lume”, a aflat despre complotul pus la cale de „amicul” Eugeniu Carada, însă nota sa informativă a fost
ignorată de Cuza Vodă, fiindcă depăşise sorocul celor 7 ani de domnie şi nu mai avea motive de luptă.
acțiuni, care trebuia să ia forma unei lovituri de Palat. Pentru aplicarea planului complotului, „monstruoasa
coaliție” a lansat o amplă campanie de dezinformare prin presă, în care susținea că domnitorul Cuza Vodă
intenționa să se alieze cu Rusia. Campania de dezinformare și-a atins ținta și a blocat relația lui
Domnitorului țării cu împăratul Napoleon al III-lea.
În 10 februarie 1866, complotiștii au trecut la acțiune, urmând planul conspirației pas cu pas, astfel: la ora
16.00, militarii-comandanți, respectiv - Nicolae Haralambie (comandantul Regimentului de artilerie de la
cazarma Malmaison), Dimitrie Kretzulescu (șeful Diviziunii militare teritoriale Muntenia) şi Dimitrie Lecca
(comandantul Batalionului I vânători, garda Palatului) - s-au întâlnit, în secret, acasă la Alexandru Candiano-
Popescu. Acolo „s-au hotărât cele din urmă dispoziţii în privinţa mişcării, fixîndu-se ceasul eşirii trupelor din
cazarmă la orele 2 noaptea, sub pretext că se va face un marş militar”. Cu acel prilej, cei 4 ofițeri-conspiratori:
- au ales cu mare precauție ofițerii care trebuiau să-i aresteze pe membrii „camarilei”, precum și pe Cuza
Vodă; la arestarea „camarilei” urmau să participe locotenentul Berendei Anton, locotenentul Manolescu;
- la arestarea lui Cuza Vodă urmau să participe trei ofițeri cu grad de căpitan, toți francmasoni, respectiv:
Costescu Anton, Lipoianu Alexandru și Pillat Constantin (ginerele lui C.A.Rosetti, care primise aprobarea și
sprijinul financiar al lui Cuza Vodă pentru a merge la completarea studiilor în străinătate!); aceștia urmau să fie
sprijiniţi, în interiorul Palatului, de comandantul gărzii din acea seară, locotenentul Mălinescu Vasile;
- au fost stabiliți ofițerii care urmau să-i aresteze pe ofițerii din conducerea Armatei, care rămăseseră
loiali lui Cuza Vodă; pentru arestarea generalilor Savel Manu, ministru de război şi pe Ioan Emanoil
Florescu, comandantul oştirii, a fost desemnat căpitanul Candiano-Popescu Alexandru (comandantul
Bateriei călăreţe în regimentul de la Malmaison); acesta era nemulţumit că Domnul şi-a adoptat „copiii
bastarzi” cărora ofiţerii umiliţi trebuie să le prezinte zilnic onorul la Palat şi care vor constitui „dinastia
Cuza”;27
- a fost stabilit rolul Mariei Obrenovici (amanta lui Cuza Vodă); aceasta a primit misiunea să-l ţină
pe Domnitor la jocul de cărţi până noaptea târziu, pentru a fi asigurată prezenţa certă a acestuia în Palat
(ştiindu-se că obişnuia să iasă deghizat în oraş);
- a fost dată o misiune specială căpitanului Candiano-Popescu Alexandru, căruia Domnitorul îi
plătise datorii ale familiei, îl promovase în ierarhia militară și pe care-l considera „unul dintre cei mai buni şi
iubiţi ofiţeri ai mei”;28 acesta trebuia să-i aresteze pe generalii Ioan Emanoil Florescu și Savel Manu,
pentru a anihila conducerea Armatei fidelă lui Cuza Vodă.
- au fost informați că pentru transportarea lui Cuza Vodă într-un loc sigur, Ion Ghica, unul dintre
capii conspirației, a pus la dispoziţie trăsura sa.
Probabil că colonelul Nicolae Haralambie, cel adulat de politicienii-conspiratori, i-a informat pe
ceilalți ofițeri-conspiratori că acțiunea va fi sprijinită de popor, așa cum promisese C.A. Rosetti; în acest
sens, un anume Costache Ciocârlan, prefectul de Ilfov, un negustor de mâna a doua, om de încredere al lui
C.A. Rosetti, urma să adune aproximativ 4.000 de „cetăţeni” care să producă în piaţa Palatului o
manifestaţie menită să simbolizeze voinţa poporului de a-l detrona pe Cuza Vodă.
În acel context, a fost dezvăluită Locotenența domnească, formată din Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu
şi colonelul Nicolae Haralambie și a fost făcut cunoscut actul de demisie pentru Cuza Vodă, compus de Ion
Ghica şi C. A. Rosetti, având următorul conţinut: conceput astfel de către capii politici ai conspirației: „Noi,
Alexandru Ioan Cuza, conform dorinţei naţiunii întregi şi a angajamentului ce am luat la suirea mea pe tron,
depun astăzi, 11/23 februarie 1866, cârma Guvernului în mâinile unei Locotenenţe Domneşti şi a unui Minister
ales de popor”. Însă, pentru asigurarea reușitei arestării lui Cuza Vodă și a preveni orice „defecțiune”, „roșiii”,
adică liberalii lui C.A.Rosetti, și-au luat o măsură de siguranță, asigurând un „franctiror” prahovean, pe nume
Stan Popescu.29 În 9 februarie 1866, Anton Arion, membru marcant al facțiunii „roșiilor”, fost prefect de județ,
a mers la Ploiești și i-a cerut lui Stan Popescu, în numele lui C.A. Rosetti, să vină urgent la București. În 10
februarie 1866, Anton Arion împreună cu Stan Popescu au plecat spre Capitală, iar pe drum Anton Arion
27
Sabina Cantacuzino, Din viața familiei Ion C. Brătianu, Editura Albatros, București, 1993, p.80. De la Dimitrie
Sturdza, autoarea știa că cei doi copii înfiați de Cuza erau fiii lui Cezar Librecht, concepuți cu Maria Obrenovici,
născută Catargi, deținând și dovezi în acest sens, pe care le ținea ascunse atâta timp cât cei doi nu ridică capul „spre ce
nu li se cuvine”, adică nu ridică pretenții vizând succesiunea la tronul României.
28
Alexandru Candiano-Popescu, Amintiri din viaţa-mi, vol.I, Editura Eminescu, Bucureşti, 1998, p.90.
29
Stan Popescu s-a născut la Breaza, județul Prahova, în anul 1830. S-a alăturat mișcării liberalilor roșii ploieșteni, fiind un
militant activ pentru unirea din 1859. În anul 1862 a plecat în Italia și s-a alăturat acțiunii lui Garibaldi. Din Italia, a plecat în
Polonia, unde a participat la mișcarea revoluționară poloneză, iar în anul 1864 s-a întors acasă. Pe tot parcursul periplului său
a trimis corespondențe despre evenimentele la care a luat parte ziarului „Românul” al lui C.A. Rosetti. Stan Popescu e
cunoscut astăzi mai degrabă ca unul dintre personajele schițelor lui I.L.Caragiale („Boborul”).
l-a informat că urmau să-l ridice pe Cuza Vodă din Palat. După cum avea să mărturisească peste ani Stan
Popescu, el a rămas pe gânduri „foarte mirat de ciudăţenia planului, mai cu seamă că nici cu-n preţ nu
credeam că oştirea e unită cu noi”. I-a spus lui Anton Arion că, „pe cât am putut”, a cetit şi el „ceva
Istorie”, dar n-a dat „peste asemenea întâmplare”. Apoi a adăugat că a găsit „domnitori înveninaţi prin
băuturi, mâncări, împuşcaţi, răpiţi dupe drum, goniţi etc.”, „dar să intri în chiar camera din Palatul păzit de
soldaţii cei mai credincioşi, de unde să-l rădici bun sănătos, aşa ceva poate că n-am cetit, n-am auzit...”
Anton Arion și Stan Popescu au ajuns la București, iar Stan Popescu a fost trimis la casa lui C.A. Rosetti,
unde a observat cum persoane implicate în conspirație veneau și plecau, primind diferite misiuni. Iată cum descrie
întâlnirea cu C.A. Rosetti: „Pândind un moment, mă apropiai şi cu mare sfială zisăi: Dle Rosetti, în aceste împrejurări
foarte grave, daţi-mi voe….Nici n-apucaiu să închei bine cel din urmă cuvânt, când Rosetti se sculă
asupră-mi ca o adevărată furtună, ochii i se aprinse[ră], părul i se rădică şi bătând din mâni şi picere îmi
zise necăjit: Şi tu ai venit să mă judeci? Să mergi, să mergi (şi punându-şi amândouă mânele la gât), eu sunt
cu nevasta şi copiii în lanţurile morţii, ai înţeles? Înmărmurit, mă închinaiu, răspunzând: «Merg, Dle
Rosetti, merg...»”.
În seara zilei de 10 februarie 1866, pentru înşelarea vigilenţei Poliţiei Capitalei, Maria Rosetti a
organizat o recepţie la care unii membri ai conjuraţiei au primit misiunea de „a ţine la joc de cărţi până
tîrziu pe funcţionarii şi ofiţerii superiori din cauza cărora lovitura ar fi fost periclitată”. De asemenea, Ion
Ghica împreună cu soţia, a invitat în locuința sa conspiratori şi fideli ai Domnitorului, pentru a asista la un
concert al violonistului rus Wieniawski. Singurii ofițeri-comandanți de mari unități militare, rămași fideli lui
Cuza Vodă, au fost colonelul Alexandru (Ioan) Solomon, comandantul regimentului de cavalerie (care din
30 ianuarie 1866 fusese numit Ministru de război, înlocuindu-l pe Savel Manu!), Alexandru V. Beldiman -
prefectul Poliţiei Capitalei şi colonelul Alexandru Zefkari - şeful Comenduirii Garnizoanei București.
Alexandru V. Beldiman a fost păcălit de C.A.Rosetti, fiind invitat acasă la el, „la o partidă de
cărţi”, pentru a-i distrage atenția de la ceea ce se pregătea, iar Alexandru Zefkari n-a fost informat de
subalterni despre mişcările de trupe executate de subunităţile Regimentului 7 linie în cooperare cu două
baterii de artilerie, care au traversat oraşul București şi au ocupat poziţii de luptă în jurul Palatului Domnesc.
Stan Popescu și Anton Arion au plecat de la C.A.Rosetti împreună cu căpitanul Costescu Anton,
Radu Ionescu (probabil cel ales deputat al județului Argeș la Constituanta din anul 1864 și numit director al
Ministerului Cultelor şi Instrucţiuni Publice în anul 1865) și Ștefan Fălcoianu (care avea, din anul 1865,
gradul de maior), cu o trăsură în care au transportat o ladă cu arme și muniții, pe care le-au dus la cazarma
din Dealul Spirii. Apoi, Stan Popescu, împreună cu alți conspiratori civili, au așteptat lăsarea nopții în șanțul
grădinii Cișmigiu, în spatele Palatului domnesc, pentru a intra în acțiune.
Cuza Vodă a cinat împreună cu Doamna Elena . În jurul orei 19.00, un tânăr sibian pe nume Gheorghe I.
Dogărescu (Dogărașcu), angajat în redacţia gazetei „Trompeta Carpaţilor”, a reuşit să pătrundă în Palat și i-a
înmânat Domnitorului un mesaj din partea directorului Cezar Bolliac. Istoricul A.D.Xenopol afirma că acest
aducător de vești rele a fost un „băiat de prăvălie”. Acesta l-a înştiinţat că „patru mii de oameni înarmaţi de la
cazarma Malmaison vor năvăli în palat pentru a-l sili să abdice de pe tron, când la o anumită oră din
noapte se vor trage clopotele de la toate bisericile din oraş”.
Cezar Bolliac a avut informaţia de la locotenentul August Gorjan din Batalionul 1 Vânători, care asigura
paza Palatului. Doamna Elena Cuza, martor la această scenă, a descris astfel într-un interviu publicat cu câteva
luni înainte de deces (survenit la 2 aprilie 1909) momentul trădării lui Cuza Vodă: „Era în seara de 10 februarie
pe la orele 7, când treceam la masă împreună cu Cuza. Vedem un băiat de prăvălie care, nu ştim prin ce minune,
pătrunsese în palat, că se apropie de noi şi spune că la noapte mii de oameni au să năvălească cu armele în palat.
Cuza reţinu băiatul şi trimise între alţii şi după colonelul Haralambie, la care bărbatul meu ţinea foarte mult şi
care avea comanda trupelor din garnizoana Capitalei”. La rândul său, I.G.Valentinianu, șeful Siguranței
statului, avea să relateze peste mai bine de 3 decenii, că în 10 februarie, pe la ora 7 seara, „un individ s-a
prezentat la Palat”, cerând a vorbi cu Vodă, care tocmai în acel moment cobora la masă. Cuza Vodă l-a întrebat
ce are a-i spune ? „Maria Ta ! răspunse acesta, o revoluție e gata a izbucni la noapte”. Însă, fără a-l lăsa să
termine ce avea de spus, Cuza Vodă, deprins cu asemenea denunțuri, scoase din buzunar o liră, o oferi
denunțătorului și-i mulțumi pentru gest și faptă. Însă, „băiatul de prăvălie” a refuzat lira, adăugând: „Nu
am venit să cer pomană. Voesc a spune că la miezul nopței patru mii de oameni sunt gata a suna clopotele
de la toate bisericile, a se arunca asupra cazarmei Malmaison, lua puște, și a veni la Palat pentru a sili pe
Maria Ta să abdici”.30
30
Cuza Vodă a fost impresionat și intrigat de refuzul „băiatului de prăvălie” de a primi bani, invitându-
l „să stea în odaia aghiotantului”. Apoi l-a chemat pe colonelul Nicolae Haralambie, comandantul
Regimentului de artilerie din București, comandant al tuturor trupelor de garnizoana București, pentru a-i
raporta ce cunoștea despre așa-zisa revoluție care urma să se desfășoare în acea noapte. Discuția dintre Cuza
Vodă și acesta a fost descrisă peste mulți ani de Doamna Elena Cuza, care stătea în „sala de mâncare”
când a venit colonelul respectiv:
„— Auzi, măi Haralambie, ce se vorbeşte, îi spune Vodă cu aer de plictiseală. Se pregăteşte pentru la
noapte revoluţie mare şi tu nu ştii nimic.
— Nu ştiu, Măria Ta, răspunse flegmatic Haralambie.
— Ba încă au să năvălească în palat în timpul nopţii, adăugai eu, sculându-mă de la masă.
— Nu crede, mărită doamnă, zise el. Poporul Capitalei are admiraţie pentru Măria Voastră, iar
Domnitorul poate conta pe armata sa, legată prin jurământ. Şi, apoi, ca să ajungă cineva la Măriile
Voastre, doar va trebui să treacă mai întâi peste corpul meu”.
Doamna Elena Cuza spune că după acea discuție au trecut „din sala de mâncare în biroul de lucru”,
iar Cuza Vodă l-a rugat pe colonelul Nicolae Haralambie ca, „pentru orice eventualitate, să îndoiască
garda în acea noapte la Palat”. Însă, după ce a părăsit în grabă Palatul domnesc, colonelul Nicolae
Haralambie a fugit la şefii conspiraţiei, cerându-le să acționeze de urgenţă, chiar în acea noapte, întrucât
Domnitorul devenise suspicios şi putea să dea peste cap planul conspirației.
Cuza Vodă l-a chemat la el pe maiorul Dimitrie Lecca, comandantul Batalionului 1 Vânători, care
asigura garda Palatului, căruia i-a ordonat să dubleze garda. Apoi a dat ordin „să fie chemat prefectul Poliției
și comandantul garnizoanei”, adică oamenii care trebuiau să știe tot ce mișca în București: Alexandru
Beldiman, prefectul Poliției Capitalei, avea în subordine „politia uliței”, iar colonelul Alexandru Zefkari,
comandantul Garnizoanei București, avea în subordine „poliția garnizoanei”. Doamna Elena Cuza, având
presimțiri sumbre, s-a despărțit de soț, deplasându-se în aripa Palatului dinspre biserica Kretzulescu, unde i-a
culcat pe cei doi copii adoptați, pe care-i iubea ca o mamă. Înainte de a se culca, l-a rugat pe colonelul
Nicolae Pisoschi, aghiotantul lui Cuza Vodă, să aibă grijă de Domnitor, deoarece auzise de conspiraţia ce se
punea la cale.
La ora 8.oo seara, Alexandru V. Beldiman și colonelul Alexandru Zefkari au fost introduși în
cabinetul lui Cuza Vodă. Alexandru Beldiman a vorbit cu „băiatul denunțător”, care i-a repetat ceea ce
spusese cu un ceas mai înainte. Cuza Vodă l-a întrebat pe Alexandru Beldiman „Cum se mișcă în
București patru mii de oameni, gata a se întruni la nóapte pentru a se arunca asupra cazarmei Malmaison,
fără ca Poliția să simtă ceva? Apoi, întorcându-se către colonelul Alexandru Zefkari, a adăugat: „Cum e
păzită cazarma din care este a se lua așa ușor puște?” Alexandru Beldiman îi mărturisi lui Cuza Vodă că
nu știa nimic, dar că „acest început de revoluțiune” i se părea straniu.31
Deci, cei doi responsabili cu ordinea și liniștea publică susțineau că nu știau nimic de un asemenea atac,
încercând să-l convingă pe Domnitorul țării că nu poate fi vorba de „revoluție”, deoarece „poporul e liniștit”.
Apoi, Alexandru V. Beldiman i-a raportat lui Cuza Vodă că va veni iarăși, înainte de miezul nopții, să-i
raporteze care-i starea de fapt în Capitală, după ce vor fi verificate toate ulițele din București. Însă, când avea să-
și da seama de ceea se întâmpla în acel moment în cazărmile din București, avea să regrete, astfel: „Colonelul
Zefkari, să spue, ce a făcut în acea nefastă noapte, și dacă a inspectat toate cazărmile din Capitală ? D-sa avea
poliția garnizoanei…”32 (Deci, prefectul Poliției Capitalei l-a suspectat de trădare pe colonelul Alexandru
Zefkari!).
După plecarea acestora, Cuza Vodă l-a chemat la el pe maiorul Dimitrie Lecca și l-a întrebat dacă
dublase garda, așa cum ordonase. Acesta l-a asigurat că a luat măsurile ordonate de Domnitor și că nu se vor
produse evenimente deosebite.
După ce a părăsit Palatul, Alexandru V. Beldiman s-a dus la Prefectura Poliției Capitalei, pentru a se
documenta. Acolo a văzut rapoartele agenților de poliție, din care reieșea că orașul Bucureşti „era liniştit”.
Însă, ceea ce auzise din gura lui Cuza Vodă l-a pus pe gânduri, creîndu-i o stare de mare neliniște. El nu
putea să conceapă că în acea noapte, 4.000 de orăşeni urmau să tragă clopotele ca semnal al revoluţiei, apoi
să meargă la cazarma „Malmaison” de unde urmau să ia arme, cu care să asalteze Palatul domnesc. De
aceea, pentru verificarea informațiilor, a dat ordin ca la ora 10 seara tot personalul superior pus sub ordinele
sale să se afle la Poliție.
Apoi, însoțit de colonelul Grigorie Serurie - comandant al Gărzii Civice (unul dintre conjuraţi!) - a
colindat mahalalele cele mai populate, verificând locuințele opozanților cunoscuți și căutând germenii
31
Valentineanu, op.cit., p.111.
32
răzmeriţei de care se tot zvonea. Dar, n-a găsit nimic, peste tot domnind „liniştea cea mai mare”. Când a
văzut că și la C.A.Rosetti acasă era „zaiafet mare”, deci nici gând de conspirație, s-a liniștit. După cum avea
să scrie poliţistul V. Daşchevici, acesta s-a dovedit „cu totul străin de rolul proeminent ce-l are prefectul
Poliţiei Capitalei”. El nu a aflat decât a doua zi că în cazărmi „nu domnia acea liniște”.
Către ora 10 din noapte, Alexandru Beldiman s-a întors la Prefectura Poliției Capitalei, unde îl așteptau
comisarii-inspectori de „vopsele” (sectoare) şi comandanţii „sergenţilor de oraş” (viitorii gardieni publici,
actualii agenţi de ordine publică). Le-a comunicat tot ce aflase de la „tânărul denunțător” și a ascultat rapoartele
verbale. Apoi a dat dispoziție să se mai întâlnească în acea noapte după orele 11.oo, după raportul prezentat lui
Cuza Vodă, la cârciuma „Hugues”, în piața Teatrului, în piața Palatului sau în piața Episcopiei.33
În jurul orei 11 și jumătate din noapte, Alexandru V. Beldiman a ajuns din nou la Palatul domnesc,
pentru a fi primit de Cuza Vodă. Unul dintre ofițerii complotiști, căpitanul Mălinescu Vasile, ofițer din
garda Palatului, l-a văzut suind scările Palatului domnesc. În acel moment, conspiratorii s-au îngrozit,
crezând că a venit să-l scoată pe Cuza Vodă din Palat. Conform misiunii primite, a stat la pândă, pentru a
sesiza dacă Cuza Vodă a aflat despre ceea ce se punea la cale. Întrevederea a durat puțin, iar în raportul său
a descris sintetic activitățile protipendadei Bucureștilor , sintetizate în următoarele expresii: bal la liberali,
concert la conservatori, linişte în mahalale, program de somn în garnizoană. Însă, a reînnoit în fața lui
Cuza Vodă frica de asasinat, asigurându-l că „o revoluțiune în București sau în țară este imposibilă”. El l-a
asigurat pe Cuza Vodă „că o revoluţiune în Bucureşti sau în ţară este imposibilă”, astfel că Domnitorul şi-a
păstrat credința că Batalionul 1 Vânători îl va apăra la nevoie.
Alexandru V. Beldiman avea să-și amintească: „Pare că îl aud zicându-mi: Nenorocită zi pentru
revoluționari, dacă vor ataca Palatul în această nopte. Ei nu știu, se vede, că sunt astăzi păzit de dragii mei
vânători”.34 După ce a ieșit din Palatul domnesc, pentru a se urca în trăsură, Alexandru V. Beldiman, cu
șapca albă bine îndesată pe cap, și-a ridicat gulerul mantalei, fiindcă ploua și era frig. În acel moment a fost
oprit în mod diplomatic, pentru a fi recunoscut, de către locotenentul Mălinescu Vasile, unul dintre ofițerii
complotiști. Acesta a crezut că Domnitorul se îmbrăcase cu hainele prefectului Poliției Capitalei, pentru a se
furișa deghizat din Palatul domnesc. Alexandru V. Beldiman și-a arătat fața, dar n-a sesizat ciudățenia
acestui gest neconform cu ceremonialul de la Palat, dar și cu regulile disciplinei militare. A aflat, însă, a doua
zi motivul acestui „act de politețe exagerată” din partea căpitanului Mălinescu Vasile.
Cu conştiinţa împăcată a „lucrului bine făcut”, Alexandru V. Beldiman s- a gândit ca înainte de a
ajunge acasă, să treacă pe la cârciuma „Hugues” din piaţa Teatrului. Pe drum s-a întâlnit cu unul dintre șefii
de sergenți care i-au raportat că liniștea domnea pretutindeni, dar că, din precauție, „a tăiat toate funiile
atârnate la clopotele bisericilor”. Însă, a fost ignorată Biserica Kretzulescu din vecinătatea Palatului
domnesc, sub motivul că presupușii conspiratori nu vor avea curajul să acționeze atât de aproape de Palatul
domnesc, unde putea interveni urgent maiorul Dimitrie Lecca cu Batalionul 1 vânători. Prefectul Poliției
Capitalei n-a aflat până în acel moment că C.A. Rosetti trimisese în clopotniţa bisericii Kretzulescu doi
„juni” din societatea „Progresul”, care, alături de observatori trimiși de colonelul Dimitrie Kretzulescu
(comandantul regimentului de infanterie de la cazarma Cuza) și de un om de încredere trimis de maiorul
Dimitrie Lecca, supravegheau Palatul domnesc și raportau orice mișcare care strica planul conspirației.
La cârciuma „Hugues” se aflau „junii” Societății „Progresul”, care urmăreau tainic desfășurarea planului
privind înlăturarea lui Cuza Vodă, precum și alți „conjuraţi”, așezați la mese: colonelul Nicolae Haralambie,
colonelul Dimitrie Kretzulescu, căpitanul Alexandru Candiano Popescu, maiorul Dimitrie Lecca şi alţii.
Aceștia așteptau într-o liniște aparentă declanșarea torentului conspirației, care însemna blocarea Palatului
domnesc de către ofiţerii din interior şi trupele din cazărmile din București, urmată de obligarea lui Cuza Vodă să
abdice. La un moment dat, în acea cârciumă a apărut și Cezar Librecht, aghiotantul domnesc, directorul general
al Poştelor şi Telegrafului, despre care complotiștii știau că era cinic, desfrânat și intrigant. Astfel, în vreme ce în
întunericul capitalei se plămădea complotul pentru detronarea șefului statului, la cârciuma „Hugues” s-au întins
mesele de joc pentru poker, la care participau, amestecat, complotiști împotriva Domnitorului și fideli ai acestuia.
„Jucători” de bază erau Cezar Librecht, Alexandru V. Beldiman, Mihail Marghiloman - fostul prefect al
Poliţiei Capitalei, destituit după „răzmerița” din București din 3 august 1865. Alexandru V. Beldiman a fost
lăsat de ofiţerii conspiratori să câştige la jocul de cărți. La un moment dat, acesta și-a adus aminte că are o funcție
de răspundere, dând ordin ca șefii sergenţilor şi vardiştilor să vină la crâșma „Hugues” și să raporteze tăierea
funiilor clopotelor şi ce-au constatat prin supravegherea casei lui C.A. Rosetti.
În acea vreme, C.A.Rosetti îşi vedea aparent liniștit de petrecerea la care invitase protipendada
bucureşteană pe care o trata cu vin de la „Florica” (moșia Brătienilor): acolo se aflau cucoanele Racoviţă,
33
34
Valentineanu, op.cit., p.112-113.
Golescu, Mary Grant - soţia lui C.A. Rosetti şi sora juristului Effigham Grant, proprietarul întregului
cartier „Grant” din București), ieșeanul Atanase Panu, inginerul Lahovari, juristul Nicolae Blaremberg,
redactorul revistei „Steaua Dunării” Radu Ionescu, Dimitrie Polizu, generalul Nicolae Golescu şi
Costache Ciocârlan (amândoi arestaţi pentru opoziţie în anul 1865) etc.
După jocul de cărţi de la crâșma „Hugues”, ofiţerii complotiști s-au dus tainic la cazărmi, pentru a
comanda trupele din subordine spre Palatul domnesc. La rândul său, Alexandru V. Beldiman a plecat spre
casă, lăsându-l pe colonelul Grigorie Serurie să se ocupe de asigurarea ordinii și liniștii publice. După ce a
ajuns acasă a dat ordin birjarului său să vină să-l ia la șase ore dimineața. Apoi a stat pe gânduri mai bine de
un ceas și, îmbrăcat, s-a aruncat pe pat pentru a fi gata „la orice întâmplare”.35
3. Capturarea Domnitorului țării de către militari complotiști
Sub acoperirea ordinului dat de Cuza Vodă, maiorul Dimitrie Lecca a trecut la aplicarea planul
conspirației. În acest sens, a adus Batalionul 1 Vânători în spatele palatului, în timp ce Costache Ciocârlan
şi câţiva oameni ai săi s -au ascuns şi au aşteptat în clădirile dinspre grădina Cişmigiu. La rândul său,
colonelul Grigorie Serurie s-a deplasat lângă Biserica Luterană, unde în scurt timp a mobilizat negustori şi
meseriaşi (tabaci, tutungii) din Garda Civică, loiali şefului lor, pentru ca la semnalul convenit să pornească
spre Palatul domnesc.
În Palatul domnesc a pătruns grupul de ofiţeri complotiști (căpitani şi locotenenţi), sub comanda căpitanului
Costescu Anton, respectiv: Lipoianu Alexandru, Berendei Anton, Handoca și Gheorghiu; aceștia au fost
adăpostiți de căpitanul Pillat Constantin, ofițer de gardă, care avea camera de gardă la parterul Palatului
domnesc. Lor li s-a alăturat și „garibaldianul” Stan Popescu din Ploiești (introdus de către C.A.Rosetti, în
ultima instanță, în grupul operațional, pentru siguranța politică a reușitei acțiunii militare).
Complotiștii pătrunși în Palatul domnesc au simțit că planul ar putea fi dat peste cap. De aceea, au
adus în grabă de acasă la Palatul domnesc pe Maria Obrenovici. C.A.Rosetti, a aflat de la ofiţerii din garda
Palatului domnesc şi de la junii din turla bisericii Kretzulescu despre sosirea Mariei Obrenovici și a crezut
că aceasta va da în vileag conspiraţia. A vrut să amâne acțiunea de înlăturare a lui Cuza Vodă, dar, pe
propriul său risc, s-a decis să aștepte derularea evenimentelor. Însă, Maria Obrenovici a lucrat pentru
conspiratori, căci, împreună cu grecul Sachelaridis, cartofor înrăit, l-au ținut Cuza Vodă la jocul de wist
până târziu în noapte.
După ce s-au retras de la jocul de cărţi, Cuza Vodă şi Maria Obrenovici au intrat în iatacul de la etaj,
iar în iatacul alăturat se afla Doamna Elena împreună cu copiii lui Cuza Vodă şi ai amantei sale, asistaţi de
camerista franceză Florentine. Maria Obrenovici a aşteptat ca Domnitorul să adoarmă pentru a descuia uşa
iatacului, astfel încât ofiţerii complotiști desemnați să poată pătrunde nestingheriţi și să-l aresteze.
În jurul orei 2.oo din noapte, trupele conduse de complotiști s -au pus în mişcare spre Palatul domnesc,
deşi colonelul Nicolae Haralambie, în urma „întrevederii” cu Cuza Vodă”, începuse să oscileze.
Regimentul de artilerie comandat de Nicolae Haralambie a pornit de la cazarma „Malmaison” cu roțile
tunurilor învelite în paie şi cârpe, să nu facă zgomot. Tot de la cazarma „Malmaison” a pornit şi Bateria
călăreaţă comandată de Alexandru Candiano-Popescu. De asemenea, trupele de sub comanda colonelului
Dimitrie (Mitică) Kretzulescu au ocupat poziţii în piaţa Palatului domnesc. Aici au așteptat ordin de asalt
asupra Palatului domnesc, știind că vor coopera cu militarii din Batalionul I Vânători, comandat de maiorul
Dimitrie Lecca. Însă, nu toți comandanții au știut pentru ce se executau manevrele din acea noapte. De
pildă, în piaţa Teatrului Naţional fuseseră aduse efective din Regimentul 1 de infanterie «comandat de
Saegiu», maior, comandant de batalion. Acesta, neştiind pentru ce se afla în acel loc şi ce trebuia să facă, l-a
întrebat pe colonelul Călinescu Anastasie, care trecea întâmplător pe acolo, în fuga calului. Acesta i-a
răspuns din fuga calului: «Ce, nu ştii? L-au făcut pe Cuza împărat». Atunci, maiorul Saegiu a tras sabia și a
strigat: «Trăiască împăratul!», iar soldaţii i-au răspuns „cu urale”.36
De aceea, pentru a preveni orice defecțiune în aplicarea planului, ofițerii complotiști au trecut la arestarea
ofițerilor superiori, a prefecților și comisarilor de Poliție care rămăseseră fideli lui Cuza Vodă. Astfel, în plină noapte a
început vânătoarea de vrăjitoare, în care au fost vânați, în primul rând, ofițerii-comandanți care rămăseseră fideli lui
Cuza Vodă. Pe la ora 2.oo, după miezul nopții, prefectul Poliției Capitalei Alexandru V. Beldiman s-a pomenit cu
căpitanul Grigore Ipătescu, din regimentul al 7-lea de linie, comandat de colonelul Dimitrie Kretzulescu, că
35
36
Constant Răutu, Eugeniu Carada. Omul şi opera (1836 -1910), Editura „Ramuri”, Craiova, 1940, p.77.
intră în odaia sa cu 20 de soldați. El îl deșteptă și-i zise:37 „D-le Prefect! Din ordinul Domnitorului sunteți arestat.
Alexandru V. Beldiman nu s-a putut opri de a-l întreba: „Ce vorbești ? D-le căpitan ! Eu am văzut pe Domnitor
acum câteva ore”. „Vă repet: din ordinul lui Cuza-Voda”, îi răspunse căpitanul. Astfel, Alexandru V. Beldiman
se sculă îndată pentru a-l urma pe domnul căpitan, apoi a fost condus la Corpul de gardă de la Palatul domnesc și
pus sub paza unei santinele. Trecând sub escortă prin piața Teatrului, a văzut pe colonelul Nicolae Haralambie
strigând, dar în mijlocul zgomotului nu a putut auzi cuvintele rostite de el. A doua zi a aflat că întreba pe „C. A
Rositi”: Unde e poporul care promiseseși că va veni să ia parte la resturnarea lui Cuza Vodă ?”.38
În acel timp, ofițerii-complotiști l-au arestat și pe colonelul Alexandru (Ioan) Solomon, comandantul
Regimentului de cavalerie, considerat unul dintre cei mai fideli susținători al lui Cuza Vodă.39 Însă, acesta a
izbutit să evadeze și să ajungă la regimentul său, unde s-a aflat în siguranță. Căpitanul Candiano-Popescu
Alexandru, conform misiunii primite de la capii complotiștilor, l-a arestat pe Cezar Liebrecht (de la
cârciuma Hugues?), apoi i-a reţinut pe generalii Ioan Emanoil Florescu şi Savel Manu.40
Palatul domnesc a fost înconjurat de trupe ale Armatei, loiale conspiratorilor, precum și de „trupe
auxiliare”, din Garda Civică (ce reprezenta poporul!). În jurul orei 4.oo, în plină noapte, grupul de ofițeri
complotiști pătrunși în Palat au ieșit din camera de gardă, unde până atunci au stat ascunși. O parte dintre ei
s-au ocupat de arestarea unor membri ai camarilei lui Cuza Vodă, care locuiau în Palat: colonelul Nicolae
Pisoschi, Iordache Lambrino şi Baligot de Beyne. Celălalt grup, din care au făcut parte căpitanii Costescu
Anton, Lipoianu Alexandru şi Pillat Constantin, împreună cu Stan Popescu, însoțiți de căpitanul
Mălinescu Vasile, ofițerul de gardă, care le-a arătat drumul, s-au deplasat în liniște, cu precauție, urcând
scara principală, spre aripa Palatului domnesc dinspre biserica Kretzulescu, unde se afla iatacul domnesc. În
fața acestuia au dat peste Nicolae Docan, vărul lui Cuza Vodă (cu care își petrecuse tinerețea la Paris!), care
dormea pe o sofa. L-au imobilizat urgent pe acel paznic nevigilent, apoi căpitanii Costescu Anton, Lipoianu
Alexandru şi Pillat Constantin, împreună cu Stan Popescu, au pătruns înarmați cu pistoale în iatacul unde
dormea Cuza Vodă și Maria Obrenovici.
Alexandru Candiano-Popescu avea să relateze în „Amintiri” că „Ofiţerii care s-au urcat în palat
noaptea şi au cerut abdicarea domnitorului sunt: căpitanul Costiescu Anton, din artilerie, căpitanul
Lipoianu Alexandru, căpitanul Pilat Constantin, locotenentul Manolescu, din geniu, un ofiţer al cărui nume
nu mi-l aduc aminte şi locotenentul Berindei Anton”, întărind faptul că „Ofiţerul cu garda palatului în ziua
aceea era locotenentul Mălinescu, unul dintre iniţiaţi”.41
Complotiștii l-au trezit pe Cuza Vodă din somn, iar căpitanul Costescu Anton, cu pistolul în mână, i-a întins lui
Cuza Vodă actul abdicării, somându-l să-l semneze. Stan Popescu avea să relateze: „Cuza cu o voce
năbuşită...întreruptă zise: Domnilor, mă omorâţi? I se răspunse: Nu, M-Ta, viaţa vă e sigură”. Unul dintre ofițerii-
complotiști i-a pus Domnitorului țării revolverul la tâmplă. Cuza Vodă avea pistoalele sale pe noptieră, dar n-a încercat
să se apere și să le folosească, pentru că aștepta acest moment să vină, sperând să fie cât mai puțin violent.
4. Umilirea lui Cuza Vodă de către militari complotiști
Între Cuza Vodă și căpitanii complotiști Costescu Anton şi Pillat Constantin s-a purtat următorul dialog:42 „—
Ce doriţi? - întreabă Alexandru Ioan Cuza, deşteptat brusc din somn de cei trei ofiţeri, ce stăteau
cu revolverele întinse asupra lui.
— Am adus abdicarea Măriei Voastre - răspunse îndrăzneţ căpitanul Costescu Anton - şi vă rog s-o
iscăliţi.
— Nu am condei şi cerneală la îndemână - răspunse Alexandru Ioan Cuza, ţinut departe de masa
unde-şi avea revolverele.
— Am adus noi tot ce trebuia - răspunse unul dintre cei trei conspiratori.
Stăpânindu-se, după întâia clipă de uimire şi încredinţat că Măria Obrenovici se putea îmbrăca, în
linişte, la spatele unei pelerine de ofiţer, începu a cerceta atent pe ofiţerii nerăbdători, „cărora nu le plăcea o
prea mare întârziere”.
37
Cuza Vodă, 1859, 1866, 1873, București, 1898, p.113-114.
38
39
Dimitrie Severeanu, Din amintirile mele (1853-1929), vol. 2, editată de „Societatea de Chirurgie”, București 1929,
p.32.
40
Alex Mihai Stoenescu, op.cit., vol.I, p.287.
41
Candiano Popescu, op.cit., p.249.
42
Apud, Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România, vol.I, p.285.
— Nu am masă - spuse, în cele din urmă, Cuza Vodă, liniştit şi fără a se grăbi.
— Mă voi face eu aceasta - răspunse repede căpitanul Pillat Constantin, aplecându-şi umerii pentru ca
spatele său să fie la îndemâna Domnitorului țării, pentru a-și semna actul de abdicare, scris dinainte de
C.A.Rosetti și Ion Ghica.
În acest timp, după cum avea să relateze Stan Popescu, văzură aproape de sobă „o fiinţă ce-şi strângea
mereu pe corp o cămăşiuţă destul de subţire”. Era „favorita Obrenovicioaie care plângea cu lacrimi amare...”
Căpitanul Lipoianu Alexandru se însărcină cu îngrijirea „acestei păcătoase”, şi-a scos mantaua şi a acoperit-o
pe Maria Obrenovici, „pentru a se putea îmbrăca”. Astfel, Cuza Vodă a semnat forțat actul de abdicare pe
spinarea acelui ofițer conspirator, care avea un nume predestinat: Pilat (Pilat din Pont!). Ulterior, Pillat
Constantin și Lipoianu Alexandru se vor lauda, fiecare în parte, că au fost „pupitrul” actului de abdicare.
Apoi, Alexandru Ioan Cuza, din acel moment fost Domnitor al României, a fost obligat să se îmbrace în
haine civile, ca simplu cetățean. În acel moment, căpitanul Costescu Anton l-a trimis pe „garibaldianul” Stan
Popescu „pe din dos”, unde era o „ulicioară veche, strâmtă”, la capătul căreia, spre Cişmigiu, aştepta un anume
Teodor Chiriţă „cu cupeul cu doi cai gata”. Stan Popescu a alergat într-acolo, a găsit cupeul cu cei doi cai și pe
acel Teodor Chiriță. Apoi „porniră iute” spre intrarea în Palat, dar ulicioara era „înţesată de soldăţime”, care le-
a încurcat trecerea. Stan Popescu a sărit din cupeu pentru a descurca trecerea, dând, printre soldaţi, peste
căpitanul Gorjan August din Batalionul 1 vânători, căruia i-a strigat cuvântul „Amaradia” (cuvântul de
recunoaştere între complotiști). Însă, acesta a dat din umeri, replicând: „Ce-i, Stane?”. Deci, căpitanul Gorjan
August din Batalionul 1 vânători nu știa nimic despre scopul operațiunilor militare desfășurate la Palatul
domnesc în acel moment. Astfel, pe „garibaldianul” Stan Popescu l -a cuprins un fior de frică, dar și de
disperare, neștiind ce să mai creadă și de cine să asculte. Dar, știind că în spatele lui se afla C.A.Rosetti, a scos
revolverul și l -a îndreptat spre căpitanul Gorjan August, care s-a retras speriat din calea lui. Apoi, Stan Popescu
s-a aruncat pe capra trăsurii, iar vizitiul Teodor Chiriţă „arse caii cu biciul”, astfel că, „în fuga şi răpăitul
potcovelor pe pietre, soldaţii, zăpăciţi, neştiind ce se petrece”, le făcură loc, pentru ca „să nu-i calce trăsura în
sborul cailor”. În acel moment, în curtea Palatului mişunau „în fierbere”, ofiţeri şi soldaţi. Stan Popescu și
vizitiul Teodor Chiriță au tras cupeul înaintea intrării celei mari din faţa Palatului domnesc. Cuza Vodă a fost
scos afară de căpitanul Costescu Anton și ceilalți „tovarăși de conspirație”, printre două rânduri de soldaţi (din
Batalionul 1 Vânători!), care primiseră ordin strict să stea întorşi cu spatele pentru a nu-l vedea pe „fostul Domn”
și a nu se petrece vreo faptă neprevăzută, căci Cuza Vodă fusese adorat de către soldații din Batalionul 1
Vânători, pe care el îl crease. La ieşirea din Palatul domnesc, Cuza Vodă a spus: „Să dea DUMNEZEU să-i
meargă ţării mai bine fără mine, decât cu mine…SĂ TRĂIASCĂ ROMÂNIA”.
Complotiștii l-au oprit pe Cuza Vodă lângă intrarea în Palat, unde aștepta cupeul care urma să-l
transporte spre o destinație necunoscută. Stan Popescu și-a amintit că „deodată mai multe mâini se repeziră
pe mânerul portiţei cupeului”, astfel că „de zor mare ce era, pe când unii învârtea ivărul spre deschidere,
alţii-l încuia”. În sfârşit, Cuza Vodă, „gâfâind şi oftând din greu fu pus în cupeu, în fund, alături cu
Costescu”. Stan Popescu luă loc în faţa lor, pe bancheta dinainte. Apoi, ușa trăsurii s-a închis, iar vizitiul
Teodor Chiriţă, împreună cu alt individ, necunoscut (Constantin Ciocârlan!), au mânat caii „de pe
capră”, și au pornit „în fuga mare” spre o destinație necunoscută de cei prezenți.
În momentul plecării cupeului cu prizonierul de zaveră, în Curtea Palatului s-a auzit strigătul:
„Uraaa!”, apoi „o detunare de pistol, semnal dat de maiorul Leca despre faptele săvârşite”. Cuza Vodă a
auzit împuşcătura de pistol și l -a întrebat pe „temnicerul său Costescu”: „Ce înseamnă acest foc!”. „E un
semnal, Măria Ta!” - a răspuns ofițerul complotist. Într- adevăr, după ce Alexandru Ioan Cuza a părăsit
Palatul domnesc, maiorul Dimitrie Lecca a tras un foc de pistol, acesta constituind semnalul că membrii
„guvernului provizoriu” pot veni să ia în posesie Palatul Domnesc.
Doamna Elena Cuza, auzind zgomote, s-a trezit speriată și a ieșit din iatac pentru a vedea ce se
întâmplă. L-a văzut pe aghiotantul Nicolae Pisoschi, „pus între santinele”, dar acesta nu i-a putut da un
răspuns clar. A lămurit-o, însă, căpitanul Pillat Constantin, care i- a spus: „Nu se poate trece înainte. Şi
apoi e inutil, căci fostul domnitor nu mai e în palat.” Acelaşi răspuns l-a primit şi din partea unor soldaţi
care mărşăluiau prin curte...
Doamna Elena Cuza a povestit astfel momentul „arestării” lui Cuza Vodă de către complotiști (în
interviul din anul 1908): „Într- un târziu, noaptea, pe când mă trudeam să adorm, aud un zgomot
asemănător descărcării unui foc de pistol. Sar din pat speriată şi spun guvernantei franceze, care dormea în
camera de alături: «Scoală-te repede, Florentina, şi vezi ce e! Mi se pare c- am auzit o detunătură de
armă!». Dintr-o dată, Florentina intră înfricoşată şi spune: «Alteţă, este imposibil de trecut prin coridoarele
palatului. Toate sunt pline de soldaţi şi ofiţeri. Mi s-a refuzat orice lămurire. Uşa Alteţei Voastre este păzită
de trupe şi un ofiţer stă în dreptul ei». Îmi reculesei puterile. Cerui să mi se aducă colonelul Pisoski. Între
două garde, aghiotantul palatului sosi. «Ce s-a întâmplat?», îl întreb. «Nu ştiu nimic», a răspuns Pisoski“.
De la Palatul domnesc, Cuza Vodă a fost dus la locuința negustorului Constantin Ciocârlan, un
dezvoltat al lui C.A. Rosetti. Acesta fusese arestat la începutul lunii noiembrie 1864, împreună cu Nicolae
Golescu și cu un oarecare Carula, și ținut închis; acum avea prilejul și satisfacția să participe el la arestarea
și încarcerarea celui din ordinal căruia fusese „poprit”. Auzind semnalul, C.A.Rosetti și-a lăsat musafirii
uluiţi și a plecat spre Palatul domnesc, întrebându-se de ce nu bat clopotele. În același timp a sosit și
colonelul Serurie cu Garda Civică, ce reprezenta, în fapt, poporul, iar Maria Obrenovici, la braţul unui
ofiţer, a fost condusă acasă cu trăsura.
Colonelul Nicolae Haralambie, înțelegând diversiunea cu cei 4.000 de oameni răzvrătiți, l-a întrebat,
supărat, pe C.A.Rosetti: „Acesta-i poporul, 20-30 de oameni? Unde-i poporul pe care l-ai promis?”. C.A.
Rosetti a răspuns: „Nu a venit, s-au tăiat funiile de la clopote”. Atunci, colonelul Nicolae Haralambie, un om de
onoare, și-a dat seama, cu regret, că fusese atras inconștient în acea mârșavă diversiune. Maiorul Polizu
D.Grigore, martor ocular, a descris astfel acel moment: „Debușând în Podul Mogoșoaiei cu inima strânsă de
durere și de indignație, am văzut armata amestecată pe stradă cu mulțimea turmentată de beție strigând: „Să
trăiască guvernul provizoriu!”, „Să trăiască Brătianu, Golescu, Rosetti”. Armata fraternizează cu mulțimea,
îmormântând disciplina și onoarea militară, ca pe ruinele ei să proclame anarhia”.43
C.A.Rosetti, simțind că a câștigat lupta pentru detronarea lui Cuza Vodă, a dat deja ordin ca
să fie arestați ofițerii fideli și oamenii politici fideli acestuia. Ofițerii respectivi au fost arestați de către colegii lor
angrenați în complot și batjocoriți, iar împotriva foștilor funcționari superiori ai statului s-a dezlănțuit o adevărată
prigoană. De pildă, colonelul Cretzulescu Dimitrie l-a arestat, la locuința personală, pe Prefectul Poliției Capitalei,
Alexandru V. Beldiman. 44 Trecând sub escortă prin Piaţa Teatrului, acesta l-a văzut pe colonelul Nicolae
Haralambie strigând la C.A.Rosetti și întrebându-l „Unde e poporul care promiseseşi că va veni să ia parte la
răsturnarea lui Cuza-Vodă?!”.45
În aceeași noaptea, căpitanul Alexandru Candiano-Popescu l-a arestat la domiciliu pe maiorul Cezar
Librecht, directorul Poştelor şi Telegrafului, în fapt șeful „serviciului secret” coordonat direct de către Cuza
Vodă. În momentul arestării, asupra lui s-au găsit documente doveditoare pentru a fi condamnat fără drept de
apel. Printre altele, un act care dovedea că pretinsese unui comerciant din Europa apuseană un comision de
49,6% pentru un contract de furnizare de arme pentru Armata Română.46 A rămas o enigmă modul său de
comportare în acea noapte. S-a aflat la cârciuma „Hugues”, alături de alți conspiratori, apoi a plecat
la domiciliu, de unde a fost „săltat”, fără să-i ofere lui Cuza Vodă nici o informație despre ceea ce se
pregătea în acea noapte. Lipsa informaţiilor şi inactivitatea sa în acel moment reprezintă un blam la
adresa organelor Siguranţei statului, Poliţiei şi Comenduirii garnizoanei Bucureşti. Fiind militar, Cezar
Librecht a fost închis în cazarma Batalionului 1 vânători, alături de Mihail Marghiloman - fostul prefect
al poliției capitalei între anii 1861-1863 şi căpitanul Gheorghe (George) Scheletti - care refuzase să se
alăture conspiratorilor și să participe la complotul ce viza detronarea lui Cuza Vodă.
În acest timp, în fața Palatului domnesc a coborât din trăsură Nicolae Golescu, astfel că grupul stabilit
de conspiratori pentru a prelua puterea după abdicarea lui Cuza Vodă era constituit. La îndemnul lui
C.A.Rosetti, colonelul Nicolae Haralambie a proclamat Locotenenţa Domnească, formată din Lascăr
Catargiu (reprezentant al Moldovei și al conservatorilor), generalul Nicolae Golescu (reprezentant al
Valahiei și al liberalilor) şi colonelul Nicolae Haralambie (reprezentant al Armatei). Deci, derularea
loviturii de stat a demonstrat că, de fapt, mulțimea (poporul) nu a avut niciun rol, doar circa 200 de militari și
civili au schimbat cursul istoriei...
În acest timp, D.A. Sturdza s-a dus direct la cancelaria lui Cuza Vodă. El știa că acolo erau documente de
arhivă, dar și documente „în curs de soluționare”, de mare importanță pentru țară, dar și documente compromițătoare
pentru unii membri ai conjurației. Acest moment avea să fie clarificat după aproape un jumătate de secol, respectiv în
anul 1903, cu ajutorul unui martor ocular, în acel moment soldat în „Garda civilă”: „Păream foarte mirat de ce m-a
postat să păzesc acea încăpere - avea să povestească acesta -, când căpitanul meu văzându-mi nedumerirea îmi zise:
<<Te-am postat aici, fiindcă acest loc cere un păzitor deștept. Să nu lași pe nimeni să se apropie de acest dulap și
această casă de fier și dacă o voi cineva să se apropie, să tragi într-însul dacă nu va voi să se retragă la somațiile
dumitale>>. Abia postat acolo văzui trecând pe generalul Haralambie și apoi pe Golescu.
43
Grigore D. Polizu, Memoriile unui mort viu, ediție îngrijită și studiu introductiv de academician Dan Berindei, Dominor, București, 2007
(1885), p.22-23.
44
Dimitrie Severeanu, Din amintirile mele (1853-1929), vol.II, Editată de „Societatea de Chirurgie”, 1929, p.32.
45
I.G.Valentineanu, op.cit., p. 113-114; Al. Candiano-Popescu, op.cit., p. 111.
46
Vezi, pe larg, Mircea Duțu, Geniul rău a lui Cuza Vodă: Cezar Librecht, condamnat pentru corupţie la
Bucureşti, dar achitat la Craiova, în „Historia”, august 2005.
Locotenenții Domnești, care veneau să vadă dacă mobilele ce mi s-au încredințat spre pază erau în bună
stare. (…) După o jumătate de oră a venit și Dimitrie Sturdza care încerca să se apropie de dulapul de nuc.
Eu însă l-am somat să se depărteze și dânsul se supuse la somația mea. Puțin mai târziu, domnul Sturdza
pătrunse în acea cameră însoțit fiind de colonelul meu Serurie care mi-a dat ordin să ies de acolo și să
rămân de pază la ușă, nelăsând pe nimeni să intre în acea cameră. Căpitanul meu, Niță Radovici, veni
atunci spre mine întrebându-mă de ce mi-am părăsit postul? I-am explicat cele întâmplate și atunci dânsul îi
zice: <<A venit întâi la mine Sturdza cerându-mi să-l las să umble în dulapul ăla, dar l-am refuzat. Atunci se
vede că domnul Sturdza s-a dus la colonelul Serurie. Treaba lor, eu mi-am făcut datoria>>. Nu trecu mult și
domnul Sturdza iese din acea cameră însoțit de Serurie și ținând sub braț un voluminos pachet de hârtii.
Domnul Sturdza care părea foarte radios, ajungând în dreptul scării strânse mâna lui Serurie și crezând că
nu înțeleg îi zise pe franțuzește: <<Îți mulțumesc, ai făcut un serviciu cauzei noastre>>”.
Doamna Elena Cuza avea să confirme după 50 de ani de la acel eveniment că „la detronare, vărul meu
Mitiță Sturdza a avut rolul sau în conspirațiune și din tot ce l- a preocupat mai mult au fost corespondența și
actele Domnitorului Cuza, pe care în noaptea detronării s-a grăbit să i le sustragă. Desigur că în cutiile
biroului lui Sturdza pe care s-a telegrafiat acum de la Paris ca să i le sigileze, se vor fi găsind și o parte din
actele bărbatului meu”. Îndată ce a fost capturată arhiva, Arthur Baligot de Beyne a fost lăsat în libertate, dar
obligat să plece din Palatul domnesc. Complotiștii au anunțat că „în curând” vor da publicității documentele care
demonstrau „trădarea” domnitorului Cuza. Însă, asemenea documente nu s-au găsit, iar arhiva a fost preluată și
ținută „la secret” de către D.A. Sturdza, membru marcant al grupului de complotiști.47
Pe parcursul zilei de 11 februarie 1866, Cuza Vodă a fost ținut sub pază în casa acelui Constantin
Ciocârlan. Printre cei care l- au păzit a fost și „garibaldianul” prahovean Stan Popescu, reprezentantul
ramurii politice a complotului. Acesta îi spunea încă „Măria Ta”, descriind ulterior cele câteva ore petrecute
în acel arest improvizat. El a vorbit cu Domnitorul detronat, care l-a întrebat cine este, dar mai ales cine erau
capii conspiratorilor. Dialogul dintre Cuza Vodă și Stan Popescu s-a desfășurat astfel:
— „Şi cine mai sunt amestecaţi în treaba asta?
— «-Sunt M-ta, mai toţi capii oştirei, colonelul Creţulescu...»
— «Şi el?»
— «Şi el M-ta, apoi Leca, Pilat, Candiano...»
— «dar lui Candiano şi la alţii le-am plătit straiele, i-am ajutat şi cu
bani». După puţin, «şi cine e la guvern acum?»
— «Sunt Măria-Ta, Nicolae Golescu, Haralambie şi Lascăr Catargiu»
— «Lascarache Catargiu? Aţi pus Domnia Voastră acolo pe acel violent?»
— «eu nu pot cunoaşte M-Ta, eu sunt trimis de Rosetti şi Brătianu»
— «Rosetachi şi Brătianu sunt patrioţi, însă ideile lor mi se par subversive; dar să vedem ce va zice
puterile Europei despre faptul aista»
— «Eu M-Ta, nu mă pricep în diplomaţie, dar cred că dacă M-Ta nu vei protesta, n-are ce să facă
puterile»
— «Aveţi să vedeţi că n-am să fac nimic, las lucrurile aşa cum s-au întâmplat»,
— «Să trăieşti M-ta».
Stan Popescu avea la el ziarul «Românul» (ziarul „roșiilor”, adică al liberalilor!) care fusese tipărit în
noaptea spre 11 februarie 1866. A vrut să-l înmâneze „ostaticului”, dar Domnitorul detronat a refuzat,
zicând: «Nu citesc gazette». Stan Popescu a rămas mirat, gândindu-se „cum a putut Domni acest om dacă n-
a cetit nicio gazetă”.
5. Izgonirea lui Cuza Vodă din țară
În aceeași zi, s-a format şi un nou guvern, condus de Ion Ghica (acesta deținând și portofoliul Afacerilor
Externe). Din acest guvern au făcut parte radicalul C.A.Rosetti, conservatorul moderat Dimitrie Ghica, maiorul
Dimitrie Lecca în calitate de ministru de Războiu, Ioan C.Cantacuzino, Petre Mavrogheni şi liberalul moderat
D.A.Sturdza. Principala preocupare a Locotenenței Domnești a fost găsirea cât mai grabnică a unui principe străin
dispus să preia tronul României. Imediat după abdicarea lui Cuza Vodă, Locotenenţa Domnească a înlocuit
drapelele militare model 1863 cu altele noi, pe flamura cărora nu mai apărea stema ţării, doar numele unităţii. Au
avut loc reorganizări de trupe, iar jurământul a fost modificat în două rânduri. Astfel, la sfârşitul lui
47
Vasile Cristian, Epoca unirii în istoriografia străină, în Unirea Principatelor și Puterile Străine, Editura
Academiei, București, 1984, p. 251.
martie 1866, acesta avea forma următoare: „Jur că voi fi credincios Drapelului Ţării mele şi Guvernului Contelui
de Flandre, reprezentat prin Locotenenţa Domnească: compusă de Generalul Nicolae Golescu, Colonel
Haralamb şi Lascăr Catargiu”.
La orele 1.oo după-amiaza, Camera și Senatul s-au reunit în ședință extraordinară, sub președinția
mitropolitului primat Nifon. Locotenența domnească și guvernul au adus la cunoștință actul abdicării (făcut
înainte de arestare de către capii conspiratorilor!), iar parlamentul a procedat la alegerea ca domnitor al
Principatelor Române Unite pe „Alteța sa regală Filip Eugeniu Ferdinand Maria Clement Balduin Leopold
George, comite de Flandra și Duce de Saxonia, sub numele de Filip I”. Acesta era din familia domnitoare
belgiană (era fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei). Însă, acesta avea să refuze coroana României, astfel că
s-a creat o stare de instabilitate, care putea să conducă la desfacerea unirii celor două Principate.
Drept recunoaștere a faptelor săvârșite în noaptea de 10/11 februarie 1866, maiorul Dimitrie Lecca a fost
numit de Locotenența Domnească, ministru de război,48 iar ofițerii care au participat la lovitura de stat au fost
ridicați în grad și funcții. Această decizie a creat imediat nemulțumiri în rândul celor care nu participaseră la
„conspirație”, întrucât aceștia considerau că era inadmisibil ca ofițeri care-și încălcaseră jurământul militar față
de Domnitorul țării, în loc să compară în fața tribunalelor militare, să fie avansați în grad.
Dintre Marile puteri europene numai Franța a reacționat față de acel complot. Consulul Franței la București
- François Tillos -, a cerut noului guvern garanții că Alexandru Ioan Cuza se afla în viață, precum și
permisiunea de a-l vedea. Cererea i-a fost refuzată, însă a găsit în București „oameni de bine”, care să-l
conducă la locul unde fostul Domnitor al țării era deținut. În urma discuției cu căpitanul Costescu Anton,
desemnat guardian-șef al Domnitorului detronat, consulul francez a reușit să-l convingă să accepte
întrevederea cu arestatul. Fostul Domnitor l-a încredințat pe consulul francez că a semnat actul de abdicare
fără să fie obligat, refuzând politicos sprijinul promis.
Acel moment avea să fie relatat lui I.G.Valentineanu după 32 de ani de la producerea lui, cu lacrimi în
ochi, de către Constantin Ciocârlan, gazda prizonierului domnesc, din strada Colții:49 «După ridicarea din
palat, Cuza era prisonierul meu, adecă pus sub paza și garanția mea. Nu am vezut în viața mea un patriotism mai
înfocat și o abnegațiune mai nobilă ca la acest mare dar nenorocit Domnitor. «Consulul Frances Tyllos, în mare
ținută, se anunță esprimându-și dorința de a vedea pe Domnitorul detronat și prisonier al meu. Eu care aveam
autorisarea Locotenenței domnești de a lăsa să fie visitat de consuli cari ar dori să-l vadă, i-am permis
numaidecât întrevederea, anunțând pe Domnitor că D. Consul al Franciei voesce să-l vadă.»
— „See intre”, respunse detronatul Domnitor cu un aer de nepăsare; „dar era mai bine să mă lase în
pace”.
« Sînt autorisat, Maria Ta, dise consulul Tyllos cu un aer oficial, ca să vă transmit viile regrete ale
augustului meu Suveran, împăratul Napoleon al III-lea, de cele ce s-au întâmplat, și dorința Maestăței Sale
de a fi restabilit imediat pe tronul ce ați ocupat. Am ordinul de a pune la disposițiunea Măriei Voastre toate
mijloacele neesare restbilirii pe tronul român”.
— „Domnule Consul al Franței!” zise principele Cuza: „mulțumesc Maestății Sale imperiale de înalla
Sa bună-voință, precum și Dumitale în particular, de cele ce-mi comunicați. Regret însă foarte mult că nu
pot primi restabilirea pe tronul de la care am abdicat formal și fără regret. Eu sunt om din popor, Domnule
Consul. Poporul m-a ales Domn, poporul m-a detronat. Prin urmare, tot ce a făcut poporul bine a făcut”.
„La acest respuns scurt și categoric - a constatat Constantin Ciocârlan -, Consulul Franciei remase
uimit și se retrase salutând cu respect și admirațiune pe marele Domnitor pentru mărinimia și abnegațiunea
sa patriotică. Eu nu mi-am putut stăpâni lacrimile și eșiiu afară mișcat până în adâncul sufletului de atâta
abnegațiune și iubire de țară”.
Stan Popescu avea să relateze că în aceeași zi, o delegație de ofițeri a venit să-l vadă pe Cuza Vodă și i-a
prezentat decretul Locotenenței domnești prin care era declarat „prizonier de stat”. Reacția lui a fost: „«Ce era
trebuinţă să mă declare şi prizonier de Stat, să-mi dea drumul peste Graniţă, n-aveţi nicio teamă» – «de, M-Ta,
poate că tot raţiuni de Stat a făcut ca să se ia şi această măsură»”. După o pauză: „«şi vezi pe cine mi-a trimis?
Pe ofiţerii care nu pot să-i mai sufăr» – «de, M-Ta, credincioşii M-Tale» – «Bine zici, frate Popăscule! Eu n-am
fost să fiu Domn, aici trebuia altfel de om, cât despre boeri eu am oprit pe Mihalache, i-am zis: Mai ho, mă
Cogălnicene. Mie nu-mi pare de nimic rău, decât numai că m-aţi găsit cu păcătoasa ceia acolo»”.
În acel moment greu pentru soarta țării, un singur ofițer a avut curajul și onoarea de a exprima public,
cu mult curaj, fapta urâtă săvârșită de ofițeri ai Armatei române împotriva Domnitorului țării: colonelul
Alexandru (Ioan) Solomon. El a trimis un grup de ofiţeri la Locotenenţa Domnească, pentru a se lămuri cu
privire la situaţia de fapt de după detronarea lui Cuza Vodă. Apoi s-a prezentat înaintea membrilor
48
Dim.R.Rosetti, op.cit., p.114
49
Valentineanu, op.cit., p.19-20.
Locotenenței Domnești, spunându-le „…că ar considera onoarea lui militară întinată şi pătate epoletele sale,
dacă ar rămânea un moment în Armată, în urma trădării săvârşite de unii ofiţeri, faţă de domnul şi suprema
lor căpetenie”. Apoi a tras sabia din teacă şi a depus „crâmpeiele” în faţa membrilor Locotenenţei
Domnești, care au rămas înmărmuriți.50
Capii complotului au încercat să justifice public fapta detronării lui Cuza Vodă, acreditând idea că au
avut susținerea poporului și a Armatei. Aceștia au fost sprijiniți de o parte a gazetelor, care s-au repezit
asupra imaginii lui Cuza Vodă, scoțând în evidență defecte neînchipuite ale acestuia. Chiar și ziarul
„Trompeta Carpaților”, care altădată nu mai prididea cu laudele, s-a întors împotriva lui, pentru a-l lovi,
numindu-l „trădător către Rusia”. Cel mai agresiv ziar a fost „Românul”, ziarul liberalilor, care a înălțat
până la cer „fapta patriotică a celor ce scăpaseră țara de tiran”, încercând a justifica purtarea criminală a
unor ofițeri superiori ai Armatei române.
În acest timp, Cezar Librecht simțea ce însemna să fii privat de libertate. Tratamentul la
care a fost supus l-a determinat să scrie o scrisoare noului ministru „de rezbel” - Dimitrie
Lecca -, fostul comandant al gărzii Palatului. El îi cerea ministrului de Război să permită
familiei şi rudeniilor să-l viziteze în arest. Nu ştim ce răspuns a dat acesta la cererea sa, dar, la
12 februarie 1866, căpitanul N. Balaban îi raporta situaţia colonelului Lupaşcu, comandantul
Diviziei I militare teritoriale, rugându-l să autorizeze cererea arestatului şi să-i dea
instrucţiuni cum să-l hrănească pe timpul arestului.51
În 12 februarie 1866, de la locuința lui Constantin Ciocârlan, Alexandru Ioan Cuza a trimis generalului
Nicolae Golescu, membru al Locotenenței Domnești, o scrisoare,52 în care menționa că „a lucrat pururea pentru a
realiza dorința României de a avea un principe străin”, „numai un Principe străin, după a mea părere, închezășuie
viitorul României”,arătând că vrea „cât mai degrabă” să părăsească teritoriul țării pentru a evita o confruntare între
complotiști și trupele credincioase aflate la garnizoana „Malmaison”. Fostul Domnitor al României se temea de
asemenea că Unirea putea fi compromisă și din cauza separatiștilor din Moldova, încheind mesajul cu cuvintele:
„Să trăiască România”!53
Apoi, i-a trimis colonelului Nicolae Haralambie o scrisoare în care îi spunea acestuia: „Dta ştii că
principiul proclamat de Corpurile Statului a fost şi rămâne scopul meu; căci, după a lor părere, numai un prinţ
străin poate asigura viitorul României; cred inutil să adaug că, dacă, în calitate de Domnitor al României, am
lucrat totdeauna pentru realizarea acestei dorinţi, tot aşa, ca prinţ român, nu voi lipsi un moment să fac, în acest
sens, tot ce va atârna de mine…Trăiască România!”. Înțelegând gravitatea faptei comise, colonelul Nicolae
Haralambie ar fi mărturisit că prin încălcarea jurământului său şi-a dezonorat uniforma şi s-a retras din armată.54
În acea zi, guvernul a hotărât mutarea lui Alexandru Ioan Cuza din casa lui Costache Ciocârlan la
mănăstirea fortificată Cotroceni, deoarece se zvonea că foștii miniștri de război, Ioan Emanoil Florescu și
colonelul Alexandru (Ioan) Solomon, intenționau să ia cu asalt locul de detenție și să-l elibereze cu ajutorul
corpului ofițeresc din garnizoana București neimplicat în conspirație.
În 13 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza a fost dus la palatul Cotroceni, vechea ctitorie a voievodului
Șerban Cantacuzino. Acolo, Locotenența Domnească i-a pregătit două camere și i-a permis să-și primească familia.
Astfel, Doamna Elena a plecat spre Cotroceni, însă, pe drum a fost oprită de colonelul Alexandru (Ioan) Solomon,
care i-a spus: „Înştiinţaţi pe Măria Sa că armata nu se solidarizează întreagă cu conjuraţii şi că un singur
cuvânt aşteaptă de la Domnitorul lor, spre a-l reîntrona”.
Doamna Elena Cuza a ajuns la Cotroceni și l-a întâlnit pe soțul ei, sub strictă supraveghere. Mai târziu avea să-
și amintească: „Sosesc la Cotroceni și intru cu copiii în odaia lui Cuza. El se preumbla nervos dintr-un colț în altul.
Era îmbrăcat civil. Cum îl văzui izbucnii în lacrimi. Figura lui avea paliditatea morții. Dar el își stăpâni emoția,
revolta și înainta surâzător și blând. Ah! Ce surâs, parcă și acum mă îngheață. Se apropie de copii și-i mângâie. - Fii
liniștită, îmi zise el. Vom pleca din țară și vom trăi liniștit. S-a săvârșit ceea ce eu doream de mult, dar s-ar fi putut
petrece altfel lucrurile și tu știi că n-așteptam decât răspunsul viitorului domn străin pentru ca să mă retrag din
domnie”. Doamna Elena Cuza i-a spus soțului ei: „Armata te urmează şi e cu Măria ta”. Dar n-a putut pronunţa cu
voce tare numele colonelului Solomon „din cauza gardei care se afla în odaie cu noi”. Însă, fostul Domnitor a refuzat,
răspuns că: „Niciodată nu voi face vărsare de sânge pentru a-mi recăpăta tronul”.55
50
Radu Rosetti, Amintiri din prima tinereţe, Imprimerie Fundaţiei Culturale „Carol I”, Bucureşti, 1927, p.209.
51
Arhivele Statului București, Ministerul de Război, Divizia I militară teritorială, dosar nr.164/1866, fila 27.
52
Dimitrie Bolintineanu, Viața lui Cuza, p.120.
53
Constantin C. Giurescu, Viața și opera lui Cuza Vodă, editia a II-a, revăzută și adăugită, Editura Științifică București 1970.
54
Radu Rosetti, Amintiri din prima tinereţe, Imprimerie Fundaţiei Culturale „Carol I”, Bucureşti, 1927, p.209.
55
Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altă dată, 1901-1910, vol. III, Editura Ziarului Universul, Bucureşti, 1936, p.
222-225.
Pentru a contracara zvonurile că ar fi fost ucis, în 13 februarie 1866, Locotenența Domnească a organizat
„pelerinajul” unora dintre colaboratori și reprezentanți străini. Noile autorități s-au arătat zorite să-l îndepărteze
pe fostul Domnitor al României din țară, pentru a nu da timp partizanilor săi să se trezească din năuceală. În seara
aceleiași zile, pe la ora 6.00, în prezenţa membrilor Locotenenţei Domnești şi ai guvernului, sosiţi la Cotroceni ca
să fie de faţă, Alexandru Ioan Cuza i-a cerut, printr-o altă scrisoare, generalului Nicolae Golescu, să-i grăbească
plecarea peste graniţă pentru a nu se activa spiritele antiunioniste. El arăta că orice tulburare l-ar transforma în
„trădătoriu de nație”. În momentul în care colonelul Nicolae Haralambie l-a văzut pe Cuza cel detronat și prin
fapta lui, a fost profund impresionat, spunând că: „în ochii lui n-am văzut nici un regret, nici o lacrimă, nici chiar
o simplă îndoială, ci o seninătate care m-a împietrit şi m-a silit să mă ruşinez…”.56
Noile autorități s-au grăbit să -l expedieze cât mai repede din țară, pentru a nu da timp partizanilor săi
să reacționeze, stabilindu-i următorul traseu: Bucureşti, Ploieşti, Braşov, Făgăraş, Sibiu, Alba Iulia, Deva,
Lugoj, Timişoara…Pentru ca drumul să fie fără incidente s-au luat măsuri speciale. Pentru drum i- au
pregătit un poștalion, însoțit de ofițeri și soldați din Batalionul 1 vânători. Întrucât orașul Ploiești, cât și
județul Prahova erau „în mâna fostului regim”, a fost numit ca prefect de Prahova Th. Văcărescu, fostul
ofițer de ordonanță al lui Cuza Vodă. Acesta a fost însărcinat de guvern să meargă imediat la Ploiești pentru
a-l înlocui pe prefectul „cuzist” Istrate Negulescu. Noul prefect, împreună cu „vechiul liberal” Anton
Arion, dispunând discreționar de autoritatea civilă și militară, trebuia să asigure îndeplinirea misiunii „de
mare importanță pentru țară”, respectiv trecerea peste graniță a lui Alexandru Ioan Cuza. Însă, la Ploiești,
când s-a aflat de debarcarea forțată a Domnitorului țării, unii locuitori și chiar pe clădirile publice s-a arborat
steagul țării în bernă.
La plecarea în exil a fostului Domnitor al țării au asistat Locotenența Domnească și membrii
Guvernului numiți recent. Înainte de plecare, le-a spus mâhnit celor prezenți: „Să dea Dumnezeu să-i
meargă ţării mai bine fără mine decât cu mine. Să Trăiască România”. Astfel, în 13 februarie 1866, la ora
18.oo, Alexandru Ioan Cuza, fostul Domnitor al României, s-a urcat în acel poștalion. Apoi, înfruntând
frigul iernii, într-un cortegiu de trăsuri închise, fără felinare, cu copitele cailor înfășurate în bandaje, escortat
de o grupă de militari călări conduși de căpitanii Costescu Anton și Mălinescu Vasile, având alături pe
„garibaldianul” Stan Popescu (iscoada personală a lui C.A.Rosetti), Cuza Vodă a pornit pe calea exilului,
spre Predeal, de unde urma să treacă în Austria. Pe drum i-a mustrat pe însoțitori pentru fapta comisă.
„Garibaldianul” Stan Popescu avea să relateze ulterior că a avut următorul dialog cu aceștia:
„— Ce ați făcut dumneavoastră e grav, foarte grav.
— Așa e Măria ta, dar n-avem ce face, căci așa voia poporul.
— Dar eu în cealaltă noapte n-am văzut decât ofițeri, n-am văzut popor” - a remarcat fostul Domnitor
cu amărăciune. Până la Predeal, schimbarea cailor trăsurii s-a făcut în locuri ascunse. La Ploiești, fostul
Domnitor al țării l-a ironizat pe Theodor Văcărescu, fostul său ofițer de ordonanță, care acum prin actul
trădării ajunsese temporar prefectul județului.
Astfel au ajuns la Predeal, în punctul de frontieră, unde s-au oprit, pentru rezolvarea formalităților de
trecere a frontierei. În această vreme, fostul Domnitor a văzut în odaia pichetului, tabloul care reprezenta tăierea
capului lui Mihai Viteazul. El le-a spus atunci soldaților ce-i dădeau onorul: „Vedeți cum a fost trădat acest
domn, așa m-ați trădat și voi. Să dea Dumnezeu într-o zi să spălați această pată de pe steagul vostru cu sângele
vrășmașilor. Rămâneți sănătoși”. Stan Popescu avea să relateze: „Noi aveam pe numele simplu al acestuia un
Pasport Român, de la care se tăese formula: Noi Alexandru Ioan I, rămânând numai Noi Ministru etc. Când
intram în cancelaria punctului pentru vizarea Pas-portului, văzând-i portretul lui Cuza încadrat în perete, zisei
căpitanului de serviciu: Daţi-l jos, vedeţi-l în caretă, îl dăm peste graniţă; rămase înmărmurit...
Noi avem ordin să-l părăsim la Predeal, la plecare toţi ofiţerii, de la graniţă şi cei ce-l escortase, să
grămădise la uşa caretei, Cuza foarte mişcat, cu buzele tremurând, zise ofiţerilor câte-va vorbe şi sfârşi
apăsând cuvântul: «Să spălaţi pata după Steag». Îi urarăm călătorie bună şi plecă cu trăsura...”
Maria Obrenovici l-a urmat fostul Domnitor al României pe un traseu separat, iar la Braşov s-a
întâlnit, declarându-se la hotel, soţ şi soţie. De la Brașov au continuat drumul prin Făgăraș, Sibiu, Alba-
Iulia, Deva. La Lugoj a fost primit de o delegație de pașoptiști români care, îmbrățișându-l, i-au spus:
„Trăiască Vodă-Cuza”. De la Lugoj a plecat spre Timișoara cu alai format din trei trăsuri, fiind însoțit de
Maria Obrenovici și credinciosul Nicolae Pisoski. La Timișoara avea să fie primit iar de patrioți români.
Soția lui, Elena, împreună cu cei doi copii adoptați - Dimitrie și Alexandru (pe care se știa că îi avea de la
Maria Obrenovici), a luat-o pe urma celor doi și i-a căutat disperată pe traseul Braşov-Viena, găsindu-i,
până la urmă, în capitala Austriei.
56
Mihai Alex Stoenescu, Istoria loviturilor de stat din România, vol.I, p. 268.
În loc de concluzii:
Mulți români l-au regretat sincer pe cel care le redase demnitatea de oameni și de neam, sperând că va
reveni în curând pe tronul României. Fostul prefect al Poliției Capitalei, Alexandru V.Beldiman, avea să
afirme că „Moldovenii în dragostea lor pentru domnitorul detronat s-au măgulit vreo cinci zile cu speranța că
Vodă-Cuza va intra în Moldova pe la Mihăileni și-i pregăteau o entuziastă primire”. Cu mare mâhnire în suflet,
Mihai Eminescu avea să scrie: „Au căzut Domni prin rebeliune făţişă a poporului sau a armatei, au căzut prin
amicii lor făţarnici; nici un Domn român, absolut nici unul n-a căzut prin trădarea strajei domneşti; orice strajă,
chiar adversară Domnului, pe cât era strajă au privit în unsul lui Dumnezeu pe oaspetele credinţei ei, şi oaspeţii
sunt sfinţi chiar pentru popoarele cele mai barbar e, necum pentru cele civilizate”.
Cum a fost întronat și detronat Cuza-Vodă

Profesor Margareta Cristian
Motto:
,,Greselile insa in politica sunt, dupa cum zic francezii, crime;
caci in urma lor sufar milioane nevinovati, se-mpiedica dezvoltarea
unei tari intregi si se intuneca pentru zecimi (zeci n.n.)
de ani inainte viitorul ei.’’
(Mihai Eminescu)
In cultura lumii exista o zicala: ,,In spatele unui mare barbat se afla o mare doamna.” Asa a fost si in
cazul Altetei Sale Serenisime, Principele Alexandru Ioan I al Moldovei si Al Valahiei, dupa cum este scris
intr-un album al directorului de la Muzeul National Polonez din orasul Rappservyl. Acest album a fost daruit
lui Cuza Voda ca recunostinta pentru sprijinul acordat de Voda polonezilor.
La 24 ianuarie 1909, cand se sarbatoreau cinzeci de ani de la Unire, un roman, Vespasian Pella merge
de la Iasi la Piatra- Neamt pentru a incerca sa ia un interviu doamnei Elena Cuza, care avea venerabila varsta
de 84 de ani. Traia in chirie intr-o casa a familiei Bacalu pe strada Stefan cel Mare din Piatra-Neamt. In urma
discutiei cu aceasta mare doamna Vespasian Pella scrie ,,frumusetea unui neam intreg s-a concentrat in
distinsa ei figura; intelepciunea unui intreg popor , in intreaga sa minte; generozitatea unei tari intregi, in
sufletul ei dumnezeesc... si patriotismul unei intregi natiuni in inima ei de nepretuita romanca.”1
Sarbatoarea de la 24 Ianuarie este strans legata de viata acestei doamne asa incat poporul trebuie sa
cunoasca ceva, macar, din impresiile ei despre marele act care a unit pe veci cele doua tari, din evenimentele
desfasurate sub ochii ei, in casa ei, adesea, si care i-a zguduit si indurerat pe urma atat de adanc viata ei de
martira.
A plecat de doua ori din tara fara sa se stie de plecarea ei. Motivul plecarii nu era greu de stiut: Dimitrie
Sturdza rascolise iar cenusa marelui Cuza si intr-un discurs rostit in Parlament ii ponegrise memoria. Amarata si
dezgustata, ea parasea tara la a carei Unire si inaltare contribuise si dansa prin sfaturile, indemnurile si incurajarile
date scumpului ei sot. A daruit casa fratelui ei, Mitica Rosetti. Dar numai dupa trei ani o apuca dorul de tara si
intr-o buna zi se intoarse iarasi la Piatra si de atunci locuia cu chirie in casa familiei Bacalu. La 84 de ani nu
intrebuinta ochelari, putea sa citeasca si croseta umplandu-si timpul cu preocupari placute.
,,Averea ei consista intr-o renta viajera de 120 000 de lei annual, pe care o primeste in doua rate
semestriale. Si din aceasta suma nu cheltuieste 20 000 pentru dansa. Restul de 100 000 lei il intrebuinteaza pe
fiecare an in scopuri de binefaceri, in ajutare de saraci si orfani. Imbracamintea ei e foarte simpla. Nu vrea sa stie
ce sunt matasurile. Si intr-o zi, cand i s-a recomandat sa-si faca o asemenea rochie a zis: ,,Mi-as frustra saracii
mei...”. Oricine recurge la ea e ajutat. Si cati nenorociti nu bateau la usile ei. Pe fiecare an dadea Spitalului de
Copii ,,Caritatea” din Iasi 25 000 lei. Zeci de batrani si batrane infirme sau nevoiase isi aveau pensia lor anuala de
la aceasta generoasa femeie. Acum, in cursul acestui an a dat 10 000 de lei pentru construirea unei bai scolare in
Piatra; a dat 10 000 lei pentru procurarea de instrumente la spitalul din oras, in memoria lui Cuza-Voda, cerand sa
se puna o placa de marmura in sala instrumentelor cu o asemenea inscriptie:
,,Cu cheltuiala ei a reparat radical acum x ani in urma, biserica din Ruginoasa si a asistat la
dezgroparea osemintelor lui Cuza, ducand pana acolo devotamentul pentru scumpul ei sot, ca in persoana a
spalat osemintele si le -a pus in cavoul bisericei”.2 Astazi osemintele lui Cuza se odihnesc acolo unde le-a
asezat Elena Doamna, adica in Biserica ,,Sfintii Trei Ierarhi” din Iasi.
Maria Sa Elena Cuza a primit cu mare multumire sa acorde convorbirea solicitata si s-a simtit fericita
ca poate sa-si exprime recunostinta sa pentru romani si, in special iesenii care nutresc sentimente atat de
frumoase pentru memoria lui Cuza.
In timp ce evoca vremurile din urma cu 50 de ani ,,ochii ei se luminara si se deschisera mari, parca ar
fi voit sa cuprinda cu ei deodata o intreaga epoca”.3
1
Vespasian Pella, Convorbire cu Maria Sa Doamna Elena Cuza, Ed. Societatii ononime pe actiuni ,,Adevarul””, Iasi,
1909, p. 7
2
Idem 1, p. 9
3
Idem 1, p. 11
Moldova era framantata de alegerea Domnului cand Alexandru Ioan Cuza era parcalab de Galati.
Astazi locuinta lui adaposteste o sectiune a Muzeului Judetean de Istorie din Galati, iar strada ii poarta
numele. Pentru merite deosebite Cuza a fost avansat de Vogoride la gradul de colonel si in ianuarie 1859
facea si el parte din Adunarea Nationala. Familia Cuza locuia pe atunci in casa parinteasca a Solestilor-
Rosetti din Iasi. Lupta electorala se dadea, mai mult, intre Mihail si Grigore Sturdza, intre tata si fiu. Ambii
adusesera la Iasi lazi incarcate cu galbeni ca sa cumpere Domnia. Era pe vremea CAIMACAMIEI de trei. In
oras soseau membrii Adunarii Nationale Moldovene. Cuza era in Partidul Liberal, dar dintre membrii lui,
vreo 30 la numar, nu se putea face nici o intelegere comuna asupra candidatului de ales la Domnie. Unii
vroiau pe Lascar Catargiu; altii pe Negri, ,,un foarte de isprava barbat”, dupa cum afirma Doamna Elena
Cuza; altii pe Mavrogheni. Cuza vazand dezbinarile dintre amicii sai, se dezinteresase de alegeri. Un singur
lucru voia Cuza: sa nu se aleaga vreunul dintre Sturdzisti, caci aveau si ei sustinatorii lor in Adunare.
In seara de 3-4 ianuarie, pe cand familia cuza cina, a sosit un grup de prieteni printre care se numara si
fratele de arme al lui Cuza, colonelul Pisoschy, ce l-a invitat sa vina la sala de adunare ,,Elefant”, unde locuia
Costache Rolla, pentru ca nationalistii s -au hotarat sa se lege cu totii in seara aceea asupra persoanei de
sustinut la Domnie. Cuza si cu toate insistentele sotiei sale nu a acceptat si a spus: ,,Faceti voi ce credeti, caci
pe oricine ati alege dintre ai nostrii, eu aprob si semnez cu amandoua mainile, numai Mihalache sau Grigore
Sturdza sa nu fie...”4 si a plecat la teatru. Elena a ramas acasa nelinistita ca o romanca careia ii pasa de soarta
tarii. Vorbise din vreme cu fratele sau Costache Rosetti ca sa o anunte ce se intampla la ,,Elefant”. Si desi
Cuza se afla la teatru in cladirea de astazi a Universitatii, ce ii poarta azi numele, se povesteste ca pe
frontispiciul cladirii de la ,,Elefant” s-a asezat un porumbel alb! Pe la douasprezece noaptea, fratele Rosetti
povesteste, pe nerasuflate, Doamnei Elena ca l-au ales pe Cuza ,,si s-au jurat cu totii de au semnat actul si s-
au dus sa-l ieie de la teatru si sa-i vesteasca alegerea...”.
Cand a ajuns acasa, Cuza era alb ca varul si s -a trantit intr-un fotoliu spunandu-i doamnei sale: ,,Fi-va
bine pentru noi? Fi-vom la inaltimea nevoilor tarii si a neamului?” Apoi, Doamna isi aminteste, cum i s-a
povestit, despre modul in care s-a facut alegerea. Vazand cum diferitele candidaturi nationale cad una cate
una, adunarea incepuse sa se risipeasca deznadajduita, pana si Kogalniceanu, cel mai staruitor iesise din sala
dezgustat, cand Pisoschy a propus deodata pe Cuza. Propunerea a cazut peste dansii ca ceva providential: ea
a fost primita si semnata de toti, iar a doua zi, la 5 ianuarie, votata nu numai de nationali, ci si de partizanii
Sturdzistilor, asa ca a intrunit unanimitatea voturilor adunarii. Iata ca porumbelul alb a fost de bun augur!
Dupa 19 zile, cam tot la fel ca la Iasi s-a facut alegerea la Bucuresti in Palatul care astazi adaposteste Palatul
Patriarhiei. Astfel s-a savarsit in persoana lui Cuza Unirea celor doua tari.
S-a ajutat in Domnie de trei mari barbati ai neamului: Vasile Alecsandri, Costache Negri si Mihail
Kogalniceanu. ,,Sa stii, imi zise Elena Doamna, cercand sa se ridice si aratand cu degetul in departare... ca in
aceasta mare opera a improprietaririi taranilor, rezida germenul detronarii sotului meu! Se temeau marii
proprietari ca opera de improprietarire nu se sfarsise aici; ca mosiile lor vor fi, rand pe rand, date satenilor si
de aceea s-au coalizat cu totii si au grabit detronarea lui.”5
Pe de alta parte, Milita Sturdza, var primar cu Doamna Elena era secretarul lui Cuza si isi depasea
atributiile. Prin 1863, Cuza a foat rugat sa ajute pe polonezi cu permisiunea sa transporte arme si munitii prin
teritoriul Moldovei pentru a pregati revolutia in Polonia. Milita Sturdza a aflat acest secret , l-a divulgat cum mai
facuse si cu alte acte tot de asemenea natura si Cuza, intr-un moment de mare indignare, l-a luat de gulerul hainei
si l -a zvarlit pe scarile palatului. De atunci, Milita Sturdza a incetat sa mai fie secretarul dmnitorului, dar tot de
atunci s-a nascut o ura neimpacata pe care i-a purtat-o lui Cuza si dupa moarte. ,,De aceea , spune Elena Cuza, la
detronare, varul meu a avut rolul sau in conjuratiune; si tot ce l-a preocupat mai mult a fost corespondenta si actele
lui Cuza, pe care in noaptea detronarii s-a grabit sa i le sustraga impreuna cu celelalte acte din cutiile biroului
Domnului”.6 Evident ca polonezii au fost masacrati, iar nobila lor initiative distrusa.
Greutatile Domniei au fost multe, dar Doamna Elena a dorit sa se stie doar lucruri vazute de ochii ei pe
care altcineva nu le vazuse fiindca era singura sau doar cu membrii familiei.
In seara zilei de 10 februarie, pe la 07, seara, cand mergeau la cina, au vazut un baiat de pravalie care a
aparut in fata lor si le -a spus pe nerasuflate ca ,,la noapte mii de oameni au sa navaleasca cu armele in palat”.
Cuza a retinut baiatul si a trimis dupa colonelul Haralambie, comandantul garnizoanei Capitalei care, probabil isi
sarbatorea oanomastica ( Sfantul Haralambie este sarbatoare ortodoxa fixa n.n.). cand Cuza i-a spus: ,,Se
pregateste pentru la noapte revolutie mare si tu nu stii nimic?”, Haralambie i-a raspuns flegmatic (era deranjat de
la petrecere sau dorea sa o faca pe nestiutorul si interesantul in acelasi timp? n.n.) ca nu stie nimic si ca daca
4
Idem 1, p. 13
5
Idem 1, p. 17
6
Idem 1,, p. 18-19
totusi ar fi ceva, va trebui sa treaca peste corpul lui. Cuza i-a ordonat sa dubleze paza la noapte , iar Elena s -
a dus in partea de palat dinspre Biserica Cretulescu, la copiii Alexandru si Dumitru, dar era foarte nelinistita
si nu putea sa se culce. L-a chemat pe Pisoschy ca sa -l roage sa o anunte de tot ce se intampla. Mai tarziu, in
noapte, cand a auzit un foc de pistol, a sarit din pat. Florentina, doica ce fusese trimisa sa vada ce se intampla
spune ca usa camerei este pazita si un ofiter sta in dreptul ei. Doamna Elena s-a imbracat repede, a iesit din
camera, dar nu i s-a permis sa treaca si i s-a spus: ,,Maria Ta, in zadar incercati. Nu se poate trece inainte. Si
apoi e inutil caci fostul domnitor nu mai este in Palat”.7 Capitanul care ii daduse vestea se numea Pilat, exact
ca intr-o alta poveste reala...!
L-a chemat pe Pisoschy, care veni intr-un tarziu strajuit de doua santinele si declara ca nu stie nimic.
Atunci doamna a deschis ferestrele Palatului si vazand grupuri de soldati in curte ii intreba unde le este
Domnitorul si primi urmatorul raspuns: ,,Nu mai este aici, l-au dus.” Automat s -a gandit la Milita Sturdza,
pe care-l stia ca nu poate fi strain de cele petrecute si i- a scris un bilet cum ca daca in doua ore nu poate sa-l
vada pe sotul ei, va merge la consulul francez sa obtina aceasta permisiune. Dupa cateva ore, o trasura
inchisa a luat-o pe Doamna cu cei doi copii, Alexandru si Dumitru impreuna cu doica lor. Fiind déjà in mers
colonelul Solomon opreste trasura si transmite lui Cuza urmatorul mesaj prin sotia lui: ,,Armata nu se
solidarizeaza cu conjuratii si ca un cuvant asteapta de la Domnitorul ei pentru a-l introna.”
In dimineata acelaiasi zile, 11 februarie 1866, la Cernauti alt mare roman iese din scena sociala, Aron
Pumnul. El era impreuna cu Mihai Eminescu si pe patul de moarte ii preda ,,stafeta romanismului”. Erau
vremuri de profunde schimbari sociale ca si astazi, iar tanarul Mihai Eminescu asculta cu sfintenie cuvintele
dascalului sau: ,,Sa nu-ti uiti limba si neamul, fiul meu, caci neamul e trupul poporului, iar limba este sufletul
lui. Daca moare limba moare si poporul.”
Ca un dar divin pentru poporul roman, atunci cand dusmanii poporului il detroneaza pe Cuza,
Dumnezeu ne rasare un Eminescu care il va sluji cu pana-i inteleapta si cu sabia numita cultura!
Revenind la Bucuresti in aceeasi zi de februarie la Palatul Cotroceni, unde a ajuns trasura cu Elena Cuza
, copiii si doica lor ii aflam in camera unde era Cuza. Ajunsi acolo il gasesc in picioare si trist. Mangaindu-i le
zise: ,,Fii linistita, imi zise el. Vom pleca din tara si vom trai departe si linistiti; s-a savarsit ceea ce eu doream
demult, dar s-ar fi putut petrece altfel lucrurile si tu stii ca nu asteptam decat raspunsul viitorului domn strain, ca
sa ma retrag din domnie... dar scumpa mea armata: n-as fi voit s-o vad calcandu-si juramantul de credinta.”8
Familia Cuza a plecat la Viena curand, iar colonelul Cuza a inapoiat banii din leafa pe februarie, pe ultimele 17
zile, pastrandu-si banii care i se cuveneau cu chitanta in regula numai pe 11 zile cat a fost Domn. La Viena a
primit vizita ducelui Gramont, ministrul lui Napolen al III-lea, al Frantei care i-a propus tot sprijinul pentru a-l
reintrona. Alexandru Ioan Cuza a multumit Imparatului si a rugat ambasadorul sa-i transmita urmatorul mesaj:
,,Eu nu voi intra in tara mea cu ajutorul strainilor, si nici chiar cand voi fi chemat
de ea insasi, caci s-ar DESFACE MAREA OPERA A UNIRII”.
Au plecat la Florenta, unde clima era mai prielnica pentru Cuza, care din cauza supararii devenise
astmatic. Aici au cumparat o vila care multa vreme a purtat numele ,,Villino Cuza”. In mai 1873, au plecat la
Heidelberg, unde doamna Costache Epureanu spunea ca sunt niste scoli foarte bune pentru copii. Pe drum
Cuza a racit si cum era déja astmatic a cazut la pat. Printul Obolenski, care se afla in acelasi hotel le-a
recomandat un medic care ,,mai mult ignora boala” in loc sa faca niste prescriptii eficiente de vindecare.
Cand a simtit ca i se apropie sfarsitul, Cuza a cerut un preot. Desigur ca apare gandul secularizarii
manastirilor insa adevarul e la mijloc. Dupa votarea legii secularizarii averilor manastiresti, un calugar grec,
de la o manastire de langa Iasi, inainte de a pleca din tara, a lasat doua putini cu branza unei familii mai
nevoiase zicandu-le sa le pastreze pana se va reintoarce. Dupa un an, vazand oamenii ca nu mai vine nimeni
dupa branza, s-au gandit ca se strica si au deschis putinele, Amandoua erau pline cu galbeni. A facut bine
Cuza pentru tara ca a promulgat legea secularizarii averilor manastiresti? Daniile pentru toate cele douazeci
de manastiri ctitorite de voiavozii romani din Sfantul Munte Athos au continuat si dupa aceasta dupa cum era
scris in hrisoavele voievodale.
,,El (Cuza n. n.) respecta mult preotii ortodocsi. Aceasta se vede si din faptul urmator. Cand se afla pe
patul de moarte in Germania, la Heidelberg, Doamna a telegrafiat la Capela Romana din Baden-Baden sa
vina sa-l impartaseasca. Acesta intarziind Domnitorul a refuzat sa fie impartasit de catre preotul catolic” 9 si
astfel si-a dat obstescul sfarsit cu ultima impartasanie ortodoxa primita.
7
Idem 1, p. 23
8
Idem 1, p. 28
9
Grigore Gh. Comsa, ,,O mie de pilde”, Ed. Protopopiatului Arad, Arad, 1929, p. 289
Doamna Elena a fost fericita ca a avut ocazia sa vorbeasca despre ceea ce s-a petrecut pe cand sotul ei
cuza a fost ales Domn cu ocazia aniversarii a cincizeci de ani de la Unire, iar doua luni mai tarziu si-a dat si
ea obstescul sfarsit.
Bibliografie:
- ,,Istoria Romaniei”
- ,,Convorbire cu Maria Sa Doamna Elena Cuza”, Vespasian Pella, Ed. Societatii Anonime pe
actiuni ,,Adevarul”, Iasi, 1909
- ,,O mie de pilde”, Grigore Gh. Comsa, Ed. Protopopiatului Arad, Arad, 1929
- ,,Eminescu si copiii”, Boris Craciun, Ed. Portile Orientului, Iasi, 1997
Destine de participanți și martori

la detronarea lui Cuza Vodă
Conf.univ.dr. Aurel V. David
MOTO:
„Să se țină bine minte că Vodă Cuza a iertat prin viu grai și în scris tuturor…absolut tuturor, numai
colonelului Leca și altor câtorva nu; nu pentru el personal, ci pentru pata pe care acesta a pus-o pentru
vecii vecilor pe steagul țării. E unicul caz in istoria romanilor”.
Mihai Eminescu
Alungarea lui Cuza Vodă din țară printr-un complot al unor politicieni cosmopoliți și al unor militari
trădători, cu acordul unor Mari Puteri europene, a constituit un act de lașitate, potrivnic firii și mentalității
neamului românesc. Mihai Eminescu avea să scrie într-un articol (rămas în manuscris), că: „Dacă vom
cerceta istoria răsturnării lui Cuza, vom afla că aproape toţi conspiratorii răsturnării lui Cuza, afară de
câţiva amăgiţi, erau străini. Străinii au adus un străin”.1 Acel eveniment istoric a avut consecințe imediate
sau pe timp îndelungat, atât pentru participanții sau martorii la acel eveniment, cât și pentru țară.
1. Destine exaltate, destine frânte și destine întinate
În 11 mai 1866, noul Domnitor al Principatelor Unite Române, prințul Carol de Hohenzollern-
Sigmaringen, a numit noul guvern. Acesta a fost un guvern de coaliție, de orientare conservatoare, moderată şi
radicală, condus de Lascăr Catargiu, care era și ministru de Interne (cel care făcuse asupra tânărului principe
„cea mai bună impresie”, prin firea potolită, moderată și pragmatică). Din guvern mai făceau parte: Petre
Mavrogheni (ministrul afacerilor externe), Ioan Grigore Ghica (ministrul de Război), Ion C. Brătianu
(ministrul Finanțelor), Ioan C. Cantacuzino (ministrul Justiției), Dimitrie A. Sturdza (Ministrul Lucrărilor
2
Publice) și Constantin A. Rosetti (ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice).
Deci, maiorul Dimitrie Lecca, cel care l-a trădat pe Domnitorul țării și a îndeplinit funcția de ministru
de Război (acordat de Locotenența Domnească) nu a mai fost numit în noul guvern! Principalii oameni
politici-complotiști, respectiv C.A.Rosetti, Dimitrie A. Sturdza, Ion C.Brătianu, au primit, de formă,
roluri colaterale, care nu le dădeau posibilitatea de a influența deciziile noului suveran. Singurul complotist
care s-a bucurat de atenție deosebită a fost Ion Grigore Ghica (fiul ultimului domnitor al Moldovei,
Grigore Alexandru Ghica și al Elenei Sturdza), numit ministru de Război.
În Armată, disprețul față de ofițerii care participaseră la complotul împotriva lui Cuza Vodă se manifesta
tot mai pregnant. Mulți ofițeri își exprimau pe față acest sentiment, spunând că nu-i drept ca cei care își
încălcaseră jurământul militar față de Domnitorul țării să fie avansați în grad și să nu compară în fața tribunalelor
militare. Astfel, la câteva zile după urcarea pe tron a principelui Carol I, un grup de 103 ofițeri din garnizoana
București, care nu au luat parte la răsturnare, în frunte cu generalii Ioan Emanuel Florescu și Savel Manu au
semnat o petiție adresată noului Vodă, prin care au dezavuat fapta josnică a conspiratorilor militari. Protestatarii
au denunțat faptul că aceștia fuseseră avansați în grad și funcții, ca răsplată pentru trădare și au cerut pedepsirea
celor care au participat la detronarea Domnitorului țării. Raportul, prezentat noului Vodă de către doi ofițeri în
3
numele ofițerilor garnizoanei București, avea următorul text:
„Măria Ta,
Oricât de dureroasă ar fi datoria pe care, subsemnații ofițeri, îndrăznesc a o îndeplini față de Alteța Voastră,
oricâtă temere ar putea să simtă că fac această pornire hazardată, cu toate acestea, ei ezită un singur minut a
1
„Timpul”, 29 iulie, 1881.
2
Stelian Neagoe, Istoria guvernelor României de la începuturi - 1859 până în zilele noastre - 1999, Editura
„Machiavelli”, ediţia a II-a, Bucureşti, 1999.
3
îndeplini acestă misiune, căci onoarea militară a vorbit, și orice altă considerațiune trebuie să dispară în fața
acestei legi supreme. Cu prilejul evenimentelor ce s-au produs la noi la 11 Februarie, mai mulți ofițeri au
nesocotit onoarea militară și datoriile lor cele mai sfinte. Subsemnații, atât în numele lor propriu, cât și în al
acelor cari lipsesc din București, roagă cu stăruință și respectuos pe A.V. de a binevoi să examineze prin Ea
însăși această gravă chestiune care coprinde în ea tot viitorul armatei noastre, și de-a nu tolera ca mișelia
câtorva să planeze ca o pată neștearsă pe întreaga nóastră armată, care respinge o asemenea solidaritate, și
protestă de nevinovăția ei. În acea zi solemnă, când A. V., pentru fericirea țării noastre, a primit corona României
și când Ea a adus în mijlocul nostru o inimă curată și un sentiment adânc al onóarei militare, pe care Ea le-a
moștenit de la iluștrii săi strămoși, ofițeri subsemnați, și cu ei armata întreagă, fericiți și mândri de Augustul lor
șef, pe care îl vor avea de acum înainte în fruntea lor, nu vor putea dovedi mai bine A. V. tot devotamentul cu
care sunt gata a susține tronul și persoana Prințului lor Carol I-iu, decât conjurându-l de-a inaugura Domnia Sa
printr-un act de dreptate strălucitoare, care singură va putea reabilita armata, radicand-o în ochii compatrioților
săi și al străinilor Binevoiți, Măria Ta, a primi asigurările credinței și profundului respect cu care avem onoare
de a fi ai Alteței Voastre, prea supuși, prea credincioși și prea devotați servitori :
Semnați:
- Generali: Florescu, S. Manu;
- Coloneii: Solomon - Boteanu - Ranet - Petrescu - Păucescu - Roznovanu Vispescu;
- Lt.coloneli: G. Catargiu - Brăescu - Racovitză - Coresi - Herkt - Donici - Holban; maiori: Ciudin - Arion
- Ciupagea - Algiu - G. Scheleti - Păianu - Slăniceanu - Dimitrescu - Munteanu - Costescu - Galitzi;
- Căpitani: Genovici - Popovici - Luchian - Guriță - Cuciuk - Polizu - Armășescu - Agarici - Crăesc -
Poenaru - Niculescu - Scheletti - Vârnav Teleman (cavalerie) - Baldovici Teleman (infanterie) - Singurof -
Cociturescu Gr Ioan - Dumitrescu - Burileanu - Paspale - Roteseu - Cojocăreanu - Vasilescu - Bălăceanu - Prunea
- Holban - Silion - Drăgulinescu - Bârsescu - Bănescu - Popescu - Periețeanu - Hinku - Ghidionescu -
Scheletti - Nicolau G. Popescu;
Locotenenți: Al. Catargiu - Angelescu - Deriviliu - Baldovici - Berlescu - Nicolaidi - Lipan - Macri -
Drugănescu - Georgescu Valter - Chirițescu G. G. Lipan - Ionescu Sobieski - Catakatz Nuțescu - Munteanu -
Orășeanu - Homoriceanu - Irimia - Ghika - Pleșoianu Lupu - Teodoru Orezeanu - Petrescu -Algiu - Bosie -
Lecca -Papopolu - Gheorgbiu - Veropolu - Petrov - Tereuzescu - Ivan Herescu - Tudoriu Astrovanu;
Sub-locotenenți: Chirculescu - Caracostea - Veltz Nestor - Economu - Gugulescu - Alexandrescu - Popdan
- Al. Nan - Costescu - Dimitrescu - Gamba - Vintilă - Paulescu - Sebastian - Chiulescu, Trestian - Dunea - Arăpeseu
- Carapancea - Lazăreseu - Bobulescu - Mavrodin - Măicănescu - Teleman (Lăncier) - Niculescu - Plesnilă -
Popescu - Căuceanu - St. Holea - Gună - Dumitrescu - Notara - Neuman - Verghi - Bela - Macarovici - Vasilescu.
A doua zi întregul corp ofițeresc din Capitală a fost primit de Carol I, care a rostit, în limba franceză,
următorul discurs:4
„Camarazi,
Deși petițiunea ce mi s-a dat de către corpul ofițeresc al garnizoanei din București, constitue o
infracțiune la legea militară, n-am ezitat un singur minut a o primi, căci Eu înțeleg destul de bine
sentimentele de onoare care au dictat-o. Datoria soldaților este de a susține Tronul și persoana Prințului lor
și de a nu se ocupa de politică. În ceea ce privește nedreptățile de care vă plângeți cu prilejul celor din urmă
avansări, îmi iau angajamentul că nu se vor mai făptui în viitor, și că nu voi mai acorda grade decât
meritului și vechimei. Pentru aceasta voi tinde a cunoaște și studia pe fiecare ofițer în parte, ca să fiu
convins prin Mine Însumi despre meritele fiecăruia. Cea din urma frasă a petițiunii este expresiunea sinceră
a sentimentelor ce le nutresc pentru voi și în mijlocul cărora am fost crescut”.5
În acel timp continua procesul intentat lui Cezar Librecht. În 11 iunie 1866, Curtea de casație, ca
urmare a unor vicii de procedură (arestarea şi procesul au stat sub semnul grabei politice de a se da satisfacţie
opiniei publice prin înhăţarea celui mai detestat personaj al „regimului Cuza”!), a casat sentinţa, şi a trimis
dosarul, spre rejudecare, la Curtea cu juraţi de la Focşani. Această instanță a programat procesul pentru 7
septembrie 1866, imediat după încheierea vacanţei judecătoreşti.
Noul guvern a continuat să-i „omenească” pe cei care au participat efectiv la detronarea fostului
Domnitor al României. În 6 iulie 1866, liberalul Constantin Ciocârlan, pentru fapta sa de „mare bravură” a
primit plocon funcţia de prefect al Poliţiei Capitalei (pe care avea să o dețină până în 18 noiembrie 1866);
În 16 august 1866, colonelul Nicolae Haralambie a devenit ministru de Război, simțind, însă disprețul și
chiar ostilitatea unei părți a corpului ofițeresc. În memoriile sale, principele Nicolae Suțu a inclus în memoriile
4
Valentineanu, op.cit., p. 118.
5
6
sale o anecdotă semnificativă pentru starea de spirit ce domnea în acele momente în Armată: colonelul Nicolae
Haralambie, după ce a ajuns ministru, i-a cerut unui ofițer să-i jure credință lui Carol I; acel ofițer ar fi răspuns
că face acest lucru, dar că dorea, pentru liniștea lui, să știe dacă în cazul în care purtarea principelui Carol nu ar fi
fost conform vederilor sale, îi era permis, fără a se compromite, să-l prindă și să-l silească să abdice,
amenințându-l cu pistolul...?
În același timp, în orașul Focșani atmosfera creată de apropiata rejudecare a procesului lui Cezar Librecht
a devenit deosebit de încărcată. În 5 septembrie 1866, Prefectura din Focşani a trimis o telegramă preşedintelui
Consiliului de Miniştri, prin care i-a raportat că în oraş circulau „mai multe vorbe în privinţa procesului lui
7
Librecht”. Procurorul general, prezent şi el acolo, a fost ameninţat de către doi necunoscuţi, noaptea, pe străzi,
zicându-i: „Osândind pe Librecht, eşti mort!”. Autorităţile locale au luat măsuri pentru prevenirea unor incidente,
dar forţele de asigurarea ordinei publice s-au dovedit a fi insuficiente. Pentru mai multă siguranţă, prefectul de
Focșani a cerut întărirea efectivelor de care dispunea (76 de soldaţi recruţi „ce nu ajung nici pentru serviciile
ordinare”), cu încă 60 de dorobanţi, numiţi peste rând, pentru o perioadă de 7 zile.
Cu toate măsurile luate, spiritele au devenit şi mai încinse, întrucât în acele momente, în Moldova
încă mai exista speranța revenirii pe tron a lui Cuza Vodă. În acest timp, fostul Domnitor al României , aflat
departe de țară, începea să sufere de „dor de România”. La sfârşitul anului 1866 / începutul anului 1867,
acesta era tot la Paris, tot mai gânditor și preocupat de a găsi resursele pentru a se întoarce în ţară.
În țară, în pofida instrucţiunilor date de către ministrul de Interne pentru asigurarea liniştei publice şi a
luării măsurilor drastice faţă de „cutezătorii care au insultat şi ameninţat pe procuror”, procesul lui Cezar
Librecht s-a mutat la Craiova, la „Curtea de Juraţi”. În aceste condiţii, procurorul general a cerut
ministrului Justiţiei ca procesul să fie mutat şi judecat în altă parte, „la altă Curte”. Despre acest lucru,
8
prefectul de Putna a raportat, la 18 septembrie 1866, ministrului de Interne.
În 8 februarie 1867, colonelul Nicolae Haralambie, poate şi în urma remuşcărilor, a demisionat din
9
armată. Însă, dușmanii lui Alexandru Ioan Cuza n-au prididit să-l ponegrească și să ceară nimicirea lui, prin
ștergerea acestuia din memoria țării. C. A. Rosetti i-a aruncat cuvinte jignitoare, iar în martie 1867, deputatul
Ioan Lecca a propus sechestrarea averii fostului Domnitor și trimiterea lui în judecată pentru lovitura de stat
de la 2 mai 1864 prin care a atentat la „dreptul de proprietate”. La rândul său, D.A. Sturdza se împăuna cu
reușita complotului, susținând zgomotos că deține acte (dintre cele furate din cabinetul lui Cuza!), care-i
probau acuzația, însă nu adus în public aceste „dovezi”.
În acest timp, continua procesul lui Cezar Librecht, care se îndrepta spre un deznodământ neașteptat.
Doi magistraţi - colonei - şi alţi ofiţeri, au intervenit în favoarea acuzatului, din care cauză au fost puşi „în
10
disponibilitate”. Astfel, în şedinţa din noaptea de 25/26 aprilie 1867, procesul a fost câştigat de Cezar Librecht,
11
acesta fiind achitat. Din presa vremii se desprinde următoarea relatare: „La 2 ore noaptea, juraţii,
în afară de T. Frumuşanu din Gorj, declară pe Librecht că nu este vinovat, şi îndată Librecht, cu muzica
regimentului I, cu graduri de la colonel pînă la sublocotenent, cu cîţiva dintre juraţi, între care şi T. Coandă,
cu avocaţii şi adoratorii săi, au mers în grădina Neron, unde s-a dat un banchet care a ţinut pînă la 8 ore
dimineaţa“. Astfel, Cezar Librecht a fost lăsat să plece din ţară, dar casa lui, pusă sub sechestru, a fost
12
vândută lui Gheorghe Filipescu, viitorul mareşal al Palatului.
În acel timp, Alexandru Ioan Cuza, aflat la Paris, continua calvarul exilului, împreună cu familia. În
aprilie 1867 a trimis o scrisoare Domnitorului Carol de Hohenzollern, prin care a cerut aprobarea de a
reveni în ţară şi că intenţiona să se stabilească cu familia la Ruginoasa - ca simplu cetăţean. Însă, noul
Domnitor s-a temut de Cuza Vodă, știind și văzând cât era de iubit de popor. Astfel, a respins cererea, spre
marea amărăciune a fostului Domnitor al României.
*
Pe parcursul anului 1867, organele de Poliţie au continuat investigațiile pentru descoperirea reţelei de
agenţi folosită de „serviciul secret” creat de Cezar Librecht. Marii demnitari ai statului, ridicaţi, în marea
lor majoritate, dintre oponenţii lui Cuza Vodă s-au arătat interesaţi de activitatea fostului „inspector al
6
Memoriile Principelui Nicolae Suţu. 1798-1871, Ediție îngrijită de Georgeta Filitti, Editura Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti, 1997.
7
Arhivele statului Bucureşti, Ministerul de Interne, Diviziunea I a administraţiei generale, dosar nr.25/1866 -
telegrama prefectului de Putna (pentru care semnează C.Chivu), către preşedintele Consiliului de Miniştri (rezoluţie
semnată de Argintoianu).
8
Idem., telegrama nr.1671, semnată din partea prefectului de Putna de către Ractivanu.
9
10
Istoria României, vol.IV, Bucureşti,1964. p.543.
11
12
Constantin C.Giurescu, Istoria Bucureştilor, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1979. p.134.
Telegrafului” pe linia urmăririi celor care au complotat împotriva fostului Domnitor. Singurul răspuns pe care l-a
evitat a fost cel referitor la persoanele care l-au recomandat să intre în Jandarmerie şi serviciile aduse acestora în
schimbul funcţiilor încredinţate. Ca urmare a acestui fapt, cu aflarea acestor „amănunte”, a fost însărcinat
căpitanul Budişteanu - şeful de stat major al „pieţei” Bucureştilor -, care, la rândul său, i-a ordonat
căpitanului A.Schina, comandantul Escadronului 1 Jandarmi al Capitalei să-i raporteze situaţia. În raportul
pe care acesta l-a făcut în ziua de 25 iulie 1867, îi comunica comandantului Escadronului 1 Jandarmi că nu
poate da nici o relaţie „despre chipul şi epoca înrolării lui Oton Enghelu Brichtu ca jandarm”, precizând că
înrolarea lui s-a făcut la înfiinţarea desfiinţatului divizion de către maiorul Arion. Este interesant de reţinut
afirmaţia căpitanului A.Schina, conform căreia, acel Otto Enghelbreith nu a figurat în escadronul comandat
de el, ci în escadronul desfiinţat, de unde a plecat în misiune şi unde a primit, pe rând, gradele de brigadier şi
13
sergent. Rezultatul investigaţiei s-a materializat în „reformarea” maiorului Arion, care a fost trecut în
„neactivitate”.
2. Destine de autori, victime și martori ai loviturii de stat
2.1. Ce s-a întâmplat cu Cuza Vodă și cu familia sa?

• Alexandru Ioan Cuza a avut o familie lovită de mari necazuri: o soție legitimă - Elena Cuza,
credincioasă, dar neputincioasă, precum și o ibovnică - Maria (Măria) Obrenovici -, despre care încă se
afirmă că i-a făcut doi copii: Alexandru și Dimitrie. După ce și-a revenit din groaznicul moment al
detronării, s-a împăcat cu noua situație, crezând în destin.14 În 16 mai 1866 i-a scris lui Vasile Alecsandri:
„Nu voiam să am aerul ducelui de Toscana venit să-şi reclame coroana, sau să fiu acuzat de intrigi, dacă m-
aş fi arătat în timpul Conferinței şi înainte ca ţara să-şi fi obţinut principele dorit”. În august 1866 a fost
vizitat de cumnatul său, Constantin Rosetti, care scria în ziarul „Adevărul” că „am găsit familia Cuza într-
o bună dispoziție sufletească”. Concomitent cu tratamentul, plimbările, primirile de vizite, s-a ocupat
personal şi de afaceri, având nevoie de bani.
La începutul anului 1867, era la Paris, preocupat de a găsi modalități de revenire în țară, fără ca această
faptă să pară milă sau pomană cerșită noilor stăpâni ai României. În acest sens, în 28 aprilie 1867, din Paris i-a
trimis o scrisoare principelui Carol I, căruia i s-a adresat cu formula „Măria Ta”.15 El arăta că întrucât a părăsit
în grabă „Principatele” (nu România!), neputându-și regula mai multe afaceri a căror dezlegare interesa starea lui
private și fiind citat într-un proces în care pasiunile politice au amestecat numele său, era nevoie de prezența lui în
țară. De aceea, avea de gând să se ducă peste câtva timp în Moldova, la moșia sa Ruginoasa.
După ce îl asigura pe principele Carol I de respectul său și de respectarea instituțiilor create de noua
dinastie, fostul Domnitor aprecia că reintrarea sa în „Principate” nu putea avea nici un inconvenient. În
această privință, îl ruga pe Măria Sa să-i permit a spune toată gândirea sa și a pune astfel o stavilă
interpretărilor care s-ar putea da reînturnării sale în Moldova. În acest mod, el considera că își va îndeplini
astfel o datorie pe care i-a impunea atât caracterul său, cât și trecutul său, fie ca cetățean, fie ca Domnitor. El
nu se îndoia că „Măria Sa” le va primi cu aceeași bună-credință cu care au fost scrise se el. Revenind simplu
cetățean în țara sa, Alexandru Ioan Cuza aspira numai la fericirea de a găsi în ea, cu familia sa, „existența
pacinică și reservată care convine deprinderilor și posițiunei mele”. El a întărit faptul că s-ar crede „ferice”
dacă ar avea ocaziunea să-i repete Măriei Sale, în persoană, asigurarea sentimentelor sale și de a-și exprima
dorința „pentru fericirea și durata Domniei și Dinastiei Înălțimei Voastre Serenisime”. Însă, Carol I s-a
temut de Cuza Vodă şi, știind cât era de iubit acesta de popor, nu i-a dat aprobarea. Probabil că motivația
respingerii acelei cereri a fost oferită de faptul că fostul Domnitor și-a semnat cererea: „Principe A I. Cuza”.
În toamna anului 1867, Alexandru Ioan Cuza a revenit în Austria unde a achiziționat o frumoasă vilă
la marginea Vienei. În acea vilă l-a primit, în aprilie 1868, pe ambasadorul Franței, ducele de Grammont, la
Viena, cu care a discutat două ore şi jumătate despre starea României și starea sa materială și morală.
Conștient de greșeala pe care împăratul Franței a acceptat să fie detronat, ambasadorul i-a cerut lui
Alexandru Ioan Cuza să revină pe tronul Principatelor cu sprijinul armatei Franței şi acordul tacit al
celorlalte Mari Puteri. Acel moment a rămas consemnat în următorul dialog:16
- Ducele: Ei bine ne-am saturat de Carol, este destul.
13
Arhivele Statului Bucureşti, Ministerul de Război, Divizia I Militară teritorială, dosar nr.138/1867, fila 352.
14
Constantin C. Giurescu, Viața și opera lui Cuza Vodă, Editura Științifică, 1966; Dumitru Ivănescu, Alexandru Ioan
Cuza în conștiința posterității, Editura „Junimea”, Iași, 2001.
15
Valentineanu, op.cit., p.118- 120.
16
Vezi, Stelian Neagoe, Cuza Vodă. România, Editura „Machiavelli”, București, 2009.
- Cuza: Pentru ce?

- Ducele: Ei, dar este cât se poate de prusac. Și-a uitat toate angajamentele, cele luate de familia sa, de
doamna Cornu. Alianța cu împăratul, miniștrii săi sunt în relații supravegheate cu Rusia. Delicatețuri de
ambele părți - evident pe fond de autoapărare. Se joacă (indescifrabil), ce credeți?
- Cuza: Că rușii se folosesc de acei oameni și se vor servi până când vor fi câștigat ceea ce este de
câștigat și că-i vor abandona atunci când nu le vor mai fi de vreun folos. Dar acest lucru nu mi se pare la fel
de grav ca faptul ca dumneavoastră păreți a va teme. Încearcă să se păcălească unii pe alții.
- Ducele: Da. Rapoarte alarmante. Brătianu vrea să răstoarne pe Carol și să proclame republica.
- Cuza: Credeți că țara îi va urma?
- Ducele: Nu știu ce să cred. Vă mărturisesc că sunt foarte stânjenit. Mai înainte politica din
Principate se făcea la Constantinopol și la Paris. Acum este deplasat. Se face la Viena, de când suntem în
alianță cu Austria pe problemele Orientului. Sau nu mai sunt eu la curent cu aceste chestiuni. Primesc
rapoarte contradictorii de la București, Iași și v-aș fi recunoscator să vă știu părerea.
- Cuza: Permiteți-mi domnule duce să vorbim în termeni academici și să vorbim despre lucruri mai
agreabile. Situația politică din România este un subiect care nu mă atrage. Sunt jenat. Dumneavoastră
sunteți ambasador; eu sunt un principe detronat. Vedeți domnule ambasador, vreți cumva să mă faceți
principe al hazardului; ați venit să-mi faceți niște propuneri?
- Ducele: Dar principe fiți încredințat că noi nu am fost niciodată ostili persoanei dumneavoastră, noi
am fost dezolați și nu am fi uimiți deloc dacă v-ați relua locul. Numai dumneavoastră puteți restabili
ordinea. Nimeni nu mai are influență în afară de dumneavoastră.
- Cuza: Sunteți sigur că interesele franceze nu ar avea nimic de pierdut?
- Ducele: Da.
- Cuza: În acest timp la Paris m-au considerat implicat în amenințările dinspre Rusia.
- Cuza: Dar permiteți-mi să vă spun ceva: orice s-ar întâmpla, nu voi consimți niciodată a intra în
România printr-o intervenție străină, cu ajutorul Franței, tot atât de puțin ca și cu cel al Rusiei. Nu aș vrea
să ajung altfel decât prin țară.
- Ducele: Cu dumneavoastră principe, suntem siguri ca influența rusă nu va ajunge să predomine în
România.
- Cuza: Între timp, am fost luat drept rus la Paris.
- Ducele: Acum știm adevarul, dar am fost prost informați, am făcut și prostii.
Deci, Franța, prin ambasadorul său, i-a propus lui Alexandru Ioan Cuza să se întoarcă pe tronul
României. Însă, el a refuzat, spunând că nu-și dorește să se întoarcă în România cu sprijinul unei Puteri străine.
Alexandru Ioan Cuza a continuat să fie vizitat de foști colaboratori sau admiratori, precum Alecu
Alecsandri (agent diplomatic la Paris), Mihail Kogălniceanu (cu care se salută fără nici o ranchiună),
Constantin și Alexandru Hurmuzachi (vechii lui colegi de studii), și a primit scrisori de la generalul Ioan
Emanoil Florescu (fostul său ministru de Război), de la mitropolitul Calinic Miclescu (care aprecia ceea ce a
făcut pentru ţară). Acolo a primit cartea scrisă de Dimitrie Bolintineanu - „Viaţa lui Cuza - vodă”. Cu
amărăciune în suflet va fi înțeles credulitatea de care a dat dovadă față de avertismentele primite pe diferite căi,
oficiale sau secrete, privind detronarea sa. În cartea respectivă, Dimitrie Bolintineanu i-a adus aminte că „Toată
țara știa că se urzește o răsturnare. Toată țara era îngrijorată. La Palat nu credea nimeni”. Însă, a simțit că
românii începeau să-l aprecieze după fapte și nu după slăbiciunile omenești, dar acele fapte erau considerate deja
istorie. În acel moment era preocupat de asigurarea banilor pentru întreţinerea şi tratamentul fiilor săi. Pentru a
supraviețui, a fost nevoit să-şi vândă lucrurile de valoare de la moşiile Ruginoasa, Bărboşi şi Hărteşti. La
Universitatea din Viena - Facultatea de Filozofie, era înscris și Mihai Eminescu, student extraordinar (adică nu
avea fixate materiile care trebuiau studiate și nu dădea examene la sfârșit de semestru). La Viena s-a întâlnit cu
foștii colegi de școală: Teodor V.Ștefanelli, Samuel Isopescu și Iancu Cocinschi, toți studenți ordinari.
În 1 ianuarie 1870, deci de Anul Nou, împreună cu alți câțiva studenți români aflați la studii la
Universitatea în Viena a mers cu „plugușorul” la Alexandru Ioan Cuza, aflat în acel moment în locuința sa
din marginea Vienei, cumpărată cu banii săi adunați cu mare greutate. În fapt, aceasta a fost o întâlnire de
taină, în care studenții au transmis un mesaj de la grupul de români patrioți, care încercau să-l „debarce” pe
principele Carol I, iar Alexandru Ioan Cuza a trasat liniile directoare ale luptei pentru făurirea României
Întregi. Starea de spirit a fostului domnitor a fost caracterizată de un spion a lui Carol I, aflat pe urmele lui:
„Prinţul Cuza este întunecat în sufletul său”. În 3 ianuarie 1870, la întâlnirea de început de an a studenților,
care a avut loc la Schonbrunn, Mihai Eminescu a ținut un discurs în care a evocat și întâlnirea respectivă.
Astfel se confirma că port-drapel al acestei lupte a fost ales tănărul Mihai Eminescu.
Aflat pe meleaguri străine, fostul domnitor era mereu cu gândul la țara pe care a cârmuit-o ca nimeni altul
și unde „poporul de jos” îl venera. În ianuarie 1870, ţăranii din Mehedinți l-au ales ca deputat, iar în „Monitorul
Oficial” s-a înscris validarea alegerii făcute în Parlamentul României. Însă, a refuzat acea demnitate publică.17 În
mai 1870, la recomandarea medicilor Alexandru Ioan Cuza și-a vândut casa din Viena, a plecat în Italia și s-a
stabilit la Florența. De aici a plecat în călătorii în Franța şi Germania. În toamna anului 1870, principele Carol
I, devenind stăpân pe situaţie, l-a invitat să revină în ţară, însă a refuzat politicos, trimițându-i o scrisoare în care-i
spunea: „ Patriotismul meu, Principe, este deopotrivă cu a mea demnitate, el îmi interzice un demers, care ar
putea crea serioase încurcături Alteței Voastre şi loialitatea mea mă osândeşte la surghiun”.
Din iarna anilor 1871/1872 starea lui de sănătate a fost tot mai rea. În acest context, în 27 decembrie
1872 (8 ianuarie 1873 st.n), aflat în Florența, și-a scris testamentul, în limba franceză, în 4 exemplare: un
exemplar a fost încredințat „prea iubitei mele soții Elena Domna”, unul P. S. Sale arhiepiscopul Calinic
Miclescu mitropolit al Moldovei și Sucevei, unul căpitanului Efrem Gherman, și unul se va găsi în
portofoliul roșu, care se deschide cu numerile 5555. În privința averii sale mișcătoare și nemișcătoare pe care
avea să o lase la încetarea sa din viață, statornica lui voință era de a se regula și a se urma astfel prevederile
testamentare (consemnate de Valentineanu, pentru a fi mărturie peste veacuri): „Prea iubiții mei fii
Alexandru și Dumitru, adoptați de mine și de prea iubita mea soție Elena Doamna, fără părinți cunoscuți,
conform legilor în vigoare, ca singuri mei moștenitori, vor împărți de o potrivă între dânșii toată averea mea
mișcătoare și nemișcătoare, așa precum se va afla la deschiderea moștenirei. Din acestă avere las prea
iubitei mele soții Elena Domna usufructul unei a treea părți spre a se bucura de dânsul totă viața sa după
încetarea usufructului ce va avea ca mamă, asupra întregei moșteniri, purtând în această calitate și sarcina
de firescă și legală epitropă cu consiliul Domnielor lor P. S. archiereul Calinic Miclescu mitropolitul
Moldovei și Sucevei și căpitanul Efrem German”.
În aprilie 1873, Alexandru Ioan Cuza s-a stabilit în Germania, la Heidelberg, unde voia să-şi dea
copiii la studii. Însă, după cum avea să relateze ulterior Doamna Elena, soția lui, pe la sfârșitul lunii aprilie
1873 „în apropiere de Heidelberg, trecând prin tunelul Mont-Cenis, Cuza, răci și se îmbolnăvi. Și cum era
puțin astmatic, pe dată ce sosirăm la hotel, vroii să-i fac tratamentul pe care-l știam eu, îi aplicai șervete
ude cu apă rece pe piept și ceafă. După puțin timp Cuza muri”. S-a stins din viață, printre străini, în ziua de
3 mai (st.v.)1873, la ora unu și jumătate noaptea, la hotelul Europa din Heidelberg, la vârsta de 53 de ani.
Cu sprijinul agentului diplomatic român la Berlin, Theodor Rosetti, cumnatul lui, corpul său neînsuflețit a
fost îmbălsămat la cimitirul din Heidelberg. Fostul Domnitor, Mihail Sturza i-a asigurat pentru slujba religioasă
un preot din Baden-Baden. Sicriul cu rămăşiţele pământeşti au sosit în ţară cu trenul prin Cernăuți , unde un corp
de oaste austriac i-au prezentat onorul şi au depus o coroană de flori. În gara Ițcani Suceava a fost primit de o
mulţime de bucovineni, iar Dimitrie Gusti a ţinut o cuvântare. La Ruginoasa l -a aşteptat o mare mulţime de
ţărani, ostaşi, actuali şi foşti demnitari de vază a ţării. A fost înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă
Palatul de la Ruginoasa, conform dorinţei sale. Au luat cuvântul la mormântul marelui Cuza Vodă: Cezar
Boliac, Dimitrie Gusti, Petru Poni, Petre Grădişteanu şi „fratele” Mihail Kogălniceanu, care în cuvântarea
rostită a afirmat că „Ţinea cheia Orientului şi nimic nu se făcea la Orient, nu numai fără ştirea, dar fără voia
lui“. Dar, a ținut să recunoască faptul că „Nu greşelile, ci faptele lui Cuza
Vodă, adusese a lui detronare”.
Despre momentul întrupării lui Cuza Vodă în pământul țării, I.G.Valentineanu avea să scrie: „Măreț
a fost spectacolul pe care 1-a representat România în dioa de 29 Maiu, anul 1873, la Ruginoasa. Un domn
detronat și exilat departe de tera lui, murise în dioa de 2 Maiu pe pământ strein, și în jurul rămășițelor sale
mortale se adunase tot ce România are mai nobil și mai generos între fiii sei, pentru ca să-i facă ultimele
onori. Poporul de la țară, inteligența, burghesia, meseriași, școalele, clerul, oameni politici, orașele și satele
representate prin delegațiuni imposante, lumea oficială și oficioasă, în fine, decimi de mii de omeni de toate
treptele, pentru care abia erau suficiente cele 13 trenuri extraordinare ce s-au pus în circulație în ziua
aceea, pentru Ruginoasa. Toată lumea acesta era îmbrăcată în doliu și toți aveau lacrămile în ochi, și
durerea în suflet... Cum! un domn, un cap încoronat a murit, și tot poporul unei țeri îl jelește, și lumea merge
la înmormântarea lui, ca la un pelerinagiu ? !... În adever, istoria modernă nu a înregistrat până acum un
fapt ca acesta; pentru că, obicinuit moartea principilor deșteptă mat mult sentimente de bucurie, decât de
mâhnire în popor. Principele Cuza însă a fost un domn excepțional și iubit de popor. Faptele lui sunt
martore în ochii istoriei și posterității, și vor atesta generațiunilor viitore, câtă dreptate am avut ca să
plângem mortea aceluia care a fost un adeverat părinte pentru țara lui”.18
17
18
Urmaşii lui Cuza Vodă au fost foarte atenţi cu omagierea personalităţii sale. Astfel, în anul 1875 au
fost aprinse luminile Lojii „Alexandru Ioan I” din Bucureşti, iar după şapte ani, ale Lojii „Cuza Vodă” din
Dorohoi. Osemintele fostului Domnitor al României au fost strămutate de mai multe ori: în anul 1907 au
fost puse în cripta amenajată în biserică, într-o cutie de argint aşezată într-un sicriu de stejar; în primăvara
anului 1944 au fost scoase din biserică de către un soldat din Ruginoasa şi duse la Mănăstirea Curtea de
Argeş; apoi, în anul 1946, au fost depuse în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi, unde s-a amenajat o criptă.
În anul 1992, Supremul Consiliu al Ordinului Masonic Român (aflat în exil, la Paris) a instituit
Medalia de Onoare şi Merit „Alexandru Ioan Princeps“.
19
• Doamna Elena Cuza, după abdicarea impusă soţului său a luat calea exilului, întreaga familie
stabilindu-se, în final, la Heidelberg (Germania). Ea a rămas alături de soţ până la moartea acestuia, iar după
înmormântarea lui s-a mutat la Paris împreună cu cei doi fii şi cu Arthur Baligot de Beyne - fostul secretar
al Domnitorului, pentru a putea să le ofere copiilor săi o educaţie aleasă. După moartea lui Arthur Baligot
de Beyne, în anul 1882, s-a întors la Ruginoasa şi a continuat operele de binefacere. S-a bucurat de simpatia
împăratului Napoleon III şi a împărătesei Eugenia, a prietenilor apropiaţi ai soţului ei, dar și de membrii
familiei regelui Carol I, care au sprijinit-o în actele sale caritabile.
Doamna Elena Cuza a confirmat teza trădării fostului Domnitor al României, afirmând că: „Mulţi din
conjuraţi au regretat mai apoi fapta lor. Şi colonelul Haralambie a fost unul din aceia care s-au căit foarte
mult, căci în actul său a fost convins de o femeie pentru care el avea o mare pasiune”.A fost crud lovită prin
moartea principilor Dimitrie şi Alexandru Cuza, fii adoptivi.
În anul 1890 a intrat ca infirmieră la spitalul „Caritatea” din Iaşi, dând îngrijiri celor bolnavi, iar în
anul 1898, în vârstă înaintată, s-a stabilit la Piatra Neamț. În anul 1909, la aniversarea unei jumătăţi de veac
de la Unirea Principatelor, i s-au adresat omagii din toate colţurile ţării, cărora le-a răspuns prin mulţumiri
„în numele lui Alexandru Ioan Cuza”. S-a stins din viaţă la 2 aprilie 1909, fiind omagiată de întreaga suflare
românească.20 Nicolae Iorga a scris: „Odihnească în pace în acel pământ al ţerii despre care spunea că
numai cine s-a născut în cuprinsul lui poate să-l iubească!”. A fost înmormântată, după dorinţa ei, la Soleşti,
proprietatea părinţilor săi. Numele acestei blânde şi sfinte Doamne e binecuvântat de toţi românii care au
cunoscut-o.
21
• Maria Obrenovici, deşi bănuită de uneltire cu complotiştii, nu a dat nici o lămurire în acest sens,
păstrând legea tăcerii. După ce Doamna Elena Cuza şi cei doi copii au sosit s-au reunit în familie, apărea uneori
şi ea, fiind primită de către Doamna Elena cu milă şi înţelegere să-şi vadă copiii: era considerată „o biată
rătăcită” în drumurile ei. Din anul 1870 l-a părăsit pe fostul Domnitor, grav bolnav, pentru a deveni Doamnă de
Onoare la Curtea de la Berlin, unde a făcut parte din suita împărătesei Augusta, soţia lui Wilhelm I. Și-a găsit un
nou ibovnic, pe nume Constantinovici, unul dintre favoriții lui Alexandru Ioan Cuza, căruia
i-a născut şi un fiu. Însă, ajungând la vârsta de 41 de ani, a aflat că este bolnavă de cancer. Astfel, în 16 iulie
1876, aflată la Dresda, s-a sinucis, dar există şi bănuiala că ar fi fost asasinată pentru spionaj. Trupul ei a fost
transportat la Iaşi şi înmormântată la Biserica Sf. Spiridon, iar în anul 1908 trupul ei a fost deshumat şi mutat
în cavoul familiei din cimitirul „Eternitatea”. Cu acel prilej, sicriul a fost deschi, iar spre surprinderea
tuturor, corpul ei era intact şi arăta de parcă atunci adormise.
• Alexandru Cuza,22 fiul mare al lui Cuza Vodă, născut în perioada octombrie – noiembrie 1863, a
urmat la Paris Facultatea de Drept şi unele cursuri de istorie. Alături de Alexandru Beldiman, fostul prefect
al poliției Capitalei, rudă cu Alexandru Ioan Cuza și Grigore Ventura (tatăl actriței Maria Ventura) a fost
printre fondatorii ziarului „Adevărul” (care a apărut inițial la Iași, între 15 decembrie 1871 - 15 aprilie 1872,
apoi la București, de la 15 august 1888). Acesta avea ca program „înlăturarea monarhiei ereditare și domn
pământean”, militând în prima perioadă pentru aducerea pe tron a lui Alexandru Ioan Cuza. În anul 1888 a
fost implicat într-o mișcare împotriva regelui Carol I. Barbu Ștefănescu Delavrancea l-a acuzat că este
tributar privilegiului „osului domnesc”, depășit de dreptul constituțional modern.
În ciuda sfaturilor Doamnei Elena Cuza şi ale medicilor, în anul 1889 s-a căsătorit cu Maria Moruzi
(1863-1921), fiica lui Alecu Moruzi şi a Adelei Sturdza şi a plecat în călătorie de nuntă la Madrid. Acolo s-
a îmbolnăvit de ftizie şi şi-a făcut testamentul în favoarea soţiei sale, murind apoi la puţin timp, în anul 1890,

19
Dim.R.Rosetti, Dicționarul contimporanilor, Ediția I-a, Editura Lito-tipograficiei «Populara», București, 1897, p.60-61;
Dicţionarul personalităţilor feminine din România, coordonator George Marcu, Editura Meronia, Bucureşti, 2009.
20
Vezi, pe larg, Nicolae Iorga, „Doamna Elena Cuza”, în vol. Oameni cari au fost, I, Ediţie critică, note şi comentarii
de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, Studiu introductiv de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 2009.
21
Dicţionarul personalităţilor feminine din România, coordonator George Marcu, Editura Meronia, Bucureşti, 2009.
22
Dim.R.Rosetti, Dicționarul contimporanilor, Ediția I-a, Editura Lito-tipografiei «Populara», București, 1897, p.60.
după şase luni de la căsătorie. A fost înhumat la Ruginoasa, moșie și palat care prin testament revenea soţiei
alături de care trăise numai şase luni.
În anul 1893, Maria Moruzi-Cuza s-a recăsătorit pentru un scurt interval de timp (o zi) cu Ionel
Brătianu, fiul celui care îl detronase pe Cuza Vodă. Din această căsătorie s-a născut Gheorghe Brătianu
(istoric). Până la urmă, Brătienii au donat Ruginoasa spitalului „Caritatea” din Iaşi, potrivit cu dorinţa
Elenei.
23
• Dimitrie Cuza, mezinul, născut în toamna anului 1864, a urmat studiile la Paris, moştenind viciile
tatălui său. S-a întors în România și s-a stabilit la Palatul Ruginoasa, acolo unde locuiau Doamna Elena Cuza şi
fratele său, Alexandru. S-a îndrăgostit de una dintre slujnicele de la Palat. Legătura a fost descoperită de Elena
Cuza, iar slujnica a fost alungată din Palat. Se spune că Dimitrie s-a certat cu mama adoptivă şi, pe fondul
neînţelegerilor şi a firii sale instabile, s-a sinucis în anul 1888. A fost găsit împuşcat cu un pistol în camera sa
situată la parterul Palatului Ruginoasa. S-a împușcat cu un pistol în camera sa de la parter.
2.2. Ce s-a întâmplat cu apropiații și fidelii lui Cuza Vodă?
Apropiații și fidelii lui Cuza Vodă au fost doi francezi, respectiv Cezar Librecht și Arthur Baligot
de Beyne, un moldovean cu origini poloneze, Nicolae Pisoski, Alexandru Beldiman, Alexandru Zefkari,
Constantin Moret Blaramberg, Nicolae. T. Orășanu, Generalul Ioan Emanoil Florescu, Generalul Savel
Manu, Colonelul Ioan A. Solomon, Ioan Algiu, Gorjan August, Mihai Cerkez etc.
24
 Cezar Librecht, după ce a fost achitat, a plecat în Spania și a intrat cu gradul de colonel în
statul-major al generalului Prim, contra armatei lui don Carlos. S-a distins în bătălia de la Albega, după
care a primit (sau și-a luat singur, „nu se ştie bine”), titlul de comite d’Albega . În anul 1870 s-a întors
pentru câtva timp în Bucureşti „spre a se ocupa de afacerile sale personale în procesul pe care-l avea cu
Statul, pentru despăgubiri băneşti”. De aici a plecat în Paris şi, în timpul rezbelului franco- german, a făcut
parte din Legiunea streină a lui Garibaldi, circulând vestea că a fost rănit pe câmpul de luptă. Apoi s-a
stabilit în Paris, a căutat să se amestece în diferite întreprinderi industriale de electricitate, dar nu a reuşit,
25
murind „în cea mai mare mizerie” în anul 1880.
 Francezul Arthur Baligot de Beyne,26 i-a rămas credincios lui Cuza Vodă până la moarte. El a mai rămas
în Bucureşti, vreme de mai bine de un an, s-a documentat pentru a scrie o istorie „a domniei trecute”,
dar neavând documente de arhivă, a renunţat şi a părăsit ţara și s-a retras în Franța, stabilindu-se la
Paris. Acesta a păstrat legătura și cu Elena Cuza, soția Domnitorului, fiind preceptorul copiilor
acesteia. A murit la Paris, în anul 1884.
 Nicolae Pisoski,27 în 14 februarie 1866 a demisionat din armată şi a plecat în exil cu fostul
Domnitor, unde a rămas până la moartea acestuia, în anul 1873. Apoi s-a întors apoi la Botoşani, unde era
zărit adesea la balconul casei sale. De atunci şi până la moarte, a trăit cu desăvârşire departe de luptele
politice. Data morţii sale este incertă.
 Alexandru Beldiman,28 fostul prefect al Poliției Capitalei, s-a retras din viaţa politică, la Iași, unde, în
15 decembrie 1871 a înființat ziarul „Adeverulu”. În paginile acestuia a pornit o campanie împotriva domnitorilor
străini și, în special, a celor din dinastia Hohenzollern. Drept urmare, ziarul a fost suspendat după 13 numere, iar
el a fost amendat și judecat repetate rânduri pentru lezarea imaginii regale. Într-un astfel de proces, după ce a fost
ținut în detenție mai multe luni, a fost achitat de un juriu în componența căruia a intrat și Vasile Alecsandri. Însă,
ziarul „Adevărul” nu a mai putut fi publicat, din cauza amenzilor care gravau asupra bugetului. De aceea, s-a
retras din viața publică, dar în anul 1884 s-a întors la București și a început să scrie la „Războiul”, cu pseudonimul
„Un Moldovean”, articole îndreptate împotriva regelui Carol I.29
Cu sprijinul mai mult moral al lui Alexandru, fiul lui Cuza Vodă a făcut să reapară, la Bucureşti, în
15 august 1888, cotidianul „Adeverul“. Ziarul a apărut fără niciun capital, pe baza unui credit de câteva zile
oferit de tipograful Grigore Luis, „cu o redacţie alcătuită din oameni de inimă şi buni scriitori, dar lipsiţi ei
înşişi de rutina şi îndemânarea gazetărească“. În 11 decembrie 1889, prin articolul „Pentru republica
română“, „Adeverul“ a anunţat că părăseşte ideea Domniei pământene şi că va promova ideea republicană.
Însă, în martie 1890, prinţul Alexandru Cuza a murit pe neaşteptate.
23
24
25
Dicţionar biografic de istorie a României, coordonator Stan Stoica, Editura Meronia, Bucureşti, 2008.
26
27
28
29
Lucian Predescu, Enciclopedia României. Cugetarea, Editura „Saeculum”, Bucureşti 1999.
În septembrie 1893, coloratura socialistă a ziarului a devenit evidentă: „prim redactor“ a fost numit Anton
Bacalbaşa, iar redactori permanenţi Ioan Teodorescu, C.D. Anghel, Traian Demetrescu şi Eugen Vaian. Au
mai colaborat Constantin Mille și Constantin Stere - care semna cu pseudonimul „Observator ipohondric“. În 5
ianuarie 1895 s-a aflat că după încheierea unui contract ferm, Alexandru Beldiman i-a cedat „Adeverul“ lui
Constantin Mille, care şi-a asumat obligaţia să le plătească soţilor Beldiman o rentă viageră:
800 de lei pe lună fostului proprietar şi 700 de lei pe lună doamnei Emma Beldiman. În 19 februarie 1898, frontul
ziarului „Adeverul“ a anunţat: „Alex. V. Beldimanu nu mai este. Bătrânul nostru director şi fondator al ziarului
«Adeverul» şi-a dat ultima suflare, eri, Marţi, ora 6 seara“. Ştirea a fost însoţită de un portret grafic, realizat după
o fotografie făcută cu două luni în urmă. A fost înmormântat în curtea Mănăstirii Ciorogârla.
30
• Constantin Moret Blaramberg, sub guvernul Lascar Catargiu, a fost numit prefect al Poliţiei
Capitalei, post care l-a ocupat între anii 1873-1875. În timpul războiului de independenţă a fost ataşat la
Cartierul general ca adjutant al M. S. Regelui, şi a făcut campania cu gradul de colonel. El s-a ocupat mult de
îmbunătăţirea rasei cailor, având pasiune pentru curse și concurând la alergările din Franța, Anglia cu
31
succese strălucite. El a fondat gazeta „Sportul” în București.
• Nicolae. T. Orășanu, 32 a continuat să publice prin ziare poezii, cu deosebire satire politice
antidinastice, contra principelui Carol I, de la 1871 până la 1876. Între 1866-1867 a fost comisar de poliţie
în București. În anul 1878 a fost câtva timp funcţionar la Regia Monopolurilor Statului şi în anul 1880
director al Monitorului oficial. A încetat din viaţă în București, în anul 1890
• Generalul Ioan Emanoil Florescu, despre care Arthur Baligot de Beyne spunea că „este singurul
militar autentic”, a corespondat cu Alexandru Ioan Cuza până la moartea acestuia.33 Din anul 1871 a
revenit în viața politică, fiind numit în funcția de ministru de Război, pe care-a păstrat-o până în anul 1876.
Numirea sa a fost o surpriză, fiind considerat „omul lui Cuza”. Carol I a explicat într-o scrisoare trimisă
tatălui său că apreciase fermitatea cu care generalul Florescu îi rămăsese loial predecesorului său:
„Generalul Florescu a fost criticat în 1866 pentru că a fost fidel lui Cuza. Ofițerii care i-au fost fideli lui Cuza
sunt exact cei pe care mă pot baza, pentru că au rămas fideli unui principiu și nu unei persoane”. Mai mult, a
apreciat dinamismul și calitățile umane ale generalului: „Generalul Florescu este un bărbat dinamic, chipeș și
cu o înfățișare marțial fascinantă, dublată de maniere elegante”. Mai mult de atât, principele afirma: „Este și
un bun muzician, un om sensibil la frumusețe în toate formele ei de manifestare. Își iubește munca și are
iniţiativă și mândrie”. Însă, în iunie 1876, odată cu formarea guvernului liberal, condus de Brătianu, a fost
demis de la Ministerul de Război, însă a rămas membru al Parlamentului.
A fost marginalizat de I. C. Brătianu, iar în anii 1877-1878 a privit de pe margine Armata română
luptând pe frontul de la sud de Dunăre împotriva trupelor otomane. Însă, odată cu înlăturarea de la putere a
lui I.C. Brătianu, a fost ales președinte al Senatului, iar în anul 1891 a devenit, pentru a doua oară, prim-
ministru. A rămas în funcție doar câteva luni, pentru că s-a opus reînnoirii alianței secrete cu Germania,
Austria și Italia, pe care regele Carol I o semnase în anul 1883. Guvernul său a fost înlocuit de unul
conservator, condus de Lascăr Catargiu, favorabil Germaniei.
El și-a dedicat restul vieții îngrijirii proprietăților lui de la Vizurești și Sălcuța Odobești, unde s-a
dovedit a fi un moșier corect. De asemenea, și-a continuat și activitățile culturale și educative ca membru al
Societății Culturale Ateneul Român și președinte al Societății pentru Educarea Poporului Român. A ținut
numeroase conferințe și discursuri, a scris cărți și articole pe diverse probleme militare. Spre finalul vieții, a
primit ordinul francez Legiunii de Onoare în grad de Mare Ofițer.
În anul 1892 s-a îmbolnăvit și a plecat în Franța pentru tratament. A murit la Paris în anul 1893, la
vârsta de 74 de ani.34 A avut două ceremonii funerare: una în Franța, la care au participat însuși președintele
republicii și miniștrii de Război și Afaceri Externe. Două batalioane de infanterie, două escadroane de
artilerie navală și o baterie i-au dat onoruri militare, după care trupul său a părăsit Gare de L’Est. Cea de-a
doua ceremonie funerară a avut loc la București.
• Generalul Savel Manu,35 după căderea principelui Cuza, a mai fost deputat şi primar al Capitalei,
apoi în anul 1875 s-a retras din viaţa politică.
• Colonelul Alexandru (Ioan) Solomon,36 a abdicat din funcție în noaptea în care a fost arestat Cuza
Vodă. Însă, a revenit în armată în anul 1871, fiind numit în funcția de comandant al Diviziei București și apoi
30
31
32
33 Radu Rosetti, Un uitat generalul Ion Em. Florescu, Editura Monitorul Oficial si Imprimeriile Statului, 1937;
Radu R.Florescu, Generalul Ioan Emanoil Florescu - organizatorul armatei române moderne, Editura Militară,
București, 2004.
34
35
36
Dim.R.Rosetti, op.cit.,. 171.
avansat la gradul de general. El a scos armata din cazărmi împotriva studenților ieșiți în stradă în 22 martie
1871pentru a demonstra contra serbării, în sala Slătineanu (ulterior Capșa), de către colonia germană, a zilei
de naștere al proaspătului împărat german Wilhelm I. Manifestarea a fost purtată în primul rând de elemente
filofranceze și antidinastice (în fapt, antiprusace). Împotriva manifestanților au intervenit trupe de infanterie
și cavalerie, sub comanda generalului Ioan A.Solomon. Astfel, a fost împrăștiată mulțimea care asediase, de
câteva ore, pe Joseph Maria Friedrich von Radowitz, reprezentantul împăratului biruitor. În acel context,
soldații au ocupat împrejurimile Palatului. 37 Vărsarea de sânge a fost evitată prin eforturile lui Ion Ghica și
Lascăr Catargiu, dar generalul l-a acuzat pe Ion Ghica de faptul „că demoralizează trupa prin șovăiala lui”.
Drept urmare, la cererea domnitorului Carol I, Ion Ghica a demisionat.38 A murit în anul 1875, fiind
înmormântat la Colentina, în biserica familiei Ghika, Teiul Doamnei.
39
• Ioan Algiu, în 1864 fiind maior, a fost pus în disponibilitate în anul 1866. În anul 1873 a fost
rechemat în activitate, iar în 27 martie 1874 a fost avansat la gradul de locotenent-colonel. A participat la
campania independenței din anii 1877-1878 în calitate de șef de stat major al diviziei comandate de Mihail
Cerchez. A luat parte la pregătirea acțiunilor Diviziei de rezervă (ulterior Divizia 2 activă) pe frontul de la
Plevna și pe cel de la Vidin. În 28 noiembrie 1877, Batalionul 1 din Regimentul 6 infanterie de linie
(subunitate aflată sub comanda sa) a intrat în Plevna. El a fost numit primul comandant al garnizoanei
orașului Plevna. Pentru meritele deosebite în organizarea și conducerea trupelor, la 1 decembrie 1877 a fost
avansat la gradul de colonel. A fost decorat cu Steaua României în grad de ofițer, Virtutea Militară de aur,
Trecerea Dunării, ordinele ruse Sf. Ana și Sf. Stanislas. În anul 1888 a fost numit prefect al poliţiei Capitalei
şi a ocupat această funcţiune până în anul 1891, când a fost înaintat la gradul de general de brigadă şi i s-a
încredinţat comandamentul Diviziei Buzău. În anul 1896 a dimisionat din armată.
40
• Gorjan August, în anul 1867 a fost înaintat la gradul de ofițer superior (maior). Când a izbucnit
mişcarea antidinastică din august 1870 în Ploieşti, acesta a fost însărcinat, împreună cu colonelul Polizu, cu
restabilirea ordinei. În anul 1872 a fost avansat la gradul de locotenent-colonel, iar între anii 1873-1875 a
ocupat funcţia de director al Prefecturii poliţiei Bucureștiului. Din anul 1875 s-a întors la regiment, în anul
1878 a fost înaintat la gradul de colonel, iar în anul 1891 a ocupat funcţia de director general al Poştelor. În
anul 1896 a fost înaintat la gradul de general de brigadă.
41
• Mihai Cerkez, era locotenent în momentul detronării lui Cuza Vodă. A refuzat împreună cu toţi
ofițerii din regimentul colonelului Solomon, să jure credinţă guvernului provisoriu şi nu s-a supus decât în
urma abdicării Domnitorului. În războiul de independenţă din anii 1877-1878, a luat parte la luptele de la
Plevna, iar Osman-Paşa a predat sabia sa în mâinile sale. Înaintat la gradul de general, Mihai Cerkez s-a
distins şi la bătălia de la Smârdan conducând atacul. El era membru al Societăţii literare „Junimea”, la
înfiinţarea ei în Iaşi. A încetat din viaţă în anul 1884.
42
• Grigore Ipătescu, în anul 1866 a fost avansat la gradul de maior, în anul 1874 era colonel. A luat parte
la războiul de independență, din 1877-1878, fiind comandant al coloanei întîiu de atac la reduta Griviţa, unde
muriră maiorul Şonţu şi căpitanul Valter Mărăcineanu. În anul 1883 a ajuns general de brigadă în 1883, iar în
anul 1890, comandantul diviziei din Dobrogea. A încetat din viaţă în București, în anul 1895.
3. Destinul complotiștilor: oameni politici și militari

*
3.1. Oameni politici (politicieni)
Documentele și mărturiile de epocă relevă că principalii artizani ai complotului care a
condus la detronarea lui Cuza Vodă au fost: C.A.Rosetti, Ion C. Brătianu, Ion Ghika, Nicolae
Golescu, Eugeniu Carada, D.A.Sturdza.
*
43
• C.A.Rosetti, a continuat activitatea politică, a crezut că se va bucura de onorurile cuvenite pentru
fapta sa, dar a simțit în permanență o reținere a contemporanilor de a-i recunoaște „meritele”. Și-a păstrat
37
„Studii. Revistă de istorie”, nr.24, Editura Academiei R.S.R., București 1971, p.210.
38
Corneliu Șenchea, Glorii și păcate bucureștene, Editura „Ideea europeană”, București, 2011, p.78.
39
40
41
42
43
Dim.R.Rosetti, op.cit.,.161-162.
apucăturile de complotist, dar în noile condiții nu le-a putut fructifica după dorință. De aceea s-a integrat în
curentul culturii române, în plină afirmare, iar în 2 iunie 1867 s-a aflat printre fondatorii Societăţii Literare
44
Române (Academia Română de mai târziu).
După căderea guvernului liberal de la 1868, el a trecut iarăşi în opoziţie. N-a fost satisfăcut de modul prudent în
care Domnitorul Carol I privea şi promova la guvernarea ţării pe liberalii radicali. Astfel, în două rânduri s-a gândit că
ar fi fost bine să se repete „pozna” din noaptea de 10/11 februarie 1866. El a conceput, împreună cu alţi vechi
conspiratori, acţiunile împotriva lui Carol I din august 1870 şi martie 1871, menite să „bage frica în neamţ”, eventual
până la a-l determina să renunţe la tron. În acel context, în România s-a creat o stare de criză constituţională
care a condus la o situaţie-limită, gestionată duplicitar de primul ministru Ion Ghica și dezamorsată de înţeleptul bărbat
de stat Lascăr Catargiu. După o şedere de câţiva ani la Paris, s-a întors în ţară spre a organiza coaliţia de la
„MazarPaşa” care a atras după sine răsturnarea Partidului conservator. În anul 1875, s-a numărat, împreună cu Ion C.
Brătianu, printre fondatorii Partidului Naţional Liberal. În ajunul războiului de la 1877, el s-a arătat cel mai
înflăcărat partizan al intrării României în război, iar în lunile mai-august 1877 a fost primar al Capitalei.
Însă, de prietenia lui s-a ferit chiar Ion C. Brătianu, fost „tovarăș de conspirație”, care l -a păstrat şi
menţinut într-o funcţie înaltă, însă fără putere de decizie. În anul 1878, sub prezidenţia lui I. C. Brătianu a
ocupat portofoliul Ministerului de Interne, pe care l-a deținut între 26 martie-17 noiembrie 1878, când a devenit
„Prezident al Camerei”. Între 9 iunie 1881-25 ianuarie 1882 a fost iarăşi Ministru de Interne. Cu ocaziunea
revizuirii Constituţiei, din cauza unor abuzuri comise de unii liberali şi nepedepsite, C. A. Rosetti a dat
semnalul dizidenţei liberale. În guvernarea liberală de aproape 13 ani a fost preşedinte al Adunării Deputaţilor,
formată dintr-o majoritate parlamentară supusă voinţei „Vizirului”, fiind practic încremenit în postura invariabilă
de „revoluţionar de dragul revoluţiei”. A murit la 8 aprilie 1885, în Bucureşti, la vârsta de 69 de
ani.
 Ion C. Brătianu, 45 a fost onorat de noul regim, în următorii patru ani, cu mai multe mandate ministeriale.
Însă, și-a păstrat apucăturile de complotist, fiind arestat pentru complicitate în „revoluția” din anul 1870
împotriva lui Carol I, dar a fost eliberat la scurt timp. În anul 1876, ajutat de C.A. Rosetti, a format un cabinet
liberal, care a rămas la putere până în anul 1888. El a fost ministru într-o perioadă tumultuoasă din viața statului
român: războiul ruso-turc din anul 1877-1878 (războiul de independență), Congresul de la Berlin, formarea
Regatului Român, revizuirea Constituției etc. După anul 1883, cu ajutorul lui C.A. Rosetti, prietenul și
aliatul său politic, a fost singurul lider al liberalilor timp de aproape 40 de ani. În paralel cu activitatea politică și-a
afirmat și talentul de scriitor, fiind autor de pamflete politice în limba franceză, iar în anul 1885 a fost ales membru
de onoare al Academiei Române. În anul 1886, în timp ce era prim-ministru, împotriva lui a avut loc un atentat în
timp ce mergea agale pe jos, pe o stradă în București, împreună cu Constantin F. Robescu, deputat și viitor
primar al Capitalei. Atentatul a eșuat, iar agentul secret care i-a însoțit pe cei doi demnitari l-a arestat pe agresor.
A avut 8 copii cu Pia Brătianu: Florica (a murit la vârsta de 3 ani), Sabina (1863-1941, măritată cu
doctorul Constantin Cantacuzino), Ion (1864-1927, de cinci ori prim-ministru, cel mai mare om politic
și de stat al României), Constantin (1867-1950, inginer constructor și agronom, ultimul președinte al
Partidului Național Liberal), Vintilă (1867-1930, prim-ministru, primar modernizator al Capitalei), Maria
(1868-1945, mama poetului Ion Pillat), Tatiana (1870-1940) și Pia (1872-1946, căsătorită
Alimăneșteanu). A murit în 16 mai 1891, în satul Florica, județul Argeș.
46
• Ion Ghika, a devenit prim-ministru în guvernul format la 15 iulie 1866, având şi portofoliul
Ministerului de Interne, până la 2 martie 1867. Însă, natura sa neliniștită l-a făcut să participe și la mișcările
antidinastice din anii 1870-1871. În 18 decembrie 1870, după retragerea lui Manolache Costache Epureanu a
format un guvern, care a avut viață scurtă. A căzut cu mult zgomot în urma manifestaţiei din 11 martie 1871 de la
sala Slătineanu, organizată cu prilejul banchetului dat de colonia germană din București. Între anii 1881-1889, a
47
fost ministrul României la Londra. A murit în 7 mai 1897, la moșia lui de la Ghergani.
48
• Nicolae Golescu, la șase zile de la detronarea lui Cuza Vodă a fost numit inspector general al Gărzii
orăşeneşti, iar ulterior a fost ales deputat în Adunarea Constituantă care a promulgat, la 1 iulie 1866, Constituţia
prin care România a devenit monarhie constituţională . Între 1 mai 1868-16 noiembrie 1868, i-a succedat
fratelui său la conducerea Guvernului României, ocupând şi portofoliul Ministerului de Externe, iar după
încheierea mandatului a fost ales preşedinte al Senatului. În august 1870 s-a implicat în „revoluția de la
44 Marin Bucur, C. A. Rosetti, Mesianism și Donquijotism revoluționar, București, 1970; Vasile Netea, C. A.
Rosetti, București, 1970.
45
Stan Apostol, Ion C. Brătianu: Un promotor al liberalismului în România, Editura „Globus”, București, 1993;
Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura „Machiavelli”, București, 2007, p.102-106.
46
Nicolae C. Nicolescu, Enciclopedia șefilor de guvern ai României (1862-2006), Editura „Meronia”, București,
(2006), p.157-161.
47
48
Ploiești”, fiind arestat împreună cu alţi manifestanţi antimonarhici. În urma procesului desfăşurat la
Târgovişte, judecătorii au decis, în 17 octombrie 1870, ca participanţii civili să fie declaraţi nevinovaţi.
În ultima parte a vieţii a activat în Parlament, devenind şi vicepreşedinte al Adunării Deputaţilor, iar în 24 mai
1875 s-a numărat printre fondatorii Partidului Naţional Liberal. 49 A încetat din viaţă în 10 decembrie 1877,
la vârsta de 67 de ani.
50
• Gheorghe C. Filipescu, (demisionat din armată în anul 1863) după urcarea pe tron a principelui
Carol I a fost numit mareşal al Curţii Atleței Sale Principelui Carol I, ocupând această înaltă demnitate până
în anul 1874. Atunci a fost trimis ca agent al ţării la Sankt-Petersburg, păstrând acest post până în anul 1876
când a demisionat în urma retragerii guvernului Lascăr Catargiu.
51
• Eugeniu Carada, în martie 1866 s-a întors în țară, pregătind venirea lui Carol de Hohenzollern.
A fost ales în Consiliul comunal al Capitalei, a devenit ajutor de primar, iar în anul 1867 a fost ales deputat
al Colegiului al 3-lea de Ilfov şi secretar al Adunării. În anul 1869, Eugeniu Carada (zis Turcul) a fost ales
din nou, ca liberal, la acelaşi colegiu, dar n-a fost „proclamat” de către biroul electoral. Cu toate aceste
„onoruri” din partea noului regim politic, în anul 1870, împreună cu alți reprezentanți de marcă ai mișcării
unionist-liberale, a organizat o „revoltă națională”, cu scopul răsturnării principelui Carol I. Însă, din
motive încă nelămurite, a transmis prin telegraf mesaje pentru oprirea revoltei. În noaptea de 7/8 august
1870, către orele 3 dimineața, căpitanul Alexandru Candiano-Popescu, nerespectând cererea lui
Eugeniu Carada, a declanșat „revolta la Ploiești”, cunoscută sub numele de „Republica de la Ploiești”.
Deși a fost organizatorul acțiunii la nivel național, Eugeniu Carada a sosit personal la Ploiești și i-a convins
pe liderii mișcării republicane să înceteze acțiunile. A fost dat în judecată ca „autor intelectual” al mişcării
împreună cu alţii, dar a fost achitat de către juraţii din Târgovişte.
În anul 1871 a părăsit redacţiunea „Românului” şi s-a stabilit în Paris de unde nu s-a întors decât în
timpul războiului de independenţă. În anul 1877, alături de Ion C. Brătianu, adunat oameni pentru armată,
a procurat acesteia armamentul necesar și a asigurat proviziile. Mai târziu a fost răsplătit cu medalia
„Trecerii Dunării”, singura distincție pe care a primit-o de-a lungul vieții.
În 1880, alături de Ion C.Brătianu, a înființat Banca Națională a României. El însuși a mers la
Paris pentru a supraveghea tipărirea biletelor, a organizat numeroase filiale și centre în toată țara. Tot în
anul 1880, a fost numit, împreună cu D. A.Sturdza, E. Stătescu, I. Kalenderu, comisar princiar însărcinat cu
supravegherea Administrațiunii răscumpărării căilor ferate, iar în anul 1881 a fost numit director şi vice-
guvernator al Băncii Naţionale, dar a demisionat peste trei luni fără a fi intrat în funcţiune.
În anul 1883 a fost ales de acţionari Director al Băncii Naţionale, iar în anul 1883 a fost numit membru
în Consiliu de administraţie al Căilor Ferate Române, însărcinare pe care a ocupat-o până în anul 1886, când
a demisionat.
52
Și-a investit o mare parte din avere în lupta românilor din Transilvania. A subvenționat ziare, reviste
și cărți, a contribuit la construirea unor școli și biserici, a plătit cauțiunile revoluționarilor din Transilvania și
procesele lor. A pregătit și opinia internațională pentru unire prin articolele publicate în străinătate și prin
propaganda făcută de prietenii săi de peste hotare. A murit în București, în 10 februarie 1910.
53
• D.A.Sturdza, după urcarea pe tronul României a prințului Carol I a activat în Reprezentanţa
Naţională, fiind şi titularul câtorva ministere în mai multe guverne liberale: Agricultură, Comerţ, Lucrări
Publice. Totodată, a fost trimis ca agent diplomatic al României la Constantinopol (3 decembrie 1868 - 18
decembrie 1870). Treptat, a devenit anticarlist, publicând în presa străină câteva articole injurioase la
adresa Domnitorului Carol I. A fost membru fondator al Partidului Naţional Liberal (24 mai 1875),54 iar în
lunga „guvernare Brătianu” a ocupat portofoliul câtorva ministere. După moartea fraţilor Brătianu, a
devenit preşedinte al Partidului Naţional Liberal, iar în perioada 1892-1908 n-a făcut altceva decât să
asigure „interimatul” şi „să facă trecerea” de la Ion Brătianu-tatăl la Ion Brătianu-fiul. Din anul 1871
a fost membru al Secţiei de Ştiinţe Istorice a Academiei Române, între anii 1882-1884 preşedinte al acestui
înalt for ştiinţific, iar din anul 1885 până în anul 1914, secretar general al aceleiaşi instituţii. A publicat
lucrări de specialitate și a pus bazele Societății Numismatice Române, al cărei președinte de onoare a fost.
49
Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, p.336-338.
50
51
52
Vezi, pe larg, Constant Răutu, Eugeniu Carada. Omul și opera (1836-1910), Editura „Ramuri”, Craiova, în 1944.
53
54
Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura „Meronia”, Bucureşti, 2003,
p.198-203; Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura „Machiavelli”, Bucureşti, 2007, p.660-664.
Spre sfârşitul activităţii politice, în sânul Partidului Național Liberal s-a format o grupare denumită
„Oculta”, condusă de Eugeniu Carada, guvernatorul Băncii Naționale. Aceasta a acţionat pentru
înlăturarea lui de la conducerea partidului și desemnarea în acea funcție a lui Ionel Brătianu. Astfel, a trăit
într-un continuă neliniște sufletească, având tot mai des accese prelungite de nervi, simțindu-se torturat de
Eugeniu Carada. Ziarul „Poporanismul” avea să relateze că în şedinţele Consiliului de Miniştri,
D.A.Sturdza începea să plângă şi chiar umbla în patru labe pe sub masă, lătrând la un Carada imaginar.
Fapta lui ticăloasă l-a urmărit toată viața.
A ținut ascunsă arhiva lui Cuza Vodă în vederea falsificării adevărului istoric asupra domniei acestuia.
55
În anul 1892 a susținut că detronarea s-a făcut „cu aprobarea întregii țări”. Această afirmație a fost
contrazisă de G. Mârzescu, membru al Partidului liberal, dar susținător al lui Cuza Vodă, care a afirmat că
56
„Poporul român a fost străin și chiar surprins când a aflat în zori de ziuă această răsturnare nocturnă”. În
anul 1903 ziarul bucureștean „Țara” a publicat un articol sub titlul „Trădarea lui Sturdza față de Cuza”,
în care a reluat povestirea faptelor de trădare ale lui Dimitrie A. Sturdza. În octombrie 1908, s-a anunţat în
mod oficial că primul ministru era grav bolnav şi va fi tratat la un sanatoriu de boli nervoase din străinătate.
În 11 ianuarie 1909, la Congresul Partidului Liberal a fost desemnat Ionel Brătianu în funcţia de preşedinte
al partidului, iar activitatea lui politică a luat sfârşit. Abia în anul 1912 a predat arhiva lui Ion Bianu,
directorul Bibliotecii Academiei Române, recomandându-i s-o pună la dispoziția marelui public mult mai
târziu. A murit în 8 octombrie 1914, la vârsta de 81 de ani.
Fiul său, colonelul Alexandru Sturdza, avea să trădeze în primul război mondial, trecând la nemți în anul
1917 cu planurile de luptă ale Armatei române.57 Arhiva a devenit astfel accesibilă abia la 23 ianuarie 1928,
după moartea lui D.A. Sturdza și a lui Ionel Brătianu, fiul complotistului Ion C. Brătianu.
• Theodor C. Văcărescu,58 (demisionat din armată în anul 1864), în 12 februarie 1866 a fost numit
prefect la Prahova cu însărcinarea de a trece peste frontieră la Braşov, pe „detronatul Domnitor Cuza”. În
anul 1870, guvernul l-a trimis în misiune la Berlin, „comisar extraordinar în cestiunea drumurilor de fer
Stronsberg”. Acolo a descoperit şi a raportat guvernului dispariţia depozitului de 371/2 milioane lei, capital
garantat de guvernul român, care trebuia să servească la terminarea construcţiei acelui drum de fier şi care a
fost deturnt de la destinaţia lui. În 20 iulie 1871, a fost numit agent diplomatic al ţării în Serbia.
În septembrie 1872, cu prilejul înfiinţării miliţiilor, prevăzute de legea organică a puterii armate, în
calitate de fost ofițer, a fost numit locotenent în miliţiile călări, iar în iunie 1873, Domnitorul Carol I l-a
chemat pe lângă persoana sa, în funcţia de mareşal al Curţii Domneşti. În octombrie 1876, însoţi, ca
reprezentant al Curţii Domnitorului, pe primul Ministru, Ioan Brătianu, şi pe Ministrul de rezbel, colonelul
Slăniceanu, în misiunea pe lângă împăratul Rusiei, Alexandru al II-lea la Livadia, unde se stabiliră bazele
înţelegerii pentru trecerea oştirilor ruseşti prin România. A luat parte la războiul de independență, în calitate
de căpitan miliţian, ataşat marelui cartier general al armatei române. El a trecut Dunărea şi a participat la
luptele din jurul Plevnei. În 8 Aprilie 1881, a fost trecut ca locotenent-colonel în rezervă şi în octombrie
1882 a fost numit ministru pe lângă curţile din Bruxelles şi din Haga. În 28 ianuarie 1885 a fost numit
„trimis extraordinar şi Ministru plenipotenţiar la Roma”, dar în 31 August 1885 a demisionat pentru motive
private. În anul 1886 a publicat volumul I-iu şi în 1887 volumul al 2-lea al scrierii istorice Luptele Românilor
în rezbelul din 1877-78, operă care a fost premiată de Academia română. În 1 iulie 1888 a fost numit „trimis
extraordinar şi Ministru plenipotenţiar pe lângă curtea din Viena”, post în care a funcţionat până în 1 iulie
1891. A făcut parte în nenumărate rânduri din parlament, ca deputat şi senator.
59
• Anton Arion, jurist și om politic liberal, în anul 1866 a ajuns deputat în Adunarea Constituantă şi
Comisar Extraordinar al Guvernului. A fost de mai multe ori ministru al Justiţiei în guvernele conduse de
Ştefan Golescu (19- 29 august 1867, 13 noiembrie 1867 - 29 aprilie 1868) şi Nicolae Golescu (1
mai - 2 noiembrie 1868); în această calitate a făcut o serie de schimbări la nivelul tribunalelor judeţene şi,
mai ales, a înfiinţat curţi de judecată cu juraţi în oraşele reşedinţă de judeţ, pentru „garantarea unei bune
administraţiuni a justiţiei”. Ca ministru de Interne (12 august - 2 noiembrie 1868, ad interim şi 2-16
noiembrie 1868) a pus în aplicare „Legea privind organizarea puterii armate în România”, adoptată în iulie
1868. A murit în anul 1897.
55
D.A.Sturdza, Istoria și conservatorii. Discurs..., București, 1892. p.18.
56
G. Mârzescu, Martirii de la 48 și Salvatorii de la 66, București, 1878, p. 11.
57
Vezi, pe larg, Petre Otu şi Maria Georgescu, Radiografia unei trădări. Cazul colonelului Sturdza, Editura Militară,
Bucureşti, 2011.
58
59
Dicţionar biografic de istorie a României, coordonator Stan Stoica, Editura „Meronia”, Bucureşti, 2008.
*
3.2. Militarii
Cei mai cunoscuți militari care l-au trădat pe Cuza Vodă au fost: colonelul Nicolae
Haralambie, colonelul Nicolae Zefkari, maiorul Dimitrie Lecca, colonelul Dimitrie Kretzulrscu,
căpitanul Alexandru Candiano-Popescu, căpitanul Pilat Constantin, căpitanul Costescu Anton,
căpitanul Lipoianu Alexandru.
60
• Nicolae Haralambie, după suirea pe tron a Principelui Carol I, având gradul de colonel, a ocupat,
la 6 August 1866, portofoliul Ministerului de Rezbel în cabinetul Ion Ghika; a păstrat această funcție până la
8 februarie 1867, când a demisionat din acel minister, iar în octombrie 1867 a demisionat şi din armată. După
această demisie s-a ţinut cu desăvârşire departe de toate luptele politice, cu toate că prin situaţia eminentă pe
care o avusese, putea se aspire la cele mai înalte demnităţi în Stat.
În timpul războiului de independență (1877-1878), a fost chemat în activitate, înălţat la gradul de
general de brigadă şi a luat comanda Corpului al 2-a de armată, apoi comanda Corpului de Vest. S-a distins
la atacul Inovei şi a Smârdanului. Prin faptele de vitejie din războiul de independenţă, a sperat că îşi va
răscumpăra actul de trădare, dar va fi cuprins de remuşcări spre sfârşitul vieţii.
Considerând că pentru faptele sale de vitejie din acest conflict şi-a răscumpărat trecutul, Nicolae
Haralambie s-a implicat în politică. A fost ales senator, apoi a făcut parte din coaliţia care a acţionat pentru
răsturnarea guvernului Ion C. Brătianu, denumită „Opoziţia Unită”. Însă, rolul său pe scena politică a fost
mai degrabă pasager, căci nu s-a evidenţiat cu nimic deosebit în activitatea de politician.61
În memoriile sale, Constantin Argetoianu, înrudit prin mamă cu familia Haralambie, a schiţat un
portret al generalului complotist: „Pe generalul Haralambie l-am cunoscut bine. Trăia în Bucureşti, unde a
jucat rolul istoric ştiut la detronarea lui Cuza...Îmi aduc aminte de dânsul ca un om îmbătrânit înainte de
vreme, ca de un om ros de remuşcare: conştiinţa nu l-a absolvit niciodată pe deplin pentru actul de trădare
faţă de prietenul şi binevoitorul lui”. A murit în București, în 8 aprilie 1908, iar la înmormântarea sa în
cimitirul Bellu au vorbit generalul Coandă (din partea Armatei), Dimitrie A.Sturza (din partea guvernului) şi
Costescu Comăneanu (vicepreşedinte al Senatului). Aceștia au încercat să-l apere de acuzaţia potrivit căreia
şi-a călcat jurământul militar şi a contribuit la detronarea lui Cuza (din pasiune pentru o doamnă liberală).
• Alexandru Zefkari,62 fostul comandant al garnizoanei București (având gradul de maior), a fost înaintat
în anul 1869 la gradul de colonel, iar în anul 1875 la gradul de general de brigadă. În timpul războiului de
independenţă (1877-78) a fost ataşat pe lângă Marele Cartier General al Comandamentului rusesc.
• Câlinescu Athanasie,63 a fost liberat din armată la 1869, iar în anul 1880 a fost avansat la gradul de
general de brigadă în reservă; În anul 1883 a fost numit inspector general al guardei naţionale, funcție
deținută până la desfiinţarea acesteia.
• Dimitrie Lecca,64 în 11 februarie 1866 era Ministru de războiu, deținând acest portofoliu până în 11 mai 1866,
când a fost avansat la gradul de lt.colonel şi i a primit comanda Regimentului 7 din linie. În anul 1876, a fost ales
deputat de oraşul Bacău, și, în acelaşi timp, vice-preşedinte al Camerei. În timpul războiului de independenţă a fost
numit comandant al Diviziunii a 4-a, şi luă parte la luptele de la Lom-Palanca, Smârdan, Vidin. Dimitrie Lecca a mai
fost ministru de Rezbel şi de la 11 iulie 1879 până la 29 Aprilie 1880, având gradul de colonel. Apoi a fost înălţat la
gradul de general, reluându-și locul în Cameră, iar dar mai târziu i s-a dat comandamentul Diviziei a 4-a. În anul 1883, a
fost ales Preşedinte al Camerei, ocupând această demnitate până la moartea sa. A încetat din viaţă subit, la Radomireşti
(Bacău), în 4 iulie 1888, când încă nu împlinise vârsta de 60 de ani!
65
• Dimitrie Kretzulescu, fostul şef al Diviziei teritoriale cu reşedinţa în București, a fost trecut în
neactivitate în anul 1869. În anul 1870 a fost reprimit în activitate, iar în 1 ianuarie 1871 a fost înaintat la
gradul de general de divizie. Peste câteva luni a fost trecut iarăşi neactivitate şi apoi la pensie. A încetat din
viaţă în 12 aprilie 1874.
66
• Alexandru Candiano-Popescu, în anul 1867 a demisionat din armată, a fost ales deputat şi a fondat
două ziare: Perseverenţa și Democraţia în care apăra idei democratice înaintate. În memoriile sale, a justificat
60
61
Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura „Machiavelli”, Bucureşti, 2007, p. 351-353.
62
63
64
65
66
astfel participarea la complotul împotriva lui Cuza Vodă: În memoriile sale el își justifică astfel acțiunea:
„Politicienii, cum am mai zis mai sus, aveau și interese de stat și interese personale ca să răstoarne pe Cuza.
Interesul meu personal era ca dânsul să stea pe tron cât mai mult. Dar interesul meu nu se potrivea cu cel
obștesc. Mie îmi mergea bine, țării însă îi mergea rău. […] Cu sufletul înecat în amărăciune și în mâhnire,
am intrat în conspirație împins de cea mai desăvârșită dezinteresare și împlinind cea mai grozavă jertfă pe
care un om poate să o împlinească. […] Câte nopți n-am dormit! Ce chin, ce luptă înverșunată s-a petrecut cu
mine! Trebuia să mă hotărăsc. Am ales țara.”
67
Fiind agitator politic foarte îndrăzneţ, Candiano-Popescu a fost închis de trei ori în temniţă. În anul
1868 a fost arestat în Ungaria şi închis în cetatea Arad mai multe săptămâni ca agitator Daco-Român. În anul
1870, fiind deputat, a luat parte în oraşul Ploiești la „insurecţia” care avea ca scop răsturnarea dinastiei
Hohenzollern. Mişcarea revoluţionară este însă înăbuşită şi Candiano-Popescu arestat dinpreună cu 40 alţi
acuzaţi și dat în judecata juraţilor, dar a fost achitat de Curtea din Târgovişte.
În 24 mai 1875 și-a pus semnătura, alături de Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, A.G. Golescu,
Gheorghe Vernescu, Tache Anastasiu, C. Fusea, Alexandru Candiano-Popescu, Anastase Stolojan, Gheorghe
Chitu, C.G. Pascov și N.C. Furculescu, pe un program politic care atesta fondarea Partidului Național
Liberal.
În anul 1877, la izbucnirea războiului contra Turciei, Candiano-Popescu, deşi era deputat, s-a înrolat în
armată, a luat parte la asaltul redutei Griviţa 1, conducând Batalionul al II-lea de vânători, drept pentru care a
fost decorat cu ordinul Sfântu Gheorghe de către împăratul Rusiei. Pentru comportarea eroică avută la
comanda Batalionului 2 Vânători, generalul Alexandru Cernat, ministrul de război, l-a citat pe ordin de zi
al armatei, apreciind că acesta, înrolat ca voluntar în război, s-a oferit să conducă batalionul „nefiind chemat
la comanda acestuia”. Pentru faptele sale de arme a fost avansat la gradul de locotenent-colonel și decorat
cu înalte ordine și medalii. În anul 1879 a devenit prefect al poliției Bucureștiului timp de 4 luni.
Deși participase la mișcarea antidinastică, între anii 1880-1892 el a fost adjutant al regelui Carol I.
Această numire a fost comentată de Mihai Eminescu în ,,Timpul” din 9 decembrie 1880: „Când un om ce,
după propria sa mărturisire, soldat fiind, a luat parte la răsturnarea suveranului său și care, după știința
tuturor, a proclamat răsturnarea domnitorului la Ploiești, devine sub domnul Brătianu adjutant domnesc,
atașat ca om de încredere pe lângă suveranul pe care a voit să-l răstoarne, domnul Brătianu va permite tuturor
rebelilor libertatea de-a conchide că impunitatea unui atentat la siguranța statului și a formei de guvernamânt
e, sub domnia sa, un titlu de recomandație pentru a înainta pe scara ierarhiei sociale.”
Alexandru Candiano-Popescu a îndeplinit funcția de adjutant al regelui Carol I vreme de 12 ani. În anul
1879 a fost numit prefect de Poliţie al Capitalei, funcție deținută timp de 4 luni, iar în anul 1894 a fost înaintat la
gradul de general de brigadă în arma cavaleriei. A murit subit, la Târgoviște, în 25 iunie 1901, în contextul
unei drame familiale cauzate de fiul său Alexandru-Ștefan.
• Pilat Constantin,68 unul dintre cei trei ofiţeri care au intrat în iatacul lui Cuza Vodă și l-au obligat să
semneze abdicarea, în anul 1870 a plecat în Franța (Francia), s-a angajat în armata franceză, şi a luat parte la
războiul contra Germaniei. Fiind înrolat fără autorizarea guvernului, a fost şters din controale. În anul 1877,
izbucnind războiul între România şi Turcia, a fost reprimit în oştire cu gradul de locotenent-colonel şi
avansat, în anul 1877, la gradul de colonel. În timpul războiului a fost sub-şef de Stat-major. În anul 1883 a
fost înaintat la gradul de general de brigadă, în anul 1893 a comandat diviziunea din Dobrogea, iar în anul
1896 pe cea din Galați, unde se găsea și în anul 1898.
• Costescu Anton,69 unul dintre cei trei ofiţeri care au intrat în iatacul lui Cuza Vodă și l-au obligat să
semneze abdicarea, a fost înaintat, în anul 1867, la gradul de maior, iar în anul 1870 la gradul de locotenent-
colonel. În anul 1877, a fost numit în funcția de comandant al Regimentului de artilerie din garnizoana Iaşi.
A murit în orașul Iași, în anul 1889.
• Lipoianu Alexandru,70 unul dintre cei trei ofiţeri care au intrat în iatacul lui Cuza Vodă și l-au
obligat să semneze abdicarea, a fost înaintat în 10 mai 1866 la gradul de maior, însă în anul 1867 a fost pus
în neactivitate. În anul 1868 a fost rechemat la „front”, a înaintat până la gradul de colonel şi apoi a
dimisionat. A ocupat şi mai multe funcţiuni civile sub diferitele guverne liberale, precum: prefect de judeţ şi
director al Poştelor şi Telegrafelor.
67
Vezi, pe larg, Alexandru Candiano-Popescu, Amintiri din viața-mi, Nota asupra ediției, adnotări, transcrierea și
îngrijirea textului de prof.univ.dr. Constantin Corbu, Editura „Eminescu”, vol.I (1998), vol.II (1999).
68
69
70
• Gheorghe Anghelescu,71 maior din anul 1865 (francmason), în anul 1870 a ajuns colonel. În timpul
războiului de Independență a comandat cu gradul de colonel Divizia 3-a la atacul de la Grivitza, şi la Plevna,
iar cu gradul de general de brigadă, Divizia 4-a de infanterie la Smârdan-Vidin. Din 25 ianuarie 1882 a fost
câteva luni ministru de resbel în cabinetul de sub presidenţia lui Ion Brătianu; în anul 1891 a fost înaintat la
gradul de general de divizie, comandant al Corpului i-iu de armată. În anul 1894 s-a retras din armată, în
urma „punerii sale în disponibilitate”. În anul 1895 a fost ales senator.
• Gheorghe Slăniceanu,72 căpitan (francmason), maior din anul 1864, colonel în anul 1870 și general
în anul 1880. În timpul războiului de independență (1877-78) fiind şef de stat-major, a fost numit comandant
al Corpului de observaţiune pe Isker. A fost însărcinat cu atacul Rahovei, trupele de sub comanda lui s-au
distins cu deosebire la 7 noiembrie 1877. Fiind colonel, Gheorghe Slăniceanu a fost ministru de rezbel în
perioada 26 aprilie 1876-2 aprilie 1877, apoi în perioada 20 aprilie 1880-9 iunie 1881.
• Constantin Budişteanu, 73 căpitan în anul 1866 (francmason), a fost avansat în anul 1867 la gradul de
maior, iar în anul 1876 la gradul de colonel. S-a distins pe câmpul de luptă în războiul de independenţă
(1877-1878). Fiind numit comandant al Brigadei 2-a de infanterie din Corpul I-iia de armată, a fost greu rănit
pe când îndrepta focul soldaţilor la atacul Plevnei de la vestul redutei (octombrie 1877). În anul 1883 a fost
înaintat la gradul de general de brigade, iar în anul 1892 la gradul de general de divisie. În octombrie 1895 a
intrat în Ministerul liberal de sub președinţia lui Dim.Sturza ca ministru de resbel, până în 25 noiembrie
1896. În 1 aprilie 1897, a demisionat din armată, spre a trece la pensie.
• Mihai Radu,74 căpitan în 10 februarie 1866, în anul 1867 a fost avansat la gradul de maior. Însă, în
anul 1869 a demisionat din armată. Peste câţiva ani, a intrat în administraţie, iar în anul 1876 a fost numit
prefect al judeţului Brăila. A ocupat acel post până după izbucnirea războiului de independență, când a fost
chemat la București, iar în anul 1878 i s-a încredinţat Prefectura Poliţiei Capitalei. În anul 1884, a fost
avansat la gradul de general de brigadă și trecut în rezervă. În 2 februarie 1885 a fost numit Ministru al
Lucrărilor publice. A îndeplinit acea funcție până în 17 octombrie 1886, când a trecut la Interne, în cabinetul
de sub presidenţia lui Ion Brătianu. A ocupat acel post până în 1 martie 1888, când a demisionat. A murit în
8 aprilie 1894.
• Berendei Anton,75 (locotenent în 11 februarie 1866), era maior în anul 1868 și colonel în anul 1877. În anul
1885, a fost înaintat la gradul de general de brigadă și a condus lucrările de fortificaţii din jurul Bucureștilor, fiind numit
inspector general al Geniului. În anul 1895, a fost înaintat la gradul de general de divizie, încredințându-i-se
comandamentul Diviziei din Craiova. A fost în diferite rânduri secretar general al Ministerului de Resbel, iar în timpul
războiului de independenţă a fost însărcinat cu stabilirea podului peste Dunăre şi a luat parte la luptele din faţa Plevnei
unde comanda Geniul. În 25 noiembrie 1896 a intrat în ministerul de sub președinția lui P.S.Aurelian, luând portofoliul
„resbelului”, pe care-l deţinea și în anul 1898, în cabinetul condus de Dimitrie Sturdza.
• Grigore Serrurie,76 a devenit unul din membrii devotaţi ai partidului liberal. A fost amestecat în mişcările
revoluţionare de la 1848, 1866, 1871. A făcut parte ca deputat din toate Camerile liberale până în anul 1888, şi a
fost adesea membru în Consiliul comunal al Bucureștilor. A încetat din viaţă în București, în ianuarie 1892.
• Ștefan Fâlcoianu,77 în anul 1869 a fost trecut în neactivitate, însă în aprilie 1877 a reintrat în
activitate, cu gradul de colonel. După izbucnirea războiului de independență, colonelul Barozzi a fost chemat
în funcţia de secretar general al Ministerului de Resbel. Astfel, Ştefan Fălcoianu a fost numit şef de Stat-
major general al armatei române de operaţiune. În această calitate, el a format coloanele de atac înaintea
Plevnei, înaintea Vidinului; a negociat predarea Vidinului, a subscris convenţiunea de predare a acestei cetăţi
către armata română. În anul 1883 a fost înaintat la gradul de general de brigadă, iar în 23 iunie 1884 a fost
numit ministru de resbel în cabinetul Ion Brătianu. A deținut această funcție până în 13 ianuarie 1886, când a
dimisionat din funcţiunea de ministru. În anul 1892 a fost înaintat la gradul de general de divizie, reluându-și
funcția de şef al Marelui stat-major al armatei. În anul 1895 a trecut la pensie.
• Ipătescu Grigore,78 a ajuns maior în anul 1866, colonel în anul 1874 și general de brigadă în anul 1883. A
luat parte la războiul de independenţei din anii 1877-1878, fiind comandant al coloanei înîiu de atac la reduta
71
72
73
74
75
76
77
78
Griviţa, unde muriră maiorul Şonţu şi căpitanul Valter Mărăcineanu. În anul 1890, a fost numit comandant al
Diviziei din Dobrogea. A încetat din viaţă în București în anul 1895.
În 1898, I.G.Valentineanu, fostul șef al Siguranței Statului, i-a prezentat astfel pe „conspiratorii
militari”:79
- Colonel Haralambie, astăzi general pensionar;
- colonelul Dimitrie Crezzulescu, mort general;
- colonel T. Călinescu, general în retragere;
- maiorul D. Leca, mort general;
- căpitan Lipoenu, astăzi colonel în retragere;
- căpitanul Mălinescu, mort prin sinucidere;
- căpitan Pilat, astăzi general-comandant;
- capitan Handoca, astăzi major în retragere;
- colonel Berendei, astăzi general ministru de resbel;
- colonel Georgiu;
- căpitan Costescu, mort colonel;
- căpitan Candiano Popescu, general aghiotant al regelui Carol.
Deci, ceilalți au fost „auxiliari”, adică nedorita „carne de tun”.
I.G.Valentineanu, avea să scrie că: „în istoria națiunei române, numele lui Alexandru Ioan Cuza va ocupa una
din paginele cele mai frumoase, și se va cita alături cu al Domnilor mari cari au ilustrat țara și Domnia
Română. Cuza a fost un Domn mare. Meritele pentru patrie și românism, îi asigură gloria și nemurirea”.80
În loc de concluzii:
La 14 ani de la producerea evenimentului, gazetarul Mihai Eminescu avea să scrie că respectiva

conspiraţie „n-ar fi izbutit nicicând dacă o seamă de naturi criminale, care spre ruşinea ţării şi a oştirii,
făceau parte din puterea armată, n-ar fi ridicat cu laşitate mâna lor nelegiuită contra Domnului ţării”. El a
afirmat că „Dacă vom cerceta istoria răsturnării lui Cuza, vom afla că aproape toţi conspiratorii răsturnării
lui Cuza, afară de câţiva amăgiţi, erau străini. Străinii au adus un străin”; „poporul românesc nu e capabil
nici de trădare, nici de infamie (11 februarie n-au fost românii, Candiano grec, Pilat grec, Leca bulgar)”.81
De asemenea, a apreciat că „Actul de la 11 februarie, participarea gardei Palatului la răsturnarea
Domnitorului, a fost o infamie și o lașitate”, fiind convins că „Vor trece veacuri și nu va exista român
căruia să nu-i crape obrazul de rușine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina 11 februarie”.
79
80
81
Mihai Eminescu, Fragmentarium, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, București, 1981, p.563.
Alexandru Ioan Cuza va rămâne veşnic în

amintirea noastră
Zenovia Zamfir
Istoria, cea dintâi carte a unei naţii, cum afirma Nicolae Bălcescu, este o poveste apropiată de
adevăr despre ceea ce a fost altădată, istoria este trecutul, prezentul şi viitorul unui popor.Cine nu îşi
cunoaşte istoria şi nu îşi respectă înaintaşii este ca un copil care nu- şi cunoaşte părinţii, doar
cunoscând trecutul vom putea construi viitorul.
Anul acesta când se împlinesc 200 de ani de la naşterea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, putem
spune că a fost unul dintre oamenii care au marcat puternic istoria modernă a României.Ales domn al
Moldovei la 5 ianuarie 1859 şi apoi domn al Ţării Româneşti, pe 24 ianuarie, este primul domn al statului ce
va deveni la 1918 România Mare. Alexandru Ioan Cuza s-a născut la Bârlad, fiind fiul ispravnicului Ioan
Cuza, şi al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei de origini fanariote.
Aparţinând clasei tradiţionale de boieri din Moldova primeşte o educaţie europeană şi devine ofiţer în
armata moldovenească, ajungând la rangul de colonel.În anul 1844 s-a căsătorit cu Elena Rosetti, fiica
postelnicului Iordache Rosetti-Solescu .La mişcarea revoluţionară de la 1848, tânărul Cuza a participat activ
în lupta pentru unirea Principatelor.Ca urmare a înclinaţiilor liberale manifestate în timpul evenimentelor,
este luat prizonier şi transportat la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic.În timpul domniei
Prinţului Grigore Alexandru Ghica , a fost numit ministru de război şi a reprezentat oraşul Galaţi în divanul
ad- hoc de la Iaşi. Unirea celor trei mari principate, Moldova, Muntenia şi Transilvania, într-un singur stat a
fost dezideratul istoric al românilor. La începutul anului 1859, marile puteri europene care decideau asupra
soartei principatelor stabiliseră alegeri pentru domnitori, atât în Moldova, cât în Ţara Românească. Membrii
Partidei Naţionale, care militau pentru unire, şi care se opuneau venirii unui prinţ străin , l- au nominalizat ca
domn în cele două Principate, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza.
În 24 ianuarie 1859, populaţia strânsă în jurul Dealului Mitropoliei a primit vestea alegerii lui
Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei şi Ţării Româneşti cu cea mai mare bucurie.
Mihail Kogalniceanu afirma în discursul adresat domnitorului după alegere:
"Alegându-te pe tine domn... am voit să arătăm lumei aceea ce toată ţara doreşte: la legi noi, om nou...
Fii dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrarul! Fă ca legea să fie tare, iar tu, Maria Ta, ca domn,
fii bun, fii blând; fii bun mai ales cu aceia pentru care mai toţi domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi. Nu
uita că dacă cincizeci de deputaţi te-au ales domn, însă ai să domneşti peste două milioane de oameni!"
Ziarul Românul din 27 ianuarie 1859, scria despre acest moment fericit: ''... Nu se auzeau în toată
capitala decât cele mai vii demonstraţii de bucurie... singurul spectacol care se vedea pe toate uliţele, pe la
toate răspântiile, pe toate locurile publice ale Bucureştilor. Fraţii noştri ţărani... strigau acum cu toată puterea
energică a sufletelor lor: Să trăiască Cuza! Să trăiască Domnul nostru! Se aruncau unii în braţele altora, fără
deosebire de condiţii, ca şi cum toţi, în general, ar fi scăpat de jugul cel mai apăsător''.În cei 7 ani de
domnie,cu toată opoziţia boierimii, a marii burghezii şi a Bisericii, Cuza a iniţiat împreună cu primul său
ministru Mihail Kogălniceanu reforme interne importante:
 reforma fiscală în 1861, prin care se instituia impozitul personal şi cel funciar
 secularizarea averilor mănăstireşti în 1863, cu scopul de a trece in proprietatea statului marile
averi ale bisericilor şi mănăstirilor
 legea rurală din 1864, prin care au fost împroprietătiţi peste 400 de mii de ţărani şi alţi 60 de
mii au primit locuri de casă si grădini; reforma agrară a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale
şi a reprezentat unul din cele mai însemnate momente din istoria României moderne.
În timpul domniei sale a fost reformată şi justiţia, au fost concepute o nouă lege electorală, Codul Civil
şi Codul Penal inspirat de legislaţia franceză, învăţământul primar a devenit obligatoriu şi s-au înfiinţat
Universitatea de la Iaşi în 1860, cea din Bucureşti în 1864 şi a fost organizată Armata naţională.Dincolo de
realizările pe plan politic, administrativ şi economic, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a rămas în conştiinţa
contemporanilor astfel:
„Un bărbat de statură mijlocie, însă arătos, cu o înfăţişare plăcută şi ademenitoare. Manierele lui erau
distinse, ceea ce nu puţin îi ajuta în izbânzile sale diplomatice”, este portrerul făcut domnitorului de
Bolintineanu în volumul ”Viaţa lui Cuza”.Deasemenea..”Când îl atingeai, niciodată nu-ţi rămânea dator cu
răspunsul. El era foarte sincer, şi prieten adevărat; dar şi către cine nu-i plăcea, se arăta îndată, căci el nu ştia
să se prefacă. El nu iubea pompa şi arătările exterioare şi făcea foarte puţin caz de ovaţii şi de sărbătoriri, pe
care, cele mai de multe ori, le ştia că sunt de comandă.Era nelacom de bani, şi cea mai bună dovadă despre
aceasta este că, după cum spune Bolintineanu, el a fost unul din domnii ce au ieşit din domnie, fără să fi
făcut avere mare”, relatează A.D. Xenopol în volumul XIII din ”Istoria Românilor din Dacia Traiană”,
volum dedicat domniei lui Cuza.
Referindu-se la calităţile excepţionale ale noului domn, Jaques Poumay, consulul Belgiei în Principate,
afirma următoarele: „Prinţul, în vârstă doar de 38 de ani, este înalt, zvelt, blond, cu ochi luminoşi şi privire
hotărâtă, cu maniere alese şi cu un fel de a fi spiritual, original, agreabil, deşi mai tot timpul serios. Este un
soldat minunat, care poartă cu graţie uniforma şi vorbeşte cu multă acurateţe italiana şi franceza. Face asupra
tuturor o impresie excelentă; este sincer în conversaţie şi nu ascunde defel dificultăţile poziţiei sale (…). Este
un om al onoarei şi plin de energie, aşa cum o dovedesc cu prisosinţă funcţiile sale anterioare (…). El declară
în mod deliberat celor ce vor să-l asculte că nu doreşte decât independenţa ţării sale”.
La numai câteva luni de la formarea statului naţional modern, Alexandru Ioan Cuza, pleca într-o călătorie
prin ţară, pentru a o cunoaşte mai bine. În itinerariul său a inclus şi Vâlcea, unde locuitorii l-au aşteptat în straie de
sărbătoare,cu torţe aprinse în mâini şi s-au prins să joace Hora Unirii.În cotidianul adevărul.ro ,,Istorie uitată:
călătoria inedită a lui Cuza şi ce l -a impresionat cel mai mult în zona Olteniei'', din 14 aprilie 2019,doamna
Daciana Mitrache, ne descrie astfel întânirea domnitorului cu vâlceni:...'' în saloanele Primăriei s-au primit
felicitări, iar elevii Şcolii Secundare au dat un concert, în aplauzele asistenţei. Până seara târziu, fanfara oraşului a
cântat Hora Unirii”, aflăm din informaţiile preluate din documentele vremii de site-ul „istorielocală.ro”. O gazetă
a vremii - „Anunţătorul Român” - a relatat pe larg evenimentul. Domnitorul a fost întâmpinat „la bariera dinspre
Olt a podului plutitor ce ducea în comuna Goranu”, astăzi parte componentă a municipiului Râmnicu Vâlcea,
devenit cartier, amplasat pe malul estic al râului Olt. În fruntea alaiului, aflăm din documente, se afla Ghiţă
Golescu, administratorul judeţului la acea vreme. Cu ocazia vizitei, domnitorul a trecut în revistă mai multe
obiective: stabilimentele publice, spitalul, şcoala, Dorobanţii, prilej cu care a ridicat în grad de sublocotenent „un
unter- ofiţer”, iar unui „dorobanţ de ordonanţă”, care fusese pompier, dar din cauza rănilor îşi schimbase meseria,
i-a acordat distincţia „dragona de aur”.Vizita a inclus apoi Ocnele Mari, mânăstirile Dintr-un Lemn, Arnota,
Bistriţa şi Hurez (Horezu). Peste tot oamenii l-au întâmpinat cu frunze de stejar şi buchete de flori, spectacole
cultural - artistice, „s-a cântat şi jucat Hora Unirii cu solemnitate”. Tot din documentele puse la dispoziţie de
„istorielocală.ro”, aflăm că horezenii, ca toţi vâlcenii la acea vreme „au primit cu entuziasm vestea trecerii
domnitorului Alexandru Ioan Cuza prin localitatea lor, prin Horezu, în drum spre Târgu Jiu, în luna iunie 1859, la
foarte scurt timp după alegerea sa ca domnitor unificator”. 40 de cai au fost aduşi în cinstea marelui domnitor, din
Horezu şi satele vecine, pentru a-i asigura deplasarea. Diligenţa, spun unele surse, era un simbol al Horezului la
acea vreme. Au rămas mărturie acum doar înscrisurile şi litografiile. Oamenii au venit să-l întâmpine la
Mănăstirea Hurezi, astăzi lăcaş de cult în patrimoniul mondial UNESCO, „asigurând o atmosferă de sărbătoare pe
toată durata prezenţei înaltului oaspete în localitate şi în zonă, aşa cum se petrecuseră lucrurile pe tot traseul
străbătut de Cuza în Vâlcea”, aflăm din „Enciclopedia judeţului Vâlcea”, una din sursele site-ul menţionat. În
Capitala ceramicii româneşti, domnitorul Principatelor a vizitat pe lângă mănăstire şi şcoala, arătându-se
impresionat de elevii acesteia, după cum consemnează, în „Istoria Horezului”, Corneliu Tamaş...În anul 1862,
domnitorul Unirii Principatelor va reveni la Vâlcea, ocazie cu care va fi întâmpinat cu acelaşi entuziasm. Mai
mult, în amintirea evenimentului, pe Defileul Oltului s-a ridicat şi un obiectiv - „Fântâna lui Cuza”, în apropiere
de Mânăstirea Cozia. În Râmnic, s-a creat pentru acest prilej un Comitet cetăţenesc al cărui scop a fost de a aduna
contribuţii băneşti de la populaţie „în consideraţia marelui act naţional săvârşit de Măria sa Domnitorul” şi „drept
semn de recunoştinţă şi pentru aducerea aminte a măreţelor fapte săvârşite”. Banii erau destinaţi pentru „a face
Măriei Sale Domnitorului şi ţării un dar de un tun, astfel precum toate oraşele şi districtele ţării au manifestat
dorinţa lor”, pentru înzestrarea armatei. Nu mică le-a fost mirarea când la final au văzut că s-a strâns dublu decât
se sperase, adică 20.150 de lei, banii pentru două tunuri, al căror preţ era de 10.000 de lei/bucată''. Într- un reportaj
realizat de redactor: G.C. , intitulat ''Ce spuneau românii de rând despre Alexandru Ioan Cuza '' şi transmis la data
de 24 ianuarie 2020 de televiziunea Digi 24 H, aflăm că...''Popularitatea Domnitorului a fost imensă, principalul
motiv fiind larga difuzare în popor, în toate straturile sociale, a numeroase povestiri și legende, menite să reliefeze
câteva calități pe care omul de rând le descoperise în personalitatea acestuia: spiritul de dreptate exercitat mai ales
în funcția supremă în stat și simbolizat de „ocaua lui Cuza”, punerea mai presus de orice a intereselor țării,
apropierea de popor, arată Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe.
Sursa citată adaugă: „Se poate afirma că tradiția despre Domnul Unirii de la 1859 a pătruns mai adânc în
mentalitatea populară decât în cazul altor figuri istorice, fiind probabil strâns legată de epoca de înfăptuiri sociale
și naționale din timpul domniei sale. Astfel, importantele reforme, ca cea agrară și secularizarea averilor
mănăstirești, organizarea pe baze noi a armatei și a sistemului administrativ și juridic și-au găsit o admirabila
reflectare în conștiința colectivă.”Folcloristul Constantin Rădulescu-Codin a adunat în volumul „Legende,
tradiţii şi amintiri istorice adunate din Oltenia şi Muscel” din 1910 câteva opinii ale românilor de la acea
vreme despre Alexandru Ioan Cuza:
- „Cuza-Vodă nu era fudul. Umbla aşa ca noi şi, de multe ori, ca să prinză pe mulţi slujbaşi cu ocaua
mică, îşi schimba faţa şi hainele, să nu-l cunoască nimeni”;
- „Tot Cuza-Vodă a unit ţărişoarele noastre, pe Valahia cu Ţara Moldovenească, de a făcut ţara noastră
straşnic de mare şi puternică, cum e azi. Straşnic domn a mai fost Cuza-Vodă”;
- „El a făcut şcoalele, el ne-a dat pământ şi tot el a surpat pătulele împărăteşti. Şi bine a făcut. Că băga
acolo fitece român treisprezece baniţe de porumb în tot anul şi, când să-şi ia şi el agonisita, tot ce răgăduise
acolo, tocmai după trei ani, i se dădeau numai trei baniţe din tot ce pusese. Ziceau cârmuitorii că l-au mâncat
şoarecii, şi porumbul era mâncat de cioclii satului”;
- „Tot el a silit pe ciocoi să plătească bir şi să asculte de legi. Ba ălor care n-ascultau le da fum”.
Arhivele MAE îl prezintă și pe Moș Ion Roată, un personaj strâns legat de Alexandru Ioan Cuza în
amintirea populară.
„În perioada Unirii, Roată nu era “moş”, ci un om în floarea vârstei, un adevărat plăieş robust abia trecut de
50 de ani (...) născut la 1806, într-un sătuc din vechiul județ Putna: moș Ion Roată”, adaugă sursa citată.
În folclor există numeroase episoade în care figura lui moș Ion Roată este legată de cea a lui Cuza-
Vodă. Însă popularitatea sa a fost definitiv consacrată de povestirea lui Ion Creangă, „Moș Ion Roată și
Unirea”, tipărită pentru prima oară cu subtitlul de „anecdotă” în „Albumul macedo-român”, București, 1880
și retipărită în „Convorbiri literare”, nr. 11, 1 februarie 1885.''
În 1859, Alexandru Ioan Cuza a jurat că va domni doar șapte ani, apoi va abdica, pentru a face loc
unui principe străin, dar în anul 1864, a dat o lovitură de stat prin care a impus un regim autoritar, iar din
această cauză i-a îndepărtat pe liberali. În 1865, a renunțat la cel mai valoros colaborator al său, Mihail
Kogălniceanu. La începutul anului 1866, adversarii domnitorului, având de partea lor armata, au pătruns în
palatul domnesc și l-au arestat pe domnitor în camera amantei sale, Maria Obrenovic. Alexandru Ioan Cuza a
fost nevoit să abdice și să plece în exil,a peregrinat între Paris, Florența, Viena și Wiesbaden. Starea sa de
sănătate era tot mai șubredă, din cauza plămânilor bolnavi. În cele din urmă, s-a stabilit la Heidelberg. Soția
sa, Doamna Elena Cuza, a descris ultimele sale zile:
”În apropiere de Heidelberg trecând printr-un tunel, Cuza răci și se îmbolnăvi. Și cum era puțin
astmatic, pe dată ce sosirăm la hotel, vroii să-i fac tratamentul pe care -l știam eu. Dar prințul Obolenski, care
se afla acolo, ne recomandă un medic, care, după părerea mea ignora sau se făcea că ignorează boala.
Prescripțiile lui nu mi se părea de loc eficace și eu îi spuneam lui Cuza să schimbăm doctorul, căci nu e bun
de nimic. Îi aplicai șervete ude cu apă rece pe piept și pe ceafă. După puțin timp Cuza muri”.
Domnitorul Unirii a fost înmormântat în Biserica Domnească din Ruginoasa. 30.000 de țărani s-au
strâns la căpătâiul său, iar alături de ei au venit Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri sau
Cezar Bolliac. După Cel de- al Doilea Război Mondial, osemintele domnitorului au fost mutate în biserica
Trei Ierarhi din Iași.Popularitatea sporită, i- a adus numeroase elogii în presa vremii.
Ziarul „Semănătorul”
„… şapte ani au trecut de la 11 februarie, de când Alexandru Ioan I, după o domnie de şapte ani, fu
coborât de pe tronul României, de atunci porţile patriei Sale au rămas închise şi eternitatea se deschidea
pentru el pe pământ străin. Epoca lui Alexandru Ioan I va ocupa în istoria României un loc însemnat între
domniile pământene. Urcarea sa pe tronul Moldovei la 5 ianuarie 1859, prin alegerea Adunării din Iaşi, a fost
un strălucit triumf a liberalismului naţional contra spiritului reacţionar al trecutului. Întrunirea pe fruntea Sa
şi a coroanei Munteniei, la 24 ianuarie 1859, prin aclamarea energică a poporului şi alegerea Adunării din
Bucureşti, a fost triumful dreptului de suveranitate naţională, contra uneltirilor străine care voiau a ţine în
dezunire două părţi ale aceluiaşi popor. Astfel numele lui Alexandru Ioan I va fi repetat posterităţii ca simbol
al liberalismului şi al independenţei naţionale… Ca domn român, Alexandru Ioan I a ştiut întotdeauna cu
mândrie şi cu pieptul bărbătesc a ţine sus drepturile şi demnitatea patriei sale…”.
„Trompeta Carpaţilor”
„Omul care a pus la acelaşi nivel poporul român cu aristocraţia; care a fuzionat clasele şi a dat
guvernului ce era exclusiv în mâna câtorva, în mâna tuturor; care a fondat patru arcade prin care să se
ridice edificiul social şi politic român, prin care să se ridice statul român…”.
Ziarul „Reforma”
„… umbra lui Cuza Vodă urmează umbra lui Napoleon al III-lea. Istoria îl va judeca cu sânge rece
şi va fi mai dreaptă şi mai nepărtinitoare în hotărârea ei decât au fost contemporanii săi”.
„Jurnalul de Bucureşti”
„…. momentul de a scrie istoria Principelui Cuza n-a sosit încă. Pasiunile ce le cheamă numele său,
deşi foarte mult potolite, nu s-au stins însă de ajuns… Principele Cuza a ţinut întotdeauna sus şi
ferm drapelul naţionalităţii române.”
Ziarul „Poporul”
După ce sintetiza realizările din perioada domniei lui Cuza, gazeta menţiona un moment cu
semnificații simbolice pentru noua cale a țării sub cârmuirea sa: „Apoi, la Constantinopole, s -a prezentat
într-un mod atât de demn pe cât era de extraordinar, că primirea Lui a rămas de poveste. Sultanul îi trimite o
sabie cu care să se prezinte înainte-i după vechiul obicei. El refuză a se prezenta cu acea sabie, zicând că are
sabia de la Ţara Sa şi merge în plină uniformă a Lui de Domn Român, înconjurat de oficialii şi consilierii săi
pe care-i prezentă sultanului după uzanţele dintre Suverani egali. Primirea Sa a fost briliantă, regală”. În
continuare, gazetarul scria: „Astfel, El, în cele din urmă având pregătită moneda naţională, bătută după
sistemul cel nou, cu efigia Sa şi decoraţiunea română care se cheamă Ordinul Unirii, aştepta momentul ca să
decreteze şi aceste două drepturi ale statului român”.
“Adevărul”
În alt ziar al vremii, „Adevărul” se încerca o evaluare mai puțin patetică a faptelor fostului Domn: „…
şapte ani ne-a fost destul ca să judecăm sentimentele sale adevărate româneşti şi naţionale… Nu e om cu
sentimente bune pentru naţiunea sa şi omenire care să nu aibă greşeli şi pasiuni”.
Discursul lui Kogălniceanu

În final, o prezentare obiectivă o datorăm lui Mihail Kogălniceanu, în discursul ţinut la înmormântarea
lui Alexandru Ioan I, din care redăm următorul fragment: „Sânt patrusprezece ani trecuţi de când în
Adunarea ţării, în capitala Moldovei, mi s-a făcut rara onoare de a spune eu cel dintâi colonelului Cuza
cuvântul Măria Ta şi tot dintr-o dată de a-i spune care era voinţa naţiunii şi care erau aspiraţiile naţiunii ce i
se dau lui spre îndeplinire. Cei bătrâni aduceţi-vă aminte, cei mai tineri consultaţi paginile Monitorului şi
veţi vedea ce s-a cerut de la Dânsul, veţi vedea că în cei şapte ani de ilustră domnie şi eternă memorie Vodă
Cuza nu numai că a fost omul onest, dar şi-a ţinut totdeauna cuvântul său; pe lângă aceasta, în fiecare lună a
Domniei Sale înzestra ţara cu câte o lege, în fiecare zi sporea numărul cetăţenilor şi puterea noastră. Ce voia
naţiunea atunci? Naţiunea voia legi noi şi oameni noi. Cuza a fost omul nou şi a făcut legi noi, care a făcut
apoi lume nouă. Astăzi statul român nu mai este provincia vasală a Moldovei sau a Valahiei. Iată ce a făcut
Alexandru Ioan I! Ce i se zicea atunci? «Tu, Măria Ta, ca Domn fii bun, fii blând, mai ales pentru aceia
pentru care toţi Domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi». Ei bine, vă fac o întrebare: luaţi istoria României
de dincoace şi de dincolo de Milcov, căutaţi paginile ei şi se va găsi vreun domn care să se poată compara cu
Vodă Cuza? Nu. Nu poate fi comparaţie între faptele foştilor Domni şi ale lui Cuza făcute ca om, ca cetăţean
şi ca oştean. I s-a mai zis lui Cuza că naţiunea doreşte ca prin dreptatea Europei, prin dezvoltarea instituţiilor
noastre, prin sentimente cu totul patriotice să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase ale naţiunii noastre
când Alexandru cel Bun zicea împăraţilor din Bizanţ că ţara noastră nu are decât sabia sa. Ei bine, fraţilor,
când România a ţinut un mai mare discurs în Europa decât acela ţinut de Alexandru Ioan I ?”.Multe acuzații i
s-au adus. Dar să ne aplecăm asupra cuvintelor din Evanghelie: „Cine este fără păcat, să arunce cu piatra.
Isus a spus femeiei păcătoase: Mergi în pace. «Țí se va ierta mult, căci mult ai iubit»”. Acum, după atâția
ani și după toate informațiile cunoscute din diferite documente, am putea zice și noi lui Cuza: Dormi în pace,
Măria Ta. Ți se va ierta mult, căci mult ți-ai iubit țara, mult ai iubit pe ţăran, mult ai iubit pe întreg neamul
românesc. La căpătâiul Domnitorului, Mihail Kogălniceanu a conchis cu deplină cunoaștere a meritelor
defunctului: „Alexandru Ioan I va rămâne veşnic în amintirea noastră, el nu se va şterge din inimile noastre
şi ale fiilor fiilor noştri” şi ”cât va avea ţara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină ce va avea va fi cea a
lui Alexandru Ioan I”.
Mihai Eminescu
– despre obârșiile neamului daco-valah
GEOGRAFIE SACRĂ, GEOGRAFIE DINAMICĂ - ÎN POEZIA EMINESCIANĂ.
EPISODUL DACIA
...Era vremea de mult, pentru versul hesiodic:
“La început de începuturi fu Chaosul, iar după-aceea /

Spătoasa Glie - trainic sprijin menit să poarte-n veci pe toţi
/ Nemuritorii ce tronează asupra ninsului Olimp…”
(Hesiod, Theogonia)
Eminescu are o viziune cu totul specială despre “spătoasa Geea” (Titanul Pământ, cum îl
consideră Eminescu), cea (cel) care sprijină şi naşte-poartă Nemuritorii-Entelehiile Zei – viziune al
cărui Centru Sacru este ARHEUL SACRU : DACIA.
La fel ca grecii vechi, Eminescu a considerat Pământul ca fiind cea mai stranie cunoştinţă
umană (cu cât mai cunoscută, cu atât mai stranie), cu personalitatea mitică cea mai complexă (de la
care se pleacă în Misterele Eleusine şi la care se ajunge, atunci când se proslăveşte, în şoaptă
milenară, misterul reînvierii-nemuririi). La Eminescu, într-o necunoscută de noi continuitate a
Misterelor Eleusine, Pământul este investit cu sensuri soteriologice, de o vehemenţă covârşitoare.
Aşa că, am aşteptat să apară Erosul, “cel mai chipeş din rândul zeilor eterni”, apoi Noaptea
mistică să-i fie Eros-ului “noapte bogată”, după ce am fost martori la misterioasa naştere a
Somnului cu “numerosul neam de vise” - şi abia după ce am asistat la odrăslirea tuturor Zeilor-
Entelehii şi la ascunderea, tot mai profundă, mai esenţială, a Dumnezeului - îndrăznim să ne
îndreptăm Privirea către temelia stranie a tuturor “Nemuritorilor ce tronează asupra ninsului
Olimp” (Muntele Cosmic de Lumină) - dar, în acelaşi timp, ipostaza forţei spirituale (evoluate
ocult, prin diverse stadii de iniţiere trecută), care ne face a) să fim-să arătăm aşa cum suntem şi
arătăm noi, b) să ne transfigurăm, mereu, în Chipul Divin (Ocult): Pământul.
1-GEOGRAFIA EMINESCIANĂ
Geografia eminesciană devine o problemă specială: e mult prea puţin spaţialitate, în schimb, este
enormă problematizare. Geografia eminesciană este orientare nu în spaţiu, cât în spirit: ea este angajare totală
a psihicului, pentru a consuma determinantele amurgului zeilor, pentru a-l slei pe Dumnezeu-Întrebarea, a-l
nega chiar, cu ură şi revoltă, pe Dumnezeu-Ormuzd, pentru a-l determina pe Dumnezeu-Ahriman să se
decidă spre cooperare, în scopul demolării iluziei şi reuşitei Revelaţiei ca Mit. Geografia eminesciană
devine criza supremă a conştiinţei, devine problemă de religie, de a re-lega Spiritul de sursele sale energetice
necorupte, nepoluate, nefalsificate. Geografia eminesciană devine problema regăsirii de sine.
În mod normal, atunci când este vorba de obsesiile şi revelaţiile (centripete, spre un ocult centru psihic)
unui poet, ar trebui pus în discuţie un topos sacru. În mod excepţional, la Eminescu, datorită concepţiei
explicitate în poemul Demonism (I-228), trebuie identificată o geografie sacră (adică, se respectă etimonul ge =
pământ): Pământul, la Eminescu, a) este titanul ahrimanic , răzvrătit contra lui Ormuzd-cel fals şi falsificator,
răzvrătit contra întregii creaţii falsificate şi nocive (prin structurarea cauzatoare de suferinţă, prin
rea întocmire şi rău imanent, invadând şi impregnând ca un cancer, semantica lumii ormuzdiene), şi b) este
lume ocultă (astru ocult, suprasensibil), evoluând dinspre spiritualitate pură şi neutră, spre substanţialitatea
spirituală, care permite celor trei corpuri ale Fiinţei (fizic, eteric şi astral) să primească, în sânul lor, Eul.1
Pământul ahrimanic cere întoarcerea la fire (natura originară, paradisiacă, necoruptă) a omului - şi
întoarcerea la dreptate, ca echilibrare-terapie a Spiritului, mutilat şi deturnat funcţional de către răul
ormuzdian, dreptate - ca acţiune intimă şi continuă, de exorcizare de fals-falsificare-iluzie-iluzionare-rău-
răutate.
*
Pământul, ca lume ocultă , reprezintă un şir de stadii prin care trece planeta pământesc-spirituală, din
punctul de vedere al ştiinţei spirituale, până când forţele spirituale zidesc Eul (şi trupul Eului), forţele spirituale
lăsând urme, cópii ale lor, exacte, în temelia spirituală a lumii. Aceste urme nepieritoare a tot ce este spiritual, ca
“grandioasă panoramă spirituală”, în care se corelează, descriptiv, evoluţia omului şi evoluţia Pământului (în
2
plan suprasensibil), alcătuiesc “cronica acaşă” . Aceste stadii ale evoluţiei spirituale, paralele şi concomitente, a
omului şi a Pământului sunt numite de către ocultişti SATURN, SOARE, LUNĂ, PĂMÂNT, JUPITER,
MARTE, VENUS, MERCUR (totul iradiind-tinzând, ca finalitate a efortului spiritual, spre şi dinspre stadiul al
3
IV-lea: Pământ) . În poezia eminesciană, cel mai clar evoluţionism ocult al Pământului este cel descris în
Povestea magului călător în stele; un evoluţionism ocult parţial al Pământului există şi în Memento mori (Regii
= Spirite ale Personalităţii-Arhaii şi Spirite ale Formei-Exusiai-Stăpâniri, Cugetătorul-Orbul-Orfeu =
Spiritele Mişcării Dynamis-Puteri, Triada Zeilor = Spiritele Înţelepciunii Kyriotetes-Domniile şi Nordul =
Spiritele Voinţei-Tronuri, lăsându-se spre intuire-continuarea demersului în zona grădină, “arfe atârnate-n
crengi”, Apă Vie - zonă în care pot fi deduse Spiritele Focului-Arhanghelii, Spiritele Armoniilor-Heruvimii şi
Spiritele iubirii-Serafimii, dimpreună cu Fiii amurgului, Fiii Vieţii-Îngerii).
Pământul, ahrimanic şi evolutiv - ocult, prin iniţierea întru fire, dreptate (Demonism) şi adevăr
(Mureşanu, I-403), sau întru zidirea Eului (Povestea magului…), devine un alter ego al Spiritului Poetic-
Eminescu. Pământul este primul cerc, din seria de cercuri concentrice, care duc spre Sinele Spiritual, ocultat
de fenomenalitate. Această deplasare a formei emblematice spre propria-i esenţă alcătuieşte ceea ce se poate
numi geografia dinamică (adică modificări aparente, pentru a lămuri adevărul esenţial al lumii, de dincolo de
fluctuaţiile imagistice).
Spaţialitatea cosmică eminesciană nu este autonomă, ci subordonată trecerii - evoluţie spre centrul Ocult
- Pământul. Orice mişcare evolutivă-cosmică este raportată, permanent, la Pământ-Centrul Ocult. Stelele
devin o fluiditate (lunară, căci Luna este semnul acvaticului ocult) echivalentă cu Okeanos al grecilor, care
apără esenţa ocultă: Pământul-Stea (I-303 - Povestea magului…: “Şi-n urmă-ţi rămâne pământul - o
stea”) Fluiditatea cosmică, circumscrisă Pământului, poate fi Styxul (Lethe), atunci când apare tendinţa
tranzitorie (luntre, fulger etc.).
De fapt, spaţialitatea fluidă cosmică, străbătută cu steaua-vehicol-luntre (Povestea magului…, I-304),
sau prin fulgerul-luntre (Luceafărul, I-132), sau prin luntre, pur şi simplu (Lacul I-60) - conduce, invariabil,
spre insula sfântă (I-234), insula bogată (I-305), spre templul înecat-insulă sfântă (I-306), spre trestii
(Egipetul, Lacul I-35 şi I-60), papură (Scrisoarea IV, I-114), spre codrul (brazi, stejari - Scrisoarea IV, I-
114), spre luna-spaţiul mitic autonom (Sărmanul Dionis, dar şi Povestea magului…, I-304), care este locul
de naştere şi de re-energetizare a Magului (Povestea magului…, I-304).
Oricum, spre Pământul Ocult se ajunge prin intermediul elementului activat-lunar: fluiditate a stelelor
(“… Cum izvorau lumine [din a chaosului văi] / Cum izvorând îl înconjor / Ca nişte mări, de-a-notul…”-
Luceafărul, I-132), a lacului, a fluviului - Nil (Egipetul I-35), fluiditate a viselor (visul fetei de împărat din
Luceafărul, din care vis apare Luceafărul, ca din rotiri de mare şi de cer; somnul, în Povestea magului… I-301,
se naşte din Fluidul - Oglindă, iar visele se nasc din Fluidul - Vin Magic). Şi de aici intervine, necesar, discuţia
despre forţele care determină geografia eminesciană; Uitarea (Lethe, prin vinul turnat de Mag sau de Cătălin -
Hephaistos, sau prin vinul - apa mării (Odin şi Poetul, I-242), Memoria-Suferinţă (din structurile vieţii
falsificate de Ormuzd-cel-fals), Memoria-Vis (ca Anamneză, aducerea aminte a existenţei paradisiace; dincolo de
circularităţile istorice, este Grădina Paradisului, unde se află adevăratul ombilic al universului psihic şi cosmic -
ca fuziune a psihicului cu cosmosul, în stadiul Brahma: Muntele, de dincolo de codru, tinzând spre: a) Stea, ca
ideal (nu ca pluralitate - stele, fluiditate tranzitorie spre Pământ), b) Hieratismul ultim al imaginii exprimabile:
Soare-Lună, Cosmic - hieratismul ultim sugerat: Cântecul - gând neînţeles
1
Cf.Rudolf Steiner, Ştiinţa spirituală, Ed. Rustania, 1925, p.109-
111. * Dăm cuvântului ocult sensul de esoteric, iar nu de luciferic.
2
Cf. Rudolf Steiner, Ştiinţa spirituală, Ed. Rustania, 1925, p.109-111
3
Cf. Rudolf Steiner, op. cit., Ed. Rustania, 1925, cap. Evoluţia lumii şi omul, p.108-226.
(II-61, Dintre sute de catarge) sau Cântecul-ceruri dalbe ale zorilor (I-265- 268, Memento mori), ca
Armonizare Ocultă a Spiritelor Armoniei-Heruvimii. De fapt, Cântecul devine ”gând ne-nţeles ”, ca gând
părăsit, părăsire de sine (de sinele personal, fals, fenomenal), în favoarea sinelui impersonal (sinele Suprem).
Apa -Lethe şi apa tranzitorie spre mit (în jurul insulei - trestie - templu înecat = bidirecţionalitate
simultană, spre Hades - Luna şi spre Jupiter-Helios) sunt un dat interior, psiho-cosmic, care poate fi asimilat
prin îngurgitare - iniţiere: zeii, din Odin şi Poetul, o beau spre a se reenergetiza (uitând Amurgul Zeilor!),
pajul Cătălin (care “împle” cupele cu Vin- Lethe) este Hephaistos (Zeus Ocult), care reenergetizează spaţiul
paradisiac al Pământului (doi tineri singuri [regresiv sacral]→doi copii cu plete lungi, bălaie).
Apa-izvor este apa-impuls spre CERCUL- MUNTE (severa şi neîntrerupta iniţiere): codrul cu
izvoarele (I-97) este sintagma ce exprimă faptul că, la rădăcina regăsirii de sine, sunt tensiunile labirintului
(codrul magic, ca ocean vegetal, care protejează şi provoacă totodată, Muntele) şi energia resurecţională
(izvoarele), între ocean-mare şi codrul există doar o diferenţă de calitate a tensiunii şi de conştiinţă
(orientare) a finalităţii tensiunii iniţiatice (spre Munte). În schimb, izvorul, ca şi fântâna, sunt prefigurări,
deja, în registrul acvatic, ale Muntelui (= efortul constant iniţiatic, până la stadiul MAG KOGAIONIC =
Centru, Ombilic al Lunii = Âthman, cu propensiuni interioare spre starea de Brahman).
Deci: I. Planete - Pământ Tranzitoriu (sau Hotar) spre Pământul Ocult (sau Pământul ca Formă
Tranzitorie spre Sinele Interior + Ocult): Apa, Codrul. Apoi: II. Pământul tensionat cu finalitate angajată:
a) dublu şi simultan tensionat (insula, trestia, templul înecat sau b) monotensionat: copacul (axis mundi, obţinută
prin reducerea pluralităţii codru, tensională gregar, la singularitatea copac, ca evidenţiere a conştientizării
4
finalităţii tensionării), muntele. Sinele Hieratic al Pământului: a) Dubletul geamăn Soare-Lună ; b) Cântecul
(suprema hieratizare a Sinelui - Pământ, sine-psiho- cosmic al Poetului - Eu spiritualizat), Logos-ul Sacru, reînnoit
în şi prin sine însuşi (din acest punct de vedere, cântecul devine izotopic semantic cu Magul, care se auto-
energetizează, prin cercurile albe - negre ale corbilor, la rândul lor izotopici semantic cu dubletul gemenilor astrali
Soare-Lună). Deci: MAGUL KOGAIONIC este starea de Eu spiritual, a Pământului Ocult, conţinând în el
tensiunea (mare - codru, ca limită de protecţie şi materie primă pentru energetizarea sacrală) şi Cântecul Orfic -
ca sublimare a tensiunii maxime, finalitate, în spiritele Armoniei-Heruvimii, conţinând în el saturnismul - căldură
a începutului, dar şi lumină interioară a stadiilor Soare-gazos
- Lună-acvatic, dimpreună cu stihiile ce au reunit, sub semnul armoniei, corpurile (fizic, eteric, astral şi Eul
[Sinele] Spiritual – foc).
Antropocentrismul eminescian, ca dublare interiorizată a geocentrismului, conduce la o posibilă
antropo-cardinalitate geografică (ipostaze umane care, prin cvadridimensionalitatea şi cvadriorientarea lor,
realizează expresia uman-ocultă a Pământului, ca expresie a Sinelui-Suprem):
I - Verticala Mag → Om ahrimanizat (cu variante masculine şi feminine: Luceafăr, Răzvrătit,
Restaurator - Mircea - Ţepeş, Geniul etc. dar şi Ea - fata de împărat, Ea - chipul ispititor din altă lume -
cf. Povestea magului… etc.). MAGUL KOGAIONIC are autoritate şi dominanţă asupra schemei - cruce,
prin posibilitatea de schimbare a semnului (Memento mori), prin autoenergetizare (Strigoii), prin
posibilitatea de control şi restauraţie a poziţiei celorlalţi ocupanţi ai schemei - cruce (Povestea magului…).
La mijlocul crucii, între cele patru braţe, sub Apa Okeanos (sau Lethe), Zeii Reenergetizaţi şi Apa Vie
reenergetizantă (neamurgirea zeilor).
Demiurgos devine sinonim cu sincopa dintre stadiile evolutive ale Eului Spiritualizat - Pământ (Pământul
Ocult), prin determinanta Uitare pentru Anamneza - Remitizare. “E un adânc asemene / Uitării celei oarbe” nu e
decât prima condiţie a realizării sinelui Spirit: a doua parte este promovată de vis: Grădina (Memento mori)
imperiul cetăţilor solare din stea (Povestea magului…), mândre maluri… unde sfinţii se preîmblă (I-247,
Memento mori ), sau chiar cuplu hyperionizat - ahrimanizat - paradisiac (Luceafărul, Sara pe deal, Dorinţa, în
care cuplul este expresia ocultă a Pământului ahrimannizat, semnul regăsirii de sine - fire - dreptate - adevăr ),
echilibrat întru ARMONIA - CÂNTEC VEŞNIC, prin somnul - armonie a codrului (I-61 sau I-81): “Visând
visul codrului / Amândoi ca-ntr-o poveste”, sau sunetul dulce, sunetul greu al cornului (Povestea teiului sau
Peste vârfuri), în care moartea- pieire este trecerea Styxului-umbră şi depărtarea vegetală-acvatică, spre mit - sub
semnul Lunii: sau, ca în La mijloc de codru, prin dubla direcţionare semantică a trestiei, sub semnul Lunii şi al
Soarelui (ca hieratizare, după depăşirea zbuciumului fenomenal
4
Cf. Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, Editura Dacia, Cluj, 1990, p.258-259, Simbolismul materiei.
zbor de rândurele ), Luna şi Soarele hieratizează energia Eros şi energia orfică, în imaginea Eros, sintetizatore a
tuturor potenţelor demiurgice; chipul dragei mele (echivalenţă semantică a la fel de hieraticei flori albastre).
2. PĂMÂNTUL-TITAN ŞI OMUL
Rău este tot ce nu e drept şi nu se conformează firii. Aceasta este concluzia pe care o lasă spre intuire
Eminescu - contrastiv faţă de situaţia pe care a creat-o Dumnezeu-Ormuzd oamenilor, de a nu se mai auzi,
decât in mod excepţional, glasul doborâtului Titan-Pământ (geniul aude glasul Titanului): “ În van pământul
mort ne-nspiră câteodată / Din sântul suc al stinsei sale vieţe / Gândiri de-o nobilă, naltă răscoală: /
Întoarcerea la fire şi dreptate” (Demonism, I-229).
Adică, rău este tot ce nu-i echilibrat, tot ce nu se supune Legii Armoniei, căci Firea este gândită de
Eminescu conform idealurilor platoniciene: totalitate a ideilor eterne (specii şi noumen), plutind (intuibile)
deasupra phainomenon-ului, refăcând unitatea absolută a păcii (Nirvana de după ciclul reîncarnărilor,
sanscritul sansarana).
Pe traseul dintre starea-Om şi stare-Geniu, răul este revelat, delimitat faţă de existenţa spirituală şi
convertit în forţă contrarie, de creare mitică a lumii (în dimensiunile adevărului şi dreptăţii) revelarea şi
delimitarea n-ar fi posibile fără intermediarul-Pământ (instigator la revolta anti-ormuzdiană, dar şi proiectant
al lumii exorcizate de ormuzdianism).
În legătură cu depăşirea vălurilor Māyā, trebuie subliniat că, de fapt, nu Pământul este inhibat în funcţiile
sale benefice. Nu acesta este blestemul din partea lui Dumnezeu-Ormuzd, pentru că dacă Pământul ar fi cu
adevărat afectat, nu ar mai fi posibilă existenţa cadrului spre care îndemnă el însuşi să se efectueze revenirea:
Firea, căci pentru oamenii-viermi, el, Pământul, este Firea (cel puţin exprimă Firea, sau prima treaptă de
percepere a Firii; Fire = starea normală a armoniei orfice, potrivirea dintre obiect şi specia eternă). Cunoscător al
lui Rousseau, Eminescu pune semnul egalităţii între Firea Eternă (Armonia Eternă) - şi Pământ-Natură.
Blestemul, deci, nu priveşte decăderea funcţională a Pământului, ci decăderea-orbire a Omului, individ empiric
învăluit în Māyā şi crezând în înşelăciunea-Māyā; Omul este blestemat să vadă Pământul ca stând sub blestem,
omul este prizonierul propriei becisnicii-percepţie, prizonier al Māyei, care-i anulează forţa de comunicare cu
vigurosul, eternul Titan-Pământ-Natură. Starea de vierme este starea omului pasiv, care se lasă înşelat de
aparenţe, iar starea de Geniu este starea activă de detaşare de phainomenon şi ajungerea la noumen, la viziunea
asupra formelor eterne, deci, refacerea canalului de comunicare cu mitul şi cu componentele acestuia, deci şi cu
Pământul-Titan. Blestemul Pământului este unul indirect; acela de a nu se putea face perceptibil, în măreţia sa
esenţială, decât celor aleşi, care, prin forţa lor de împotrivire şi conştientizare a blestemului-Māyā, pot reface
starea de Mythos; Geniul se detaşează de simţiri şi intră cu armele Fantezie şi Eros - din nou, în cântul mitic,
regăsind Firea Eternă (implicit, Pământul, izbăvit şi izbăvitor).
Euthanasius respinge vălul Māyei şi descoperă Firea-Pământ prin Eros-Artă (noţiuni care
fuzionează). Ieronim redescoperă Firea-Pământ, prin intermediul pseudo-testamentului lui Euthanasius, dar
vălul Māyei nu se dă la o parte decât odată cu fuzionarea lui Ieronim-Geniul cu forţa-Eros; abia atunci
descoperă el Natura Eternă, insula lui Euthanasius (vezi Cezara, II-343). Insula lui Euthanasius este spaţiul
de exorcizare a lumii (prin conjugarea celor două forţe care animă orice insulă sfântă, subacvaticul lunar şi
văzduhul solar-jupiterian) şi demonstrarea măreţiei şi purităţii Firii celei Drepte, care metamorfozează
moartea în Stare Extatică Eternă (Eul metafizic se contopeşte cu Firea şi participă activ, prin ea, la Dreptul
Mers cosmic: starea de mit înlocuieşte starea de putrefacţie - ca stare de tranziţie între ciclurile istorice).
Odin (zeitate geto-gotică!), sinonimul Titanului-Pământ, afirmă că nu trebuie crezut în înşelăciunea
vălului-Māyā (lumea de furtună, durere, arderea şi amestecul hidos al gândurilor neferice - Odin şi Poetul, I-243);
trebuie depăşită starea de nelinişte (cauzată de credulitatea, angajantă a eului empiric) şi ajungerea în starea de
contemplarea a ideilor eterne dintre care se detaşează, ca linie de forţă fundamentală, Frumuseţea Senină şi Eros-
ul (dimensiuni ale viziunii poetice de tip clasic): a) “În seninul, / În liniştea adâncă sufletească,
/ Acolo vei găsi adevărata, / Unica frumuseţe”; b) “O, fecioară, / Vin’lângă mine, să mă uit în ochii-ţi, / Să
uit de lume, ah! să pot uita / Fierea cu care ei m-au adăpat în lume… O, Odin, / Pune-i un sceptru-n
mână… Căci ea-i regina frumuseţii - a lumii”(Odin şi Poetul, I-242-247). Prin amnezie, cauzată de
revelarea Frumuseţii Senine şi a Eros-ului (în spaţiul, maxim activant, al visării poetice), se impune realitatea
noii lumi - cea a ideilor eterne. Se realizează anamneza.
Atunci când Luceafărul vede perechea erotizată (a cătaţilor Cătălin şi Cătălina, emisferele sferei perfecte-
mit) în mijlocul Firii, Hyperion se detaşează de sinele său (empiric) înşelat (se detaşează de ultimele urme de văl-
Māyā); el lasă specia eternă să dăinuie întru Eros - deci, să exorcizeze lume. Demonizarea lui perfectă, prin
autoconştientizarea ei: “Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece.”
Semnul Victoriei Satanei-Luceafăr-Ahriman nu stă în împlinirea personal -individuală, ci în
împlinirea Eros-ului depersonalizat ( “Sub şirul lung de mândri tei / Şedeau doi tineri singuri”), în
spaţiul remitizat al Pământului (şi reciproca e valabilă, evident: Pământul determină re-spiritualizarea
totală Fiinţei-Eu).
3. SĂMÂNŢA-CAIN
Există, între postumele eminesciene, cel puţin trei poeme care pun problema existenţei unei entităţi
metafizice originare în lumea-omenire: Sămânţa-Cain (Gemenii, II-72, Preot şi filozof, I-337, dar, mai ales
Confesiune, II-137). Sămânţa-Cain nu reprezintă doar o variantă a Răului, ci şi un germene cu profunde
valenţe antimalefice.
Geniul- Satan face confesiuni omenirii (II- 137, Confesiuni: “V-am aruncat în viaţă, plecaţi sub
anateme, / Să vă urâţi din leagăn, să v- omorâţi în vain, / V- am semănat în spaţiu pe voi, sămânţa Cain, /
Să curăţ am vrut sânu-mi de tot ce-i crud, spurcat, / Şi pentru voi anume creai al vieţii iad”.
Expresia sămânţa-Cain este nu doar un sinonim al omenirii (viermii care rod, spre Revelaţie din
Putrefacţie, Titanul-Pământ), ci denumeşte, în primul rând, antidotul antiormuzdian pe care Ahriman-Satan
l-a injectat omenirii, ca vehemenţă paroxistică, cu funcţie soteriologică (autosoteriologică), încă de la Creaţie
(Ahriman este coparticipant la prima fază a Creaţiei). Prin agresarea reciprocă a formelor imperfecte şi
individual-empirice, se va produce exorcizarea lumii ormuzdiene, ajungându-se la eliberarea într-un nou mit
al perfecţiunii. Contaminarea lumii cu sămânţa Cain însemna măcinarea reciprocă şi accelerată a cojilor-
măşti, a elementelor componente ale phainomenon-ului-distrugerea lumii pervertite a lui Ormuzd-pervertitul
şi instituirea (sau promisiunea de instituire, ceea ce-i totuna, căci, în mit, posibilitate = realitate, vezi
Arhaeus, II-495) lumii lui Ahriman-Satan cel revoltat - doritor de întoarcere la Fire şi Dreptate.
Astfel, prin sămânţa-Cain, Pământul-titan se purifică, pentru a-şi pregăti Revelarea ca stadiu
spiritual-Pământ.
4. PĂMÂNTUL OCULT
A. MEMENTO MORI
Poemul Memento mori este cel mai “geografic” dintre poemele eminesciene, în sensul că Eminescu
spaţializează şi identifică în spaţiul lumii reale (a falsului ormuzdian) mai mult şi mai insistent decât în
oricare alt poem al său (antum sau postum). Poemul pare, la prima vedere, o “vrăfuire” ciclopică de cicluri
de false sau zadarnice eforturi civilizatorii pământeşti. Pentru că este o alcătuire gigantescă, ea pare şi
ciclopică, iar pentru noi, oamenii, ciclopii clădeau neorânduieli, cultivau haosuri. Or, impresia noastră umană
nu se potriveşte cu intenţia sacrală, liturgică, a ciclopului. Avem de a face cu cea mai rafinată şi mai
complexă Construcţie Simbolică (în poezie şi în geografie) un aranjament liturgic al formelor, aranjament
care răspunde unor impulsuri semantice cu scop soteriologic şi exorcizator. Pe scurt, poemul Memento mori
este POEMUL GEOGRAFIEI SACRE, în cel mai propriu şi mai pur înţeles al expresiei. În plus, se
sugerează o evoluţie implicită, paralelă şi ocultă, a Pământului şi a omului, spre un punct final, pe care îl
revelăm doar prin privirea panoramică, atotînglobatoare (o panoramă nu a deşertăciunilor, ci a
autorealizării astrului-Pământ, prin evoluţia în spaţiu spiritualizat).
Atunci când “asiatul” răspunde: “Unde este? Nu ştiu, zice, mai nu ştiu nici unde-a fost” - afirmă
inexistenţa, în permanenţă, a uneia şi aceleiaşi forme - centru energetic al Pământului. Dar, chiar dacă Ninive
nu mai există în calitate de centru energetic, ea rămâne ca amintire a unui punct energetic (cândva central) -
şi, în plus, ceea ce e încă şi mai important, se supune unui topos al punctelor energetice, unei scheme a unei
geografii energetico-sacrale.
Toată desfăşurarea panoramică a punctelor schemei energetice sacrale se produce în interiorul Roţii
(Cercului) - Visare poetică (”visul cu imagini, din stadiul Pământ al evoluţiei lumii şi omului întru spirit” – cf.
R. Steiner): “Las’să dorm… / Îmbătat de- un cântec vecinic, îndrăgit de-o sfântă rază… Când posomorâtul
basmu - vechea secolilor strajă - / Mi deschide cu chei de-aur şi cu-a vorbelor lui vrajă / Poarta naltă de la
templul unde secolii se torc - / Eu sub arcurile negre, cu stâlpi nalţi suiţi în stele …/ Uriaşa roat-
a vremei înapoi eu o întorc / Şi privesc … Codri de secoli, oceane de popoară … icoanele-s în luptă … tot
privesc la vo piatră ce înseamn-a istoriei hotară / Unde lumea în căi nouă, după nou cântar măsoară…”
SOMNUL-VISARE POETICĂ este calea de abstragere de la fenomenalitate şi participare la mit:
cântec vecinic, sfântă rază, sub semnul Eros: îndrăgit de-o sfântă rază. Spaţiul în care se substanţializează ca
pietre, hotare de istorie, pentru energetizarea pe trasee noi (într-o mistică a timpului şi a geografiei) este unul
sacru, deci pietrele-puncte energetice, subordonate traseelor energetice (scheme energetico-sacrale) stau sub
semnul veşniciei, cel puţin ca funcţionalitate (subordonare faţă de schema energetico-sacrală), dacă nu şi ca
permanentizare-fixare a punctelor energetice: templul “unde secolii se torc ”. E adevărat, ”icoanele-s în
luptă”, adică formele energetice se golesc reciproc de forţa centrului universului (forţa sacră individuală):
prin lupta dintre icoane, rămâne sacru ansamblul, planul energetico-sacral, nu individualitatea energetică. De
observat nuanţarea identităţii semantice: secolii sunt codri, popoarele sunt oceane. Codrul reprezentând un
stadiu de tensionare şi conştientizare a finalităţii tensiunii, superior faţă de ocean (apă), care nu e decât zonă
de protecţie, delimitare şi acumulare a energiilor-tensiuni, fără conştiinţa clară a finalităţii tensionării -
rezultă că secolele sunt plănuiri temporale ale cuiva superior stadiului popoare: planul traseelor energetice
este nu doar imanent, ci, în primul rând, transcendent.
Deci: orice se va petrece în punctele energetice, se va petrece sub ochii şi din voinţa transcendenţei, a
unui “ceva” sacru, dinafara a tot şi a toate, dar implicat în tot şi toate.
Înainte de a fi însemnate pietrele-traseele energetice, Eminescu creează Semnul Tutelar al
Necunoscutului Sacral: MASCA. De sub măşti, cei fără casă, fără vatră (I- 248), deci cu casa în ei şi cu vatra în
ei: ZEII - aleargă, deci se implică, au topoare = fulgerele lui Thor, Focul Sacru, prin care modifică traseele
energetice, după voinţa lor: “Cap de lup e-a lor căciulă, pe-a lor umăr, piei de urs”. MASCA-LUP este
MASCĂ şi LUP, în acelaşi timp. Este ZEUL-LUP. DACII ERAU LUPI (FII AI LUPULUI
FENRIR/MÂNTUITORUL-PURIFICATORUL). Dar DACII se intersectează semantic (extrem de
semnificativ pentru schema energetico-sacrală a geografiei sacre eminesciene) cu NORDUL, unde LUPUL
FENRIR îl înghite pe Odin, şi rezultă Amurgul Zeilor, apoi îl vomită ca Vidar (fiul lui Odin), reenergetizând o
nouă lume. Trupul pulsatil al LUPULUI DACIC este Stomacul Energetic al Părintelui -a-Toate, al aceluia care
nu se arată, deci nu poate amurgi, deşi provoacă şi conţine şi revocă toate amurgurile sacrale.
Încă un personaj înainte de a marca punctele energetice ale hărţii sacre - și, în niciujn caz, un personaj
de ”planul al II-lea”, ci…Temelie Spirituală a Construcției Terestre: MAGUL KOGAIONIC. Ca forţă
abstrasă din semantica temporală, dar care influenţează prin semantica temporală. Deci, MAGUL
KOGAIONIC nu aparţine esenţial timpului, dar locuieşte, ca nucleu de influenţare-răzvrătire, în fiecare
punct (CENTRU ENERGETIC), subminându-i, PRIN FORŢA MISTICĂ A SEMNULUI, semantica,
deci subminându-i valoarea de centru energetic. În concluzie, nemulţumirile MAGULUI KOGAIONIC
(nici măcar ştiute de om - idolatru de rând) au cauze şi finalitate sacrală “ Colo magul idolatrului îi scrie pe
o piatră strâmbe semne / Să nu poată-a le-nţelege lungul secolilor curs” - e clar că semantica nemulţumirii-
semn nu aparţine temporalităţii istorice, ci unei zone transcendente) vor determina reconsiderarea centrilor
energetico-sacrali ai lumii, includerea foştilor centri, acum cu statut de puncte energetice, în schema globală,
energetico-sacrală, a lumii-evoluţie spirituală. MAGUL KOG-A-IONIC (Capul Lui IOAN-ZALMOXIS)
este, deci, substitut al Părintelui-a-Toate, anonim deci, sub masca insolitului: MAGUL KOGAIONIC e ,
mereu, nepotrivit cu zona energetică ce-l include. Mâna nemulţumirii lui întoarce semnele (“ Magul, gard al
răzbunării, a citit semnul întors” I-251): se porneşte de la un fond de violenţă şi se rămâne în acest semn de
violenţă ocultă: este labirintul infernal al iniţierii. Nu e răzbunare în sine, ci gard al răzbunării, deci
obligaţie de a urma Prestabilita Cale, mânat mereu şi sever de forţa violentă (cu cauzalitate într-un punct
mereu anterior: punctul initium, păcatul originar, prin care se dezlănţuie traseul energetic al reiniţierii,
permanente, a lumii). Magul este în turnul maur, deasupra a toate pe care le neagă, adică le mână mereu spre
singura afirmaţie posibilă: re-sacralizarea. Deci, Magul se arată profanului, mereu, ca fiind ceea ce nu e
(esenţa Magului fiind, mereu, una ocultă). Şi atunci se pune întrebarea: finalitatea către care conduce Magul-
gard al răzbunării, guru al iniţierii, va deveni
o finalitate evidentă prin schema sacrală (traseele descrise, prin subordonarea punctelor energetice,
desfiinţate mereu ca centri-ombilicuri universale) - sau va rămâne ocultă, o finalitate ascunsă ochilor? Evident,
ochilor neiniţiaţi va rămâne ocultă. Finalitatea, pentru ochiul iniţiatului, va fi ceva ca rezultantă a schemei-
geografiei sacrale, ceva care să fie mai mult decât (şi să cuprindă, totuși !)) geografia sacrală; ceva de dincolo de
simpla însumare (după consemnare) a punctelor geografiei sacre. De aceea, încă de la început semnalăm aparent
nefireasca lipsă a unor zone energetice importante şi cunoscute lui Eminescu: perioada creştină, civilizaţia
hindusă, civilizaţia chineză (cu religiile aferente: brahmanismul, buddhismul, taoismul etc.) şi, chiar, de ce nu,
CONTINENTUL ATLANTIC-ATLANTIDA ( Figura 2). Toate aceste puncte energetice rămân ocultate, într-
un Răsărit (vom vedea că Atlantida înseamnă tot Răsărit, căci tentaţia permanentă spre Apus-
Amurg, deci spre renunţare, duce la Răsărit-Revelaţie, iar Atlantida, după R. Steiner, este zona energetică ocultă
în care adepţii lui Christos, oamenii solari, s-au retras, spre a salva lumea: abia apoi au migrat spre sudul Asiei,
India-hinduismul şi spre centrul Steiner: “Cel care este atins de puterea Fiinţei solare, îl vede pe
Christos venind spre Pământ”5.
Anexă la pagina 11
LUPUL FENRIR
ÎN CÂMPUL VISĂRII POETICE TOPONIMIA ONOMASTICA
MĂŞTILE
SACRALĂ FUNCŢIONALĂ SACRALĂ
FUNCŢIONALĂ
1. - BABILON
2. - NINIVE 1. SEMIRAMIDE
2. SARDANAPAL
3. - EGIPT 3. REGE (OCULT)
4. - IUDEEA REGII 4. DAVID
5. - GRECIA 5. SOLOMON
6. - ROMA
7. - DACIA TAUMATURGII 6. ORFEU
8. – NORDUL Se
9. – NENUMITA FRANŢĂ intră în NERO HALELE-
10. – NORDUL ÎNVINGĂTOR zona MAREA OGLINDA
ocultă
SEMN AL 7. DOCHIA
REGRESIEI MITICE
8. – (1) ZAMOLXE
ZEII 9. – (2) JUPITER
10. – (3) ODIN
11. – (4) TIGRUL ROBESPIERE

MĂŞTI UMANE 12. – (5) NAPOLEON NENUMIT
(se intră în zona ocultă) 13. – (6) NORDUL
APA VIE (VISARE POETICĂ)
Figura-2
5
R. Steiner, op. cit. p. 199, cap. Evoluţia lumii şi Omul.
Totul trebuie purificat. Aceasta este semnificaţia răzbunării iniţiatice a Magului - un sinonim al lui furor
sacer, prin care se recreează (re-sacralizează) lumea. Trebuie revenit mereu în punctul initium, în illo tempore,
dincoace şi dincolo de orice stare tensionată. De aceea, punctele energetice nu dispar decât pe harta profană a
lumii, nu şi pe harta sacră. Nici oamenii, nici zeii nu dispar - căci oamenii prin iniţiere, se zeifică, iar zeii
depăşesc, mereu, Amurgul, printr- un etern Răsărit. Dincoace şi dincolo sunt halele albastre ale mării (halele
luminate, I- 279), dar şi adâncurile Nilului, şi adâncul nisipului, izotopic semantic cu marea, apa detensionată,
protectoare a sacralului) a) în halele luminate ale mării se retrag, pentru reenergetizare, zeii dacici înfrânţi,
aşteptând nu înfrângerea învingătorilor, ci transformarea stării Mare (starea acvatică este starea ocultă a Lunii
- vezi R. Steiner, op. cit.), în starea generală a evoluţiei lumii şi umanităţii; aici, în halele mării, este veşnicul
ospăţ cu vin-Lethe, descris de Eminescu în Odin şi Poetul; aici se vor întâlni zeii dacici, Zalmoxis în speţă,
cu Nordul (Odin şi ceilalţi zei ai Valhallei);
b) “Nilu-n fund grădina are, pomi cu mere d-aur coapte [n.n.: o grădină a Hesperidelor, o
Hiperboreea Sacră] / Sub nisipul din pustie cufundat e un popor / Ce cu oraşele-i deodată se trezeşte şi se duce
/ Sus, în curţile din Memphis, unde-n săli lumină luce. - / Ei petrec în vin şi-n chiot orice noapte până-n
zori…”(…) “…Din pământ şi de sub mare s-aud sunete ce cresc”, I-252; Memphisul este un spaţiu în care
iniţierea a avut loc, pe verticala-Munte (piramidă): “Mur pe mur, stâncă pe stâncă - o cetate de giganţi… /
Au zidit munte pe munte… ca un vis al mării sfinte … / … Colo se ridic trufaşe / Şi eterne ca şi moartea
piramidele-uriaşe, / Racle ce încap în ele fantezie unui Scald” - , dar şi iniţierea prin Logos sacru, căci
piramida devine rezultantă-scară iniţiatică a fanteziei Scaldului (deci VISAREA POETICĂ, eliberatoare
de contingent, de fenomenal) şi au trecut proba iniţiatică supremă: Moartea (Racla). Deci, e normală
eternizarea Memphis-ului-Egipet în zona Grădinii Paradisiace, protejată de apa-stare detensionată, sustrasă
stării activ-iniţiatice, infernale, din labirintul-codru, protejată şi de APA-UITARE (LETHE) - vinul băut
“până-n zori” (deci, zonă de protecţie este şi zona nocturnă) şi de chiot, ca SEMN AL SACREI
RESURECŢII.
Deci: schema punctelor energetice, organizate în geografie sacră, are ca finalitate: re-sacralizarea
Lumii şi Omului (în cadrul stării de visare poetică-apa-vis, ca formă de cunoaştere suprasensibilă – cf. R.
Steiner, op. cit.). Este o schemă realizată dinafară şi dinăuntru, de către Dumnezeul Ocult, care-şi are ca
agent, implicaţi intern în CONSTRUCŢIA OCULTĂ (precedată de Oculta Deconstrucţie): MAGUL
KOGAIONIC (cu alternativele formale Cugetătorul pitagoreic şi Orbul sculptor: de fapt, Cugetătorul şi
Orbul sunt subdiviziuni spirituale, componente ale MAGULUI KOGAIONIC : acesta se adânceşte în
cunoaşterea suprasensibilă, care-i dictează nemulţumirile, având drept consecinţă distrugerea formei
energetice, distrugerea funcţiei ei de ombilic universal, prin cugetare, astfel el vorbind pentru fenomenal şi
căpătând viziunea sacră, ocultă, spiritualizată, datorită căreia semnul pitagoreic devine realitatea adevărată,
răsturnând realitatea pretins reală), precum şi taumaturgii (situaţi, din punct de vedere energetic, între Zei şi
Regi, Orfeu şi Dochia/DACHIA).
Schema geografiei sacre cuprinde toponimicele, pentru a putea surprinde orientarea funcţională a
schemei (dinamismul ei extern) precum şi, într-un plan simbolic şi suprasensibil, semnificaţia simbolurilor-
semne, apărute prin dezvoltare schemei (dinamismul ei intern) - în paralel cu onomastica legată de
toponimice: de menţionat că, întreaga schemă (deci, dubla schemă, toponimică şi onomastică) stă sub
semnele Visării Poetice (Cunoaştere suprasensibilă) şi ale Măştii (Zeitatea Ocultă, revelată doar prin
ultimul stadiu al cunoaşterii suprasensibile şi dincolo de ultimul stadiu; atâta timp cât Eminescu mai e
perceput prin logosul profan, zeitatea rămâne ocultată; trebuie perceput Logos-ul Sacru, Grădina cu Apă
Vie - numele mistic al ELIBERĂRII SPIRITUALE, al ÎMPLINIRII EULUI).
Deocamdată, la o primă vedere, se pot observa următoarele:
a) cele zece toponimice sunt în cifra tetraktys-ului pitagoreic (10 = numărul creaţiei, numărul lui
Dumnezeu-Demiurgos, Dumnezeu Tatăl);
b) prin ultimele trei toponimice se intră în zona ocultă, extrem de labilă semantic; în schema
toponimicelor, Nordul apare şi în gruparea trei (ocult), şi ca ZECE = 9+1, numărul final, de nerostit
(numărul divinităţii);
c) Nordul (în esoterismul lumii, este locul de ORIGINE A SOARELUI şi LOCUL CAPULUI LUI
HRISTOS), deci, va fi CHEIA REVELAŢIEI, mai ales că îl aflăm şi în schema onomastică (Nordul, în
Memento mori, apare cu natură dublă: spaţială şi antropomorfă - este loc şi zeitate (MAG KOGAIONIC)
în acelaşi timp, este o combinaţie astro-umană, stihie spirituală cu dublă forţă de influenţare, în real şi în
suprasensibil, în acvaticul-lunar, în mineralul-pământesc foc şi în zona uranică: “stuf de raze lungi, senine”:
“Şi când steaua se-nalţă de pe fruntea lui de rege, / Nordu-atunci cu visuri mândre noaptea lungă şi-o
petrece. / De pe stânca-n care tronă, el picioare de granit / Le întinde-n fundul mării cel amar şi fără fine
/ Păru-i alb flutură-n vânturi, stuf de raze lungi, senine, / Umerii, dealuri de neauă se înalţă-n infinit”; de
observat epitetul amar, pentru infinitul mării: la fel ca în finalul poemului Memento mori, unde starea de
amărăciune şi oboseală-scepticism este starea iniţiatică, iar nu, aşa cu se interpretează de obicei, atitudine de
renunţare şi necredinţă: Eminescu-cel-ocult renunţă (dacă tot e să se afirme ceva despre renunţarea
eminesciană) la fenomenalitatea fiinţei sale: el se va înscrie, definitiv, în zona cunoaşterii suprasensibile,
regăsindu-şi Eul Spiritual);
d) schema onomasticii din Memento mori îl exclude pe Nero, pentru că acesta nu are existenţă
autonomă, ci este semnul regresiei către mit-cântul despre TROIA (evident, nici TROIA TRACICĂ nu
poate fi integrată în schema toponimicelor, din acelaşi motiv: ea nu are existenţă autonomă, ci este semnul
regresiei, al revenirii, prin moarte iniţiatică, ardere a etapelor, la CÂNTUL-ARMONIE-MIT; dinspre Regi,
stadii degenerate ale sacralului (stadii istoricizate), se regresează, mitic, spre Zei; Zeii, la rândul lor, sunt
ipostaze, aparente încă, ale divinului; stadiul cel mai profund, stadiul ocult, fondul cosmic divin, îl constituie
stadiul MĂŞTI, adică ZONA MITULUI DEMIURGIC-ORIGINAR, DACIC);
e) în schema onomasticii se înregistrează 13 nume; sacralitatea lui 13 este cunoscută: este 12+1,
numărul vieţii şi morţii; este numărul lui Hristos, deci (divinitate solară-vegetală, coborâtă în infern şi
autopropulsându-se în stadiul resurecţional);
f) de observat, de asemenea, dispunerea numelor-cifre, în funcţie de zona taumaturgiilor ORFEU-
DOCHIA (Orfeul DACIC, ca şi Dochia/DACHIA, sunt făpturi androgine: Orfeu conţine în el
CUGETĂTORUL PITAGOREIC-MASCULIN şi ORBUL SCULPTOR-FEMININ - efeminarea este
dată de creaţia interiorizată: “…înmoaie cu gândirea-i temerară / Piatra rece”; de fapt, ORFEU-
ANDROGINUL este demiurg neputincios şi prin aruncarea arfei sfărâmate, prin care se produce căderea
universală-semnalizată, redublat, prin Nero; Dochia este androgină pentru că este STĂPÂNĂ PESTE
LUNĂ ŞI SOARE, confundându-se cu LUNA-Monastirea Lunii şi cu SOARELE-a Soarelui Cetate):
Orfeu şi Dochia sunt, ambii, în zona mare-oglindă (Orfeu e lângă marea-întunecată, Dochia e în zona mii
de valuri, luntre… ce uşor juca pe valuri, argintul apei, fluviul cântării … “a mărei / Mare-oglindă,
lâng-izvoarele-nflorite pasc albi c-a mării spume”), ceea ce face ca zona Regi să se oglindească, prin
intermediul mării, în zona Zei - şi invers (acesta şi este motivul pentru care zeii se retrag în halele luminoase
ale mării, întâlnindu-se cu REGELE DECEBAL (ca ipostază ZALMOXIANĂ !) - vezi Odin şi Poetul (-
243). Astfel, deasupra şi dedesubtul MĂRII-OGLINDĂ (trecere spre ZONA MYTHOS) sunt grupări de
câte cinci (Eminescu, în zona Regi, suplimentează, tocmai cu acest scop, Iudeea, cu încă un Rege: pe lângă
Solomon, care formează serie de trei [SSS] cu Semiramide-Babilon şi Sardanapal-Ninive, apare şi
David), 5 conţinând şi el semnificaţia divinităţii, împlinite total prin reflectarea-însumare (SS formează
CRUCEA NORDICĂ) a ceea ce e deasupra oglinzii şi ceea ce este scufundat în MYTHOS-UL-HALELE
MĂRII, adică adâncul oglinzii; deci: 5 Regi + 5 (3 ZEI + 2 MĂŞTI - Robbespierre este cu masca tigru, iar
Napoleon Nenumit este Prometeu “ce-a-adus lumei a luminei fericire” şi Neptun care “priveşte linguşirea
mării-adânci”, în acelaşi timp - deci foc şi apă) + 2 TAUMATURGI (ORFEU - DOCHIA)= 12 (3X4 =
CICLU COSMIC); se adaugă Nordul. Eminescu este foarte insistent asupra Nordului. Şi nu în zadar.
Surpriza, ulterioară dezlegării enigmei, este mare. Şi enigma nu poate fi dezlegată decât fixând în schema
geografică-hartă sacră toate punctele energetice stabilite de Eminescu, prin toponimicele din coloana din
stânga (descifrând schema geografică se justifică, în mod clar, şi alegerea acestor toponimice, şi nu a altora,
de către Eminescu: Franţa şi Nordul, apoi Nordul şi Dacia, apoi Franţa-Nordul-Dacia îţi au punctele lor
comune în zona ocultă a gândirii, îşi au justificare, într-o cunoaştere suprasensibilă) – Figura 3:
Se observă: a) zona REGI este marcată, ca topos, de un patrulater (în ocultism, patrulaterul-pătrat este
semnul Pământului, ca simbol al stabilităţii);
b) în raport cu patrulaterul, GRECIA devine punct (în ocultism, punctul este semnul Aerului, ca
simbol al mobilităţii spirituale);
c) GRECIA şi NORDUL sunt PUNCTE POLARE (ambele simbolizând re-căderea în Mythos);
d) prin unirea extremei NORD cu punctele ROMA, respectiv DACIA (în Strigoii, I-69: “Odin
părăsise de gheaţă nalta-i domă / Pe zodii sângeroase porneau a lui popoară (…) curgând spre vechea
Romă / Pe Nistru tăbărâse (…)” - dar şi prin unirea GRECIEI extreme cu punctele ROMA şi DACIA, se
obţine un romb, care poate fi împărţit în două triunghiuri: triunghiul cu vârful în GRECIA, triunghi având,
deci, vârful în jos, este semnul APEI şi simbolizează instabilitatea şi melancolia: Triunghiul cu vârful în
NORD, triunghi având, deci, vârful în sus, este semnul FOCULUI şi subliniază energia maximă şi mistică.
FOCUL PE APĂ, însă, nu oferă stabilitate;
e) de aceea, apare migraţia spre alte puncte, care să ofere stabilitate; în felul acesta, FRANŢA nu este
altceva decât modul de a ajunge, energetic, la ipostaza de SPIRIT NELINIŞTIT, pe de o parte – dar, în primul
rând, MODUL DE A AJUNGE LA ATLANTIC. E vorba de CONTINENTUL ATLANTIC, care în
cunoaşterea suprasensibilă, este locul unde oamenii solari, atlanţii, s-au sustras influenţei elementelor
luciferice (vezi R. Steiner, op. cit. la Eminescu, elemente luciferice ar trebui tradus prin elemente fals-
ormuzdiene): ATLANŢII au fost cei care au putut vorbi, primii, în numele Spiritului Focului -Hristos – în
zona de est a Mării Mediterane (DACIA, EGIPTUL, GRECIA). ATLANŢII au migrat, apoi, în India şi în
Persia, aducând principiul solar să se reflecte în formele divine Brahma şi Buddha, respectiv
Zarathustra/ZALMOXIS. Iată cum se poate revela Răsăritul Etern (Hristos) - migrând, cu credinţă
nestrămutată, spre Răsărit, prin Apus. Iată cum cele mai importante religii, cele mai spiritualizate şi mai
solarizate (prin ATLANŢI), sunt revelate prin cunoaşterea suprasensibilă: creştinismul, hinduismul,
buddhismul, zaroastrismul.
NORDUL
CONTINENTUL
ATLANTIC
FRANŢA
ROMA DACIA
GRECIA
NINIVE
IUDEEA
BABILON
EGIPET
SENSUL ÎN CARE SE DEZVOLTĂ SCHEMA ENERGETICO-
GEOGRAFICĂ A GEOGRAFIEI OCULTE – Figura 3
Să nu se uite insistenţa eminesciană asupra NORDULUI: NORDUL este, geografic, dar şi ocult, în
contact cu CONTINENTUL ATLANŢILOR (este zona SOARELUI ESOTERIC); Nordul este al
MAGULUI KOGAIONIC (poziţia MAGULUI KOGAIONIC este, totdeauna, în punctul cardinal al
Nordului. NORDUL este ŢINUTUL-GRĂDINĂ A HESPERIDELOR (PARADISUL OCULT
DACIC). Deci, MAGUL-NORD ne-a condus (aşa cum l -a condus, iniţiatic, şi pe Eminescu) spre Mythos-
ul recuperat: “Suliţa (lui Odin) pe loc s-opreşte, se preface-n d-aur cruce”. SULIŢA-RAZĂ (indicaţie şi
chemare-invocare a solarităţii) va călăuzi cunoaşterea suprasensibilă spre CRUCE- HRISTOS (Spiritul
Suprem al Focului, al Solarităţii), trecându-se prin infernul iniţiatic-moartea iniţiatică.
Este victoria ocultă: “Odin moare - Tibrul este a credinţei lui sicriu” (moarte iniţiatică-sicriu, pentru
resurecţia prin CREDINŢA-CRUCE-AUR) - de observat că versul are trei majuscule, repartizate stânga-
centru-dreapta: O - T - C. Să le analizăm, conform ocultistului englez George Muchery:
O: Venus-Balanţă-Aer (cercul = spirit);
T: Soare-Leu-Foc (cruce = natura: sacrificiu şi suferinţă);
C: Mercur-Gemeni-Aer (semicerc = suflet).
Deci: focul-energie spirituală maximă se înalţă, pe vârfurile triunghiului mistic = desăvârşire
autonomizare a Spiritului-Sine. Victoria obţinută de Leu se află printre semnele instabilităţii, ale labirintului
ocult şi ale dualităţii, care trebuie stăpânită energic, prin iniţiere: Balanţa şi Gemenii - stăpâniţi de Leu (central).
Soarele este dobândit prin înfrângerea instabilităţii (Mercur jos) şi apropierea semnului Iubirii-Credinţă: Venus
sus. APA VIE devine, astfel, în finalul demersului iniţiatic, numele mistic atât pentru a) o modalitate de
cunoaştere (visarea poetică), cât şi pentru b) stadiul ultim, de iniţiat, transcens în starea Paradis:
a) “Din aghiazima din lacul ce te-nchină nemurirei / E o picătură-n vinul poeziei… / Şi de-aceea
beau păharul poeziei înfocate”;
b) “… în ţara unde fug a lumii zile... / E un loc cu apă vie într-un şes încântător. / Cine bea din el nu
moare”.
În ce priveşte finalul aparent disperat: “Dar la ce să beau din lacul ce dă viaţă nesfârşită, / Ca să văd
istoria lumii dinainte-mi repeţită, / Cu aceleaşi lungi mizerii s-obosesc sufletu-mi mut?” - aceste versuri
sunt CAPCANA, INFERNUL INIŢIATIC - căci, este evident că acela ce urmează cale iniţiatică, din
geografia iniţiatică, descrisă de noi mai sus - depăşeşte fenomenalitatea-mizerii-suferinţă-absurditate: ajuns
în stadiul de ATLANTUL-FIINŢĂ SOLARĂ, iniţiatul va reconsidera fundamental datele fiinţei sale şi ale
drumului iniţiatic parcurs. Nu rămâne nici o îndoială că stadiul ATLANT-HRISTOS elimină, tocmai prin
statutul său de stadiu mitic, orice percepţie de ordin fenomenal (percepţie infiltrată, şi acesta este firesc, cu
elemente fals-ormuzdiene, mizerie, suferinţă, absurditate, zădărnicie). Deci, însuşi titlul (subtitlul) Panorama
deşertăciunilor este o capcană iniţiatică: pentru omul profan, aflat în precaritatea fenomenală, lumea s-a
desemantizat, rezultând deşertăciunea; pentru omul care s-a iniţiat, prin intermediul traiectoriilor geografiei
sacrale, lumea (cu totul altă lume decât cea fenomenală, din punct de vedere calitativ) s-a resemantizat,
devenind Mythos-puritate-apă-vie.
***
B - POVESTEA MAGULUI CĂLĂTOR ÎN STELE
Nu părăsim (temporar) poemul Memento mori (foarte dens în sugestii asupra geografiei sacre
eminesciene), decât pentru a sugera că Eminescu îşi răsfrânge concepţiile esoterice (viziunea suprasensibilă)
asupra întregului cosmos. Se va observa, însă, că întreg cosmosul înseamnă tot Pământul, mereu Pământul
- de fapt, nu doar în sensul geocentrismului, ci, în primul rând, în sensul concepţiei ocultiste conform căreia
Spiritul Uman se autoperfecţionează în paralel cu astrul său (Pământul), parcurgând, în sens evolutiv, o serie
de stadii cosmice: Saturn, Soare, Lună, Pământ etc.
Pentru ca afirmaţiile de mai jos, legate de semnificaţiile oculte ale poemului Povestea magului
călător în stele, să nu fie suspectate (prea mult) că merg în direcţia unei atrageri a textului eminescian spre o
interpretare gata confecţionată - este necesar a stabili, încă dintru început, o premiză necesară (se va putea
vedea dacă şi suficientă) . Premiza se referă la modul de a aborda textul poemului Povestea magului călător
în stele: este sau nu este un text iniţiatic, sau, măcar, despre iniţiere? Răspunsul îl vom da abia după o scurtă
problematizare, implicând ştiinţa mitologică:
a) însuşi titlul dat de Călinescu (Povestea magului călător în stele - conformându-se conţinutului
manuscrisului eminescian, ms. 2259, f.52-81, fragm. şi în ms. 2276, II, f.27-29) implică termenul de BASM;
or, basmul, conform folcloristicii secolului nostru, este un MIT DEGRADAT;
b) mitul este, după Mircea Eliade, o “povestire sacră”6, mitul, deci, implică revelarea, prin cuvânt, a
6
Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Ed. Univers, Buc., 1978.
forţelor ce ajută omul căzut să revină în illo tempore; textul mitului este, prin el însuşi, tentativă de
recuperare a lui illo tempore - deci, implică demersul iniţiatic (cuvânt şi acţiune sunt concomitente în mit);
c) în Povestea magului…, ca şi în mitul folcloric, există schema iniţierii: împărat = stadiul consumării
forţei sacre → fecior de împărat = stadiul de germene pentru re-iniţiere (recuperare a energiei sacre) → MAGUL-
GURU, iniţiatorul; în plus, există trasată, în mod clar, calea iniţierii, calea obstacolelor, a probelor iniţiatice:
URCAREA MUNTELUI (KOGAIONUL INIŢIATIC!), de către feciorul de împărat, spre zona
MAG AL KOGAIONULUI.
Aceste lucruri trebuie acceptate, altfel ar fi anulate orice demersuri de consolidare a ştiinţei mitologiei.
Odată acceptată premiza (Povestea magului… este poem despre iniţiere), nu este înafara posibilului ca toate
afirmaţiile şi acţiunile Magului să aibă conţinut iniţiatic; prin urmare, se poate deduce că Povestea
magului… este un poem iniţiatic, un poem care comunică rezultate ale demersurilor cunoaşterii
suprasensibile. Partea cunoscută (sensibil) - mitul aparent este doar vârful icebergului suprasensibil,
disparent, ocult (spiritul nevăzut, autorecuperat în divin).
Dacă aceste lucruri sunt acceptate, nu mai rămâne decât să ne punem întrebări în legătură cu tainele
revelate de MAGUL KOGAIONIC, cu semnificaţia acţiunilor MAGULUI KOGAIONIC, cu obiectele-
stadii cu care ia contact MAGUL KOGAIONIC (căci MAGUL KOGAIONIC este OMBILICUL
UNIVERSULUI ENERGETIC, spiritual, al poemului) - şi să încercăm să găsim răspunsuri, care să
liniştească, într-o măsură cât mai mare, efervescenţa întrebărilor noastre. Din punctul de vedere al autorului
acestei lucrări, răspunsurile cele mai apropiate de logica internă a poemului Povestea magului… le oferă
indicaţiile cunoaşterii suprasensibile, conţinute în cartea lui Rudolf Steiner, Ştiinţa spirituală.
În legătură cu poezia eminesciană (dar nu numai: multe dintre problemele poeziei le regăsim, sub o formă
sau alta, şi în proza eminesciană), întrebările care se ridică sunt multe. printre altele, de ce apare Luna, la
Eminescu, ca spaţiu a) transcendent b) dar, totodată, geamăn Pământului, conformată din elemente pământeşti
(cf. II-303, Sărmanul Dionis, viziunea asupra topografiei lunare: munţi, stânci, bucăţi de pădure, codru antic,
fluviu măreţ, insule cu scorbură de tămâie şi cu prund de ambră, dumbrăvi, flori, gândaci etc.); mai exact,
Pământul şi Luna, în mod egal, apar la Eminescu re-structurate ideal - dar, repet, amândouă în mod egal (în mod
similar “descojite” de vreo eventuală faţă reperabilă în cadrul lumii reale). Şi, apoi, de ce spaţiul transcendent nu
este numit cu nume de spaţiu mitic: rai, paradis, Eden etc. - de ce Lună? Şi, apoi, tandemul Soare-Lună apare, la
Eminescu, nu atât ca un simbol al succesivităţii cosmice implacabile, ci ca o simultaneitate de imagini şi stări (fata
de împărat, Lună şi LUCEAFĂRUL-SOARE NEGRU, în Luceafărul
- Soare-Lună şi “chipul dragei mele”, în La mijloc de codru…, “Înzestrat cu o închipuire urieşească, el a pus
doi sori şi trei luni”, în Sărmanul Dionis, II-3303, sugerându-se, prin 2 sori şi 3 luni, o progresie gradual-
calitativă dinspre Soare spre Lună, lucru pe care ocultiştii îl au în vedere, când discută evoluţia spiritului şi
astrului său-Pământ, în seria Saturn → Soare → Lună → Pământ etc.) - simultaneitate care patronează şi
semantizează structuri şi stări pământeşti, (a se vedea hyperionizarea Ei şi lunificarea Lui, în tandemul mitic final,
doi tineri singuri → doi copii cu plete lungi, bălaie, tandem care re-sacralizează Pământul, în Luceafărul;
revelarea Erosului, ca structură de profunzime a Pământului, în La mijloc de codru…; “mobilarea” Lunii cu
elemente pământeşti, dar cu impulsuri luciferice, care vor produce, în Sărmanul Dionis, căderea cuplului
instaurat prin palingenezie etc.). Deci, nu e vorba, la Eminescu, doar de un geocentrism ptolemeic, ci de viziunea
Pământului, ca un şir de ipostaze care, poate, au fost cândva, succesive şi disociate, dar pot fi revelate şi ca stări
dinamice, evolutive, în cadrul stării numită Pământ - stare unitară în dinamismul ei ocult. Pământul-stare
spirituală reuneşte titanismul (vezi Demonism) cu starea pirică (“Şi-n urmă pământul rămâne - o stea”, I-202).
În Luceafărul, Luna (fata-lună între stele) şi Soarele Negru (Luceafărul; ocultiştii menţionează că, în stadiile
Saturn-Soare lumina este întunecată, lumina este una interioară, spiritualizată)7 apar întâi , în spaţiul-vis al
Pământului (starea de vis cu imagini este specifică stărilor Lună-Pământ, afirmă Steiner în op. cit., p. 156 şi p.
178), apoi, Pământul se etaşează, împlinit mitic, lăsând înafara sa Luna şi
LUCEFĂRUL-SOARE NEGRU.
Viziunea cosmică eminesciană, atunci când apare pregnant (Luceafărul, Povestea magului…,
Scrisoarea I), este o viziune circumscrisă viziunii pământeşti, STĂRII-PĂMÂNT (în Scrisoarea I - “lume,
lună, soare şi stihii” înseamnă, de fapt, Pământ + Lună +Soare + Spiritele-stihii, care produc evoluţia
spirituală a aştrilor). E altceva decât Pământul, atunci când Eminescu descrie zboruri şi trasee cosmice - dar,
mereu, în relaţie cu Pământul, convergente spre Pământ etc.
Cel puţin în Povestea magului…, descrierea acestor lumi care formează preajma spirituală a
Pământului, care se raportează la Pământ şi intersectează, în mod constant şi necesar, Pământul - este una
în care cititorul pătrunde ca într-un labirint de neînţeles pentru conştiinţa lui limitativă la realitate-raţiune.
7
“… lumină pur spirituală, care înafară este întunerec” - R. Steiner, Ştiinţa spirituală, Ed. Rustania, p. 130.
Pământul, aici, a dispărut ca element de descriere, fiind păstrat, mereu, ca o stare deschisă, nedefinitivată,
aflată într-o permanentă efervescenţă semnificativă a formelor şi structurilor, într-o permanentă stare de
erupţie către alte locuri decât cele intuite ca fiind proprii Pământului - şi, totuşi, abia aşa, prin circumscrierea
sa unor structuri colaterale, oculte, Pământul devine o realitate complexă (o complexitate care impune o
dinamică ontologică şi gnoseologică, întreruptă, de sincope existenţiale, în stadii - şi, apoi, reluată, de fiecare
dată, în fiecare stadiu ajungându-se pe planuri diferite şi superioare).
Pentru descifrarea labirintului efervescent absolută nevoie de un alt demers decât cel eminamente raţional
(care este ratat de la început, căci este respins de însăşi natura iniţiatică a textului): este nevoie de cunoaşterea
suprasensibilă, de demersul analitic de tip ocultist - ceea ce ne-a determinat la o lectură paralelă a textului
eminescian şi a Ştiinţei spirituale a lui R. Steiner (cel mai important ocultist al secolului XX, care a sintetizat
datele ocultismului milenar). În capitolul de faţă, nu facem decât să sugerăm ocultismul care nutreşte semantica
versului eminescian - căci o adevărată paralelă completă (pornind de la calea sugerată de noi) poate face oricine,
punând cele două texte alături. Se va vedea (în cazul în care va fi acceptată lectura sugerată de noi) că George
Călinescu a aruncat mult prea neglijent afirmaţia sa, în legătură cu Povestea magului… :
“ Povestea magului călător în stele este foarte asemănătoare cu Andrei Mureşanu (n.n.: nici vorbă:
Andrei Mureşanu schiţează funcţionalitatea ahrimanică a Pământului, antrenând în scepticism şi revoltă
ahrimanică pe anumiţi oameni - Geniile, pe când Povestea magului… este poem de iniţiere ocultă întru
evoluţia spirituală a Pământului)… Mult mai stângaci, aruncată în vălmăşeala inspiraţiei (n.n.: şi totuşi,
câtă ordine suprasensibilă!), ea are informitatea unui bronz răcit şi părăsit înainte de a i se fi dat o formă
hotărâtă”8 . La fel, pripită ni se pare şi catalogarea drept “sideromanie” (G. Călinescu, op. cit., I-288) a
preocupării eminesciene de a explica, la modul ocult, legătura dintre lumina stelară şi corporalitatea
pământească.
La început, a fost spiritul pur. MAGUL şi ÎMPĂRATUL sunt Oreste şi Pilade - deci, sunt acelaşi
spirit în două trupuri-conformaţii: deci, esenţial, există ambii întru permanenţă (cf. R. Steiner - corpurile
căldurii aduc Timpul, celelalte sunt Permanenţă), doar că, în evoluţia spirituală, se produce impresia unei
diferenţieri-departajări, în care se păstrează fondul spiritual (Magul), ca fond de energie primară, iar pe acest
fond se produce sincoparea stărilor-faze de evoluţie a spiritului stare-Pământ (aparenta moarte a împăratului)
urmată de reluarea stadiilor de pe prima treaptă, până, mereu, la o treaptă superioară celei a precedentului
stadiu (fiul de împărat, care se duce spre Mag, spre a fi iniţiat; apoi, reluarea cercului pe spirală, urmând
stadiul călugăr, ca irosire a forţelor sacrale, dobândite ca Fiu de Împărat - dar nu o irosire totală, dusă până la
capăt: CĂLUGĂRUL, ca fost împărat-decrepitudine sacrală, s-a oprit la stadiul zbuciumat: claustrat în
mânăstire, cu zvâcniri tot mai slabe spre cenuşa fostei fiinţe, cuprinsă de febra autodistructivă: “Pe focul
cugetării a presurat cenuşă, / Ci sub cenuşă-ard însă consumatori cărbuni. / Atunci visul mărirei s-a
şterge-n a lui gând / Când peste spuza sură se va turna pământ”. Treptat, impulsurile spre trecuta stare se
transformă în impulsuri spre o viitoare stare- lume, stare viitoare care- l ispiteşte sub forma unei fiinţe-înger
care nu se poate materializa în stadiul următor: “E-aievea acea fiinţă… / Dar nu-i aci în lume… E sufletu-
unei moarte, / Pe care-nsă eu însumi pot ca să-l reaprind. / Pot s -o topesc în forma de lut care s-o poarte /
Şi idealu-eteric în lut eu pot să-l prind, / Dar nu aici - Aicea de viaţă n-are parte; / Vom merge-n lumea
unde trăieşte mai departe”. Se observă:
a) insistenţa asupra ideii imposibilităţii împlinirii-cu-ideal aici: “Aicea de viaţă n-are parte”,“nu aici”
b) pe de altă parte, oscilaţia între ideile de reluare şi continuare: “E sufletu-unei moarte, / Pe care
… să-l reaprind” - “vom merge-n lumea unde trăieşte mai departe”. Concluzia firească: noua lume este
stadiul de depăşire calitativă şi extensivă a lumii-aici, preluându-i şi restructurându-i lumii-aici atât trecutul,
cât şi viitorul - deci, lumea nouă este o lume care include şi presupune anterioritatea lumii-aici, înglobează,
îşi circumscrie fostul stadiu, lumea-aici).
Cunoaşterea stadiului consecutiv este, mereu, rezultatul unui dat suprasensibil, deci este cunoaştere
suprasensibilă: a) fie drumul de urcare a muntelui, depăşirea ruinelor (“acolo printre ruine” I-291), a prăvălirii
(“stejar prăvălit“), a îmbătrânirii-decrepitudine prin tolerarea invaziei vegetale (“stanuri bătrâne cu muşchi
acoperite”), depăşirea furtunii infern iniţiatic (“Furtuna la caru-i lungi fulgere-nhamă…/ Vuieşte a vântului
arfă de-aramă”) în favoarea invaziei semanticii luminii revelaţie (“Şi-n ceruri se-ncurcă auritele zodii”) şi
transcenderii în Mythos (“Şi dracii la râuri adun licapodii” - forţa LUPULUI MISTIC-FENRIR, Amurgire
şi Zori ai Zeilor, prin îngurgitare şi regurgitare), ajungere în piscul-Âthman, de deasupra fenomenalului-nori-
Māyā: “Deasupra-ăstui munte cu fruntea sterpită, / Deasupra de lume, deasupra de nori, / Stă magul”, b)
fie prin zbor şi starea de visare revelatorie a Mythos-ului, stare obţinută prin mijloace magice, oglinda-ochi
magic deschis spre lumea de dincolo, de aici-acum: “Pe-oglinda cea neagră, profundă şi largă, / Încet-încet
8
George Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I, p. 25, Ed. Minerva, Buc., 1985.
pare o umbră de-argint (n.n.: somnul, prin care se revine la originar, la visul-Mythos: stele-imperii, la I-303,
steaua somnului redătător de VISARE- MHYTOS “de visuri, de umbre, de cântec e plină”), c) fie cunoaşterea
suprasensibilă a lumii ca stadiul viitor, prin ochiul magic din frunte*, ochiul ciclopic, sau ochiul reptilian, prin
care se emit şi se receptează, precum afirmă parapsihologia, bio-radiaţiile α, β şi mai ales γ: “Şi raza mă
iubeşte, mângâie a mea frunte… / La mijlocul de aer, în sfera de lumini / Din frunte- mi se retrage raza
de cristal, / Ea prinde chip şi formă, o formă diafamină, / Înger cu aripi albe…” (I-308).
MAGUL KOGAIONIC, ca fond energetic permanent pentru evoluţia spirituală a Eului-Pământ, în
lumea suprasensibilă, este sinteza Spiritelor Înţelepciunii (Kyriotetes-Domnii), a Spiritelor Voinţei
(Tronuri) şi a Spiritelor Mişcării (Dynamis-Puteri)9. (Aceste spirite îşi reiau de la capăt misiunea, de
fiecare dată când se trece la substanţializarea evolutivă a următorului stadiu-astru spiritual din serie).
MAGUL KOGAIONIC este întruchiparea spiritelor înţelepciunii, deoarece dinspre fondul de înţelepciune
cosmică-Mag i se transmite fiecărui novice rezumatele fiinţării oculte întru cosmos (vezi I-293), mitul despre
stele, moarte, geniu, trup, spirit, cosmos, haos etc.). MAGUL KOGAIONIC stăpâneşte mobilitatea
exacerbată a stihiilor eterice ale lumii, stăpânire exercitată prin privirea-spirit: “Aruncă pe lume el ochii lui
suri” - şi prin cartea zodiilor: “E-o carte ce nimeni în veci n-o citeşte /Cu semne strâmbe întoarse -
arăbeşte: / Sunt legile-n semne din ăst univers” (semne strâmbe, întrucât deviază şi depăşesc această lume,
mereu în favoarea altei-altor lumi). Deci, MAGUL KOGAIONIC uneşte Înţelepciunea cu Voinţa, pentru a
reflecta Voinţa în spaţiul ceresc 10. MAGUL KOGAIONIC se azvârle în cosmos, provocând
substanţialitatea să-şi găsească refugiu mereu sub ocrotirea altor şi altor Spirite ale Formei (Exusiai-
Stăpâniri), revelate, treptat, în fiecare din stadiile astrale ale Pământului-Spirit evolutiv: “Se suie-n vârf de
munte… / … în infinit el zboară”, “Din vârf de munte-n în spaţiu iar s-aruncă” etc.(I-305).
Fiul de Împărat apare după stadiul stele-copile (“…când stelele din ceriuri / Erau copile albe cu părul
blond…” I-287) şi lumi grădini: “ţările-nflorite” (I-287), stăpânite, încă, de îmbătrânitul Împărat (părintele
decrepit, stadiul care cere reînnoirea, prin moarte iniţiatică şi naştere ocultă, a forţelor sacrale). Acest stadiu este al
stării de agregaţie “căldură”, “ corpuri de căldură”11: este stadiul Saturn (“iarna e blândă primăvară”, plus vagi
senzaţii vizuale şi olfactive: “umbre cu miros pe-a salei întins rond”). Fiul de împărat devine formă distinctă,
urcă Muntele Kogaion spre MAG, deci, contribuie, alături de ZONA MAG, la activitatea Spiritelor Formei şi
Spiritelor Personalităţii (Archai-Începători): stadiul FIU DE ÎMPĂRAT, alături de stadiul de MAG
KOGAIONIC, este, mereu, întemeietor, în fiecare din succesivele lumi. Magul, ca fond cosmic, va rula, drept
co-autor la ctitorirea lumilor, stadii similare, dar specifice, totuşi, fiecărei etape-lume-astru din serie: Fiul de
Împărat, succesor al Împăratului, este succedat de Călugăr - fost Fiu de Împărat. În atmosfera de căldură a lui
Saturn (primul stadiu de evoluţie suprasensibilă a Pământului) se ivesc acum (vezi R. Steiner, op. cit., p.127),
“lumine care când se-aprind, când se sting… câte o fulgerare care brăzdează spaţiul”. Iată expresia acestei stări
la Eminescu, după desprinderea distinctă a Fiului de Împărat, ca Spirit al Formei şi Spirit al Personalităţii: “
Furtuna la caru-i lungi fulgere-nhamă”. Acestea sunt Spiritele Focului (Arhangeloi). Vocea care se aude
vibrând în mintea Fiului de Împărat este aceea a SERAFULUI (SPIRIT AL IUBIRII): “Seraful îşi sfârşise
vibranta-cugetare” (I- 297), seraf care precede, ca voce expozitiv-înfăptuitoare, povestea în-făptuirii îngerilor
(Spiritele Vieţii, Fiii amurgului-Angeloii). Datorită Magului, unit cu Fiul de Împărat , se dezvoltă ARMONIA
(Heruvimii-Spiritele Armoniilor), şi se ajunge de la somn fără vise (“O umbră de argint”, I-301), la stadiul
evoluţiei spirituale a Pământului, numit Lună, ca stare de vis cu imagini: I-302 “ Te duce [somnul] cu dânsul în
lumea de vis… Aici lumea-antică urmează-a ei trai”… “Palate de-argint se ridic gânditoare / Şi regii sunt
îngeri cu aripi de-arginţi”.
În stadiul Saturn al evoluţiei Spirituale a Pământului, lumina e întunecată (faţa îngerului:
“mărgăritar vânăt” - în “oglinda neagră”).
Aşa cum din apă, prin îngheţ, apar sloiurile (tot apă, dar alt stadiu) 12, tot aşa apar Soarele, din stadiul
Saturn, şi Luna, din stadiul Soare. Luna şi Soarele se însoţesc, însă, în simultaneitate, Luna învârtindu-se
în jurul Soarelui13, dar existând şi stadiul când Soarele şi Luna formează un singur astru (la Eminescu, vezi
forma gregară a luminii din debutul Luceafărului, când stadiul Soare Negru-Luceafăr şi Lună-fată de
împărat coexistau în nebulozitatea originară, indistinctă, rude mari împărăteşti).
*
Ciakras-ul (roata) al şaselea (yoga), de unde energia va migra, spre eliberare şi comunicare permanentă cu cosmosul,
în ciakras-ul al şaptelea-moalele capului. Vezi M. Eliade, Yoga, Gallimard.
9
R. Steiner, op. cit., p.124-125.
10
R. Steiner, op. cit., p.125, p.121.
11
R. Steiner, op. cit., p.124-125, p.125, p.121.
12
R. Steiner, op. cit., p. 110
13
R. Steiner, op. cit., p. 160
Toate grupele de Spirite, de până acum (ale ÎNŢELEPCIUNII, VOINŢEI, MIŞCĂRII,

PERSONALITĂŢII etc.) au avut, drept unică finalitate, perfecţionarea stadiului spiritual Saturn al astrului
spiritual Pământ (implicit, aducerea Magului - fond cosmic, la stadiul de Om Spirit (Âtma sau Âthman).
Va urma un nou ciclu, repetând acţiunile tuturor grupelor de spirite mai sus amintite, cu scopul de a perfecţiona
structurile spirituale ale unui al doilea stadiu spiritual al astrului spiritual Pământ - stadiul spiritual Soare
(implicit, aducerea Magului la stadiul de Spirit al Vieţii, Budhi – cf. R. Steiner, op. cit., p. 141).
Din acest moment, MAGUL va părăsi Muntele Kog-a-ionico-Saturnian şi se va azvârli în infinitul
cosmic, pentru a putea lucra la regruparea acţiunilor Spiritelor, pentru apariţia stadiului al doilea al astrului
spiritual Pământ: Soarele. (Soarele este stadiul spiritual al Pământului, când inconştienţa este un somn fără
vise, pe când Luna e stadiul de inconştienţă, ca somn cu vise. Soarele este stare gazoasă, Luna este stare
acvatică): I-304 “Se suie-n vârf de munte, o stea din cer coboară - / O stea, vultur de aur, cu-aripele de foc,
/ Pe ea şezând călare, în infinit el zboară, / Stele sclipeau sfinte şi-n cale-i făceau loc” (se poate
concluziona că Fiul de Împărat şi-a încheiat ciclul iniţiatic saturnian, unindu-se cu stadiul Âtma al
Magului - fiul iniţiat s-a retras, noul ciclu îl întemeiază activitatea continuată, în nou registru, cu noi
finalităţi, a Magului - fond cosmic al evoluţiei Spiritului). Elemente solare: stea, stele, foc, aur - sclipesc.
Îngerii depun blânde rugăciuni “l’a lumii trepte albastre”, deci haosul infinit, premiza noului stadiu
spiritual, e albastru-gazos, specifica stare de agregare a Soarelui fiind gazul). Stadiul de stele deasupra şi
stele dedesubt (şi-n poemul Luceafărul, şi-n Povestea magului…: I-304 ”Deasupra vedea stele şi
dedesubtu-i stele”) nu este cel al vizualizării profane a luminii, ci al vizualizării sacre a luminii (zborul
Magului printre stele este tunet rănit, deci, se explicitează non-vizibilitatea profană, punându-se accentul
energetic pe audibilitatea enorm tensionată; spre deosebire de fulger ne-ntrerupt; în Luceafărul, poezie în
care sacralul este rafinat, spiritualizarea luminii este subînţeleasă, căci, în zona deplasării Luceafărului-
Hyperion, deplasare retrospectivă şi de autoanulare a stadiului Personalitate individuală - nu sunt decât
Hyperion şi Demiurgos, energii spirituale supreme: nu se mai pune problema că , în afara Logosului Sacru,
Mistic, ar mai încăpea vreun neiniţiat, pentru care cuvintele să se înjosească energetic, prin explicitare).
Magul va zbura spre Lună, vede lumina albastră (de data aceasta, albastru nu va mai fi gazos, ca la etapa
Soare: a lumii treaptă albastră = treptele de văzduh-aer, ci albastru va sugera apa albastră, starea de
consistenţă-spiritualizare specifică etapei-Lună): I-304 “Căci la un punct albastru privirea-i aţintită / L-a
caosului margini un astru blând uşor [gazosul Soarelui e îngemănat cu lichefierea-Lună, prin dubla
epitetizarea a astrului: blând uşor]… O zi mai are încă şi-ajunge-n luna lui [posesivul lui subliniază nu
faptul că MAGUL KOGAIONIC e băştinaş şi proprietar spiritual al Lunii, pentru că, în continuare,
vorbeşte despre o următoare etapă-stea, care-i steaua naşterii lui, văzută, prin clarviziunea magică, din
stadiul-Lună: “Cu ochii plini de lacrimi la aceasta priveşte / Ce lumina albastră mergându-şi drumul său:
/ Ce liniştită-dânsa, în pace eminesciană păşeşte, / O, cum iubesc eu steaua unde m-am născut eu”].
Se ajunge, din nou, la stadiul Spirite ale Armoniei (în cadrul dualităţii albastre aer-apă, Soare-Lună)
“Mai e-n tot universul o stea plină de pace / Neturburată vecinic de ură, de război” - dar Pământul, ca
stadiu al Focului (căci starea de agregare specifică stadiului spiritual Pământ este FOCUL), era deja
prefigurat, din secvenţa zborului hipnotic: “Şi-n urmă-ţi pământul rămâne - o stea” (de fapt, poziţia
Pământului trebuie raportată dublu: a) faţă de vis, Pământul e-n urmă, pentru că, abia începând cu
Pământul, se dezvoltă, prin seria Pământ-Jupiter-Marte-Venus etc., visul cu imagini; pentru Spiritul
Fiului de Împărat, însă, care e în curs de iniţiere, Pământul e în faşă, ca un deziderat spiritual, în sfera
focului),: apoi, VULTURUL cu care porneşte Magul, din VÂRFUL MUNTELUI, către Soare-Lună (ca
stadii spirituale) este de FOC-AUR (vultur de aur, cu-aripe de foc). Stadiul Pământ nu se obţine decât
printr-o recapitulare a stadiilor anterioare: Saturn-forme de căldură (“în funii lungi el rupe al nourilor
voal” I-305), Soare-forme de gaz (“Din nourii cei mai deşi el luase o bucată” - I-305), Lună-forme de
apă (“A mărei unde-albastre alunecă-nspumate” - I-305) → către “insule bogate cu mari grădini de laur”
(LAURUL, simbol al victoriei Sinei spirituale) - I-305, care este stadiul Pământului-perioada Atlantidei
(Continentul Atlantic) şi atlanţilor, ca refugiu al Spiritelor Focului, nepenetrate de elementele luciferice.
CĂLUGĂRUL găsit-intersectat de MAG aici, este ATLANTUL, stăpân peste templul de apă înecat, I-306
(ca şi trestia, templul atlantic, ca simbol al stadiului Pământ pur, se bazează pe partea sa spirituală din
Luna-apă: înecat). Fiinţa eterică pe care o visează Călugărul (“El cheamă cu cântarea-i o umbră ce-a
visat”, I-306) este prefigurarea simbolică a celorlalte stadii spirituale ale Pământului, stadii necesare, care
atrag, la modul magnetic, lumea sa spre ulterioare stadii spirituale: “Ispită neagră dânsa? [Magul îl priveşte,
în acest timp, pe Călugăr, de sus, din precedenţa aer-apă: “Ca geniul văzduhului el stă”, pe-o stâncă suit,
dominând valurile mării - parcursese “în lună… valul mării amar”] Un geniu rău, o, nu e / … când ca un
vis argenteu pluteşte blânda lună… La mijloc de aer, în sfera de lumină! / Din frunte-mi se retrage raza
cea de cristal! / Ea prinde chip şi formă, o formă diafanină, / Înger cu aripi albe, ca marmura de pal…
haine argintie coprind membrele sale … pe frunte-o stea de foc… Când noaptea-i însă-i caldă, molatecă
şi bună, / Atunci o chem din mare, atunci o chem din lună / … Şi ea venind din noapte ca o rază de soare
/ Coboară, pe-a mea frunte nebună, visătoare, / Pân’se preface-n chipul ce l-am visat mereu” (n.n.: a se
observa, pe lângă calităţile de spirit superior şi complex ale arătării: înger-haine argintie-pe fruntea-i de
foc, faptul că realizează comunicarea în mod telepatic, ea, rază de soare, folosind canalul de comunicare al
ochiului ciclopic, din frunte) I-309, I-311: “Iar sufletul… o parte ce-n mine-a mai rămas / Să zboare-unde-
l aşteptă amorul în extaz, / Să zboare unde partea-i cea jună, dulce, pală / Pluteşte printre stele… iar
stelele-i ţesală / Un corp de raze blonde… [corpul de foc al spiritului, posibil, însă, să fi venit, ispititor,
dinspre următoarele stadii ale Pământului-foc: Jupiter, Marte, Venus etc.] / …norii cei lunateci [stare
gazos-acvatică, solar-lunară, deoarece Soarele-Luna, într-o anumită perioadă eminesciană evoluţiei
spirituale, coexistă] prin stele ce sună [sonoritatea este şi ea, o senzaţie dezvoltată în epoca evolutivă solar-
lunară] / Şi ne-am dori cum raza doreşte-o altă rază [erosul-foc apare în stadiul spiritual Pământ]… // Dar
nu se poate încă… căci corpul meu de lut / Un sclav greoi şi rece - e sclav - dar e astut [penetraţia, în zona
Pământ, a elementelor luciferice, produce solidificări grosolane şi astuţia-viclenie; pentru a se sustrage
influenţelor luciferice, spiritele pământeşti se retrag în ATLANTIDA, unde-şi păstrează, sau recapătă, starea
de rază]; I-313: “E-aievea acea fiinţă, visele-ţi nu te mint, / Dar nu-i aici în lume… E sufletu-unei moarte,
/ Pe care-nsă eu însumi [Magul spune] pot ca să-l reaprind / Pot s-o topesc în forma de lut care s-o poarte
/ Şi idealu-eteric în lut eu pot să-l prind, / Dar nu aici. Aicea de viaţă n-are parte; / Vom merge-n lumea
unde trăieşte mai departe”. Atma, din stadiul saturnian final (Omul Spirit) se transformă în Buddhi
(Spiritul vieţii, universal - stadiul solar e primul care perfecţionează această stare). Apare, după Pământ,
starea de Moarte, provocată de însăşi natura omenească. Eul individual capătă extracorporalitate. Corpul
fizic → eteric → astral → Eu spiritual (Sinea spirituală - Manas) - toate aceste componente ale Eului sunt
dezvoltate, treptat şi pe rând, în stadiile de revoluţie ale astrului spiritual Pământ (în stadiul Saturn,
respectiv Soare, Lună, Pământ, Jupiter etc.). CĂLUGĂRUL-ATLANT se ţine departe de lumea
simţurilor - de ispita luciferică: atlanţii erau discipolii Spiritului Focului, Hristos. Fiinţa luminoasă care-l
cheamă îi confirmă statutul de discipol al lui HRISTOS-FOCUL - şi îi propune stadii de evoluţie ulterioare,
superioare. Nu aici-aci - ci în lumea în care fiinţa luminoasă, pe de o parte, e re-aprinsă, pe de altă parte
trăieşte mai departe (preia şi îşi însuşeşte trecutul şi viitorul stadiului de evoluţie spirituală-Pământ,
continuând astfel seria iniţierii lor începută cu ÎMPĂRATUL, FIUL DE ÎMPĂRAT, CĂLUGĂRUL).
Nici vorbă, deci, de “Învălmăşeală a inspiraţiei” (G. Călinescu, op. cit.): Eminescu urmăreşte, în
Povestea magului…, să descrie Fiinţa Spirituală, cu structurile ei evolutive, într-o veritabilă “cronică
acasha” a urmelor evoluţiei, urme percepute suprasensibil. Descrierea nu se-ntrerupe, ci sugerează atracţia
lumilor, reunite în Călugărul-Mag (Călugăr adept al lui HRISTOS-FOCUL, intersectat, în acţiunea de
perfecţionare a Fiinţei Spirituale, cu MAGUL-FOND COSMIC al evoluţiei spirituale - atracţie spre toate
fazele evoluţiei spirituale.
Este o răstignire a Omului Solar-Hristos, în:
VERTICALA 1 - MAG - treimea de fond, stabilă în permanenţă;
2 - ÎMPĂRAT - faţa evolutivă a Magului (Timp şi moarte, deci de la saturnism-
Timp, la pământesc-Moarte);
ORIZONTALA 3 - CĂLUGĂRUL - HRISTOS, ispitit de
4 - LUCIFER (ascunsa forţă ce degradează şi restructurează materia suprasensibilă în
lumi) → cu reversul Chipul-ispită-Ea (dar Ea - ca o “cronică acasha” dinamică, purtând semnele tuturor
aştrilor în care se întrupează ocultul Pământ). Ea → Lucifer e forţa dinamică pe orizontală (opusă
călugărului, reticent la mişcare) - a MAGULUI-ÎMPĂRAT (dinamismul verticalei iniţiatice → desacralizat
→ re-iniţiatice).
CĂLUGĂRUL, situat în stânga crucii care reuneşte punctele antropocardinale - poate fi situat şi în
centrul crucii Antropocardinale: este nevinovat de tot şi vinovat spre tot, împăcat întru cântec (“O arfă de
aramă cu coarde ruginite”), dar chemat-ispitit spre toate zările-cântec, disponibil, la modul pur, pentru
înscrierea în mereu noi, alte lumi-cruci – Figura 4:
Mag
Călugăr Lucifer Ea (fiinţă diafană şi Ispită)
destructiv reconstructivă
Împărat
Verticala Mag Împărat: tranzit pe dedesubtul Crucii (fond cosmico-spiritual)
Orizontala Călugăr Lucifer-Ea: tranzit pe deasupra Crucii – Figura 4

(forţele de perfecţionare spirituală)
Şi Luceafărul conţine elemente clare de ispitire, pentru reconstruirea lumii iniţiale-lumea gregară,
luminoasă, mitică (rude mari împărăteşti): Luceafărul şi fata-Lună se ispitesc reciproc (SOARELE OCULT şi
LUNA OCULTĂ con-vieţuiesc, într-o perioadă, apoi se rup unul de altul, Luna, cu forţele ei spirituale,
angajându-se în realizarea stadiului spiritual Pământ- de-foc). Rezultatul va fi: separarea definitivă a stadiului
SOARE NEGRU-LUCEAFĂR, într- un demonism cosmic, potenţial - de stadiul Pământ re-mitizat prin Luna
Spirituală (Fata-Lună a preluat forţele necesare spirituale de la Soarele Negru, hyperionizându-se - şi acum
lucrează asupra forţelor, abia trezite, ale noului ei stadiu spiritual, Pământul. Elementul masculin, din cuplul
mitic final, este supus, fascinat şi transformat într-un docil cooperant erotic).
5. SPRE ŞI ÎN BURICUL PĂMÂNTULUI (MUNTELE SOLARO-

KOGAIONIC ŞI MÂNĂSTIREA LUNII)
Treptat, ne vom reîntoarce la Memento mori, unde se află cea mai clară descriere a ombilicului
universal al stadiului spiritual Pământ. Nu înainte, însă, de a menţiona stadiile tensiunii creator-spirituale,
care concentrează, treptat, întreaga energie spirituală în ombilicul Pământului.
I. a) “Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază” (Scrisoarea I, I-101);
b) “Peste câte mii de valuri stăpânirea ta [lună] străbate ” (Scrisoarea I, I-101) şi “Privea în zare
cum pe mări / Răsare şi străluce, / Pe mişcătoarele cărări / Corăbii negre duce” (Luceafărul, I-121);
c) “Şi întunecata mare” (Floare albastră, I-45) şi “Scânteie marea lină, şi placele şi sure / Se mişc
una pe alta ca pături de cristal [Marea-sarcofag]; / Pe undele încete îşi mişcă legănate / Corăbii învechite
scheletele de lemn” (Împărat şi proletar - I-52);
d) “Astfel Grecia se naşte din întunecata mare / Poartă-n ceruri a ei temple … / Marea, lin
cutremurându-şi faţa, scutur-a ei spume / Repezind pe-alunecuşul undelor de raze-o lume … / Mai albastră
decât cerul, purtând soarele pe faţă, / Ea reflectă-n lumea-i clară toată Grecia măreaţă. / Câteodată se-
ncreţeşte şi-şi întunec-al ei vis … / Şi pe valuri luminoase oceanul lin le saltă [nimfe], / Orice unde linguşeşte
arătarea lor cea naltă, / Pe nisipul cald le-aruncă marea-n jocu-I luminos; Oceanicele corpuri ca statuie de
ninsoare, / Strălucesc la părul negru ce şi-l uscă ele-n soare / Pe-a lor perini nisipoase lenevite languros. / Apoi
fug să-mpopuleze verdea noapte dumbrăvană …” (Memento mori, I-254).
Câmpul semantic al apei este potenţat de către structura semantică a codrului (izotopic semantic cu
pădure dumbravă etc.), într-o eternă penumbră - sugerând valenţe de propensiune spre prima treaptă a
spiritului universal. CODRUL mai poate fi o ultimă “faţă tensională” a lucrurilor, APA, însă, apare ca un
ecou rămas între lumi.
a-Apa semnifică spaţiul protector şi potenţator al sincopei dintre lumile-stadii spirituale (întuneric - ca
marea fără raze). Pe de altă parte, cel puţin în aparenţă este docilă faţă de energiile aflate în acţiune, pentru
construcţia lumii-stadiu spiritual; ea reflectă placidă, şi potenţează modificările corporale ale lumii,
tensionările creatoare de corporalităţi; b) Luceafărul se foloseşte de mare-mişcătoare cărări (deci, nu cu
voinţă autonomă, ci cărări imprimate conform unei voinţe exterioare mediului-fundament, apa: voinţa
Luceafărului); c) Ea reflectă-n lumea-i clară structurile conformate de Spiritele Armoniei: Grecia măreaţă;
marea se-ncreţeşte şi-şi întunec-al ei vis, dar, câteodată, în funcţie de voinţe din văzduh, voinţele spiritelor
se reflectă şi dau naştere visului-apă-sete, iarăşi, apa care suportă “amprentarea” unor acţiuni exterioare ei;
poate ajunge să împrumute chiar şi dorinţa de moarte - ca dematerializare esenţializată-schelet: marea mişcă,
pe undele ei, corăbii-schelete, ca devenind mare-sarcofag (dorinţa de extincţie, însă, nu este autonomă, sau
specifică apei, ci este “amprenta” dorinţei Geniului pesimist-Cezarul) - sau dorinţa de viaţă-naştere: naşte,
aparent, Grecia; şi totuşi, marea-Okeanos (dacă o socotim funcţională pentru protecţie şi potenţare) sau
marea-Lethe (dacă o socotim funcţională pentru uitarea stadiilor spirituale, ruptura de anterioritate, pentru
consolidarea în simultaneitate), pe lângă linguşire (linguşeşte arătarea nimfelor), ea trimite, născându-le şi
direcţionându-le FORŢELE-NIMFE, spre zona codru-dumbravă (”verdea noapte dumbrăvană”):
nimfele parcă ar fi şi parcă n-ar fi făpturile apei (le linguşeşte, de parcă nu ar fi făpturile ei) dar, tot ea, le
saltă, le naşte, sau, cel puţin, le face posibilă ivirea, pentru a stabili legătura cu zona codru. Nimfele sunt
spirite de dincolo sau de dincoace, care găsesc în apă (ca zonă) un culoar de evacuare a ceea ce e prea mult
(sau periculos) aici, şi de receptare a ceea ce se pot numi Spiritele Modificatoare, dinafară venite.
II. Codrul e legat de o altă formă a apei decât marea (sau fluviile, râurile); izvorul-apa scară, mistică,
prin care se reînnoiesc energiile (izvoarele, din acest punct de vedere devin izotopice semantic cu nimfele, care
fug să-mpopuleze verdea noapte dumbrăvană, de fapt trec la acţiunea tensionantă a creaţiunii progresive,
modificatoare, către perfecţionarea stadiului spiritual-astru). De aceea, la baza structurilor cosmice binare, din
Revedere, stă codrul cu izvoarele, ca entitate-spaţialitate unitară, căci fără izvoare, fără energia mistică, nu ar fi
posibilă nici o formă de tensionare energetică spre zona munte: nici codrul, nici pădurea, nici dumbrava (I-71)
“Ajuns-a el la poala de codru-n munţii vechi, / Izvoară vii murmură şi saltă de sub piatră” - de
observat tangenţa directă a energiei resurecţionale, etern reîmprospătătoare, revitalizantă - la zona munte-
piatră.
Mijlocul de codru poate fi ori zona de unde începe muntele iniţiatic de piatră, ori zâna-miracol de unde
încep treptele-revelaţiei: “adâncu-i [balta] se pătrunde / Şi de lună şi de soare / Şi de păsări călătoare
/ Şi de lună şi de stele / Şi de zbor de rândurele / Şi de chipul dragei mele” (revelaţia supremă-hieratică: a)
lună-soare, păsări-zbor iniţiatic, b) lună-stele, rândurele-organizare a noii lumi spirituale, c) eros-ul,
ca forţă supremă de conducere şi coeziune în noua lume.
III. Codrii aiurând (“Codrii negri aiurează şi izvoarele-i albastre / Povestesc ele-nde ele numai dragostele
noastre” - Scrisoarea IV, I-116) marchează (având izvoarele ca bază energetică) tensiunea-dorinţă sau tensiunea-
voinţă, ajunsă la punctul paroxistic, de transcendere14. Transcenderea, de obicei, se operează prin zona-culoar spre
spaţiul mitic: munte15 - dar munte poate fi, din punct de vedere funcţional, şi insula, care se smulge din zona apă
(tensionată până la valoarea de codru acvatic); căci codrul poate fi considerat, şi el, la rândul lui, apă vegetală,
ocean vegetal, cu specificul: stare de tensionare (spre munte-iniţiere sau spre revelaţia directă: apariţia zânelor,
cerbilor albi, cailor albi ai mării, bourilor, apariţia casei-Eros din Călin I-66 etc.). Sau templul înecat din
Povestea magului …, insulă cu structură ordonată întru sacralitate.
Muntele poate fi a) de-tensionat, în cădere: VALEA (“Toată lumea după dânsa [harfă], de-al ei sunet
atârnată, / Ar fi curs în văi eterne, lin şi-ncete ar fi căzut … / Caravane de sori regii, cârduri lungi de blonde
lune / Şi popoarele de stele, universu-n rugăciune, / În migraţia eternă de demult s-ar fi pierdut” - Memento
mori, I-257) sau b) tensionat, în forma vertical-suitoare a MUNTELUI (“În munţi ce puternic din codri-s-
ardică”, I-291, Povestea magului …), sau a INSULEI (“Insulele se înalţă cu dumbrăvile de laur” - Memento
mori, I-261), sau a AXEI LUMII/MUNTELE MERU/MUNTELE KOGAION - figurată prin COPACUL-
CENTRU AL SPAŢIULUI SACRU (“Şi surâzând vom adormi sub înaltul, / Vechiul salcâm - Astfel de
noapte bogată, / Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?” - SALCÂMUL are atributele mitice ale ascensiunii
sacre şi ale eternităţii, căci vechi are aici sensul creat, dintotdeauna, pentru propensiune în cerul-
transcendent-pentru totdeauna; de asemenea, salcâmul este cel care determină renunţarea la această viaţă,
pentru stadiul noapte-bogată, misterul transcendent).
În această zonă semantică, centru al spaţiului sacru, Eminescu va construi, în memento mori, un
complex transcendent, unic în întreaga sa operă: RAIUL DACIEI16. Geografia sacră, aplicată asupra
buricului lumii, în viziunea eminesciană, conţine o adevărată structură de iniţiere şi auto-energetizare:
a) în partea de jos a hărţii spaţiului sacru, se identifică halele mării, prin ieşirea spiritelor active, caii
albi ai mării (Puterea Albă a Infernului-culoar de iniţiere spre Forţa Solară), însoţitori ai forţelor
revitalizante-izvoare: “Lâng-izvoarele-nflorite pasc cai albi c-a mării spume” (I-264) şi ai lumii: “Caii
lunei albi ca neaua storc cu gura must din struguri [secţiunea cailor lunari, din VALEA MONASTIREI
LUNEI - I-268, alcătuind labirintul dionysiac] / Şi în sara cea eternă veseli nechezând ei fug” (zona
lunară este zona văii potenţatoare a ascensiunii muntelui, prin intermediul punţilor-mreje iniţiatice):
“Monastirea alb-a lunei” transpare “prin diamantească fină de paingen pânză”);
b) zona MONASTIREA LUNII este, şi ea, un munte, ca şi cel solar, dar invers, detensionat;
monastirea lunei este imaginea reflectată, în registrul acvatic, umed,
c) a MUNTELUI SOLAR, cu CETATEA SOARELUI ŞI CU GRĂDINA ZORILOR: “Pe acea
poartă din munte iese zori în coruri dalbe” I-265, “Într-o lume fără umbră e a soarelui cetate” - I-267;
d) DOCHIA/DACHIA, obţinută de Eminescu ca zeitate androgină, reflectând Luna (prin fanta cerului de
tipul celui al lui Anaximandros), dar legând Luna (prin traseul executat de luntrea cea de lebezi trasă) de Soare:
după trecerea fluviului-râu cu cai de umbră (lunari) I-264, stâncile “în cer se-ntind”, şi apare imaginea
Soare: “Soarele trecând pe codrii a lui roată de-aur moale” I-264; DOCHIA-LUNĂ stă la masă cu zeii
solari, pe MUNTELE COSMIC (zâne şi zei coboară, însă, şi în Infern-umbra verde, la cerboaicele albe
şi caii mării);
14
Cf. E. Schuré, op. cit., p. 42: “Acolo (în adâncul pădurilor hyperboreene) apare primul frison al Invizibilului, viziunea
lumii de dincolo. Pentru aceasta, pădurea încântătoare sau teribilă a rămas dragă rasei albe. Atrasă de muzica frunzelor
şi de magia lunară, ea revine mereu aici, pe parcursul vârstelor sale, ca la o fântână a lui Jouvence în templul bunicii
sale Hertha. Aici dorm zeii, amorurile sale, misterele pierdute”, p.44 - Ramura de vâsc (“creanga de aur”) a fost numită,
în tradiţia esoterică a Albilor Europei, Aesc-Leyl-hopa, ceea ce înseamnă «speranţa vindecării se află în pădure». Grecii
au schimbat denumirea în Aesculap …”
15
Cf. Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, Dacia, Cluj, 1990, p. 173: “munţii cei înalţi (…) sunt liberi de
îmbătrânire …”.
16
Cf. V. Lovinescu, Dacia hiperboreeană, Ed. Rosmarin, Buc., 1994, p. 30: “… pare bine stabilit că Dacia a fost sediul
Centrului Suprem într-o vreme foarte îndepărtată”.
e) Există o reţea foarte deasă de zone Râuri (fluvii), lacuri, cu dublă funcţie: oglindire şi separare-
unire (hotare bi-tensionate, bidirecţionate); prin această reţea se obţine oglindirea zonei Munte-Solar din
zona Labirintului dionysiac, dar şi separarea amnezică (prin apa-Lethe) a zonelor-trepte de iniţiere, a sferelor
de sacralitate: Zona a soarelui cetate e separată de zona monastirea lunei prin zona lacuri limpezi (zona
intermediară de sacralitate este zona zori) : “Acolo sunt lacuri limpezi … / Într-o dulce şi umbroasă, viorie
atmosferă, / Se ridică dintre lunce … / Monastirea alb-a lunii”; în plus, râurile-fluvii susţin tensiunea
verticalei iniţiatice (MUNTELE COSMIC CA RÂU DEMIURG);
f) ascensionalitatea iniţiatică pe Muntele Cosmic/KOG-A-IONIC-Ombilic Universal este marcată
clar, prin zone vegetale-codru, cu capacitate de iluminare-revelaţie distinctă (la fel ca în basme): păduri de
aramă, codri de argint, dumbrăvi de aur, cu poiene constelate (par a fi trepte de iniţiere alchimică).
Avem de a face, deci, cu un complex sacru, închis în propria-i orbită de funcţionare: în centru, Muntele
Cosmic/KOGAION (tensionat şi detensionat: Cetate extravertită a Soarelui şi Monastire introvertită a
Lunei intermediate de fluviul-Lethe, cu valoare mai curând anamnezică decât amnezică, al Zorilor
Armonici: “Pe acea poartă din munte iese zori în coruri dalbe”), iar în jurul şi printre sferele de acţiune
spirituală, hotarele iniţiatice, de tip acvatic (râu, fluviu, lac) sau vegetal (codru, pădure, dumbravă).
Bineînţeles, se adaugă o vastă reţea de văluri care ascund şi revelează, protejează şi demască: umbra, norii,
iedera, viţa-de-vie, zidurile (murii) de frunze, podurile-pânze de păianjen, scările de flori, perdele chiar
(I-266: “sunt lăsate largi perdele”).
Deci, nu e doar o Grădină a Paradisului, imuabilă în staticismul ei extatic, ci un COMPLEX
DINAMIC AL ZONELOR SACRE ALTERNATIVE (întuneric-lumină, Soare-Lună, umbră-ocean de
lumină etc.). Există şi structuri artificiale (sau aproape) de palate, scări netezi, colonade, bolte, monastire,
cetate - dar salvate de contactul permanent cu semantica naturală, topindu-se în şi revenind ca evidenţe din
fondul natural (prin comparaţii efectuate în zona naturală a semanticii termenului cu care se compară:
marmoră albă ca zăpada, marmura ca ceara - şi prin preajma imediată, fizică, a naturii: palatele, de pe
Muntele Cosmic, sunt precedate de zimbrii codrilor, şivoaie de stele etc. - şi sunt urmate de oştiri de flori
ca stele topite, fluturi care ard. Singurul aspect static al acestui complex-ombilic universal îl reprezintă
acea cronică imagistică a miturilor, care poate fi şi “cronica acaşă” de care vorbeşte R. Steiner: înregistrare,
în straturi şi zone fixe, a urmelor acţiunilor evolutive ale aştrilor spirituali, ale forţelor spirituale, care
construiesc şi deconstruiesc stadiile perfecţionării spiritului (de remarcat că această cronică-Mythos sau
“cronică acaşă” este desfăşurată pe zidurile “monastirii” Lunei, Eminescu având în vedere, poate, că stadiul
Lună e mai apropiat de stadiul spiritual Pământ, decât stadiul Soare, căci seria ocultă este … Soare-Lună-
Pământ …): “Şi-n odăile-înalte din frumoasa monastire / Sunt pe muri tablouri mândre, nimerită
zugrăvire / Ale miturilor dace, a credinţei din bătrâni …”*
NOTĂ
Trimiterile la versul eminescian s-au făcut către ediţia Petru Creţia (M. Eminescu - Poezie şi proză,
Cartea Românească, Buc. 1978) - ca fiind nu cea mai erudită şi completă, ci cea mai operaţională. Au fost
consultate şi ediţiile Perpessicius şi D. Murăraşu.
BIBLIOGRAFIE
Motto: “ - Dar atunci, am spus, la ce foloseşte să ascunzi cărţi, dacă de la cărţile obişnuite se ajunge
la cele tainice?
- În decursul veacurilor nu foloseşte la nimic. Dar în decursul anilor şi al zilelor foloseşte la ceva (...)
- Şi deci o bibliotecă nu este un instrument care să răspândească adevărul, ci ca să-i întârzie ieşirea la
iveală?
- Nu întotdeauna şi nu neapărat (...)”
(Umberto Eco, Numele trandafirului)
*
Considerăm necesar să precizăm, acum, la finalul acestui capitol, că termenul de ocultism se dovedeşte impropriu,
atunci când este folosit în legătură cu activitatea unor cercetători profunzi, ai unei ştiinţe originare, unice şi unitare,
vitale şi atotintegratoare - cum sunt R. Steiner, René Guénon sau V. Lovinescu, Mihail Vâlsan, Marcel Avramescu dar
şi a unor poeţi iniţiaţi, ca Eminescu. Este vorba de tradiţionalism, adică de păstrarea nealterată a semnificaţiilor
spirituale ale acelei planete care a fost Pământul, acum 6000-8000 de ani. Etnograful şi istoricul contemporan Marija
Gimbutas concordă, în opiniile de profunzime, cu poetul român Eminescu , autorul poemului Memento mori: “România
este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate cuprinsă între 6500-3500 î.e.n. (…) A fost o perioadă de reală
armonie în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii …”
A. TEXTE EMINESCIENE
M. Eminescu - Poezii - Proză literară, vol. I-II (ediţie îngrijită de Petru Creţia), CR, Buc., 1978
M. Eminescu - Opere (ediţie critică îngrijită de Perpessicius), Ed. Saeculum I.O., Ed. Gemina, Buc.,
1994.
M. Eminescu - Poezii, vol. I-III (ediţie critică de D. Murăraşu), Buc., Minerva, 1970-1972. M.
Eminescu - Despre cultură şi artă (ediţie îngrijită de D. Irimia), Junimea, Iaşi, 1970.
M. Eminescu - Publicistică - referiri istorice şi istoriografice (text reprodus după Eminescu: Sens,
timp şi devenire istorică, Iaşi Univ. “Al. I. Cuza, 1988”) - vol. îngrijit de Gh. Buzatu, St. Lemny şi I. Saizu,
Chişinău, Cartea moldovenească, 1990.
M. Eminescu - Scrieri pedagogice (studiul Cultură şi ştiinţă), Junimea, Iaşi, 1977.
B. INTERPRETĂRI ALE LIMBAJULUI ŞI SPIRITULUI POETIC EMINESCIAN
Amita Bhose, Eminescu şi India, Junimea, Iaşi, 1978.

Ioana Bot, Eminescu şi lirica românească de azi, Dacia, Cluj, 1990.
Gh. Bulgăr, De la cuvânt la metaforă în variantele liricii eminesciene, Junimea, Iaşi, 1975.
G. Bogdan-Duică, Eminescu - studii şi articole, Junimea, Iaşi, 1981.
D. Caracostea, Studii eminesciene, Minerva, Buc., 1975.
P. Caraman, Pământ şi apă (contribuţie etnologică la studiul simbolicei eminesciene), Junimea, Iaşi,
1984.
P. Constantinescu, O catedră Eminescu, Junimea, Iaşi, 1987.
Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, Dacia, Cluj, 1990.
G. Călinescu, Opera lui M. Eminescu, Minerva, Buc., 1985. Avatarii faraonului Tla, Junimea, Iaşi,
1979.
M. Dragomirescu, Eminescu, Junimea, Iaşi, 1976.
Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu -Cultură şi creaţie, Eminescu, Buc., 1976.
L. Galdi, Stilul poetic al lui Eminescu, EA, Buc., 1964.
Alain Guillermou, Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu, Junimea, Iaşi, 1977.
M. Eliade, Despre Eminescu şi Haşdeu, Junimea, Iaşi, 1987.
V.Gherasim, Mihai Eminescu, Junimea, Iaşi, 1977.
N.Georgescu, A doua viaţă a lui Eminescu, Europa Nova, Buc., 1994.
D. Irimia, Limbajul poetic eminescian, Junimea, Iaşi, 1979.
I.D. Marin, Eminescu la Ipoteşti, Junimea, Iaşi, 1977.
C. Noica şi E. Cioran, Eminescu - Opera esenţială, Ed. Oltenia-Dionysos, Craiova, 1991.
E. Papu, Poezia lui Eminescu, Junimea, Iaşi, 1979.
Perpessicius, Eminesciana, Junimea, 1983.
Ioana Em. Petrescu, Eminescu - modele cosmogonice şi viziune poetică, Minerva, Buc. 1978.
Gr. Scorpan, M. Eminescu, Junimea, Iaşi, 1977.
Vl. Streinu, Pagini de critică literară, Minerva, Buc. 1974.
E. Todoran, M. Eminescu - Epopea naţională, Junimea, Iaşi, 1981.
G. I. Tohăneanu, Expresia artistică eminesciană, Facla, Timişoara, 1975.
T. Vianu, Poezia lui Eminescu, CR, Buc. 1930.
*** Caietele Eminescu (Studii, articole, note, documente, iconografie şi bibliografie prezentate de
Marin Bucur) - Eminescu, Buc., 1972-1989.
*** Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu (sub redacţia lui T. Vianu), Buc., 1968.
*** Eminescu după Eminescu (volum îngrijit de Dim. Păcurariu), Junimea, Iaşi, 1978.
*** Mihai Eminescu în critica italiană, Junimea, Iaşi, 1977.
C. BIBLIOGRAFIE TEORETICĂ
I. STILISTICĂ, POETICĂ, LINGVISTICĂ, ESTETICĂ (selecţie)
1. Damaso Alonso, Poezie spaniolă, Univers, Buc., 1977.

2. Arte poetice - Antichitatea (Platon, Aristotel, Horaţiu, Dionis din Halicarnas, Quintilian, Plutarh),
Univers, Buc., 1970.
3. D’Arco Silvio Avalle, Modele semiologice în “Commedia” lui Dante, Univers, Buc., 1979.
4. Ch. Bally, Traîté de stylistique française, Heidelberg, 1905.
5. N. Balotă, Arte poetice ale sec. XX, MInerva, Buc., 1976.
6. N. Baltag, Polemos, CR, Buc., 1978.
7. R. Barilli, Poetică şi retorică, Univers, Buc., 1975.
8. R. Barthes, Romanul scriiturii (Antologie), Univers, Buc., 1987.
9. S. Battaglia, Mitografia personajului, Univers, Buc., 1976.
10. H. Bădescu, Meşterul Manole sau Imanenţa tragicului, CR, Buc., 1986.
11. M. Blanchot, Spaţiul literar, Univers, Buc., 1980.
12. O. Bîrlea, Poetică folclorică, Univers, Buc., 1979.
13. C. Brandi, Teoria generală a criticii, Univers, Buc., 1985.
14. C. Bousoño, Teoria expresiei poetice, Univers, Buc., 1975.
15. M. Carpov, Introducere la semiologia literaturii, Univers, Buc., 1978.
16. L. Ciocârlie - Realism şi devenire poetică, Facla, Timişoara, 1974.
17. J. Cohen, Structure du langage poétique, Paris, Flammarion, 1966.
18. I. Coteanu, Stilistica funcţională a limbii române, EA-RSR, Buc., 1973.
19. G. Debenedetti, Poezia italiană din secolul XX, Univers, Buc., 1986.
20. W. Dilthey, Trăire şi poezie, Univers, Buc., 1975.
21. E. Dorcescu, Metafora poetică, CR, Buc., 1975.
22. M. Dragomirescu, Scrieri critice şi estetice, EL, Buc., 1969.
23. M. Dufrenne, Fenomenologia experienţei estetice, Meridiane, Buc., 1976.
24. W. Empson, Şapte tipuri de ambiguitate, Univers, Buc., 1981.
25. I. Evseev, Semantica verbului, Facla, Buc., 1974.
26. V. Florescu, Retorica şi neoretorica, EA-RSR, Buc., 1973.
27. P. Fontanier, Figurile limbajului, Univers, Buc., 1977.
28. I. Funeriu, Versificaţia românească, Facla, Timişoara, 1980.
29. G. Genette, Figuri, Univers, Buc., 1978.
30. Sergiu Al.-George, Limbă şi gândire în cultura indiană, Bibliotheca Orientalis, Buc., 1976.
31. P.N. Gorcea, Nesomnul capodoperelor, CR, Buc., 1977.
32. A.J. Greimas, Despre sens, Univers, Buc., 1975.
33. D. Grigorescu, Direcţii în poezia secolului XX, Eminescu, Buc., 1975.
34. T. Herseni, Literatură şi civilizaţie, Univers, Buc., 1976.
35. J. Hrabak, Introducere în teoria versificaţiei, Univers, Buc., 1983.
36. R. Ingarden, Essais de linguistique générale, Paris, 1963.
37. I. Iordan, Stilistica limbii române, ES, Buc., 1975.
38. Istoria lingvisticii româneşti (coordonator I. Iordan), ESE, Buc., 1978.
39. R. Jakobson, Essais de linguistique générale, Paris, 1963.
40. H.R. Jauss, Experienţă estetică şi hermeneutică literară, Univers, Buc., 1983.
41. W. Kayser, Opera literară, Univers, Buc., 1979.
42. W. Krauss, Opera şi Cuvântul, Univers, Buc., 1976.
43. M. Krieger, Teoria criticii, Univers, Buc., 1982.
44. C. Lévi-Strauss, Antropologia structurală, EP, Buc., 1978.
45. G. Liiceanu, Tragicul - o fenomenologie a limitei şi depăşirii, Univers, Buc., 1975.
46. E. Manu, Arta poetică la români, Ion Creangă, Buc., 1979.
47. I. Maxim, Orfeu - bucuria cunoaşterii, Univers, Buc., 1976.
48. E. Mihăilă, Receptarea poetică, Eminescu, Buc., 1980.
49. E. Moutsopoulos, Categoriile estetice, Univers, Buc., 1976.
50. R. Munteanu, Clasicism şi baroc în cultura europeană a sec. al XVII-lea, Univers, Buc., 1985.
51. M. Muthu, Literatura românească şi spiritul sud-est european, Minerva, Buc., 1976.
52. I. Negoiţescu, Analiză şi sinteze, Albatros, Buc., 1976.
53. E. Papu, Evoluţia şi formele genului liric, Albatros, Buc., 1972.
54. L. Pareyson, Estetica - teoria formativităţii, Univers, Buc., 1977.

55. T. Pavel, Mirajul lingvistic, Univers, Buc., 1993.
56. J. Piaget, N. Chomsky, Teorii ale limbajului - Teorii ale învăţăturii, EP, Buc., 1988.
57. ***, Poetica americană - orientări actuale, Dacia, Cluj, 1981.
58. ***, Poetică şi stilistică - orientări moderne (prolegomene şi antologie de M. Nasta şi S.
Alexandrescu), Univers, Buc., 1972.
59. ***, Poetică, estetică, sociologie, Univers, Buc., 1979.
60. G. Poulet, Metamorfozele cercului, Univers, Buc., 1987.
61. S. Puşcariu, Limba română, Minerva, Buc., 1976.
62. ***, Pentru o teorie a textului, Univers, Buc., 1980.
63. J.P. Richard, Literatură şi senzaţie, Univers, Buc., 1980.
64. F. de Sanctis, Studii critice, Univers, Buc., 1982.
65. C. Segre, Istorie - cultură - critică, Univers, Buc., 1986.
66. ***, Sistemele limbii, EA-RSR, Buc., 1970.
67. E. Speranţia, Iniţiere în poetică, Albatros, Buc., 1972.
68. ***, Structuri tematice şi retorico-stilistice în romantismul românesc (sub îngrijirea lui P.
Cornea), EA-RSR, 1976.
69. G.M. Tagliabue, Estetica contemporană, Meridiane, Buc., 1976.
70. W. Tatarkiewicz, Istoria esteticii, Meridiane, Buc., 1978.
71. Ph. van Tieghem, Marile doctrine literare în Franţa, Univers, Buc., 1972.
72. Tz. Todorov, Poétique, în vol. “Qu’est-ce que le structuralisme”, Paris, Edition du Seuil, 1968, pp.
97-176. Introducere în literatura fantastică, Univers, Buc., 1973.
73. I. Toboşaru, Principii generale de estetică, Dacia, Cluj, 1978.
74. P. Valéry, Poezii. Dialoguri. Poetică şi estetică., Univers, Buc., 1988.
75. J. Volkelt, Estetica tragicului, Univers, Buc., 1978.
76. M. Bahtin, Probleme de literatură şi estetică, Univers, Buc., 1982.
77. T. Vianu, Gândirea estetică, Minerva, Buc., 1986.
78. K. Vossler, Din lumea romanică, Univers, Buc., 1986.
79. P. Zumthor, Încercare de poetică medievală, Univers, Buc., 1983.
II. ISTORIA CULTURII. FILOZOFIE. MITOGRAFIE. MITOLOGIE. RELIGIE. ISTORIE.

OCULTISM (selecţie)
1. Alexandrian, Istoria filozofiei oculte, Humanitas, Buc., 1994.

2. Dante Alighieri, Divina comedie, Minerva, Buc., 1982.
3. ***, Antologie de filosofie românească, Minerva, Buc., 1988.
4. Aristotel, Etica nicomahică, ESE, Buc., 1988.
5. E. Auerbach, Mimesis - reprezentarea realităţii în literatura occidentală, ELU, Buc., 1967.
6. Augustin - De dialectica, Humanitas, Buc., 1991.
7. G. Bachelard, Dialectica spiritului ştiinţific modern, ESE, Buc., 1986.
8. Alice A. Bailey, De la intelect la intuiţie, Ed. Ram, Aninoasa-Gorj.
9. E. Battisti, Antirenaşterea, Meridiane, Buc., 1982.
10. N. Berdiaev, Adevăr şi revelaţie, Ed. de Vest, Timişoara, 1993.
11. ***, Bhagavad-gita, Informaţia - documente spirituale, Buc., 1992.
12. P. Botezatu, Interogaţii (convorbiri asupra spiritului contemporan), Junimea, Iaşi, 1978.
13. L. Blaga, Opere (vol. I-XI), Minerva, Buc., (1974-1988). Fiinţa istorică, Dacia, Cluj, 1977.
14. ***, Biblia, Institutul biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Buc., 1944.
15. J.L. Borges, Cartea de nisip, Univers, Buc., 1983.
16. A. Boboc, Filosofia contemporană, EDP, Buc., 1980.
17. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, 2013, Dacia magică, Arhetip, 1999
18. F. Buffière, Miturile lui Homer şi gândirea antică, Univers, Buc., 1987.
19. J. Burckhardt, Cultura renaşterii în Italia, EL, Buc., 1969.
20. O. Bîrlea, Istoria folcloristicii româneşti, Ed. Enciclopedică Româna, Buc., 1974.
21. M. Bucă şi I. Evseev, Probleme de semasiologie, Facla, Timişoara, 1976.
22. K. Čapek, În captivitatea cuvintelor, Univers, Buc., 1982.
23. ***, Cartea egipteană a morţilor, Sophia, Arad, 1993.
24. ***, Cartea tibetană amorţilor, Moldova, Iaşi, 1992.

25. J.M. Casal, Civilizaţia Indusului şi enigmele ei, Meridiane, Buc., 1978.
26. F. Chamoux, Civilizaţia elenistică, Meridiane, Buc., 1985.
27. E. Cioran, Schimbarea la faţă a României, Humanitas, Buc., 1993. Pe culmile disperării,
Humanitas, Buc., 1990. Lacrimi şi sfinţi, Humanitas, Buc., 1991. Silogismele amărăciunii,
Humanitas, Buc., 1992.
28. P. Comarnescu, Kalokagathon, Eminescu, Buc., 1985.
29. R. Comănescu, E.M. Dobrescu, Istoria franc-masoneriei, Tepus, 1992.
30. M. Coman, Izvoare mitice, CR, Buc., 1980. Sora Soarelui, Albatros, Buc., 1983.
31. N. Crainic, Nostalgia paradisului, Moldova, Iaşi, 1994.
32. F. de Coulange, Cetatea antică, Meridiane, Buc., 1985.
33. I.P. Culianu, Eros şi Magie în Renaştere, Nemira, Buc., 1994. Călătorii în lumea de dincolo,
Nemira, Buc., 1994.
34. ***, Despre frumos şi artă - tradiţiile gândirii estetice româneşti, Minerva, Buc., 1984.
35. ***, Dicţionar de filozofie, EP, Buc., 1978.
36. ***, De la Apollo la Faust (antologie de V.E. Maşek), Meridiane, Buc., 1978.
37. D.C. Dulcan, Inteligenţa materiei, Teora, Buc., 1992.
38. A. Dumitriu, Culturi eleate şi culturi heracleitice, CR, Buc., 1987.
39. G. Durand, Structurile antropologice ale imaginaruluii, Univers, Buc., 1977.
40. M. Eliade, Traîté d’histoire des Religions, Gallimard,
1970. Aspecte ale mitului, Univers, Buc., 1978.
Istoria credinţelor şi ideilor religioase, ES, Buc.,
1991. Sacrul şi profanul, Humanitas, Buc., 1992.
Alchimia asiatică, Humanitas, Buc., 1991.
Cosmologie şi alchimie babiloniană, Moldova, Iaşi,
1991. Profetism românesc, Roza Vânturilor, Buc., 1990.
a. Eseuri, ES, Buc., 1991.
41. Viorica Mihai Enăchiuc, Codex Rohonczi, Editura Alcor, 2003.
42. R. Enescu, Ab urbe condita (eseuri despre valoarea omului şi umanismul valorilor), Facla,
Timişoara, 1985.
43. P. Evdochimov, Arta icoanei (o teologie a frumuseţii), Meridiane, Buc., 1993.
44. ***, Filosofia greacă până la Platon, ESE, Buc., 1979.
45. A.M. Frenkian, Scrieri filosofice, ESE, Buc., 1988.
46. Leo Frobenius, Paideuma, Meridiane, Buc., 1985.
47. J.G. Frazer, Creanga de aur, Minerva, Buc., 1980.
48. ***, Gândirea Evului Mediu, Minerva, Buc., 1984.
49. R. Guénon, Criza lumii moderne, Humanitas, Buc., 1993. Regele lumii, Rozmarin, 1994.
50. J. Guittou, Dumnezeu şi ştiinţa, Harisma, Buc., 1992.
51. B.P. Haşdeu, Sic cogito, Moldova, Chişinău, 1991.
52. M. Heidegger, Repere pe drumul gândirii, EP, Buc., 1988.
53. Hegel, Despre artă şi poezie, Minerva, Buc., 1979.
54. Hesiod - Orfeu, Poeme, Minerva, Buc., 1987.
55. Homer, Iliada, Univers, Buc., 1985; Odiseea, Univers, Buc., 1979.
56. Hadrian Daicoviciu, Dacii, Minerva, Buc., 1969.
57. S. Hutin, Societăţile secrete, Ed. de Vest, Timişoara, 1991.
58. ***, Iluminismul, Albatros, Buc., 1971.
59. A. Inoan, Cartea ştiinţelor oculte, Colecţia “a 13-a zodie”, Buc., 1992-1993.
60. N. Ionescu, Roza vânturilor, Hyperion, Chişinău, 1993.
61. N. Iorga, Istoria românilor, ESE, Buc., 1988.

62. E. Ionescu, Teatru, Minerva, Buc., 1970.
63. ***, Istoria filozofiei româneşti, EA-RSR, Buc., 1972 (1985).
64. I. Kant, Prolegomene, ESE, Buc., 1987.
65. V. Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Albatros, Buc.,
1983. Mituri esenţiale, ESE, Buc., 1978.
66. L. Kolakovski, Religia, Humanitas, Buc., 1993.

67. N.A. Kun, Legendele şi miturile Greciei antice, ES, Buc., 1962.
68. Lao Tse, Tao Teking. Cărarea şi Virtutea.
69. V. Lazarev, Originile Renaşterii italiene, Meridiane, Buc., 1984.
70. V. Lovinescu, Creangă şi creanga de aur, CR, Buc., 1989.
Dacia hiperboreană, Rozmarin, Buc., 1994.
Incantaţia sângelui, Institutul european, Iaşi, 1993.
Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade româneşti, CR,
Buc.,1993. Jurnal alchimic, Institutul european, Iaşi, 1994.
71. P.L. Landsberg, Eseu despre experienţa morţii, Humanitas, Buc., 1992.
72. E. Lönnrot, Kalevala, Minerva, Buc., 1968.
73. V. Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Anastasia, Buc., 1993.
Introducere în teologia ortodoxă, Ed. Enciclopedică, Buc., 1993.
74. Mioara Căluşiţă-Alecu, Zalmoxis, Ed. Gemenii SRL, Buc.,1993.
75. P. Mackendrick, Pietrele dacilor vorbesc, ESE, Buc., 1978.
76. ***, Mituri şi legende vechi germanice, Minerva, Buc., 1977.
77. ***, Materia, spaţiul, timpul - în istoria filosofiei, Minerva, Buc., 1982.
78. R. Munteanu, Cultura europeană în epoca luminilor, Minerva, Buc., 1981.
79. S. Marcus, Provocarea ştiinţei, EP, Buc., 1988.
80. I. Negoiţescu, Istoria literaturii române, Minerva, Buc., 1991.

81. Şt. Neniţescu, Istoria artei, ca filosofie a istoriei, ESE, Buc., 1985.
82. G. Niţu, Elemente mitologice în creaţia populară românească, Albatros, Buc., 1988.
83. C. Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Eminescu, Buc., 1987.
Trei introduceri la devenirea fiinţei, Univers, Buc., 1984. Sentimentul
românesc al fiinţei, Eminescu, Buc., 1978.
84. R. Otto, Mistica Orientului şi mistica Occidentului, Septentrion, Iaşi, 1983.
85. C. Petrescu, Doctrina substanţei, ESE, Buc., 1988.
86. Platon, Opere (I-VI), ESE, Buc., 1975-1988.
87. H.F. Plett, Ştiinţa textului şi analiza de text, Univers, Buc., 1983.
88. A. Popescu-Bălceşti, Enigma vieţii şi a morţii, Larry-Cart SRL, 1993.
89. M. Quénot, Icoana - fereastră spre absolut, Eminescu, Buc., 1993.
90. E. Renan, Viaţa lui Isus, Crater, Buc., 1990.
91. C. Sagan, Creierul lui Broca, EP, Buc., 1989.
92. F. Schuon, Despre unitatea transcendentală a religiilor, Humanitas, Buc., 1994.
93. E. Schuré, Marii iniţiaţi, Lotus, Buc., 1993.
94. W. Shakespeare, Opere complete, Univers, Buc., 1978-1990.
95. Spinoza, Etica, ESE, Buc., 1981.
96. G. Steiner, După Babel, Univers, Buc., 1983.
97. R. Steiner, Ştiinţa spirituală, Rustiania, Timişoara.
98. ***, Marii gânditori şi filosofi francezi ai veacului al XIX-lea, Minerva, Buc., 1989.
99. M. Şora, Eu & tu & el & ea … sau dialogul generalizat, CR, Buc., 1990.
100. R.D. Tagpa, Milarepa, marele yoghin tibetan, Impact, Buc., 1991.
101. ***, Tăbliţele de argilă - scrieri din Orientul Antic, Minerva, Buc., 1981.
102. Tratat de lingvistică generală, EA-RSR, Buc., 1972.
103. ***, Teme hegeliene, Dacia, Cluj, 1982.
104. P. Ţuţea, Omul - tratat de antropologie creştină, Timpul, 1992.
105. M. de Unamuno, Agonia creştinismului, Institutul European, Iaşi, 1993.
106. ***, Valori umaniste în gândirea românească, Minerva, Buc., 1988.
107. T. Vianu, Studii de filozofie a culturii, Eminescu, Buc., 1982.
108. M. Vulcănescu, Logos şi Eros, Paidea, Buc., 1991.
Dimensiunea românească a existenţei, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Buc., 1991.
109. R. Vulcănescu, Mitologia română, EA-RSR, Buc., 1985.
110. A. Vauchez, Spiritualitatea Evului Mediu occidental, Meridiane, Buc., 1994.
111. G. Vico, Ştiinţa nouă, Univers, Buc., 1972.
Unele aspecte ale emigrației din sudul Dunării

și din Transilvania cu trimitere la Băilești
Constantin Câșlaru
1. Evoluția demografică
Cât de numeroasă a fost populația Băileștilor, localitate ce ființează documentar de peste 475 de ani,
dar care a existat cu mult timp înainte de prima atestare documentară, este foarte greu de stabilit, chiar
imposibil ținând cont de evoluția politică, economică și socială, de condițiile istorice deosebit de vitrege prin
care au trecut cei care au trăit aici dintotdeauna, coordonate care au produs mari fluctuații demografice.
Cert este faptul că datorită condițiilor naturale cele mai potrivite vieții omului teritoriul României a
fost populat dintotdeauna.
Spre exemplu, prima mențiune referitoare la popularea teritoriilor românești indică faptul că în Țara
Românească în perioada anilor 1350-1620, erau atestate documentar 3220 de sate din care 2045 există și în
prezent cu aceleași denumiri. Bineînțeles că în decursul timpului au apărut noi sate, altele și-au schimbat
denumirea iar populația celor existente, în cea mai mare majoritate, a crescut.
Existând instabilitate în numărul locuitorilor ca urmare a mutațiilor de populație din cauza deselor
războaie purtate pe teritoriul Țărilor Române, mai ales în zona câmpiei Băileștilor, cât și din cauza jafurilor
și răpirilor din partea turcilor, începând cu secolul al XIX-lea domnitorii au dispus catagrafierea periodică în
vederea cunoașterii precise a contribuabililor fiscali și a opri fluctuația numerică pentru a-și asigura forța de
muncă în agricultură. în acest fel au fost realizate catagrafii ale populației în anii 1810, 1812, 1819-1820,
1828-1829, 1831, 1838, etc.
Primele date despre populația din Băilești au apărut în catagrafia județului Dolj din anul 1828 potrivit
căreia, când satul se găsea pe vechea vatră la Țurțani, trăiau 82 de familii din care 50 de bimici și 32 de „alte
rânduieli”, în total 400 de locuitori.1
Catagrafierea Băileștilor a fost făcută atunci când satul și moșia au intrat în stăpânirea marelui dvomic
Barbu Știrbei care a ținut să cunoască numărul locuitorilor și potențialul forței de muncă.
Moșia Băilești era mare, una din cele mai întinse și mai fertile din țară, dar pentru a deveni profitabilă
era nevoie de multa mână de lucru, iar cele 50 de familii de bimici nu erau de ajuns.
La fel ca alți moșieri, și dvomicul Barbu Știrbei urmărea să sporească producția de cereale pentru
câștiguri tot mai mari din exportul acestora, mai ales în urma Păcii de la Adrianopol din anul 1829 când
comerțul Țărilor Române a devenit independent. La scurt timp de la liberalizarea comerțului cu cereale,
Țările Române aveau să devină importatorul numărul 1 în Europa și pe locul 5 printre cei mai mari
producători de cereale din lume.
Atunci, după mutarea Băileștiului pe actuala vatră, în anul 1829, pentru a crește numărul locuitorilor și
a-și asigura forța de muncă pe moșie, Barbu Știrbei a anunțat că „toți locuitorii comunelor vecine care ar dori
să se stabilească la Băilești vor căpăta în proprietate câte 800 de stânjeni pătrați de pământ (un stânjen pătrat
= 4.988 metri pătrați), pentru construirea de case și acareturi și vor fi scutiți de miliție”.
Pentru a atrage cât mai multi locuitori au fost acordate și alte înlesniri, astfel că cei stabiliți vor
beneficia de „3 ani de slobozie, de tot felul de dări către visteria tării, după aceea... în curgere de 7 ani pe
jumătate darea.” După trecerea celor 10 ani de la stabilirea în Băilești, deveneau cu toții bimici ca oricare
localnic.2 (Despre avantajele oferite străinilor care se așezau în „slobozii” vezi „Așezământul domnesc din
anul 1830”, la cap. Familia Știrbei și băileștenii).
Atrași de avantajele oferite, au venit multi locuitori și astfel satul nou reașezat pe noua vatră s-a
populat foarte repede.
în mod expres trebuie menționat faptul că aceste „slobozii” nu au fost create de bunătatea lui Știrbei.
Acestea au fost create de domnie cu scopul de a reașeza satele care se depopulaseră și pentru a aduce venituri
vistieriei prin creșterea numărului de contribuabili.
1
Paul Emanoil Barbu, Vladimir Osiac, Catagrafia jud. Dolj din anul 1828, Cv., p.12-14,1994
2
Arh. Naț. Buc., vistieria, dos. 162/1830, f.304-05; Const. Velichi, Așezămintele coloniștilor bulgari din 1830,
în „Relații româno-bulgare de-a lungul veacurilor, studii, I, Buc. 1971, p. 117-129;
În Băileștiul reașezat, unde Barbu Știrbei a trasat prima brazdă hotarnică de locuri de case, a câte 800
stânjeni pătrați, au venit locuitorii de pe vechea vatră de la Țurțan, locuitori din satele vecine și români
băjenari din sudul Dunării care s-au stabilit aici definitiv dar au venit și ceva bulgari și sârbi neaoși adevărați
și în număr considerabil transilvăneni care fugeau de regimul impus de jugul austro-ungar.
Toți cei care au venit s-au așezat în partea de vest a satului alcătuind „slobozia” Băilești-sârbi,
cunoscută după desființarea „sloboziilor” drept cartierul Băilești-sârbi.
în felul acesta populația noului sat Băilești a crescut destul de repede, astfel că în anul 1831, după circa
2 ani a ajuns la 507 familii cu 2535 de locuitori din care 58 familii de bimici pământeni, (cei veniți de pe
vechea vatră), 286 bimici străini de sat, iar restul erau de „alte orânduieli”.3
Instaurarea regimului regulamentar în anul 1831 care a însemnat o înrăutățire drastică a condițiilor de
trai, războaiele purtate între ruși turci și austrieci în cea mai mare parte a zonei Băileștilor, jafurile turcești,
răpirea locuitorilor de către turci și epidemiile devastatoare apărute în urma războaielor au făcut ca timp de
aproape 4 decenii să aibă loc importante fluctuații numerice ale populației.
în anul 1837, în Băilești erau 518 de familii și 72 de familii în mahalaua țiganilor, cu aproximativ 2500
locuitori dar în anul următor 1838 se observa o scădere când existau 419 familii cu 2259 locuitori, scăderea
continuă în 1843, fiind 486 de familii cu 2430 de localnici pentru ca în anul revoluției din anul 1848 să
ajungă la 652 de familii de clăcași cu aproximativ 2600 de suflete, creșterea explicându-se prin numărul
mare de străini, prin aceasta înțelegând-se străini de Băilești, din localitățile vecine și nu numai, care au fost
atrași de mâna de lucru pe moșia Știrbei. în anul 1852, Băileștiul număra 612 familii, (în scădere cu 40 de
familii), dar cu o populație de 3060 de locuitori fapt care dovedește stabilitatea populației care s-a înmulțit
datorită sporului natural.4
După Unirea Moldovei cu Țara Românească la 1859, ca urmare a perioadei de stabilitate, din țară și a
reformelor începute de Al.I.Cuza și în Băilești se observă o creștere a numărului de locuitori în anul 1861
ajungându-se la 903 familii cu 4515 de locuitori, care trăiau în 818 case iar în anul 1872 la 1107 familii și
5102 locuitori.
Câștigarea independenței de stat în anii 1877-1878 și instaurarea unei perioade de liniște din partea
jafurilor turcești, reîntoarcerea celor plecați în timpul războiului departe de zona de operații și mai ales ca
urmare a polarizării întregi vieți economico-sociale și culturale din zona învecinată, o dată cu devenirea
Băileștiului ca reședință de plasă, au dus la o adevărată explozie demografică. Astfel că, în anul 1898 în
Băilești trăiau 6507 de locuitori (3253 bărbați și 3254 femei), în anul 1900 existau 2200 familii și 8838 de
locuitori (din care 4441 bărbați și 4397 femei) care trăiau în 1767 de case, în anul 1907 ajungându-se la
10131 de locuitori (din care 5213 bărbați și 4019 femei) care trăiau în 1977 locuințe din care 1750 cu 2
camere, 20 cu o camera și 7 bordeie, după 2 ani în 1909 consemnându-se numai o creștere cu 13 locuitori -
10144.5 Finalul secolului al XXI -lea și începutul secolului al 20-lea marchează momentul când Băileștiul se
detașează ca număr de locuitori față de localitățile din jur.
Ca urmare a condițiilor grele impuse de proprietarul moșiei și satului George Știrbei, în anii următori
se observă la un moment dat o scădere a numărului de locuitori și apoi o creștere abia perceptibilă. Astfel în
anul 1912 existau 11006 locuitori (din care 5460 bărbați și 5546 femei) și înjur de 12000 în anul 1916.6
Decesul lui George Știrbei în 1917 și ameliorarea relațiilor dintre țăranii bă- ileșteni și urmașii
proprietarului au dus din nou la creșterea populației. în anul 1921, când Băileștiul este trecut în rândul
orașelor țării ajungându-se aproape de cifra de 13000, în anul 1930 la 2065 de familii cu 13169 de locuitori.
(Rezultatele recensământului general al populației din 28 dec. 1930, București 1932), iar în anul 1932 la
13729 de locuitori (Anuarul statistic al României pe anul 1932, p 56)
După Enciclopedia României, (Buc. 1936, voi. 2, pl73), în anul 1936 populația Băileștilor era înjur de
14000 de locuitori (Romus Dima, Contribuții la studierea mișcării muncitorești din Oltenia, CV 1977, p 138)
iar ca dată mai sigură în anul 1941 în Băilești trăiau 13.825 de locuitori stabili care alcătuiau 3043 de familii.
Crearea de locuri de muncă în timpul refacerii țării după război a dus la creșterea populației care în anul
1948 ajunge la 15289 de locuitori.
3
Monografia Jud. Dolj, scrisă de C. S. Nicolaescu-Plopșor, Izvoare demografice, I,partea a III- a, sept. 1944: Ion
Pătroiu, Ion Donat, Dinică Ciobotea, Catagrafia obștească a Țării Românești din 1831, Cv., 1999;
4
Dinică Ciobotea, Maria Călinescu, Proprietatea asupra pământului în jud. Dolj la mijlocul secolului al XIX-lea, în
“Mitropolia Olteniei”, serie nouă, XVIII, 1991, nr.2, p. 99 și urm; I.G. Bulat, Diviziunea proprietății rurale în Oltenia la
1837, în “Arh. Olteniei”, nr. 23, ian.-feb., 1996, p. 43; Paul Emanoil Barbu, Oltenia în perioada premergătoare rev. de la
1848, în “Revista de istorie”, nr. 1, 1979, p.131; Maxim S. Meadenov, Bălgarischite govori v. Romania, Sofia, 1993, p. 17;
5
Ch. Laugier, Sănătatea în Dolj, Cv. 1910; Marele Dicționar Geografic al României, Buc. 1898,1, p.278; Documente
privind problema țărănească în Oltenia, Buc., 1967, p.349;
6
Luchian Deaconu, Vladimir Osiac, Ileana Petrescu, Documente privind problema țărănească din Oltenia în primele
decenii ale veacului aXX-lea: 1911-1920, p.194, 198,294, 339, 380; Dinică Ciobotea, Istoria moșnenilor, I, 1829-
1912, Cv., 1999, p.98.
Potrivit concepției comuniste de repartizare judicioasă a forței de muncă chiar dacă nu au fost create
cele mai potrivite obiective industriale ținând cont de specificul zonei, odată cu apariția platformei
industriale potrivit căreia Băileștiul a devenit un oraș agrar-industrial în plină dezvoltare, populația orașului a
crescut permanent astfel:
 în anul 1956,15932 de locuitori din care 7622 bărbați și 8310 femei, în anul 1961,16441 de
locuitori din care 7574 bărbați și 8467 femei.
 în anul 1966,18484 de locuitori, din care 9224 bărbați și 92599 femei, în anul 1970,19406 de
locuitori, din care 9806 bărbați și 9600 femei.
• în anul 1979,19531 de locuitori, din care 19889 bărbați și 9642 femei. La 1 februarie 1978
orașul Băilești depășește cifra de 20000 locuitori.7
Lovitura de stat din decembrie 1989 care a dus la doborârea comunismului a găsit Băileștiul cu cel mai
mare număr de locuitori, după care începe regresul. Astfel conform recensământului din 7 ianuarie 1992, în
Băilești erau stabili 22344 de locuitori din care 11042 bărbați și 11302 femei. Inclus în numărul de locuitori
este și satul Balasan cu cei 641.
În anul 2002 Băileștiul avea 20076 locuitori după ultimul recensământ din anul 2011 mai avea doar
13700 de locuitori.
La referendumul din anul 2012 pentru suspendarea președintelui României de către forțele opozante
unite sub U.S.L., la Băilești au fost înscriși pe liste, cu drept de vot și au votat (deci peste 18 ani) 16300 de
votanți.
Cu această ocazie a ieșit la iveală și la Băilești marea fraudă electorală, impotența sistemului
administrativ și una dintre cele mai mari hoții politice din istoria țării din partea celor care au organizat
referendumul, care s-au constituit într-o formație politică ai cărei conducători au pus la care puciul pentru
suspendarea președintelui în vederea acaparării întregii puteri politice, subminând democrația la care poporul
român a visat dintotdeauna.
Puciul a fost însă dejucat de români care nu s- au prezentat la vot conform legii referendumului.
Scăderea vertiginoasă a numărului de locuitori din Băilești după lovitura de stat din anul 1989 care a
dezechilibrat întreaga națiune sub toate aspectele, se datorează distrugerii economiei băileștene și odată cu
aceasta dispariției locurilor de muncă, băileșteni fiind nevoiți în mare măsură să ia drumul străinătății.
2. Naționalitatea băileștenilor
Recensămintele și statisticile timpului, documentele de arhivă și alte studii de specialitate atestă faptul
că populația Băileștilor a fost alcătuită dintotdeauna, în cea mai mare parte, majoritară, din români, că
existența altor etnii este o simplă tradiție orală, fără nici un suport doveditor, care nu corespunde realității cu
unele foarte mici excepții când pentru perioade scurte alături de români au trăit și străini, în special sud-
dunăreni și transilvăneni.
Pe lângă sporul demografic natural, o sursă care a dus la sporirea populației a fost emigrația de români
din Transilvania consemnați în documente ca ungureni, mărgineni sau austro-ungari, români din satele
învecinate, dar și români din sudul Dunării, când alături de aceștia, care se reîntorceau acasă din bejenie, au
venit sârbi, bulgari, greci etc., care reveneau sau se refugiau pe teritoriul românesc, liber și independent, atât
din motive economice dar mai ales din cauza persecuțiilor naționale și religioase impuse de jugul austro-
ungar ori cel otoman.8
Emigrările spre Țările Române, care au ajuns până în Câmpia Băileștilor, au început din Transilvania,
după instaurarea stăpânirii maghiare și apoi a dualismului austro-ungar, iar din sudul Dunării, de pe teritoriile
Bulgariei, Serbiei, Greciei etc., după ultima parte a secolului al XIV-lea când întreaga peninsulă Balcanică a
fost transformată în pașalâc turcesc, cunoscut ca „Țara Turcească” sau „Țara Sârbească”, fapt pentru care
documentele îi numesc sârbi pe toți cei care emigrau la nord de Dunăre...
Emigrația românilor din Transilvania a fost concretizată în mod special prin extinderea procesului de
transhumanță, când multi dintre oierii veniți pentru iernat au rămas pe teritoriul Țării Românești, unde au
întocmit mai multe sate printre care vechiul București, Dăbuleni și Băilești.
Apogeul emigrării bulgarilor și sârbilor în Principatele Române a fost atins în perioada marilor tulburări de
la începutul secolului al XIX-lea prilejuite de războaiele ruso-turce din anii 1806-1812, 1828-1829 și 1853-
7
Arhiva județeană de statistică, Dolj, Caiet statistic al orașului Băilești; Mic atlas geografic, ed. a Il-a, Buc.,
1967, p.89;
8
Ileana Petrescu, “Situația demografică a Olteniei între anii 1828-1856”, în Arhivele Olteniei, serie nouă, 1981, p.106-
108;
1856, când populația din sudul Dunării, români s-au bulgari și sârbi neaoși își găseau salvarea la nord de
fluviu așa cum procedase de secole.
În afară de aceste emigrări din sudul Dunării au existat și emigrări singulare ori în grupuri mici, cele
mai multe neconsemnate de documente. O statistică exactă a celor veniți este aproape imposibilă deoarece
întoarcerea era la scurt timp iar românizarea celor care rămâneau progresa rapid cu bună știință pentru a-și
pierde urma și a nu mai fi reîntorși forțat sub stăpânirea otomană. Și așa numărul lor nu era prea mare.9
Emigrările din sudul Dunării au cunoscut diferite aspecte astfel:
a) Nu toți cei care au trecut Dunărea din Bulgaria ori Serbia au rămas în Țările Române.
Numărul celor care au trecut la nord de Dunăre din Bulgaria și Serbia (deoarece documentele nu
amintesc nici un alt fel de emigranți) și au rămas în special în Țara Românească a fost prezentat mult mai mare
decât în realitate încât problema minorităților din România a devenit o adevărată afacere. Au fost prezentate
numai documentele care atestă emigrări masive spre teritoriul românesc fără a fi prezentate și documentele care
atestă reîntoarcerea emigranților la locurile lor de baștină de unde au venit din sudul Dunării.
Astfel în anul 1445, domnul Țării Românești, Vlad Dracul, după încheierea păcii cu sultanul, a predat pe
cei 12000 de bulgari pe care-i primise la nord de Dunăre, la fel în anul 1504 când turcii au pretins domnitorului
Radu cel Mare reîntoarcerea celor 4-5 mii de bulgari, același lucru petrecându-se și cu cei 16.000 de bulgari aduși
de Mihai Viteazul, care au trebuit să se întoarcă după ce s-a încheiat pacea cu turcii.10
Din cele 15.000 de persoane din orașul Sliven care trecuseră granița în Țara Românească, unele au și
început imediat să se întoarcă la locurile lor natale la sud de Dunăre, reîntoarcerea luând proporții mai ales
după anul 1853, restul răspândindu-se pe o arie destul de vastă în Muntenia, Oltenia, Moldova și mai ales în
Rusia unde au fost asimilate.11
Pe de altă parte generalii ruși care au comandat armatele țariste de la Dunăre în cadrul războaielor cu
turcii au primit ordin de fiecare dată, de la țarul Alexandru I, să îndemne sau uneori să mute cu forța
populația bulgară din țările române.12
în aceste condiții, la 12 martie 1812, când Basarabia a fost alipită la Rusia, generalul Kutuzov dădea
ordin ca bulgarii și sârbii veniți în Țara Românească să fie imediat mutați în Buceac, în Rusia, ocazie cu care
au fost mutați în jur de 15.000 de familii.
în ultimul sfert de secol XIX, sub stăpânirea rusă, din Basarabia, în plășile Buceacul de Sus, Buceacul
de Jos și Ismail, mai târziu în județele Aker- man și Cahul erau înjur de 50.000 de familii de bulgari, duși de
împărăția rusă pentru a „slaviza” populația românească.13
Tot acum au plecat din Țara Românească în Rusia și bulgarii care fuseseră în slobozii (și din Băilești)
și trecuseră de cei 10 ani de „slobozenie”, de scutire de dări. Acolo, în Rusia, emigranții bulgari o luau de la
capăt cu alte avantaje și scutiri oferite de țarul Rusiei.
La începutul anului 1829 un delegat al bulgarilor stabilești în Țara Românească se plânge că dintr-un
număr de 5000 (cinci mii) de familii bulgare existente la ultimul recensământ, domnul țării, Caragea, a
atribuit satele cele mai bogate consulatului rus.14
În timpul războiului ruso-turc din anul 1828-1829, care s-a încheiat prin lupta de la Băilești, circa 600
de familii de bulgari au trecut în Țara Românească, printre aceștia și multi români, dar peste 300 de familii
de bulgari neaoși s- au întors la sud de Dunăre odată cu terminarea operațiunilor militare. Fenomenul de
întoarcere a bulgarilor adevărați va continua și după anul 1831 când va deveni general odată cu desființarea
sloboziilor conform Regulamentului Organic.
9
Nicolae Iorga, Istoria poporului românesc, Buc., 1985, p.264, 357, 700;
10
Călători români în Țările Române, Buc. 1968,1, p. 112; Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, Buc., 1928, p.59-61;
Idem, Istoria poporului românesc, pag.274, idem, Studii și documente cu privire la istoria românilor, vol.III, Buc. 1928,
p.XLII; Nicolae Bălcescu, Românii subt Mihai Voevod Viteazul, cartea a IlI-a, Sevragiu, XLI, în N. Bălcescu, Scrieri alese,
Buc. 1973, p.221; Relații romăno-bulgare de-a lungul veacurilor, Studii I, Buc. 1971, p.283-290; Matei D. Vlad, Colonizarea
rurală în Țara Românească (sec.XV-XVIII), Buc. 1973, p.62; Ștefan Mateș, Emigrări românești din
Transilvania, Buc. 1977, p.71 și urm.; C. Constantinescu Mircești, Păstoretul transhumant și implicațiile lui în
Transilvania și Țara Românească în secXVIII-XIX, Buc., 1927, p.16-17;
n
Relații româno-bulgare, I, p.283-290;
12
Constantin Velichi, România și renașterea bulgară, Buc. 1980, p.81;
13
Idem, Emigrarea Bulgarilor din Țara Românească în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, în
„Romanoslavika, VII, 1963, p.52; Ion Jalea, Basarabia, reeditare, Craiova, 1990, p.22,14;
14
V.A. Urechia, Istoria românilor, vol. XI, p.712,718, cf. C. Velichi, Emigrarea bulgarilor..p.31 în care este amintit
faptul că sârbii ce au fugit pentru o vreme în Valahia Mică; Pirin Boiagev, Din relațiile economice și demografice
dintre Călărași și Silistra, în “Luceafărul bulgar”, 14/1998, p.5;
După statisticile vremii, în județul Dolj, în anul 1834 mai rămăseseră doar 302 familii de bulgari
răspândite în 45 de localități dintre care 300 erau agricultori și grădinari români trecuți ca bulgari la venire în
Țara Românească, și 2 boiangii.15
Restul sârbilor și bulgarilor amintiți în documente erau muncitori agricoli.
Întoarcerea bulgarilor la sud de Dunăre, chiar și a celor stabiliți în Țara Românească de mai mult timp,
acum cunoscuți ca „cetățeni români de origină etnică bulgară”, a cunoscut o amploare deosebită în anul
1940, când s-a produs recenzarea acestora pentru a fi trimiși în Bulgaria.16
b) Multi bulgari emigrau ca simpli muncitori sezonieri, aveau chiar vii și grădini personale la
nord de Dunăre, iar după ce terminau lucrul și-și strângeau recoltele valorifîcându-le, ori încheiau lucrările
dacă munceau cu tocmeală, se întorceau în Bulgaria.
Într-o plângere către înalte Divan, la 27 octombrie 1811, se relatează că „sârbii și bulgarii ce se află în
5 județe de peste Olt (Oltenia, n.n.), întorcându- se înapoi aici în țară unde își au viile, nu se supun nici
vinurile a li se măsura nici vinărit a plăti.17
Până în anul 1829 sezonierii din sudul Dunării erau în cea mai mare parte grădinari, dar după această
dată, odată cu legiferare libertății comerțului cu cereale pentru Principatele Române în urma păcii de la
Adrianopole, odată cu creșterea suprafețelor agricole care produceau cereale pentru export, sezonierii lucrau
pe moșiile mănăstirești ori ale marilor proprietari de pământ.
O adevărată amploare a luat emigrarea sezonieră mai ales după anul 1864, când în urma reformei
agrare înfăptuită în timpul domniei lui Alex. I. Cuza, când țăranii au primit pământ, partea de moșie rămasă
proprietarilor ducea lipsă de mâna de lucru.
Astfel în perioada 1-8 martie 1865, prin punctul de frontieră Calafat au trecut 14 bulgari veniți la lucru
pentru o perioadă de 1 an. în fiecare primăvară, de timpuriu, până prin luna mai veneau continuu muncitori
sezonieri, bulgari ori sârbi care se reîntorceau după terminarea lucrărilor. între 8-16 martie 1865 au venit 32,
între 16-23 martie au venit 162 iar între 23 martie și 1 aprilie au venit 102 persoane. în mare majoritate cei
veniți ca bulgari ori sârbi aveau nume românești și erau vorbitorii de limba română.18
Considerabil a crescut numărul sezonierilor bulgari și sârbi după anul 1878 când Bulgaria și Serbia au
devenit independente. Acum, mai mult ca oricând, sezonierii se întorceau acasă la ei unde nu mai exista jugul
otoman.19
în anul 1881 în Plasa Balta erau 263 de etnici străini din care 34 la Băi- lești iar în anul 1887 erau 175
de etnici străini din care 49 la Băilești, ca muncitori sezonieri.20
Moșia Băilești fiind din cele mai întinse din țară, aici venea cel mai mare număr de muncitori agricoli
sezonieri.
Aspectul muncii sezoniere, a creat unele confuzii pentru necunoscătorii acestei probleme, care din
neștiință, ori uneori intenționat, au făcut să crească numărul emigranților bulgari și sârbi.
c) Emigranții care au trecut Dunărea în Țara Românească nu au constituit niciodată
comunități compacte în localitățile de lângă graniță pentru a nu fi duși înapoi în Imperiul Otoman, la sud de
Dunăre, ori luați de ruși și colonizați în localitățile de pe terenurile rămase depopulate în Rusia din cauza
războaielor. Aceștia, emigranții, trăiau cât mai dispersat și căutau să se integreze cât mai repede în rândul
localnicilor, ori se stabileau mai departe de graniță.
Ordinul lui Kutuzov, generalul rus, guvernatorul Principatelor Române pe timpul ocupației ruse, de a
trece bulgarii din Țara Românească în Rusia a fost foarte greu de îndeplinit deoarece această erau răspândiți
în toată țara, departe de graniță.
Totuși atunci, în anul 1812, la 12 martie au fost mutate înjur de 15.000 de familii în Buceagul rusesc. La fel
s-au întâmplat greutăți în identificarea bulgarilor băjenari în anul 1819 când sultanul s-a adresat domnului
15
Relații româno-bulgare, II, 1984, p.126-143; Monografia jud. Dolj, Izvoare demografice, I, p.II, 1944, p.29-40; Mihai
Chiriță, Sloboziile din Oltenia în perioada 1819-1831, în “Mehedinți”, IV, 1982, p. 147-155; Maxim S. Mladenov,
Bălgarschite govoriv Rumânia, Sofia, 1993, p. 12;
16
Arh. Naț. Fii. Dâmbovița, anul 1940, dosar 50, fila 10 și în “Cartierul bulgăresc al Târgo- viștei”, de
Maria Tufeanu,p.l24 -126.
17
Arh. Naț. Buc.,Condica Divanului Țării, Mss. 66, p.152; Constantin Câșlaru, Băilești un nume în istorie, Buc.,
1999, p.59; idem, Băilești, străveche și actuală vatră românească, Cv., 2001, p.79.
18
Arh. Naț. Cv. Fond. Pref. Dolj, dos.92/1865, f.60-70; Luchian Deaconu, Din istoricul comunității bulgare din Oltenia
(1850-1900), în “eprubeta”, IX, 1999, p.154, 155-165; Idem, Considerații istorice cu privire la Comunitățile etnice din
jud. Dolj, în “Curierul primăriei Municipiului Craiova”, nr. 154-155, dec. 200;
19
Mihai Gelelțu, Aspecte ale tradiției bulgare la Alexandria, Teleorman, Buc. 2000, p.67;
20
Luchian Deaconu, op. cit. în “Drobeta”, p. 164-165;
român ca „toți refugiații... să vină la locurile lor... că li s-a acordat iertarea generată din partea sultanului”,
care le permitea o serie de avantaje.21
Cu această ocazie au trecut la sud de Dunăre și unii români pentru a beneficia de avantajele create de
sultan, români care se vor întoarce în țară ca „străini bulgari ori sârbi” și se vor așeza în slobozii.
d) Nu toți cei care au trecut ca emigranți spre Țara Românească erau bulgari neaoși, sau nu
erau bulgari deloc.
Printre refugiații la nord de Dunăre se afla totdeauna cel mai mare număr de români care se reîntorceau
acasă, în țară, pe care documentele vremii îi atestă destul de limpede: „și au cerut ei la comisia de catagrafie
(1831) să-i scrie între pământeni sub cuvânt că pe vremea trecută locuind și la malul drept al Dunării și la cel
stâng... acum s-au întors dinadins ca să se așeze aici... și să-și piardă numele de băjenari veniți de acolo.”22
În anul 1849, românii care emigraseră în Bulgaria sau Serbia înainte de revoluția de la 1848 s-au întors
acasă, în țară și se înscriau în condicele de capitație.
În anul 1864 Pașa de la Vidin a dat permisiune locuitorilor români fugiți în anii anteriori la sud de
Dunăre, de mai mult sau mai puțin timp să se întoarcă 2LC21S3..
La 15 martie 1865 au venit din Turcia (așa era numită provincia otomană de la sud de Dunăre care
cuprindea Bulgaria, Serbia și Grecia) Nicolae Ilie cu soția, trei copii și 44 de oi, Marin Stancu cu Sofia și 4
copii, Ion al Iovii cu familia aducând cu ei 7 prieteni bulgari, toți fiind trecuți în acte ca „bulgari”. La fel în
noaptea de 11 iunie a trecut Dunărea o familie de români din Stanotâma cu un car, doi boi, un vițel și alte
lucruri, iar la 21 aprilie 1865 a trecut Nițu Gheorghe din Vidbol și multi alții.23
Din statisticile vremii reiese că în perioada 1819-1830 s-au întors în țară din sudul Dunării, din fosta
Bulgarie sau Serbia, acum sub ocupație otomană, așezându- se în „slobozii” 6609 de familii de români băjenari
din care 3463 în jud. Dolj, multi ajungând și la Băilești unde au fost înregistrați ca „străini” sârbi sau bulgari.
Alte știri arată faptul că după războiul ruso-turc din 1828, rușii au mai dus de peste Dunăre în jur de
600 de familii de bulgari, care după nume și ocupație erau în cea mai mare parte plugari români.
Toate catagrafiile din prima jumătate a sec. al XIX-lea arată că românii reveniți de peste hotare în jud.
Dolj, în perioada 1819-1831 erau în număr de 3192 față de 652 „sârbi și bulgari”, iar dintre acestea, din cei
450 de bulgari băjenari aduși de ruși în jud. Dolj numai 52 erau sârbi sau bulgari, restul fiind români.24
e) Au fost bulgari care au trecut granițe în statele române pentru a organiza lupta de
eliberare națională a poporului bulgar sau pentru a se afirma pe plan profesional. într-adevăr cei care
au trecut au găsit la nord de Dunăre un mediu propice organizării luptei de independență și pentru afirmare
profesională, au găsit o societate civilă prietenoasă. După anul 1878 însă, după câștigarea independenței și
emanciparea statului bulgar s-au întors acasă, prilej cu care reveneau la locurile de baștină multi bulgari,
chiar după mai multe generații, care stătuseră în Țara Românească mai mult sau mai puțin timp.
Toate aceste aspecte ale emigrației, vin și demonstrează de ce în ciuda marilor emigrări de bulgari în Țările
Române, numărul acestora este totuși redus, iar dacă unele cărți apărute în limba bulgară (spre exemplu, Maxim S.
Mladenoc, Bălgarschite govori v România, Sofia, 1993) preamăresc numeric fenomenul bulgar și
21
Constantin Velichi, Emigrarea bulgarilor..., op. cit., p.52; Constantin Câșlaru, Băilești străveche..., op. cit.,ip.83-84;
22
Louis Roman, Așezări de bulgari și alți sud-dunăreni în Țara Românească (1740-1834), în “Relații româno-bulgare...”,
vol.2, 1984, p.126-143; Constantin Velichi, România și renașterea bulgară..., p.13; Constantin Câșlaru, op. cit., p84; Vezi
listă cu băjenarii români reîntorși ca bulgari (1822-1831) în Arh. Naț. Buc. Fond. Ad-tive vechi, Catagrafii, 1831;
23
Arh. Naț. Cv. Fond. Pref. Dolj, dos.92/1865, f.34, 83, 101; dos.34/1865, f. 13; cf. L. Deaconu, op. cit., p. 157-160;
24
Despre fuga în sud a românilor și întoarcerea acestora în “slobozii”, vezi Constantin Câșlaru, Băilești străvecei și
actuala vatră..., p.155-157; Constantin Câșlaru, Urzicuța străveche și actuală vatră românească, Cv., 2011, p.153-170,
special nota 11 și 16; Noi Vlahii, Cv.., 2000, p.156-157; Mihai Chiriță, Bistreț - Dolj, repere istorice, Cv., 2005, p.51-
80; idem, Studii de istorie, Cv. 2005, p.112-113, 199;Nicolae Iorga, Istoria poporului românesc,Buc., 1985, p.262, 67;
Istoria românilor prin călători, Buc., 1928,1, p.59-61; Călători, ambasadori misionari în țările române, în “Buletinul
societății geografice, seria a Il-a, 1989,p. 71-72; Cont. Velichi, Emigrarea bulgarilor în Țara Românească în timpul
războiului ruso-turc din 186-1812, în “Romanoslacica”, VIII, 1963, p.30; Relații româno-bulgare de-a lungul
veacurilor, sec. XII-XIX, Studii, I, Buc., 1971, p.283-290: Călători străini dspre țările române, Buc., 1968,1, p.l 12;
Louis Roman, Așezări de bulgari și alți sud-dunăreni în Țara Românească (1740-1834) în “Rel. româno-bulg....” vol.2,
Buc., 1984, p. 126-143; Virgil Joița, Mișcări demografice din Țara Românească în sec. alXVIII-lea, în “Arhivele
Olteniei”, Serie nouă, I, 1984, p.l09; C.C. Giu- rescu, Principatele române la începutul sec. alXIX-lea, Buc. 1967, p.l09;
Ștefan Mateș, Emigrări românești din Transilvania, Buc. 1977, p.71 și urm.; C. Constantinescu Mircești, Păstori- tul
transhumant și implicațiile lui în Transilvania și Țara Românească, în sec. XVIII-XIX, Buc. 1927, Nicolae Panea,
Cornel Bălosu, Gh. Obrocea, Folclorul românilor din Timocul bulgăresc, Cv., 1996, p.7-11; Arh. Naț. Buc. Condica
Divanului Țării, p.152; Arh. Naț. Buc., Fond Min. de Interne, rurale și comunale, dos.58/1854, f.160, cf. Ileana
Petrescu, op.cit., p.106-108; Arh. Naț,. Cv. F.D.P., dos.4/1855-1856, cu 656 file; dos. 13/1875,f.56;
minoritatea bulgară din România, aceasta se datorează faptului că nu au fost scrise după o documentație
minuțioasă, au fost folosite documente cu aspect unilateral (de exemplu au fost folosite numai documentele
referitoare la treceri de emigranți, nu și cele referitoare la întoarcerea acestora în sudul Dunării), ori acele
cărți au fost scrise lăutărește, după ureche.
Emigrația bulgară și sârbă n-a avut niciodată caracter de masă în apropierea granițelor, care să rămână
pe pământul românesc. Cei mai mulți emigranți au avut un caracter sezonier de lucru, sau o parte s-au întors
acasă după consumarea evenimentelor care i-au determinat să emigreze. în majoritate bulgarii și sârbii au
fost în tranzit la nord de Dunăre, fapt pentru care minoritatea bulgară era reprezentată în România în
anul 1992 doar de 9851 de bulgari după naționalitate și 9421 de bulgari după limba maternă, iar
minoritatea sârbă de 29.408 de sârbi după naționalitate și 33.664 de sârbi după limba maternă.25
În aceste condiții și realități istorice a apărut și la Băilești „slobozia” în partea de vest a localității
cunoscută mai târziu „în sârbi”, o instituție administrativă în care au fost așezați emigranții.26
În aceste slobozii apărute în localitățile unde se așezau străinii, cei stabiliți aveau anumite privilegii,
cea mai resemnată fiind scutirea de dări pe care domnii țării o acordau în scopul repopulării satelor în
vederea creșterii numărului de luate de muncă și implicit de contribuabili la vistierie.27
La Băilești „slobozia” a apărut începând cu anul 1830 când Băileștiul s-a așezat pe vatra actuală după
ce, satul și moșia au intrat, în posesia familiei Știrbei. Relațiile dintre străinii așezați și statul român dar mai
ales dintre străini și proprietarul moșiei au fost reglementate de „Așezământul pentru refugiații coloniști
din Țara Românească”, elaborat și aprobat de către Divanul Obșteștii Adunări în luna august 1830.28
Aici la Băilești au venit locuitori din satele apropiate, cei ascunși prin păduri, cei care luaseră drumul
migrației la sud de Dunăre alături de care au venit și români, vlahi dar și ceva bulgari și sârbi adevărați. Tot
pe această „slobozie”, în partea de vest al localității, au venit mulți care simulau robia sau cei care cu
adevărat scăpau din robie cunoscut fiind faptul că cei care se reîntorceau din robie erau declarați liberi și
beneficiau de avantajele oferite de „slobozie”.
Amintim în acest sens pe Gheorghe Stoian și fratele său care s-au întors în țară după 12 ani de robie
când au fost răpiți de turci.
Deși transilvănenii veneau mai demult în refugiu în Țara Românească, încă de când Transilvania
intrase sub ocupație maghiară, când oierii, în procesul de transhumanță au dat naștere la multe localități
precum ciobanul Bailă care a pus bazele Băileștiului, numărul acestora a crescut odată cu instituirea
sloboziilor. în Băilești, transilvănenii sunt cunoscuți în documente ca austro-ungari emigranți, sub numele de
Ungureanu, Ardeleanu ori Mărgineanu.
Emigranților sud-dunăreni, le spunem așa pentru că prea puțini erau bulgari sau sârbi cum apar în
documente, la venirea în Băilești.
Prin adaosul de „sârbi” se înțelegeau și cei veniți din Bulgaria. „Sârbul” era în general slavul de sud.
Spre exemplu în Catagrafia după harta rusească „Harta teatrului de război în Europa „1828-1829” se
specifica: „Catagrafie de câți sârbi se află... sunt toți bulgari, iar alte documente amintesc faptul că „sârbii
noștri sunt veniți din Bulgaria.”29
Băjenarii veniți din sudul Dunării au fost înregistrați de autoritățile române ca „străini”, „sârbi” sau
„bulgari”, dar în realitate ei nu veneau, ei se reîntorceau în țară, ei erau băjenari români care veneau acasă din
refugiu odată cu avantajele oferite la Băilești. Alături de aceștia au venit la Băilești și ceva rude ale acestora,
ori prieteni apropiați: bulgari ori sârbi. Bineînțeles că pe timpul duratei refugiului, care uneori a fost destul de
mare, au suferit și unele influențe în privința portului și graiului, mai ales că de multe ori se și înrudiseră cu
băștinașii.
Spre exemplu băileștenii Stancu Vădeanu, Stan sin Manea, Badea Rebescu, Barbu Ciontu, Mirea
Dunăreanu, Dobre sin Dima și Ion sin Popa apar în anul 1808 ca bimici locali pe moșia Zoiței Brâncoveanu
25
“România liberă”, 4 iulie 1998; Recensământul populației și locuințelor din 7 ianuarie 1992, vol.I, populație -
structura demografică, editat 1994, p.78, 720; Constantin Câșlaru, Noi, vlahii, Cv„ 2000 p.180.
26
Istoria României, colectiv de autori, vol.m, Buc. 1964, p.627: SLOBOZIE: sat stăpânit de boieri având anumite
privilegii domnești... în scopul repopulării; V.A. Urechia, Analele Acad. Române, seria a Il-a, Tom X, secția II,.. .Notițe
despre slobozii, p.2: “Slobozia, ca să zică sat de oameni cu oarecare slobozimi, adică scutiri, s-au făcut cu slobozenie,
adică învoire domnească, căci nici o slobozenie nu se așeza fără carte domnească”. Vezi și Constantin Corbu, Rolul
țără-nimii în Istoria României (sec.XIX), Buc. 1982, p.21; Constantin Câșlaru, Băilești un nume în istorie, Buc., 1999,
p. 68, nota 93, idem, Urzicuța, străveche și actuală vatră românească, Cv. 2011, p.156;
27
Constantin Velichi, Așezămintele coloniștilor bulgari din 1830, p.126-128;
28
Arh. Naț. Buc., vistieria, Dos.162/1830, f.324-325; Constantin Velichi, op. cit.
29
Constantin C. Giurescu, op. cit., p.105 Io Donat, Câteva aspecte geografice ale toponimiei din Țara Românească,
Fonetică și dialectologie, 4,1962, p. 102;
din satul Băilești,30 iar între anii 1823-1828 apar ca scutelnici boierești și mănăstirești în cadrul aceleiași
moșii, fapt ce demonstrează că fugiseră de pe moșie ca bimici și s-au întors liberi ca „străini” bulgari pentru a
se așeza în slobozia Băilești.31
în anul 1815, din Plasa Balta de Jos au trecut Dunărea 80 de români printre care Mihai sin Amza și
Matei Holtei din Băilești, „locuitori ce s-au spărgăluit... descindea peste Dunăre.”32 Acești băjenari fugiți
peste Dunăre apar în Catagrafia din anul 1831 în slobozia Băilești ca „bimici străini”. Este simplu cum
ajunseră în această situație, se reîntoarseră ca „sârbi”, „străini”, și s-au integrat în „slobozie”.
Pe lângă românii reîntorși ori veniți de la sud de Dunăre și din Transilvania, Catagrafiile timpului
atestă faptul că cei așezați în „sârbi” la Băilești, la rubrica „bimici străini” erau în realitate români din satele
învecinate al căror nume îl poartă: Răsteanu, Negoianu, Galiceanu, Urziceanu, Berceanu, Plosceanu,
Otătăian, Goiceanu, Corlățeanu, Poenaru, Carauleanu, Săceanu, Cioroianu, Gu- băuceanu, Amzulescu etc.,
nume în Catagrafia din 1831, care se regăsesc în listele de împroprietărire din anul 1864 dar și în prezent.
Ce să mai vorbim de porecle precum: Oaie, Ologu, Puică, Ciontu, Unchiașu, Coconoiu, sau numele
după meserii și ocupații: Dulgheru, Spătaru, Văcaru, Croitoru, Cruceru, Călușaru, Rotaru, Cojocaru,
Căcărează, Lungu, Purcaru etc.33
De altfel, în Catagrafia din anul 1831, când slobozia Băilești se afla la un an de la Așezământul care
consfințea avantajele străinilor, apar numai 2 bulgari ca asidoți cu cărțile stăpânirii (Iancu Ologu și Stanciu
sin Ivan Dulgheru), 5 văduve din 20, cu bărbat bulgar (Stana a lui Petcu, Dafina a lui Iovan, Nica a lui Iovan,
Cula a Cârstii Ciolacu și Pârva a lui Lilea Vițelarul, un bulgar Oprea sin Ștefan ca scutit pentru militari, un
bulgar Pavel sin Nenu scutit pe trei ani, 11 bulgari între bimicii străini (Petcu Boabă, Nenu sin Iovan, Stoian
sin Bojin, Țe- ca sin Peșa, Naidin sin Țecu, Dumitru sin Țolea Crăciun, Zarafcu sin Stanciu, Cârstea sin
Neșa, Neșa Sârbu Unchiașu, Bojin sin Vâlcea, Sfetcu sin Naidin Lungu), 2 bulgari ca scutelnici (Coicea
Sârbu Dulgheru, Dobre sin Iovan Dulgheru), 2 bulgari ca poslusnici (Costea sin Coicea Sârbu, Câncea sin
Gheorghe Boiangiu) 1 bulgar (Velcu Boiangiu) și 1 sârb (Mișa sin Țeca) neintrați în nici o orânduială.
în total sunt amintiți 25 de bulgari și un sârb, care au în majoritate nume românești ori combinate,
românești și bulgărești, din căsătorii mixte.
Dacă în anul 1829, anul stabilirii Băileștilor pe noua vatră existau 99 de familii, după doi ani, în anul
1831, noul Băilești cu slobozia în care era așezați străinii (coloniști Bejenari), avea 509 familii din care 286
bimici străini. Dat fiind numărul redus de bulgari și sârbi (25+1) prin străini se înțeleg toți românii veniți ca
străini de sat.
Conform Catagrafiei din anul 1831 (vezi anexa la finalul cărții) în Băilești, în așa zisul „cartier
sârbesc” (niciodată nu a fost denumit cartier bulgăresc sau „în bulgari”, ci cartier sârbesc sau „în sârbi”)
coloniștii aveau nume pur românești, fapt care denotă că aceștia erau români care se întorseseră acasă ca bă-
jenari „sârbi sau bulgari” în acte. Ex.: Oprea sin Ștefan, Câncea sin Gheorghe Boiangiu, Dumitru sin Țolea
Crăciun, Dinu sin Ion Ungureanu, Voinea sin Pândaru, Stan sin Ion Pomană etc. nu puteau fi decât români.
Tot în catagrafie apar foarte multi „străini” (doar erau străini de Băilești) cu numele satelor de unde veniseră:
Băileșteanu, Cioroianu, Urziceanu, Bistriceanu, Carauleanu și multi alții, fără să mai amintim pe cei înscriși
după porecle pur românești.
Remarcăm faptul că atunci când la 1 iunie 1831 a intrat în vigoare Regulamentul Organic conform
căruia au fost abrogate privilegiile coloniștilor și s-au desființat legal „sloboziile”, „străinii” din Băilești se
împuținează deoarece tot mai multi etnici sud-dunăreni, bulgari ori sârbi, care încă se mai găseau aici s- au
reîntors la ei acasă așteptând alte privilegii de la turci ori ruși care doreau popularea ținuturilor pustiite de
războaie.
Astfel, în anul 1837, deși numărul locuitorilor a crescut la 590 de familii, față de anul 1 831, a scăzut
numărul bimicilor străini la 169 de familii, iar un an mai târziu au mai rămas pe lângă cele 267 de familii de
români doar 138 de familii de așa-ziși „străini”, unii dintre ei „bulgari” ce-și ziceau „sârbi”, printre care un
grec și 13 țigani.34
30
Arh. Naț. Buc., Adm. vechi, dos. 235/1808, f.3-4;
31
Arh. Naț. Buc., Catastișe, Dolj, dos.17/1823, f.l; dos.18/1823, f.12;
32
Arh. Naț. Buc., Adm. vechi, dos.2167/1815, f.128;
33
Vezi Catagrafia obștească din anul 1831 în anexă și Constantin Câșlaru, Băilești, străveche și actuală vatră românească
p.80-92; Mihai Chiriță, Sloboziile din Oltenia în perioada 1819- 1831, în “Mehedinți, IV, 1982, p. 147-155;
34
Arh. Naț. Buc., Catagrafie, I, 9/1838 și Catagrafii și Catastișe, Maria, 40/1838; Monografia jud. Dolj, Izv.
demografice, I, p.III, 1944, p.43; Dinică Ciobotea, Maria Călinescu, Proprietatea asupra pământului..., op. cit.,
p.99; Constantin Câșlaru, Băilești străveche și actuală vatră românească,... op.cit., p.88
Și după desființarea sloboziilor, în timp ce unii bulgari se întorceau la locurile natale, alții veneau în
special în căutare de lucru, ca sezonieri, fie legal cu pașapoarte, fie ilegal, dar după nume se pare că acești
„bulgari” sezonieri erau tot de origine română, români stabiliți acolo în urma avantajelor oferite de sultan, ori
români-vlahi care erau la ei acasă în sudul Dunării.
Spre exemplu, în anul 1868 au trecut Dunărea, spre România, Marin Nicola, Gheorghe Iovan, Nicolae Ihe
cu soția sa, Marin Stancu cu soția și copii. A mai trecut Dunărea în anul 1865 și Nițu Gheghe. în anul 1881, în
Plasa Balta, care avea sediul la Băilești; erau 90 de sezonieri veniți ca „bulgari” din care 34 erau la Băilești.
Pentru a demonstra apartenența etnică a acestor „bugetari” care erau sezonieri, unii chiar căsătorindu-
se cu românce, mai prezentăm câteva nume: Pă- tru Camen din Vidin, Gheorghe Oprea, Stefan Velcea,
Tudor Stoican, Tănasie Negru, Marin Anghel etc.35
Bineînțeles că cei care s-au întors din bejnie din sudul Dunării, după o ședere de mai multe generații
au suferit unele influențe sub aspecte diferite. Acolo numele de Ion a devenit Iovan au Ivan, Nicolae a
devenit Niocola, Mircea a devenit Mirciov, Giurcă a devenit Giurcov etc.
Elementele străine venite din sudul Dunării, care au rămas la Băilești, au dispărut datorită căsătoriilor
mixte care au adus pe lume copii ce au trăit aici, astfel încât peste 3-4 generații etnicii sud-dunăreni au fost
absorbiți în totalitate, în amintirea băileștenilor în vârstă încă mai persistă aspectul sezonier al bulgarilor a
căror principală ocupație era grădinăritul. în anul 1998, Ion Stroe, în vârstă de 81 de ani, își aducea aminte de
Petcu Grădinara și alți bulgari care veneau în Băilești pe la sfârșitul lui februarie, își făceau casă din chirpici
sau pământ bătut și plecau toamna târziu după ce-și vindeau marfa. Petcu Grădinara și-a dat băiatul la școală
în România unde s-a căsătorit cu o româncă, cu fata lui Nae Morărescu. în general, în Băilești nu au existat
familii complete de origine bulgară - cel mult au fost familii mixte.36
Băileșteanca Gaciu-Petrescu Didina de 60 de ani este nepoata Mladenei Gaciu, care a fost născută în
Bulgaria, dar mama și tatăl ei au fost români fugiți ca să scape tatăl (al Maldenei) de armată. După moartea
părinților în Bulgaria Mladena și sora sa au fost luate de unchiul lor, Petre Pădureanu, și aduse în România,
unde s-au căsătorit cu români, deși erau cunoscute ca bulgăroaice, Mladena bunica Didinei care este socotită
(ce mai bulgară!) a murit în anul 1957 la 72 de ani.
Pe bunicul dinspre tată al lui Venus Coconoiu, de 63 de ani, îl chema Nicolae Jifcu, născut în România
dar cu tată român din Bulgaria care din Jifcu devenise Jifcov. Au fost cazuri când la plecare, bulgarii își luau
neveste din România, dar și cazuri când români își aduceau neveste din Bulgaria.
Băileștiul a fost o așezare pur românească și este pur pur românească, iar cartea lui Maxim S.
Mladenov, Bălgarsckite govori v Rumănia, din anul 1993, este întreagă un neadevăr, cu o afirmație puerilă și
naivă când la pag. 34 spune că în anul 1969, în urma unei anchete, care sigur nu a avut loc niciodată, se
găseau în Băilești peste 500 de familii de bulgari.
Recensămintele oficiale pe baza declarațiilor de bună voie, din ultimii peste 90 de ani, dovedesc că
locuitorii Băileștilor au fost și sunt români în majoritate zdrobitoare.
Astfel, în anul 1898 dintr-o populație de 6507 locuitori, 61 erau străini de națiune fiind ardeleni, bulgari și
sârbi, în anul 1905 din 8838 de locuitori 102 erau ardeleni, 2 germani, 15 bulgari, 16 sârbi, 104 tuci, 18 alte
națiuni, în anul 1930 din 13.169 de locuitori 10 erau unguri, 2 germani, 2 ruși, 5 sârbi -croați- sloveni, 21 bulgari,
2 cehi-slovaci, 1 polonez, 1 turc, 4 greci, 2 albanezi, 1 armean, 1 evreu, 55 țigani, alte ramuri 3.37
La recensământul din anul 1941, elementul etnic sud-dunărean dispare din populația Băileștilor când
la o populație de 13.825 de locuitori mai existau 2 unguri, 18 germani și 11 alte naționalități, fapt care
dovedește contopirea totală de localnici.38
Diferit de Băilești, în anul 1966 în jud. Dolj mai existau 23 de bulgari.39 La începutul anului 1992,
Băileștiul avea 22.344 de locuitori din care 21.507 români, 5 maghiari, 7 germani, 814 țigani și un sârb.40
O stăpânire bulgară la nord de Dunăre în Evul Mediu nu au asistat niciodată, este numai o simplă
tradiție păstrată de necunoscători din vremea când la conducerea statului româno-bulgar din vremea
strămoșilor s-a aflat o dinastie de români-vlahi, care nu corespunde realității istorice. De fapt tot timpul și
până în prezent, sub numele de „bulgari” s- au ascuns populațiile care trăiau în Imperiul bulgar dar și după
destrămarea imperiului, adică slavii, bulgarii și străro- mâni și apoi românii41.
35
Luchian Deaconu, p. cit., în “Drobeta”, p.154-155;
36
Nicolae Miu, Comunitate, continuitate, tradiții, obiceiuri, în “Luceafărul bulgar” nr. 12/1998, p.24-25;
37
Marele Dicționar Geografic al Românieie, Buc., 1898, p.278, Recensământul general al pop. României, Buc., 1905,
p.388; Recensământul general al populației României, 1930, vol.II, p.166;
38
Mon.jud.Dj., II, Cv„ 1943, p.85;
39
Dir. jud. de statistică, Dolj, Recens. populației și locuințelor din 15 martie 1966, Buc. 1969, p.153.
40
Recensământul din 7 ian. 1992, din arhiva Primăriei Băilești pe anul 1992;
41
G. Bratianu, Bulgaria de dincolo de Dunăre în izvoarele bizantine în Omagiul lui I.Lupaș, Buc, 1943, p 127-132; Nicolae
Stoicescu, Continuitatea românilor, Buc 1980, p 156; Constantin Câșlaru, Noi Vlahii,, ap.cit p 127-140;Maria
Bulgarii și sârbii adevărați au trecut prin Băilești, sezonier sau pentru perioade de timp relativ scurte,
unii s-au întors definitiv la ei acasă, alții care și- au întemeiat familii la Băilești au rămas aici și s-au contopit
cu populația locală. Aceștia cât și românii veniți din sud au lăsat urme care se observa și în prezent, în
onomastică, limbă și diferite aspecte ale vieții.
Mai sunt puține persoane în vârstă care vorbesc, după cum spun ele, sârbește, ori bulgărește, în
realitate o limbă sărăcită, o limbă „bulgară coafată sârbește”, pe cale de dispariție care nu mai corespunde de
3-4 generații cu limba din sudul Dunării42.
Memoria colectivă, transmisă prin generații este aceea că cei care veneau din sudul Dunării nu se
declarau nici sârbi nici bulgari, ci erau trecuți în evidențe ca „străini” sârbi sau bulgari după țara din care
veneau.
La Băilești, macedonenii nu apar nici în memoria colectivă, nici în documente, aceștia intrând în
discuție numai prin asociere la evenimentele istorice legate de emigrația din sud de marele fluviu alături de
sârbi și bulgari, cu specificațiile de probabil ori desigur că...
De peste 20 de ani apar fel și fel de asociații, uniuni, ligi etc., ca forme de organizare a minorităților
naționale din România.
Nu există o lege sau un statut al minorităților naționale care să definească la obiect și clar ce înseamnă
a fi minoritar.
Mulți se declară pentru o minoritate sau alta fără să cunoască limba sau alte treburi legate de
minoritatea națională respectivă. Mulți din membrii se înscriu ca la partide, la o minoritate națională sau alta,
după cum este mai avantajos, făcându-și apariția și traseismul minoritar.
La Băilești după anul 1989 a apărut Asociația etnicilor bulgari de naționalitate română si o filială a
Asociației Macedonenilor din România.
Dacă se știe că la Băilești existența bulgarilor sau sârbilor, cum au fost declarați românii care au venit
din sudul Dunării, iar existența unor bulgari și sârbi neaoși a fost temporară în diferite perioade și a rămas în
memoria colectivă mai mult de domeniul tradiției, până la apariția filialei Asociația Macedonenilor din
România, nici nu s-a știut vreodată că ar exista macedoneni care de altfel nu apar în nici un document istoric.
Nimeni nu se întreabă când au apărut atâtea minorități naționale în România, fapt care dă apă la moară
celor care doresc ca statul român să fie recunoscut ca stat multinational.
Asociațiile au numai un fel de „statut” după interesul propriu, președinții asociațiilor s-au pus
președinți pe viață fără a exista un cadru democratic de alegere periodică a acestora, folosind asociația ca pe
ceva personal.
La Băilești, nici chiar președinții celor două asociații nu cunosc limba minorităților respective, ce să
mai vorbim de membrii asociațiilor., unii locuitori fiind înscriși chiar fără să știe.
Întreaga istorie a românilor s- a derulat dintotdeauna sub coordonatele de unitate, continuitate,
independență, iar în decursul evoluției istorice, Romînia a devenit și este în prezent un stat national unitar
roman.
Chisvași Comșa, Câteva date arheologice în legătura cu stăpânirea bulgară la nordul Dunării în sec. IX-X în Omagiu
lui Constantin.
42
Vezi și Hristu Cândoveanu, Aromânii de ieri și de zi, Cv.,1995, p.l93;Constantin Câșlaru, Urzicuța străveche
și actuală vatră românească, Cv. 2011, p. 155-160;
CARLO TROYA
a scris istoria europeană REALĂ!
Dan Lupescu
Editura Uranus/ EU din Bucureşti ne oferă, în anul de graţie 2015, un volum revoluţionar, fascinant şi
copleşitor prin puzderia de adevăruri istorice sintetizate cu acribie documentară, acurateţe stilistică şi fineţe
de chirurg de talie mondială, ce stăpâneşte, la perfecţiune, laserul clarviziunii, ci nu pe acela al vagului.
Volumul Argumente pentru rescrierea istoriei europene. Despre istoria şi arhitectura geto-goţilor -
antologie reunind trei studii fundamentale ale istoricului italian Carlo Troya - este al treilea din colecţia
,,Marketing istoric”, în care au apărut, anterior: Hyperboreii şi zamolxismul, de Branislav Stefanovski &
Al. Dabija (2013), respectiv, Getica de Iordanes (2014).
Însumând 584 de pagini (format A5), volumul a fost prezent în standurile expoziţiei de cărţi şi reviste
din 30 noiembrie 2015, de la centrul Cultural din Zlatna (,,Târgul Aurului”), judeţul Alba, unde s-au
desfăşurat lucrările a două secţiuni şi reuniunea în plen, de încheiere, a Congresului Spiritualităţii Româneşti.
Arhitectul volumului (editor şi autor al unei minuţioase prefeţe, de 34 de pagini) este Dl Dumitru
Ioncică, directorul Editurii Uranus/ EU. Referenţi ştiinţifici: Gabriel Gheorghe şi Dr. Mircea Chelaru.
Traducerea celor trei tronsoane ale cărţii aparţine doamnelor: Rodica-Adelina Locusteanu (Anexă la
volumul al doilea sau ISTORIE GETICĂ SAU GOTICĂ); Ana-Maria Moraru (Apendice la volumul al
doilea adică PARALIPOMENE LA FAPTELE GETICE SAU GOTICE sau FAPTELE DACO-
GETO-NORMANDE); Paula Voicu (Apendice la volumul al doilea sau FAPTE VIZIGOTICE, urmat
de Discurs despre arhitectura gotică). Textele în limba engleză sunt traduse de Mihaela Chiţac, iar cele din
latină – de Sorana Man.
Toate textele publicate – acum, în premieră absolută în România, după mai mult de 160 (o sută
şaizeci) de ani de la ediţia princeps din Italia – în această carte impresionantă sunt însoţite de versiunea
originală, în italiană (pe pagina din stânga, iar pe cea din dreapta – transcrierea în română).
Volumul imprimat, recent, de Editura Uranus / EU din Bucureşti se încheie cu Nota bibliografică
privind opera lui CARLO TROYA, care cuprinde 18 titluri de lucrări fundamentale, urmată de reproducerea
fotografică a Tăbliţei 21 de la Sinaia: Fortificaţiile dacice din munţii Orăştiei.
Intitulat, cu modestie, dacă nu cumva chiar cu un soi de smerenie Prefaţa editorului, studiul introductiv
– pentru că eseul Dlui Dumitru Ioncică întruneşte toate atributele obligatorii pentru un demers doctoral,
academic – este structurat în opt micro-capitole, care, exceptându-l pe primul: Cine este Carlo Troya?,
respectă/ rezumă vectorii de forţă ai studiilor marelui istoric italian: Geto-Dacii, Goţii, Facilităţi istorice:
vandalii şi hunii, Goţii în Sud-Vest, Creştinarea geto-goţilor, Drumul spre Nord al ostrogoţilor, Despre
arhitectura geto-gotică.
Percutant, primul paragraf al exegezei – scrise cu profesionalism şi aplomb de Dumitru Ioncică –
respectă imperativul absolut cerut de scriitorul american Paul O’Neil: ,,Întotdeauna, apucă cititorul de gât în
primul paragraf, afundă-ţi degetele în beregata lui în cel de-al doilea şi ţintuieşte-l de perete până la ultimul
rând”.
Iată intro-ul editorului: ,,Publicăm pentru prima dată în limba română un ansamblu din scrierile istoricului
italian Carlo Troya, apărute între anii 1844-1857, care dezvăluie un desen istoric incitant, în care neamul
daco-geto-goţilor, unul şi acelaşi, apare ca făcător de istorie şi contributor masiv la etnogeneza popoarelor
europene din zona de sud şi septentrională a Europei şi, totodată, exportator de cultură prin amprenta
decisivă lăsată de aceiaşi daco-geto-goţi asupra culturii europene la începutul Evului Mediu”. Ai reţinut,
Stimate Cititorule?... Pentru o rapidă deschidere a minţii tale şi pentru o grabnică fixare a acestor sintagme demne
de memorat, le repetăm – conform pedagogiei tradiţionale : ,,unul şi acelaşi”
- ,,neamul daco-geto-goţilor”, ,,făcător de istorie şi contributor MASIV la etnogeneza popoarelor
europene (…), EXPORTATOR DE CULTURĂ prin amprenta decisivă lăsată (…) asupra culturii
europene…”.
În al doilea paragraf, Dumitru Ioncică îşi înfige, temerar, degetele în beregata noastră, a cititorilor, afirmând
tranşant şi dezarmant, lăsându-ne fără replică: ,,Dacă un asemenea demers ar fi venit din partea unui istoric
român, în mod sigur, acesta ar fi fost taxat drept paranoic şi ar fi fost trimis la tratament sau, în cel mai
bun caz, ar fi fost ignorat cu condescendenţa cuvenită. Totuşi, lucrurile stau un pic altfel”.
Urmează un microportret, pe cât de concis, pe atât de relevant, al autorului acestor texte ştiinţifice
şocante, de acum mai bine de 160 de ani, publicate la Napoli, în Italia. Trăind între 1784-1858 (la decesul
său, Mihai Eminescu împlinea opt ani), contele Carlo Troya – ne învederează cercetătorul operei sale:
Dumitru Ioncică - ,,este un istoric cu o foarte serioasă pregătire juridică, om politic (a fost, la un
moment dat, prim-ministru al regatului celor două Sicilii) şi totodată exponent al unei mişcări care
preconiza o confederaţie de state italiene sub egidă papală”.
Istoricul Carlo Troya rămâne, în literatura de specialitate, ca autorul unei prodigioase Istorii a Italiei
din Evul Mediu – Storia d’Italia del Medio Evo, în 15 volume, care totalizează în jur de 8.700 (opt mii
şapte sute) de pagini, dintre care peste 3.500 (trei mii cinci sute) despre goţi. Opera istoricului Carlo Troya
include şi o vastă exegeză referitoare la Codul Diplomatic Longobard. ,,Comentator inspirat al biografiei şi
al operei lui Dante” – subliniază Dumitru Ioncică, în prefaţa sa -, Carlo Troya este recunoscut şi ca ,,autor al
unui erudit şi substanţial Discurs despre arhitectura gotică”.
După ce precizează segmentele selectate – pentru volumul în română Argumente pentru rescrierea
istoriei europene. Despr e istoria şi arhitectura geto- goţilor -, editorul afirmă cât se poate de răspicat:
,,Carlo Troya demontează cea mai mare eroare a istoriei antice”, eroare pricinuită de Tacit şi Pliniu cel
Tânăr, aceea că goţii, prin cele două ramuri, ostrogoţii şi vizigoţii, ar fi fost triburi germanice.
Este EROAREA care ,,a viciat atât istoria popoarelor europene, cât şi istoria arhitecturii europene” –
constată, fără drept de echivoc, pe baza operei istorice a lui Carlo Troya, analistul său din zorii secolului
XXI: Dumitru Ioncică. El evidenţiază, cât se poate de limpede: ,,Firul istoric general al acestor scrieri (…)
este că goţii, a căror apariţie pe scena istorică europeană nu a fost niciodată explicată convingător de către
istorici, ei bine, aceşti goţi (ostrogoţi, vizigoţi, gepizi şi alte etnii similare) sunt descendenţii şi
continuatorii naturali ai daco-geţilor pomeniţi în istorie de Herodot, Strabon, Platon, Cicero, Diodor
Siculul, Iordanes, ca să ne referim doar la câteva nume mari, iar transformarea fonetică geţi/ goţi este un
fenomen istoric pe deplin explicabil în condiţiile istorice în care s-a produs”.
Portretul in aqua forte, pe care îngrijitorul ediţiei şi prefaţatorul versiunii în română i-l face istoricului
italian aduce în prim- plan, ca într-un basorelief, săpat în piatra nemuririi, dimensiunea lui Carlo Troya de
,,savant de anvergură prin abordarea sa istorică amplă”, care face parte ,,din acea familie rară a erudiţilor
aplicaţi”.
În cadenţă din ce în ce mai captivantă, directorul Editurii Uranus argumentează că istoricul italian
porneşte de la Iordanes, ,,singurul istoric contemporan cu epoca getului Teodoric cel Mare” . Mai mult
decât atât, Carlo Troya îl completează, ,,îl clarifică şi-l îmbogăţeşte” pe Iordanes , ,,apelând la sursele
istorice încă disponibile la vremea sa”, după care menţionează irevocabil: ,,Este, totodată, singurul istoric
care oferă lumii un tablou general şi coerent în legătură cu ce s-a întâmplat în Europa în primul
mileniu şi jumătate al erei noastre – în care, atenţie!, protagoniştii scenei europene sunt geto-goţii”.
Înscrierea în context istoric şi conexiunile de rafinament irefragabil continuă astfel: ,,Este o perioadă
istorică densă, consistentă, schimbătoare şi zbuciumată, care pregăteşte afirmarea creştinismului ca religie,
cultură, dar şi ca putere politică şi se anunţă primele crochiuri ale statelor europene”.
Operând şi obligatoria racordare la evoluţia cercetărilor ştiinţifice din ultimul veac -, Dumitru Ioncică
ţine să evidenţieze, pe deplin întemeiată, calitatea de vizionar a lui Carlo Troya, dat fiind că tot ceea ce
acesta a scris acum 160 de ani ,,vine să confirme rezultatele cercetărilor pluridisciplinare recente despre
istoria veche a românilor, adică a celor care continuă în acest areal neamul antic al geto-dacilor, cu toate
transformările şi denumirile istorice suferite”.
Exegetul precizează doar unul dintre rezultatele spectaculoase ale cercetărilor ştiinţifice de la cumpăna
mileniilor: şi anume ,,confirmarea scrisului geto-dacic, făcută prin descoperirea Tăbliţelor de la Sinaia”.
Cu deloc disimulată mulţumire întru spirit românesc şi mândrie naţională -, înzestratul editor român
notează: ,,Carlo Troya este un superb şi generos avocat pro bono al neamului nostru, inteligent şi obsedat de
adevăr. El ne oferă, peste timp, cel mai frumos şi cel mai veridic act de identitate al poporului român.”.
După ce menţionează că Iacob Grimm (unul dintre celebrii fraţi, autori de literatură fascinantă pentru
copii şi tineret) îi reproşa contemporanului său, Carlo Troya, că ,,în condiţiile istorice complicate ale Italiei
din acea vreme (…), se ocupă de istoria dacilor” -, exegetul Dumitru Ioncică evocă descrierea caracterului lui
Troya realizată de istoricul francez Charles de Tocqueville, care afirmă: ,,…a uitat repede prezentul, în
favoarea trecutului, încearcă (…) să ne convingă asupra identităţii Dacilor, Geţilor, Goţilor şi
Normanzilor, pe care noi, oricum, NU o contestăm. Ce fericit trebuie să fie acest om – continuă
Tocqueville – care, în astfel de momente, mai este capabil să se intereseze de Daci şi de Goţi”.
Imediat după această evidenţiere, editorul pune degetul pe o rană imensă, cât deşertul Sahara, Tibetul
şi Gobi la un loc, rană incredibilă, produsă de ignoranţa – privind acest subiect – probată gros, de-a lungul
unui secol şi jumătate, de specialiştii noştri în domeniu.
Scriem ignoranţă, ci nu imbecilitate ori trădare - pentru că, totuşi, totuşi, ne vine greu să credem că toţi
cărturarii noştri de marcă au fost implicaţi în vreo conspiraţie ocultă… Desigur, cu excepţia reprezentanţilor
Şcolii Ardelene, agenţi clari ai papistaşilor, cumpăraţi de Vatican, pentru a debusola şi a şterge creierelor
românilor, pentru a-i aburi cu falsul istoric în conformitate cu care ,,de la Râm ne tragem”.
Enorma rană istorică este generată de aparenţa (realitatea?!?) că acest învăţat, Carlo Troya, a rămas
,,complet necunoscut mediilor istorice şi academice din România. Nici un istoric român, mare sau mic,
NU-l cunoaşte sau cel puţin NU l -a semnalat în vreo lucrare istorică scrisă. Nici Iorga, nici Pârvan, nici
Hasdeu, nici Densusianu, ca să nu mai vorbim de istoricii Academiei Române, mai recenţi ori actuali, NU-l
menţionează”.
Ofuscarea şi năduful lui Dumitru Ioncică se amplifică exponenţial, pe măsura detalierii uimirilor sale:
,,NU putem spune că istoricii români nu cunoşteau limba italiană (n.n. ba chiar, unii dintre ei, erau şcoliţi
până la nuanţe de mare fineţe, îndeplinind şi funcţii de înalţi demnitari ai statului român în Italia!!).
Reproducem, în cele ce urmează, pasajul cu acuzele cele mai grave, sângerânde ca rănile Voievodului
Ştefan cel Mare şi Sfânt, în amurgul domniei sale, peste Moldova întreagă: ,,Dacă e să continuăm şirul mirărilor,
nu ne putem explica de ce istoriografia română NU cunoaşte sau ignoră redutabilul tratat The Cambridge History
of India (şase volume) publicat în 1922. În primul volum al acestui tratat se demonstrează, de exemplu, că Vedele
ca literatură şi filozofie, îşi au originea în zona Carpaţilor şi că reprezintă cultura anticilor pelasgi migraţi în
mileniul trei din Carpaţi în India şi NU invers, cum susţine în mod superficial şi total neadevărat istoria şi
lingvistica europeană, inclusiv istoria şi lingvistica română.”.
Aproape clocotind de o mâhnire colosală, Dumitru Ioncică îşi continuă, cu fervoare debordantă,
disecţia, întrebându-se, pe ton grav, acuzator, de cor din tragediile antice greceşti: ,,De ce tratatul lui Robert
Sheringham, de la 1670, De Anglorum Gentis Origine Disceptatio, în care se demonstrează, în peste 600
(n.n. şase sute) de pagini că străbunii anglilor au fost geţii, NU este cunoscut de istoricii români? Sau
Tăbliţele de la Sinaia, care confirmă argumentaţia istoricului italian privind trecutul nostru daco-getic? Şi
nici constatarea celor de la UCLA, şi apoi de la Cambridge privind faptul că în mileniul cinci înainte
de Hristos în Europa cele mai multe dovezi arheologice referitoare la existenţa vreunei culturi se
găseau cu precădere în arealul populat azi de români?”.
Pentru a pune un ultim şi extrem de dureros punct ,,acestor mirări şi acestor ciudăţenii” – precizând că
scrierile lui Carlo Troya au fost tipărite în pragul anului istoric 1848 -, Dumitru Ioncică nu se sfieşte să facă
trimitere la o altă anomalie teribilă – şi anume aceea că, în acele vremuri, ,,Ion Heliade Rădulescu se căznea
să potrivească limba română tradiţională cu veşmântul total nepotrivit al limbii italiene”.
Apoi, directorul Editurii Uranus încearcă, totuşi, să pună acest ultim punct dureros, făcând eforturi
supraomeneşti de a smulge un zâmbet sarcastic: ,,Poate că, aşa cum îmi spunea un prieten, ameţeala ideii
romanităţii limbii române era aşa de intensă încât nimic altceva NU se mai putea vedea împrejurul istoriei”.
Înainte de a cita cea din urmă judecată de valoare, prin care Dumitru Ioncică îşi încheie capitolul Cine
este Carlo Troya? -, vă rog să-mi îngăduiţi, stimaţi cititori, a transcrie două afirmaţii categorice, aparţinând
unor istorici de peste Ocean, care au cercetat marile situri arheologice, muzeele de istorie şi marile biblioteci
de pe Terra.
1. Dr. Daniel Ruzo (arheolog peruan): ,,Carpaţii se află într-o regiune a lumii unde este situat
centrul european al celei mai vechi culturi cunoscută la ora actuală”.
2. William Schiller (arheolog american, cu decenii de studii şi cercetări pe teren, în toată lumea):
,,Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte azi poporul român, răspândindu-se, apoi, atât la Răsărit, cât
şi spre Apus, acum 13-15 mii de ani”.
Cu un, parcă, ultim oftat visceral, istoric şi metafizic, Dumitru Ioncică îşi încheie, astfel, excursul său
ştiinţific: ,,Dacă opera istorică a lui Carlo Troya ar fi fost cunoscută în România, multe cărţi sau
lucrări de referinţă, tratate de istorie, dicţionare, istoria propriu-zisă şi istoria arhitecturii ar fi arătat
ALTFEL şi multe confuzii privind originea reală a goţilor s-ar fi risipit, iar adevărul rostit de istoricul italian
în urmă cu peste 160 de ani: ,,Nici un popor afară de acesta – căruia grecii i-au dat apelativul barbar – nu
a avut o istorie mai antică şi mai certă decât cea a geţilor sau goţilor” ar fi avut astăzi altă rezonanţă”.
Doamne, ocroteşte-i pe români!
Despre renașterea Statului Național

Dacoromân Zamolsian
Dr. Geo Stroe
1. Oamenii, de la începuturi, s-au condus după credințele lor din vremurile cele mai vechi, credințe
care au fost totdeauna cele care au fost urmate cu sfințenie de fapte.
Privind cerul, privim originea însăși, obîrșia noastră cerească a neamului nostru, din partea taților noștri:
De peste 35 000 (d.Th.A.) de ani, după THOTH ATLANTUL, ca și în vremea lui ZAMOLSE (12 020
d.Zm. – după Zamolse) strămoșii noștri, atlantodacoromânii au crezut și mai cred în Tatăl Nostru - așa cum a
ajuns la noi și ni l-a lăsat ZAMOLSE:
TATĂL NOSTRU CARE EȘTI ÎN LUMINA DE DINCOLO DE
CERURI, SLĂVEASCĂ- SE NUMELE TĂU ETERN,
VIE ÎMPĂRĂȚIA TA DE LUMINĂ SFÎNTĂ ȘI ETERNĂ,
FACĂ - SE VOIA TA PRECUM ÎN ETERNELE CERURI, AȘA ȘI PE PĂMÎNT.
DĂ-NE NOUĂ PENTRU MÎINE CU CE SĂ ÎMPLINIM
TOATE NEVOILE ZILEI DE AZI
ȘI DE MÎINE ȘI ALE TIMPULUI NOSTRU,
IARTĂ-NE NOUĂ PĂCATELE NOASTRE
PRECUM ȘI NOI IERTĂM CELOR CE NE-AU GREȘIT ȘI NE GREȘESC.
FII CĂLĂUZA NOASTRĂ ÎN VREMURI GRELE DE FURTUNĂ ȘI ISPITĂ,
DU-NE PE CALEA CEA DREAPTĂ A LUMINII TALE,
ÎNTRU IUBIREA LUMINII ETERNE ȘI A NUMELUI TĂU!
ADEVĂRAT FIE !
(TATĂL NOSTRU, o vreme ținut în secret – jurămîntul dacoromân zamolsian este primit făcînd semnul
crucii cu limba în cerul gurii închise).
Privind Pămîntul vedem originea terestră a mamelor noastre din neam în neam, cum le-au văzut
atlanții, atunci cînd au ales să vină aici cu zeci de mii de ani, poate sute de mii, cine știe, cînd au venit pe
Terra de undeva, din univers.
Toată preistoria noastră atlantă, pelasgă, ramană, străveche - toată istoria veche a dacoromânilor -
geto-valaho-tracodacă din vechea zonă de formare a națiunii dacoromâne - medievală – a statelor feudale
românești, dar și cea modernă și contemporană sunt înfăptuite în conformitate cu acele credințe dominante
ale lumii și timpului strămoșilor cu care ei erau contemporani pentru că oamenii au acționat conștient
conform credințelor lor și intereselor lor din acele vremuri.
Nici astăzi nu se poate spune că nu gîndim în funcție de credințele noastre, fie ele științifice (chiar și
adevărul științific poate fi o ”credință” din perspectivă temporală într-un univers deschis, multidimensional,
în colțul nostru de galaxie), fie ele religioase (în filosofia confesiunii proprii, care evoluează și ea, adaptîndu-
se mileniilor), ori pur și simplu în credința hazardului după care totul este întîmplător în haos, ori a
determinismului (conform cărei credințe în determinism - care se întemeiază pe fundamentul conform căruia
totul are o cauză sau cauze și un efect sau efecte care decurg din acea sau acele cauze). Fiecare stat existent,
corespunzător vremii, are o viziune standard asupra acelei vremi în care se află, fiind sub vremi și peste
vremuri. Iar oamenii sunt sub vremi, nu peste ele.
Ca oameni ai acestor locuri, numite de demult și de mulți Grădina Maicii Domnului, ei au fost legați
de geniu acestui pămînt, statornicia lor este dovada că mai sunt și acum aici, prin generațiile care au rămas,
rămîn și vor mai rămîne din neam în neam. Ca neam de origine divină, adică urmaș al atlanților extratereștri,
a căror învățături și le-au însușit și le-au urmat moștenindu-le prin legile belagine, cele frumoase, universale,
care țin de originea și legile universului sau cel puțin ale acestui colț de univers de unde provin sub stelele pe
care le vedem în nopțile înstelate, neamul nostru de origine bivalentă, divină și terestră, ca urmare a acestei
conviețuiri la vremea atlantului învățat Thoth Atlantul, am rezultat noi, pe lanțul identitar de 35 de milenii
(vezi lucrările anterioare), lanț pe care, didactic, în sinteză, prin convenție l-am denumit atlantodacoromân,
pe scurt, dacoromân, și mai scurt, român.
Acest termen este scris astfel pentru că reflectă prin continuitatea timpului și a ființei divino-umane
aceeași realitate biologică a celor trei seminții care domină ereditatea noastră atlantă – după unele studii din
Ursa Mare, Pleiade, pelasgodacă – după cum se cunoaște din marele neam al tracilor care au apărut cu
diverse identități și la mulți migratori ori schimbări de nume la neamurile euroindiene pînă in Tibet,
Mediterană, Baltică, Caucaz, centrată pe Marea Neagră și Balcani, desigur și dacoromână – cunoscută mai
degrabă ca valahi, geți, rumunii, latinii, romanii, armânii și celelalte ramuri care populează toată Europa,
Scandinavia, inclusiv nordul Africii, Asia Mică, Orientul mijlociu și apropiat, India, Pakistan, dar și
extensiile latino-americane cunoscute ca urmași ale imperiilor pe care Europa le-a avut în toată lumea de azi.
Primul imperiu în sens de organizare a unui stat divino-pământesc cu scopuri de transfer tehnologic
și de conviețuire intergalactivă pare a arăta ca mai jos:
Imperiu Atlant după lumea antediluviană în viziunea lui Ignatius L. Donnelly, 1882
Deși sunt date și urme ale mai multor specii de extratereștri pe Terra, în afară de atlanți, rog deci prin
convenție să rămînem la termenul atlantodacoromân care semnifică originea, mijlocul lanțului (cu războaiele
romano-dace am intrat în istoriografia lumii de mai aproape) iar cu numele de român (rumun, raman etc.)
suntem cunoscuți de contemporani. Slavii de est, apăruți tot din seminția vetrei noastre ne-au numit valahi,
rumuni, iar romanii – daci, și mai devreme elinii ne-au numit– geți. Dar, ca realitate etnoistorică, eram tot
aceiași care am fost și vom fi: atlantodacoromânii. Orice națiune are dreptul inalienabil și definitiv de a se
autonumi cum crede ea mai bine. Poreclele unor vecini, fie și mai dușmănoși, fie mai prietenoși, nu contează
decît în istoriografia lor, nu a noastră, nu și a lumii terestre în ansamblu. Fără liniuță de despărțire/cratimă,
între ele, pentru a r eflecta continuitatea istorică, de genă, de limbă și de cultură, fundamentate în timp de la
rădăcini de mamă și de tată. Și chiar dacă pare mai scurt, termenul dacoromâni, este științific, cel
atlantodacoromân pare încă, pentru unii, doar o fantasmagorie ori, așa că pentru cei care dețin o cunoaștere
modestă, normală foarte pe scurt, suntem români și punctum. Ca să refundamentăm rostul nostru, ca națiune
și ca stat, aici în Carpați, pe Dunăre și la Marea Neagră cu difuziune în Balcani, pînă în Caucaz, Marea
Baltică și pînă pe Rin, trebuie să ne întoarcem mult, foarte mult, înapoi.
Comunitățile noastre primordiale și cele multiplicate, prin roire, au avut un stat incipient, într-o formă
de organizare care a plecat de la strămoși, de la Tatăl nostru ceresc, divinul extraterestru Thoth, un
Dumnezeu, Domn Zeu, primordial pentru pământeni (care este aproximativ datat dinainte de 35 de milenii)
înainte de Christos – al doilea Zamolse al dacoromânilor.
Poate mai mult, cu sute și chiar milioane de ani înainte, luînd în considerare urmele extraterestre datate
pe Terra în ultima vreme, de obiecte și construcții cu totul străine de Terra și de nivelul de civilizație al
populațiilor pământene ale vremii respective.
Așa ar fi arătat înaintașii noștri la vremea aceea, într-o viziune/reproducere modernă

Despre un Zamolse, în formă mai apropiată de antichitate, sau ceea ce a rămas în conștiința social-
religioasă a vremii de acum treisprezece milenii vorbim prin și după Hestia, Vesta, care înmînat Legile
belagine din rădăcinile atlante din Tablele de Smarald – (de proveniență certă, extraterestră prin conținutul
cu totul necunoscut și suportul nedeterminat cu mijloacele tehnice pămîntene de astăzi) către Zamolse, legi
care constituiau fundamente și pentru Codul lui Hammurabi, Legile lui Manu, Legile din cele 12 Table
romanice precum și alte coduri și culegeri de legi pe care le identificăm la multe grupuri de comunități
preistorice, istorice și contemporane ale spațiului pămîntesc, locuit de urmașii atlanților și ai părinților noștri.
DacoRomânia, ca Europă veche, a fost mereu națiune matcă a Europei, la gurile Dunării, în calea
răutăților lumii. Peste noi au venit, datorită blestemului aurului, invadatorii, pentru că aveam pășuni grase și
păduri dese, cîmpii mănoase, sare, vînat îndestulător și petrol și au venit aici să ne desrădăcineze pe noi și să
se îndestuleze pe ei. Fără resursele solului și subsolului, ale apelor și pădurilor noastre ei nu ar fi pornit și
nici nu ar fi oprit războaie, ambiții imperiale, jafuri și crime contra umanității. Fără aurul, fără petrolul
nostru, străinii nu ar fi pornit ori oprit acele conflicte, nu s-ar fi pornit multe războaie, nu s-ar fi consolidat
ambiții imperiale ori de grup etc.
Pe scena lumii au apărut la toate punctele cardinale imperii care au rîvnit la bunurile noastre și chiar au
mușcat mai mult sau mai puțin, mai devreme sau mai tîrziu, din cele aflate în Grădina Maicii Domnului, dar
de cele mai multe ori cam prea devreme, luînd vremelnic în stăpînire chiar și părți din teritoriu natal al
națiunii noastre primordiale.
Dacă Atlantida, Pelasgia, Ramania, Tracia, Geția (masa- tiras – ori Goția în formele vizi-, ostro- etc.),
Sciția, Sarmația, Agatîrsia, Valahia, Vlahia, Romania bizantină, România au avut ca un fir roșu prin toată
istoria lor credința strămoșească, această credință a sublimat în zamolsianismul creștin-ortodox,ea a rămas și
azi în vatra de formare înițială a națiunii noastre.
Vezi, mai jos, o hartă a geniului istoriei noastre, Nicolae Iorga.
Trebuie să avem în vedere ce s-a petrecut cu noi de peste 35 000 de ani de statornicie, în centrul și
sud-estul Europei, din vremea lui Thoth Altantul. Și pentru că documentele clasice nu sunt prea multe, pentru
că au existat forțe negre care s-au dorit ele popoare alese ca să conducă peste altele, avînd grijă să distrugă
dovezile cu care ne-am fi legitimat noi, ca națiune primordială, pretutindenivedem însă urmele naturale
megalitice, fragmente folclorice ancestrale, legente cum ar fi cele ale Olimpului cu care se împăunează grecii
de azi, ale căror triburi au ajuns acolo cu legende cu tot, din nordul DacoRomâniei, și alte basme multi, pluri,
transnaționale despre uriași, giganți, zmei, alte denumiri specifice ale unor ființe cu puteri supranaturale,
vedem urmele descrise simbolic în Biblie, în Cartea lui Enoch privind războiul atomic din acele vremuri
ancestrale pentru motive de nerespectarea a legilor genetice intergalactice pe Terra.
Unele precizări sunt în diverse izvoare privința împerecherilor unor atlanți cu pămîntencele noastre,
comportamente care au adus atingere ordinii divine extraterestre, ca îngeri (de) căzuți prin încălcarea
deontologiei acestor emisari ai altor civilizații din galaxia noastră – Calea Lactee sau de mult mai departe de
aceasta. Aceste dovezi ne pun pe gînduri în privința tehnologiilor de care dispuneau, cu mult superioare celor
ale noastre chiar și celor mai înalte tehnoligii pămîntene, ori cercetări ultra secrete pe care ne putem
imagina/inchipui azi, noi și întreaga umanitate.
Războiul intergiganților atestă ordinea strictă, conform legilor naturii și ale universului pe Terra, urme care
se văd și azi în mitologii care ni se par deocamdată încă fantastice, exagerate, cu origini imaginare, de mare
creativitate, care inspiră teamă, respect, uimire și care au o simbolistică pe care noi, tereștrii, nu o putem descifra
încă. Probabil, la adevăratele mesaje încifrate și adresate numai unora dintre noi care au fost și mai sunt îndeajuns
de curioși și deschiși la minte, în fața unor urme atît de palpabile precum cetăți, construcții megalitice, blocuri de
granit pe care nici utilajele și tehnologiile unicat ale civilizației noastre nu le pot ridica de la sol, dar și unelte,
resturi de nave, discuri cu scrisuri pe care unele state le- au descifrat, ca și capacitatea de a construi urme
megalitice, semne scrise pe munți, sub ape, ori de a construi piramide imposibil de înălțat cu tehnologiile vremii
terestre etc. Există biblioteci întregi cu toate aceste semne ale prezenței unor inteligențe pe care noi, nici acum nu
le putem imagina sau pricepe, dind vina, în cele din urmă pe bizarerii ale naturii, unele curiozități, enigme și
arătări ale naturii, pur și simplu. Aceste semne extraterestre dezvoltă mai mult gîndirea religioasă decît pe cea de
cercetători științifici ai marilor institute, universități și academii ale lumii.
A apărut și se proliferează, pe lîngă dovezile palpabile existente, o întreagă literatură situată la limita
raționalului și a fantasticului, science fiction, care vine, vrînd - nevrînd în sprijinul conștientizării prezenței
extraterestre pe Terra. Va veni o zi în care acele documente, dovezi secrete, vor deveni publice, necesare
formării conștiinței noastre primordiale despre univers, viață și ființele superinteligente care ne privesc
precum privim noi vietățile din grădinile zoologice ale copilăriei...
Pentru a nu crea suspiciuni asupra raționamentelor de acest gen, mă voi opri aici și vom căuta să
revenim la problema formării statului zamolsian a rezistenței sale de- a lungul mileniilor și la prezentarea lui
sumară ca o posibilă renaștere a statelor ancestrale turnate în forma de stat de tip contemporan. Cam toate
statele – mai puțin cele vreo citeva suverane încă - par, mai degrabă eșuate, epuizate, depășite, de unică
folosință, trecătoare, depășite la vremurile de azi pe care le trăim cu toții pe Terra.
.
Capitala Imperiului Atlant, numită Atlantida (în viziunea internauților), era o insulă în zona intersecției
Dunării cu Munții Carpați – în forma de Dragon văzuți din Cosmos, pe teritoriul României de azi.
Devine limpede, pe înțelesul tuturor oamenilor, că Omul are deopotrivă în el, atît o rădăcină în
legătură directă terestră, animalică, de adaptare/supraviețuire pe o Terră din care s-a plămădit și s-a hrănit, cît
și o rădăcină în legătură directă divină, fiind dotat cu un creier prea evoluat față de cît i-ar fi trebuit pentru
partea terestră.
Creierul uman, pe care nu îl consumă fiecare nici măcar în procent de 1% pe toată durata de viață
hărăzită sub Soare, din ceea ce ar putea și ar trebui să folosească pentru viața lui modestă pe Terra. Aceasta
este scînteia lui divină, nu neapărat dumnezeiască, în sensul total de Dominus dei, ci de primă îndumnezeire
a omului născut și crescut pe Terra. Desigur, aceasta cu limitele lui de timp, care profită de o creștere
intelectuală majoră, prin modificări genetice dovedite de biologia și genetica modernă și contemporană.
Perfectibilitatea omului și gradul lui de inteligentă pare să se testeze prin tehnologiile pe care le
descoperim, poate sunt redescoperiri, ori tehnologii pe care le pricepem doar pe scara evoluției pînă la cer,
cum ar fi și vestita tehnologie Keshe, le înțelegem, le redescoperim peste măsura timpului în care trăim.
Există indicii din care rezultă că unele sunt absorbite de la atlanți, și nu numai.
Aceste realități tulburătoare necesită o mai mare atenție din partea cercetării științifice academice
pentru a conștientiza scopul și direcțiile de acțiune necesare pentru retehnologizarea la nivel cosmic a multor
domenii ale științelor naturii și nu numai, a structurării vieții umane pe Terra, inclusiv pentru viața națională
și organizarea de stat la nivel global, ”cum este în cer, așa și pe Pămînt”.
Sunt semne prin care intervenția atlantă supraveghează la reducerea efectelor distructive ale unor
tehnologii pe care le folosim și care, din motive josnice, animalice sunt folosite cu rea intenție tocmai contra
vieții, a Terrei, a unor planete și sateliți din sistemul solar și din afara lor. Se pare că ideea unei Terre ca
”grădină” – ori ”închisoare” cosmică, planetă de experiment ori penitență, în care se experimentează
tehnologii noi, ca într-un laborator celest, divin, începe să fie percepută în special după enigmele de la
Cernobîl (transformarea materialului atomic in aluminiu – o transformare cum o doreau alchimiștii medievali
care visau să prefacă orice metal în aur) precum și unele întîmplări uluitoare petrecute în unele depozite de
tehnică atomică și spațială din Siberia, America etc., după alte fapte și întîmplări pe timpul unor expediții
cosmice ale mai multor state capabile să exploreze Luna.
În mod special se are în vedere fața nevăzută a Lunii, Luna însăși fiind foarte misterioasă, ca un corp ceresc
încă neîndeajuns de cercetat, cu niște proprietăți și urme cu totul speciale și care pare plasată de inteligențe
cosmice pentru a supraveghea Terra și viața ei. Ea ar ascunde mari mistere ale istoriei cosmonautice, precum și
descifrarea unor secrete teribile ale unor state terestre care nu au reușit în domeniul apărării, mai ales în formele și
armele de factură distructivă, antiumană și, cu toate acestea, există state care continuă să dezvolte tehnologii cu
totul periculoase pentru viața omului pe Terra, pentru militarizarea spațiului cosmic, creînd comandamente secrete
în acest sens. Sunt limite cosmice ale utilizării armelor nucleare pe Terra.
Nouă ne revine sarcina să desprindem concluzii și învățăminte pentru viitor, din fapte și întîmplări
trecute, încă nedeslușite pe deplin, ocazie cu care trebuie să deschidem noi drumuri în cercetare, să ne
redescope rim trecutul, să imaginăm viitorul pe Terra și în Cosmos pentru oameni, indiferent de națiune,
indiferent de rădăcini, sau de faptele anterioare ori situațiile care au premers stării națiunilor și stărilor lumii
de la începuturi și pînă în prezent.
Fundamentul noului concept de stat zamolsian ține în special de cunoașterea, credința și abordarea
zamolsiană a liantului natural al unui nou tip de stat, mult mai apropiat de viața demnă și năzuințele omului
terestru din zilele noastre.
La prima vedere pare un discurs/excurs ridicol, fantezist, bombastic, dar la o examinare la rece, ne-ar
prinde fiori de uimire, groază sau șoc. Să revenim la rezultatul concret al unor cercetări genetice recente
asupra populației acestei zone primordiale care reflectă urmările comportamentelor taților și mamelor noastre
ancestrale.
Cu riscul de a fi etichetați drept niște fanteziști fanatici, ori căutători teribili de curiozități și enigme
greu de dezlegat la nivelul celui de al treilea deceniu al celui de-al treilea mileniu, vom continua să reflectăm
asupra acestor granițe ușor sau prea greu de trecut de la rațional la fantastic, de la enigme la dezvăluiri din
necunoscutul atît de adînc și de greu de dezvelit în vremea în care știința este mai mult folosită în scopuri
militare, sau de îmbogățire a unor indivizi lacomi, ori de consolidare a puterii centralizate tip Big Brother, de
control complet al individului prin măsuri de-a dreptul teroriste, în plan politic, economic, al conștiinței
filosofice și religioase, și mai ales în planul libertății și conștiinței individuale, în intimitatea delicată a unei
persoane cu drepturi și libertăți intangibile, inalienabile.
Harta de mai sus, de haplogrup, aduce în atenție sub raport genetic, frăția europeană a trunchiului
biologic dacoromân european care este de necontestat, în raport de oglindă cu cel asiatic – chinezo-japonez.
Analizați cu detașare și veți înțelege că europenii sunt frații noștri și că fosta Uniune Sovietică stă în
cumpănă să recunoască sau nu că în Urali s-au descoperit și se mai dezvelesc cetăți dacice uriașe și că
Federația Rusă se străduiește să le acopere tăcut, ca și cum le- ar fi rușine că slavii sunt frații nostri mai mici,
ca și germanii, ca și iudeii, și tot așa, mai departe etc. Acolo se oscilează între europeni și asiatici, de aici și
proiectul putinist de EurAsia – o himeră imperială imaginată pentru a păstra Siberia. Cine va decide?
Academia DacoRomână, din cadrul Fundației cu același nume, are drept obiectiv fundamental să
producă multă cunoaștere, întru eternizare a valorilor temporale dacoromânești zamolsiene de pretutindeni,
iar ca obiectiv strategic își propune realizarea reunirii spirituale a națiunii dacoromâne din vatra de formare,
de la începuturi, de acum și pînă în viitorii posibili și dezirabili. Cam asta este dacoromânistica, știința
națiunii dacoromâne și funcția ei de cunoaștere, de cercetare a unei realități care are o plajă de timp de peste
35 000 de ani de la Thoth pînă azi.
Dar, pentru că am ajuns aici și problema democrației este eternă, tot ce a fost, a fost depășit și murdărit
cu sîrg de o mînă de oameni care au acaparat puterea absolută, în vremea în care doar cîteva state mai sunt
suverane (repet, cîteva, numărate pe degetele de la o mînă din cele aproximativ 200 de state care au devenit
azi – dacă nu în mod definitiv și irevocabil eșuate, cel puțin dependente, mai mult sau mai puțin față de cele
suverane, prin mecanisme subtile și foarte dăunătoare pentru libertatea, drepturile și libertățile statelor și mai
ales ale cetățenilor acestora.
Este cunoscut că ”aliații strategici” chiar și ai noștri, nu sunt cinstea întruchipată, nici idealul de
democrație liberală, nici modelul de urmat. Vremea lor, a imperiilor și a neoimperiilor, a trecut. Astăzi,
”democrația are puțin de -a face, în sine, cu puterea poporului, fiind în esență un set general acceptat de
legi, reguli și proceduri, care impun rotația nonviolentă la putere a diferitelor grupări din cadrul elitei, pe
baza voinței majorității, exprimată prin alegeri libere și corecte, și care fixează, de asemenea, separarea și
echilibrul puterilor în stat, drepturile, libertățile și îndatoririle cetățenilor, precum și egalitatea în fața legii
și supremația acestora, pe baza garanțiilor constituționale.” (vezi colecția Lumea)
Rog să recitiți aceste rînduri de mai sus care reflectă impasul în care statele, națiunile civilizate, tocmai
au ajuns la aceste stări de tristă amintire transformate perfid în altceva decît se proclamă. Vremurile viitoare
apar sumbre la orizontul începutului deceniului trei.
Aceste text e de mai sus pe care se bazează întreaga osatură a statelor – marea lor majoritate, pornesc
de la dreptul roman, variantă de drept care a osificat o inegalitate fundementală între stat, indivizi și între
acestea pe baze imperiale. Este, de fapt, un drept în care imperium face diferența, un drept bazat pe forță,
impus cu forța, o inegalitate ipocrită care generează o înstrăinare perpetuă a libertății individului față de alt
individ, a unei națiuni față de alta pe Terra.
Dreptul zamolsian fundamentat pe adevărata egalitate în spirit între indivizi, între state și comunități
de state. El trebuie implementat ca mecanism de reașezare a valorilor libertăților, drepturilor și a democrației
de tip zamolsian și nu de drept roman, dreptul care s-a constituit pe acest imperium, prin acest imperium cu
legiunile de ucigași de profesia care au cucerit lumea la limitele ei de atunci și care a produs atîta inegalitate,
atîtea crime, atîtea vremuri tulburi. În vremea lor au dispărut popoare, populații, chiar unele națiuni care au
fost rase de pe suprafața pămîntului. Tot astfel au fost și alte imperii cum a fost cel mongol, al hunilor, a lui
Atila, a altor criminali de tristă faimă istorică.
Nu există națiuni, state alese, și națiuni, state nealese. Acelea s-au ales singure prin minciună,
manipulare, prin forță și crimă continuă. Nu vor mai fi, vor plăti umanității prețul crimelor lor cu dispariția,
disoluția lor.
Renașterea statului dacoromân zamolsian constituie, din punct de vedere politico-juridic, constituțional,
nucleul dur al obiectivului reorganizării și definitivării a ceea ce mai avem azi ca obiectiv strategic național de
viitor. O reîntoarecere la punctul 0 nu este posibilă, dar pare mai ușor de dorit în vreme ce pe meridianele și
paralelele lumii se află superputeri constituite în forță, prin furt de teritorii de-a lungul secolelor, prin impuneri de
identitate națională false, rebotezări, obligații inumane, dictatură, prigoană și teroare prin mănuși se catifea, toate
echivalente în bani și umilință asupra conștiinței umane, față de care celelalte națiuni au obligația de a se
solidaritaza, de a recunoaște suferințele crunte și antiumane, de a se eilibera și a rezista pe deplin.
Din perspectiva zamolsian-creștin-ortodoxă, ceea ce leagă, îmbină, consolidează, cimentează această
construcție de stat, cum am precizat mai sus, este credința zamolsiană-creștin-ortodoxă, care reprezintă
liantul fundamental, în principiu al națiunii dacoromâne. Prin urmare, pe fundamentele credinței zamolsiene
se unește ceea ce este divin cu ceea ce este terestru, pentru o conviețuire pașnică, durabilă pentru o evoluție
istorică, statală a națiunii dacoromâne în echilibru interior și exterior, cu lumea întreagă, după principiul ”ce
ție nu-ți place, altuia nu-i face”.
Această reîntoarcere la rădăcinile Legilor belagine de descoperire a noilor legi din realitatea
contemporană pe înțelesul lumii de azi sunt impuse obligatoriu și de faptul că ”filosofii contemporani”
vizionari bolnavi de răutate și dispreț pentru umanitate, au ieșit ”pe arătură”, în afara drumului normal,
omenesc, cu programe antiumane, anti-terestre, anti-credințe, anti-viață. Acest impas al democrației false,
impuse cu cnutul, cu rachete intercontinentale, cu arme bio tip virusi și bacterii, cu de la sine putere, în care
omul nu reprezintă nimic, ci doar forța dominantă de a controla totul constituie totul, este nimicitor și
aberant, complet inuman. O reacție majoritară a națiunilor sănătoase de a anihila antiumanismul bolnav, de a
exclude propria moarte planificată de unii a celor mai vitale națiuni, este întemeiată, se amplifică și se va
manifesta întocmai, conform legilor belagine.
Așadar, așezînd, cum este și firesc, demnitatea umană, atît a persoanei, cît și a statelor și națiunilor în
centrul constelațiilor de valori umane universale, astfel ca drepturile și libertățile persoanei umane să fie pe
același plan, la egalitate cu drepturile și libertățile națiunilor și mai ales ale națiunilor între ele se poate
realiza o formă statală de tip nou, dorită, vitală, condiție sine qua non pentru viața umană pe Terra.
Aparent plictisiți de un soi de lăcomie totală, animalică, oculții, putrezi de bogați, își imaginează
modele de depopulare a Terrei, de dezumanizare a omului, de robotizare a ființei umane, de însclavizare, de
distrugere a speciei umane, de moarte ”solemnă”, nedemnă pentru specia umană, contra naturii, contra
scînteii divine din om – darul adus în genetica noastră de extratereștrii atlanți.
Mizînd pe schimbări criminale, prin șocuri mortale, războaie, epidemii, pandemii, ”accidente”
provocate, crize de tot felul induse în mod viclean prin mass media pe care o controlează, care să producă
durere, moarte, cimitire peste tot, acești ”filosofi ai morții”, ”iluminați” de culoarea neagră a neantului, se
opun cursului supraviețuirii, legilor belagine. Aceste legi au adevăratele scopuri umane ale statelor de timp
nou, ale națiunilor moderne și contemporane, prin care se protejează națiunile proprii, asigurîndu-și
supraviețuirea, printr-o conducere prezivională pe termen lung, organizare, cooperare, comandă și control
conform atributelor conducerii, principiilor și legilor acesteia, pentru supraviețuire și extensia în sistemul
solar și intergalactic, prin metodologii și tehnologii specifice climatului divin/terestru.
Trăim azi la răscruce de vînturi temporale. Și nu putem rămîne în răspîntie, trebuie să mergem înainte.
Studind spiritul vremurilor în care statul preistoric, cel al atlanților, al zeilor cu ordinea lor olimpiană, aduse
peste timp în mitologia națiunilor de azi, deslușim funcțiile unui stat istoric zamolsian dacoromân care era
stăpîn la el acasă, respectat de națiunea dacoromână de atunci. Tot astfel era și națiunea dacoromână
respectată, apărată, demnă, mîndră și fericită pe timpul statului zamolsian, prin organizarea sa politică –
precum în cer, așa și pe Pămînt.
În istorie au existat state catolice, apostolice, extensii create de Vatican cu misiunea de a cuceri state
ortodoxe în sensul de a le desființa, care și-au creat instituții de control și de impunere a controlului în forță,
luptîndu-se cu monarhii Europei. Tot astfel și sub pretextul eliberării Ierusalimului a organizat cruciade care
nu au făcut decît să cucerească Bizanțul, să îl jefuiască slăbind la propriu creștinismul răsăritean, ca să
prigonească zamolsianismul, politizind religia - credința vremilor de atunci.
Cînd Europa veche ținea ochii ațintiți asupra vetrei națiunii-matcă, în vremea culturilor ancestrale în
care formele prestatale, statul zamolsian bazat pe credințele comunităților din acea vreme, fără grăniceri, fără
sclavi și stăpîni de sclavi, prenațiunea noastră era deja apărată prin forțe proprii, avea viitor. Dovada este că
mai suntem și azi aici. Eșecul apostolicilor este dovedit prin supraviețuirea eroică a zamolsianismului în
această parte a Europei de Est în care dreapta credință are continuitate bizantină.
Nu vrem să inducem prin statul zamolsian vremea războaielor religioase intra și interstatale, a Inchiziției,
ori a cruciadelor, deși ele au fost o realitate cruntă, aberantă a istoriei medievale catolice. Și nici nu este cazul
să vorbim despre sacrificiile umane care au fost specifice tuturor credințelor străvechi. Acele vremuri și
obiceiuri au apus de mult, azi sunt definitiv depășite și prohibite.
Zamolse – așa cu l-a prezentat o elevă de gimnaziu care ținea discursul de recepție la Academia
Zamolsiană ”Primii în timp” încă de la fondarea ei și care s-a documentat de pe Internet și din biblioteca
Tempus a Academiei DacoRomâne spunea modul prezent că: Zamolse este ”un zeu al nemuririi, al
cunoașterii, al luminii”, nu al întunericului, nu al morții sau al sacrificiilor umane. Acestea din urmă par a fi
invenții bolnave ale inamicilor binelui, ale invidiei unor popoare vecine, al necunoașterii simbolisticii
specifice. Încă din vremea războaielor religioase, cînd papistașii, prin structurile lor in nuce, din jurul anilor
362, s-a început interdicția fățișă a zamolsianismului, a identității de ”dac” și de get. Așa se face că s-a pornit
prigoana teroristă prin eliminarea din toate scriptele după modelul lui egiptenilor (care au făcut asta inclusiv
rîzuind de pe coloanele templelor numele celor interziși, ale așa-zișilor eretici, adică zamolsienilor noștri
valahi. Este evident că tocmai cei care credeau în dreapta credință, pe cînd Zamolse era Soarele Dreptății l-au
interzis de cercurile preoțești egiptene – au continuat cu acest supranume pe care l-a preluat și întru Iisus
Christos de atunci și pînă astăzi.
Așa a fost și în vremea Egiptului antic, ca și a Romei o instituție a scoaterii din istorie prin ”damnatio
memoriae”- un fel de uitare comandată, cu credința că un nume răzuit și interzis omoară și pe purtătorul de
nume oriunde s-ar afla, il scoate din istorie, îl aruncă în întuneric. Astfel, erau șterse hieroglifele, textele
sculptate, arse cărțile și dovezile despre existența unor persoane care nu se supuneau unor dogme religioase,
fiind prigoniți, uciși nu cu cnutul, nu cu sulița ori cu sabia, ci radiați pur si simplu. Pe toți ”păgînii” care nu
mai încăpeau în templele sau bisericile din moda vremii. Atunci cînd creștinismul apusean a cucerit Imperiul
Roman lucrurile au luat o turnură care a dus la schizma celor două curente interne ale creștinismului –
catolicismul Romei și ortodoxismul Constantinopolului, adică al Romaniei de atunci – aflate în păstorirea
catedralei Sfînta Sofia a Imperiului Bizantin clasic și altarele altor națiuni ortodoxe din răsărit.
Un stat zamolsian se întemeiază pe deplina libertate religioasă. Statul zamolsian nu este un stat religios
în esență, dar, avînd cetățeni de credință zamolsian-creștin-ortodoxă liberă, nu va fi contra credinței, nici nu
va propovădui aceasta, însă va avea legi ale cunoașterii, ale naturii și ale lumii de bună credință.
Natura umană este credincioasă și trebuie respectată, nu prigonită și nici ignorată. Formarea conștiinței
religioase trebuie să fie naturală, liberă, ajutată pe tot parcursul vieții libere a individului educat, cultivat în
lumină și speranță, în iubire de oameni, de rațiune, de cultură și de natură. Întîia cunoaștere a lumii a fost
religia, din religie s-au născut știința, filosofia, demnitatea omului.
Între Dacia și România de azi nu este nici o deosebire. Dacia de atunci este România de azi, numai că
este ceva mai mică. Dincolo de granițele vremii, impuse de alte state care se cred buricul pămîntului, există
mai multe Românii, mai multe Dacii, chiar. Zamolsianismul va ajuta la spiritualizarea granițelor din vatra de
formare a națiunii noastre, din întreaga Europă, din tot euroatlanticul vechiului Imperiu Atlant.
Statul de drept așa cum a fost gîndit și practicat în lume, în special în statele europene, a eșuat aproape
pretutindeni, iar democrația liberală a apus cam demult. Dictatura și autoritarismul par să reușească aproape
peste tot în aceste vremuri. Democrația este și pare să rămînă doar o ipocrizie academică. Totul se bazează pe
centralizare, globalizare, impunere, prigoană, robotizare, pătrunderea brutală în intimitatea individului, pe
impunerea unor legi dictatoriale și nu a dictaturii cunoașterii, a legilor belagine, naturale și spirituale.
Șocurile pe care umanintatea le primește în zilele noastre sunt prevestitoare ale ordinii imaginate pentru un
guvern mondial, pentru un stat mondial condus medieval de o aristocrație care nu se alege, se impune prin
bogăție și bunul plac. Ceilalți, toți, indivizi și națiuni, trebuie să se supună – iată religia care se vrea unică,
globală, eternă pentru viitor.
În acest context internațional de mare amărăciune și de lipsă de modele, ne propunem să începem să
construim împreună un model superior ideatic, fundamentat pe înțelepciunea zamolsiană, pe filosofia statului
și dreptului zamolsian pe care trebuie să le adaptăm nevoilor și evoluțiilor necesare în vremurile viitoare. În
curînd vom lansa revista ”Zamolse” care va promova aceste idealuri ale unei lumi dacoromânești cu stat
zamolsian național, pentru a dezbate și conștientiza .
Am constituit o echipă interdisciplinară de cercetare, care, pe baza celor consemnate de președintele
de onoare în eternitate al Academiei DacoRomâne, Nicolae Densușianu – Părinte al Patriei, în monumentala
lucrare de o valoare inestimabilă care este DACIA PREISTORICĂ, să continue cercetările pentru a realiza
proiectele noastre fundamentale, cum sunt DACIA PREISTORICĂ adnotată, revizuită și comentată în mod
critic, pe baza noilor c ercetări în domeniul dacoromânisticii și nu numai, pentru a deveni un adevărat
TESTAMENT ZAMOLSIAN DACOROMÂN pentru generațiile viitoare.
Totodată, va trebui să revedem în Biblioteca Academiei Române manuscrisul original, cu tot alitatea
notelor autorului. Autorul nu a mai putut da bunul de tipar operei sale geniale. Unele din materiale au fost
selectate de președintele din acea vreme al Academiei Române, dr. C. Istrate, care, de profesie chimist, a
preferat spre publicare unele și, probabil, a omis altele. Pentru a reevalua în lumina cercetărilor interdisciplinare
unele idei și materiale care la acea vreme păreau de domeniul fantastic, ori nu au fost luate în seamă de la
înalțimea înțelegerii academice din acea vreme va trebui să ne preocupăm de această problemă pentru a identifica
soluții moderne și contemporane. Deschiderile geniale care au fost făcute de autor la vremea respectivă pot fi
valorificate în lumina progreselor făcute de arheologie, etnografie, folclor, a studiilor mitologice și, mai ales, a
valoroaselor cărți scrise de numeroși cercetători, după 1913, pînă în prezent. După cum se cunoaște, autorul și-a
vîndut casa ca să ne dăruiască în eternitate această lucrare, dar timpul nu mai a avut răbdare. Autorul a trecut în
eternitate mai înainte de a-și finaliza opera sa genială, care este fundamentul dacoromânisticii de azi. Cinstea
aceasta a împlinit-o dr. C. Istrate. De aceea, avem datoria să verificăm, după un secol, toate notele și textele care
nu și-au mai putut găsi lumina tiparului din motive lesne de înțeles și să adnotăm corespunzător la nivelul
deceniului trei al mileniului III, prețioasa lucrare unicat în istoriografia noastră, pe care chiar unii istorici au
calificat-o drept fantezistă, din invidie, orgoliu sau ignoranță.
Cum, de regulă, statele noastre au pornit de pe văile apelor curgătoare din satele așezate ca mărgelele
pe maluri de apă limpede și bună de băut, pe toată zona de formare a națiunii dacoromâne, putem intui că
fundamentele și liantul dintre ele au fost în înțelepciunea legilor belagine zamolsiene, împreună cu sfatul
bătrînilor drepți și înțelepți care conduceau comunitățile sătești predacoromânești și dacoromânești.
Obștea dacoromânească a reușit să ne țină unii lîngă alții, stăpîni pe munți, pe văi și cîmpii, pe păduri
și zăcăminte, pe locuri de vînătoare și pescuit, pe turmele de mioare în transhumanța specifică oieritului care
făcea legătura dintre comunități în alternanța munte - deal, - depresiune - cîmpie – Dunăre, cu bălțile ei
bogate în pește și înapoi, la stîne și sălașe, cu adăposturi presărate în zone de popas, de muls și adăpat, după
un ritual național tradițional și nu numai.
Instituțiile juridice ale dreptului valah, al dreptului vechi, probabil, provenit din înțelepciunea Tablelor
de smarald ale lui Thoth Atlantul, s-au născut și au ieșit la lumină de-a lungul vremurilor din organizarea
firească a comunităților, de administrare a ”țărilor” numite după numele rîurilor mai importante. O mare
Dacie constituită pașnic, din ”țări” aflate în comunitate de limbă dacoromână, de cultură, de obiceiuri, pe un
teritoriu aflat în obștea dacoromânească tradițională, ușor de administrate împreună și apărate tot astfel, cu
interes local îngemănat cu cel pentru acela de ”țară a noastră”.
Organizarea cu scaun de județ de către judecători aleși de oameni liberi, care nu au cunoscut sclavagismul –
poate fiind singura organizare din lume, fără sclavi și stăpîni de sclavi - , ea fiind străină unor oameni liberi cum
erau dacoromânii, o procedura țărănească specifică a judecății de scaun a regilor, regișorilor daco-geți. Alegerea
democratică aparținea mai marilor de prin comunitățile umane reunite pe văile marilor ape curgătoare, de către
pîrcălabi localnici, de comandanți de cetăți și mai mari de prin sate, iconomi stavrofori ori arhimandriți ai
bisericilor și schiturilor întărite, unite în vreme de urgie, prin reguli de sînge contra invadatorilor de oriunde. Tot
așa erau apărate de voievozi cu eroismul specific cavalerilor zamolsieni – militari credincioși ai lui Zamolse,
călugări luptători, toți capabili de jertfă de sine ca preoți cu sabia în mînă și cu credința în gîndul nemuririi pentru
interesele țărișoarelor lor și ale Patriei – Dacia cea Mare.
Concept de stat înseamnă organizarea politică a unei națiuni. Formele și evoluțiile prestatale și statale
au purtat amprenta organizărilor specifice ale vremurilor. De fiecare dată a trebuit să ne strîngem rîndurile
celor de același nat pentru a face față amenințărilor din afara spațiului în care trăiam atunci. Ca oameni ai
apelor, aceste formațiuni prestatale au apărut pe văile rîurilor mici și mari, ale apelor curgătoare, în general,
de la vărsare la izvoare. De fiecare dată a fost nevoie să ne restructurăm statul, să ne adaptăm vremurilor în
care am trăit, să pregătim structurile ca să răspundă nevoii de apărare, cu instituțiile de care aveam nevoie
pentru a rămâne aici, ca învingători în lupta pentru teritoriu.
Dacă evenimentele geologice de după ultima mare glaciațiune, apele și cutremurele au dus la ruperea
pragurilor strîmtorilor Bosfor și Dardanele, rezultînd invadarea cu apa oceanului planetar a Mării Negre
dinspre Marea Marmara, Egee și Mediterană, după unii, invers (apele nordului înghețat s-au dezghețat și
astfel a crescut nivelul Mării Negre care a drenat teritoriul strimtorii Bosfor ducînd la echilibrarea apelor
între cele trei mări, Neagră, Marmara și Egee) . După unii teoria aceasta este depășită, dar pare a mai avea un
dram de rațiune istorică și geologică. Aportul atlanților la astfel de evenimente nu a fost evaluat încă.
Astfel că s-ar fi produs evenimentul biblic catastrofal al Potopului. Acesta, de fapt, a avut loc în Marea
Neagră - pe atunci o mare dulce provenită din apa ghețarilor din nordul Europei, din munții Europei centrale și de
sud-est. Urmarea acestei catastrofe a fost roirea locuitorilor – (simbolic vorbind de Turnul Babel), iar distanțarea
teritorială de malurile Mării Negre a dus la autonomizarea limbii unice din vechea Atlantidă și apariția mai multor
limbi diferite. Astfel se explică modalitatea în care Zamolse, Samas este invocat în Codul lui Hammurabi din
vechimea statului de pe Tigru si Eufrat, iar credințele sunt asemănătoare în toată Europa și Asia Mică, precum și
în imediata lor apropiere. Un calcul aproximativ al evenimentului geologic evaluează un
orizont de timp de peste 7 500 ani înainte de Christos, ceea ce înseamna că mult anterior acestei date s-a produs
coagularea unei doctrine religioase a lui Zamolse - fundamentalul unificator spiritual al națiunii nou plămădite.
Așadar, zamolsianismul a existat și a produs efecte spirituale înainte de marea catastrofă biblică. Statul
nostru, începînd din vremurile lui Zamolse, a fost pregătit spiritual să existe, să se întrupeze.
Mai întîi se realiza conceptul, se pregătea unitatea spirituală apoi cea lingvistică, economică, socială.
Limba, cultura materială și imaterială, teritoriul comun, calitățile psiho-morale și sociale, schimburile
comerciale între diferitele zone, regiuni ale întinsului teritoriu au asigurat, ulterior, unitatea statală refăcută
de Burebista – din datele certe ale istoriei străvechi a strămoșilor noștri. Tradiția spune că prima confrerie
spirituală a fraților cavaleri zamolsieni a fost intemeiată de Zamolse. Ulterior, aceasta a fost infiltrată și
capturată de iudei rezultînd iudeomasoneria de azi. Unificări teritoriale anterioare celei împlinite de către cei
de dinaintea lui Burebista, de către Burebista însuși au apărut ori de cîte ori au fost necesare uniri pentru
apărarea contra invadatorilor. Primul stat zamolsian recunoscut în istoria europeană a fost cel al lui Burebista
– cu datele și documentele istorice care au ajuns pina la noi, cei de astăzi. El a unificat cu sabia ceea ce
Zamolse unificase cu spiritul și legile belagine apropate intreg teritoriul Europei de atunci, toate triburile și
uniunile de triburi cu aceeași limbă, obiceiuri și mai ales credințe.
Un episod relatat despre oastea sciţilor condusă de Idanthyrsos care a adoptat o tactică adecvată:
evacuarea familiilor şi a bunurilor din calea adversarului şi hărţuirea acestuia, fără a angaja o bătălie decisivă
pe care ar fi pierdut-o dovedește mobilitatea și înventivitatea strămoșilor în vremuri de răstriște. Prin această
tactică "este cu neputinţă să le scape cineva când vine cu oaste împotriva lor, şi nimănui nu-i stă în putere să
dea de ei dacă ei înşişi nu vor să se arate. Căci sciţii n-au nici cetăţi, nici ziduri întărite, ci toţi îşi poartă
casa cu ei şi sunt arcaşi călări, trăind nu din arat, ci din creşterea vitelor şi locuiesc în căruţe; cum să nu fie
ei de nebiruit şi cu neputinţă să te apropii de ei?" (Herodot, IV, 46).
Cum un stat este născut din interesul politic al unei națiuni pentru a supraviețui și lupta împotriva celor
care vor să îi ia teritoriul și bogățiile solului și subsolului, în mod necesar, el și-a creat anterior sau
concomitent instrumentele necesare pentru a avea continuitate pe acel teritoriu și a-l menține în stăpînirea sa.
Din negura timpului cunoaștem că state autohtone ale masageților (sciți din jurul Caspicii) conduse de regina
Tomiris au opus rezistența oștilor persane ale marelui Cirus la 514 î.Chr.
Episodul victorios și umanitar al geților din cîmpia dunăreană este consemnat în cronicile vremurilor
străvechi, in Biblioteca istorică a lui Diodor din Sicilia, cum că și în vremea lui Dromichete, cu trei secole
înainte de Christos, statul de tip zamolsian al geților din cîmpia Dunării, s-au purtat înțelept și contra lui
Lisimah etc.pe care din dușman și l-a făcut aliat. Atunci eram de mult o națiune constituită, avea populație,
teritoriu, viață social-economică comună, forța militară cu reacții capabile de apărare victorioasă, artă
militară și credință.
Unii spun că istoria statului român modern este istoria vrajbei dintre ursitoarele lui: banul occidental şi
naționalismul român. Probabil că în această cheie a valorilor iudaice se justifică naționalismul nostru prin
istoria credinței strămoșești. Banul - purtător și suport al valorilor iudaice, a identificat la gurile Dunării ca
fiind de interes major, dar și reacția firească de apărare a autohtonilor care aveau conștiința apartenenței
acestor locuri rîvnite de alții.
Au continuat și s -au perpetuat astfel de comunități zamolsiene nu numai în județele de munte, ci și în
zonele locuite compact de dacoromâni în Daciile de lîngă Dacia cea Mare, cu care și azi se mai învecinează.
Mileniul celor care migrau din centrul Asiei în cadrul jafurilor planificate de hanii conducători de cete
migratoare spre Europa a adus dacoromânilor motive geopolitice de unitate națională a țărilor în țara cea
mare, de strîngere și organizare de cete înarmate de apărare mai numeroase, permanente, mai bine instruite și
înzestrate contra năvălitorilor și profitorilor care asasinau, jefuiau și capturau surplusul de hrană pentru
îndestularea lor și a cetelor lor flămînde și însetate de sînge.
Nicolae Iorga, la vremea lui, vedea magistral statul de necesitate europeană care era România Mare, iar
Gheorghe Brătianu ține să îl confirme. Să luăm aminte mereu: ”Suntem ceea ce Nicolae Iorga numea: un
Stat de necesitate europeană. Răzimată pe cetatea carpatică și veghind asupra gurilor Dunării, străjuind
aici în numele și interesul întregii Europe din spatele ei - ba, încă si mai departe - se cheamă că România
noastra trăiește și vorbește aicea nu numai pentru dînsa singură. Statul nostru este deci, în atenția estului și
vestului, nordului și sudului deopotriva - și în tot timpul. Ea deține, cum s-a spus, cu adevărat o pozițiune -
cheie. Iar atenția aceasta a altuia pentru tine poate fi grijă și simpatie, poate fi ocrotire, dar poate fi și
apetit sau primejdie. Înseamnă, deci, că, mai mult decît oriunde aiurea, veghea în astfel de puncte trebuie
să fie mereu trează (veghea ta, a celui acolo așezat). Ideea de hotar, de putere și apetit economic
internațional, de autarhie și independența, trebuie purtată acolo mereu în conștiințe, ca o obsesie. Suntem,
prin poziția noastră pe glob, dar și prin cele ce poarta fața și ascund măruntaiele pămîntului nostru, ca o
stînă carpatică la un vad de lupi. Ciobanii, drept aceea trebuie să aibe ghioagă
bună toți și ...să doarmă cît mai puțin. Se înțelege, deci un Stat cu o astfel de situație în care te
urmează în tot locul vînturile, valurile, dator este, el cel dintîi, să cunoască aceasta situație și să-și dea
permanent seama de toate, bune și rele, cîte se ascund într-însa. Toț i membrii acestui Stat, și în
primul rînd pătura lui conducătoare, trebuie să-și aibă gîndul mereu ațintit la ele.”
Ce ar mai trebui spus? Ca să ai ghioagă bună și să dormi cît mai puțin iată tot idealul de a-ți apăra
identitatea, limba, familia, credința, neamul, vatra, pămîntul roditor, vecinii, sănătatea și mai ales averea,
animalele, rezervele de hrană, surplusul care se aduna ca urmare a muncii familiei și a fiecărui om.
După unii, statul român actual nu mai apără bogățiile țării şi nu garantează munca națiunii pentru că nu
e statul național al Românilor ci, pentru că ar fi tocmai statul sucursală la gurile Dunării, este doar al
burgheziei occidentale. Numai cu ajutorul ei ar fi fost recreat, în interesul ei, la sugestiile ei imperative, fără
drept de apel, chiar după modelul furnizat de ea, recent ca un fel de stat de drept. Un deceniu de așa zis stat
de drept a fost suficient pentru a devoala un fel de stat capturat de interese occidentale care au virusat decizii
mafiote, antinaționale. S-a mers pînă acolo încît acest statul îi apără deseori pe străini și nu pe noi,
autohtonii. Vin, mituiesc, ne fură ca-n colonii, așa cum se întîmplă și azi. Înțelegem bine cum spuneau
gînditorii interbelici: ” De ce să ari, să gândești, să alergi – în plus? Pentru cine? Pentru ce? Lumina va fi
tot opaiț, drumul tot cărare, casa tot bordeiu”. Rușii au susținut 12 invazii pe la noi, cu pagube
incomensurabile. Nici cu turcii nu a fost ușor, dar parcă s-au purtat mai domnește cu țările române decît
muscalii... Criticile că românul ar fi leneș, ar fura și ar trăda prin surprindere par a fi întemeiate cîtă vreme
munca lui cinstită este furată cu legea în mînă chiar și în și prin statul de drept, cînd voința lui politică este
mereu ignorată în ”democrația” dictatorială, manipulatorie, de ”frații mai mari”, în ajutorul căreia sar alte
state de drept - model occidental, apar în lumina lucidă a trei decenii, după alte vreo trei cînd incepusem să
ne ridicăm din genunchi la verticală. După expresii interbelice: ”Aici e sursa adevărată a indolenței
românești: în exploatare. Să nu ne înșele palatele bucureștene: sunt contuarele străinilor. Să nu ne înșele
vilele din noile cartiere ale capitalei: sunt ale vechililor, ale noilor ciocoi cu bodyguard, ori ale familiilor de
mari oameni politici mafioți. Să nu ne înșele o rețea telefonică cu cablu - Internet, o linie ferată, o șosea nouă
(azi, autostrăzile moderne!), aerodromuri : nu le fac pentru noi şi unde ne trebuie nouă, ci pentru ei şi unde le
trebuie lor. Să nu ne înșele forfota comercială din mall-uri, economică, financiară, mulțimea de bănci
gigantice, șopăiala politică: nu noi ne zbatem, ei – ”ca să ne sugă mai bine.”
Națiunea română stă deoparte: de viața occidentală luxoasă, de viața economică, în care nu poate decât
să fie spoliată, deoparte de statul liberalo-democrat, care înlesnește spolierea sa. Națiunea e în rezistență
pasivă. De aceea se vorbește în România numai cu jumătate de gură şi nicio treabă nu e întreagă. De aceea
țara noastră, mare şi bogată face ”impresia unei case de vădană: nici pustie şi nici vie.” De aceea suntem țara
lui „a-da, bine-bine, lasă-lasă". Ruinele unei industrii care speriase occidentul sunt pline de bălării și nici
măcar nu sunt complet demolate să nu mai știe vreodată tineretul ce a construit generația pensionarilor de
azi. ”Una dintre ursitoare – naționalismul român – a fost înșelată: în loc de sfat propriu s- a trezit cu tejghea
străină. (Și după, 23 August 1944, decembrie 1989, și după Colectiv!...).
Acest contuar al burgheziei apusene şi -al vechililor ei trebuie dărâmat fără zăbavă şi în locul pe care l-
a uzurpat cu silnicie şi minciună, trebuie să se înalțe adevăratul stat al Românilor, un stat național în care să
se poată munci cu dragoste şi elan, un stat al Românilor în România Mare (azi, DacoRomânia!).
Știm că munca aceasta nu va fi ușoară şi nici lipsită de primejdii. Pentru că unii dintre români au intrat slugi
la tejgheaua străinilor pe timpul unor școlarizări cu burse tip Soros, ori unele ong-uri (sedii acoperite ale unor
servicii ale intereselor străine), corporatiste, transnaționale. Acești nemernici paznici politici, plantați prin bănci și
agenții de stat ai mafiei internaționale trebuie demascați şi națiunea dezlănțuită, eliberată.
Aceasta e dubla datorie a acestui manifest al revoluției naționale. Știm că ne așteaptă o existență precară şi
poate pe mulți dintre noi o moarte violentă. Pentru generația interbelică educată în România Mare exista un crez:
Știm că intrăm în toiul unei lupte, care va scutura țara ca o vijelie, dar pentru cei care au un crez nu există nici
târguială, nici rezervă. Vom îndura toate mizeriile şi ne vom bate în toate luptele, dar nu vom ceda.” Generația lui
Petre Țuțea avea nerv inteligent, profunzime în observație, voce profetică și elan patriotic.
Azi, aceeași generație este interzisă prin lege 217/2015 a statului actual, de ”drept european”.
Ceva e putred în România de azi: statul nostru sau U.E, ori ambele împreună. Pe timpul statului socialist
situația statului este îndeobște cunoscută, precum și cea a națiunii, funcțiile statului fiind realmente asezate pe
fundamentul marxist al socialismului științific și al materialismului istoric. În acea perioadă toate parcă mergeau
forțat, funcția economică, de apărare, socială, culturală, de represiune... cu o dictatură a dezvoltării forțate în
limitele unei Românii integrate în Tratatul de la Varșovia, în care Moscova domina ideologic, militar, economic.
În acest context conducătorii României socialiste au tras pe turta națională spuza socialismului, naționalizînd
aproape totul, pînă la iritarea războinică și complotistă a Moscovei care a reacționat violent și în ascuns. Cu
ajutorul occidentului acest model de stat socialist a fost răsturnat printr- un complot denumit cinic
”revoluție spontană”. Momentele 1859 - Cuza, 1864-66 - Carol I, Antonescu - 23 August 1944, după 23
August 1944 - cu sub diviziunile a) 1946 -1958, dictatura Pauker cu evreimea kazară b)- apoi perioada 1958-
65 – Gh.Gheorghiu.-Dej și, în fine, c) 1965-1989 – N. Ceaușescu. Sunt mai cunoscute etapele înainte de 22
decembrie 1989 –nopțile cu evenimentele în curs de evaluare cu detașarea și obiectivitatea necesare probabil
peste cîteva decenii. Pe scurt, după 50 de ani de înregimentare în Pactul de la Varșovia condus de Moscova,
am trecut prin 25 de umilință și jefuire...
Evenimentele din decembrie 1989 au dus la distrugerea/dizolvarea statului socialist. Agonia acestuia a
fost lentă după loviturile mortale date în nopțile lui decembrie. De aproximativ trei decenii s-a demolat pas
cu pas statul socialist și a fost implementat un fel de ”stat de drept” care, de fapt, a redus ceea ce a rămas din
statul român, cu unele rămășițe disfuncționale, și l-a plasat direct în subordinea unui suprastat. Națiunea a
ajuns în stadiu de neocolonie la cheremul capitalului corporatist occidental care și-a continuat activitatea ca
în România Mică și în România Mare.
Deși cam devreme din perspectiva istorică, indrăznesc să apreciez că, în opinia mea, în decembrie 1989,
a fost un complot antiromânesc, terorist, internațional, politico-militar, sîngeros, reușit, pus la cale de
U.R.S.S. și S.U.A., împreună, ca agresori principali externi, cu unele puteri occidentale europene și
îndeosebi cu țările vecine cu noi și așa-zis prietene, în mod deosebit Ungaria și fosta Iugoslavie, cu ajutorul
unor cozi de topor din România, mai ales alogeni (evrei, unguri, țigani și de alte naționalități), care au
sprijinit fățiș agresiunea externă după cum recunosc și U.R.S.S., și S.U.A., și Ungaria, și Iugoslavia.
Agresiunea externă a fost scînteia de la Timișoara, urmată de un genocid contra națiunii dacoromâne,
precum și alte crime contra umanității, crime de război și crime contra păcii.
În istorie nu există revoluții. Tehnic vorbind, există doar comploturi reușite și comploturi nereușite. Cele
reușite se autonumesc revoluții, pentru că învingătorii scriu istoria, și nu se cade să spună altfel, din punct de
vedere propagandistic, imagologic. Ele pot fi sîngeroase din prejudecată, așa e moda, trebuie să curgă sînge ca să
se preia puterea mai repede (dacă cei de la putere deschid focul să apere țara de complotiști), sau calme (dacă cei
ce urmează a fi răsturnați sunt prea neputincioși și nici nu deschid focul), pașnice.
Comploturile nereușite sunt numite de cei care rămîn încă la putere și tot ei scriu istoria drept rebeliuni,
răscoale, răzmerițe, vae victis! După complotul reușit din 23 august 1944, a urmat cel din decembrie 1989.
După absorbirea în N.A.T.O. și U.E. neconstituțională, pentru ambele decizii sunt de interes național
major deoarece nu au fost supuse unor referendumuri naționale separate, votînd doar Parlamentul în numele
națiunii, suveranitatea statului a fost confiscată de un suprastat autodefinit ca Uniune Europeană, iar deciziile
militare sunt de fapt cele de alianță militară, practic ale S.U.A. superputerea lideră a acestui pact militar
global. Importul de model european pervertit în stat de drepți în fața capitalului corporatist suprastatal s-a
dovedit a fi dezastruos în plan social, economic, tehnico-științific. Elementele de bază care constituie un stat,
populația, teritoriu și organizarea sunt în vădită dezagregare.
Obiectivul distrugerii României, propus în taină în decembrie 1989, continuă să fie îndeplinit pas cu
pas, pe multiple planuri în mod continuu și, uneori, accelerat. Statul este în stare de șoc, partial eșuat, iar așa
zisa luptă împotriva corupției nu reformează, ci destructurează si mai mult organizarea politică de stat.
Loviturile justiției sunt, în plan economic, mortale pentru că prin deciziile unor judecători corupți se anulează
complet creșterile economice, se creează panică și teroare in rîndurile cetățenilor a locurilor de muncă și mai
ales asupra capitalului clasei mici și mijlocii. Nu sunt iertate nici marile companii care ar putea concura cu
capitalul corporaționist internațional, fie el și european. Statul nu mai aparține națiunii, este împotriva
propriei națiuni al cărui exponent ar fi trebuit să fie. Astfel de stat s-a creat prin sînge și minciună, pe fraudă
și viclenie și nu pare că ar mai supraviețui mult în condițiile date.
Structura încearcă a se remodela în clustere ale unor vechi comunități, pe obștea dacoromânească. Deși
pare o instituție medievală, este potrivită pentru vremurile în care trăim și, probabil, acesta este
nivelul de la care trebuie pornit pentru că aici ne aflăm de fapt în prezent. Vechile centrale industriale ceaușiste
hulite și desființate, vechile CUASC –uri ale vremilor din anii 80 par a reînvia sub alte denumiri mai moderne, în
spirit european. De ceva timp, periodic, ne sunt trimise semnale explicite care semnifică în mod elegant că
România este planificată să dispară ca stat național unitar, suveran, independent şi indivizibil în ceea ce priveşte
viitorul ei, în 10-15 ani. România trebuie să fie şi să rămână tot aceeași, mai presus de orice pentru români, iar
pentru umanitate să fie ceea ce este şi să rămână ceea ce a fost şi încă ceva mai mult decât atât.
Se pare că sistemele care se ignoră reciproc, care nu intră în contact, mai devreme sau mai tîrziu intră
în mod inevitabil în conflict. Lipsa de relații între aceste sisteme, entități diferite, unice în felul lor, duce în
mod implacabil la război economic interstatal, și nu numai pe acest plan.
La vremea lui, Kant afirma: “şi astăzi juriştii mai caută o definiţie a noţiunii dreptului” ceea ce este şi
astăzi tot atât de adevărat. Dar asta nu înseamnă că el nu există, că nu se dezvoltă, că dreptul nu este prezent
în fixarea cadrului relaţiilor, raporturilor dintre entităţi de acelaşi fel sau entităţi, sisteme diferite prin definiţii
şi noțiuni diferite ale însuşi dreptului ca drept.
Ideea de drept se află în percepția fiecărui subiect de drept internaţional asupra securității şi apărării
proprii, chiar dacă edificiul dreptului internațional s-a prăbușit zgomotos după intervenția militară S.U.A.
unilaterală, fără acordul O.N.U. în Orientul Mijlociu și Apropiat. Mai mult decât atât, pe undeva justifică,
explică, susține şi promovează un anume fel de drept. Al celui mai puternic, al superputerii care își permite
orice într-un sistem unipolar al puterii universale.
Undeva într-un punct luminos ideea de drept este universală pentru toate naţiunile preocupate de propria lor
securitate şi apărare. Acolo, în acel punct luminos, în ţara ideilor trebuie să proiectăm şi noi pledoaria, dincolo de
interpretările proprii naţionale - deşi dreptul este în esenţa lui naţional, specific unui stat concret, unic şi irepetabil
în istoria lui aceasta şi dreptul are mereu un cadru naţional statal foarte bine conturat într-un orizont de timp
precis, născîndu- se odată cu statul şi dreptul însuşi. Efortul nostru ar trebui să răspundă exigenţelor tuturor
sistemelor de drept existente, tuturor celor posibile să devină pozitive sau nu, cu alte cuvinte, pentru a ne exprima
în termenii filosofiei critice a dreptului – la limita experienţei juridice posibile.
Azi, S.U.A. exportă ordinea lor juridică internă la nivelul ordinii internaționale în toată lumea
comandată și supravegheată de ele însele și atît. Recenta configurare BRICS (Brazilia, Rusia, India, China și
Republica Sud Africană, la care se vor adăuga și altele, pas cu pas...) par să contrabalanseze forța unei
singure superputeri într-un sistem multipolar, fără de care ordinea internațională riscă să se prăbușească în
haos. Pentru că S.U.A. acolo unde se impun după principiul ”divide et impera”, cunoscut din vremurile
străvechi ale Imperiului Roman, seamănă haos și vînt, iar lumea culege furtună. Putem să ne gândim oare la
deosebirea dintre datoria juridică şi datoria morală, la coercibilitatea dreptului, la posibilitatea unui drept care
să nu emane neapărat de la un stat sau mai bine zis nu numai de la un anume stat, ci de la mai multe state sau
de la rezultatele unor cercetări juridice, individuale sau de grup, pe care un stat sau un grup de state le
proclamă ca fiind izvoare universale de drept pe cale raţional-creatoare?
Din punct de vedere moral se pare că S.U.A. au pierdut acest drept moral de a conduce lumea, cel puțin în
rîndul statelor civilizate europene. Fiecare naţiune, în orice timp determină în felul său ceea ce este drept. Aşadar
istoria nu prezintă dreptul, ci lupta pentru atâtea drepturi câte percepţii despre drept, securitate şi apărare au existat
sau există în cultură, câte modele culturale sunt înrădăcinate în mentalităţile unor naţiuni mai mari sau mai mici,
percepţia militară în conştiinţa individului. Şi totuşi, ce este dincolo de percepția naţională?
Revenim la faptul că între două sau mai multe subiecte ale unui raport juridic se creează unele relaţii
sociale de tip special, juriduce, de drept. Existenţa dreptului ca ansamblu unitar al regulilor de conduită
obligatorii, susceptibile de a fi aduse la îndeplinire prin puterea de stat este evidentă, nu mai trebuie
demonstrată. Încă de la naşterea sa statul emite propriile legi prin care statuează şi ordonează raporturile
dintre el şi cetăţeni şi dintre cetăţenii înşişi, precum şi dintre aceştia şi alte state, respectiv alţi cetăţeni ai altor
state. Dacă înţelegem prin drept prerogativa recunoscută de lege persoanei fizice sau juridice de a acţiona
pentru realizarea unui interes propriu, ne aflăm în sfera drepturilor subiective. Orice stat are dreptul şi
obligația de a-şi organiza de la naşterea sa relaţiile juridice din domeniul securitătii şi apărării fără de care nu
poate exista ca stat.
Dreptul militar - componentă primoridială a oricărui stat și drept născut odată cu statul - potenţează
activitatea militară, funcţia de apărare proprie oricărui sistem născut şi care există, funcţie care în esenţă exprimă
dreptul de a folosi forta armată (sancţiune) pentru a restabili un drept fundamental: dreptul la securitate şi apărare.
Dreptul militar în România de azi se conturează, în opinia noastră ca o ramură distinctă, autonomă a dreptului
românesc, ramură care înmănunchează totalitatea normelor juridice ce reglementează relaţiile sociale militare
născute în cadrul desfăşurării procesului de creare, instituire şi menţinere, de conducere, asigurare,
instruire/instrucție, cercetare ştiintifică şi producţie militară, antrenare, în lupta armată şi/sau în menţinerea
securităţii naţionale, a relaţiilor specifice logisticii, de exercitare a funcţiei de apărare, a dreptului la securitate şi
apărare, inclusiv armată, a statului român, precum şi alte relaţii sociale strâns legate de cele de mai sus.
Fundamentele juridice ale puterii militare într-un stat de drept emană de la puterea civilă şi se subordonează
acesteia. Fără puterea militară, nici Constituţia şi nici legislaţia unui stat nu ar avea eficienţa, puterile legislativă,
judecătorească şi executivă n-ar fi finalizate. Esența dreptului este sancțiunea, iar esența sancțiunii este forța.
Totul depinde în ultimă instanţă de raportul de forţe. Forța dreptului este împlinită de forţa militară care este
conținutul dur, esențial, al puterii militare. Oare cum putem imagina funcţionarea celorlalte puteri în stat,
separaţia, cooperarea şi controlul reciproc, interdependența fără temelia puterii militare în stat? N-ar semăna cu un
ceasornic al cărui arc întors este însăşi puterea militară? Rotiţele mai mari sau mai mici nu s-ar pune în miscar e
fără arcul întors. Prăbuşirea până la dispariţie a unui stat se leagă în taină de acest arc întors care joacă rolul de
garant, de filtru uneori şi chiar de balanţă în raportul de forţe civile într-un stat democratic. Puterea militară inspiră
actanților civili publici şi privaţi respectul regulilor jocului democratic. Când actanţii
ies însă din matricea de securitate şi apărare determinată de echilibru de forţe intern şi internaţional (pentru
că de acest raport de forţe depinde totul), puterea militară este chemată să îndeplinească funcţia de reglare şi
feed-back a sistemului social, politic, juridic, economic etc.
În această situatie, în baza unui vechi principiu fundamental de drept roman, forţele armate salvează
naţiunea: salus reipublicae suprema lex esto. Orice ruptură în raporturile juridice militare provoacă războaie în
lume, polarizează naţiunile până la un nou statu-quo al unui echilibru dinamic: în lumea de azi unul depinde de
toţi şi toţi depind de unul. Incontestabil, lumea se schimbă: este fir esc şi de dorit. Dar o schimbare care să
distrugă fundamentele juridice ale puterii militare înseamnă prăbuşire, haos şi deci război generalizat. Actanţii
sunt în acel haos, imprescriptibil, criminali de război, contra națiunii, a păcii şi a umanităţii.
Într-o lume care se schimbă fundamental şi accelerat în domeniul securității şi apărării, dar şi al dreptului,
suntem datori să croim haine juridice noi pentru interesele fundamentale ale naţiunii în perspectiva mileniului III.
Bulversările rapide din diferite domenii şi în zone aflate în imediata apropiere a României ne-au determinat şi ne
determină să reflectăm asupra izvoarelor şi mai ales asupra permanenţelor constante acestor schimbări, deoarece
dincolo de transformările produse în planul securităţii şi apărării există unele constante fără de care naţiunea
română ar dispare din istorie, precum şi asupra fundamentelor juridice al puterii militare într-un stat național. Într-
o lume a interdependențelor obiective acele constante primordiale care fac obiectul unui drept uman universal,
inderogabilul şi eternul jus cogens gentium va cuprinde şi principiul toţi pentru unul, unul pentru toţi la nivel
fiecărei națiuni? Până în prezent România a riscat destul în acest domeniu.
Credem că a venit timpul să dovedim că s untem un popor înţelept şi demn, european, vechi de la
începuturile umanităţii pe aceste meleaguri care, ţinând cont de prefacerile orizonturilor de securitate şi
apărare ale zonei în care suntem de când ne ştim, trebuie să ne afirmăm drepturile noastre printr- un nou stat
național dacoromân zamolsian cu un drept, inclusiv militar, românesc la nivel european şi mondial într-un
stat adecvat vicisitudinilor vremii în care trăim. Percepţia României în exterior în acest domeniu este grav
afectată. Imaginea ei este încă receptată ca expresie a slăbiciunii interne a statului român, a economiei sale, o
lipsă de voință politică expresă în domeniul în care nici o politică reală nu poate să existe fără politica de
securitate şi apărare natională, pentru ca politica de securitate si apărare este nucleul dur al oricărei politici.
Dreptul militar este expresia juridică a acesteri politici, şi dacă vreţi, a oricărei politici de stat fără de care
nu există statul ca atare. Susţinem că este justificată cerinţa unei regândiri critice a întregii legislații româneşti
înclusiv militare pentru o adevărat reformă a statului și dreptului, inclusiv a dreptului militar românesc. Cât
priveşte drepturile şi interesele naţionale în actuala conjunctură, în teoria şi practica juridicomilitară avem
următoarele observații critice: O evaluarea globală a unui sfert de veac de la statul socialist ofera sinteză sinusoidă
a faptelor. În prima jumătate de an a fost o guvernare provizorie de echilibrare după complot, cu caracter tehnic,
apoi un an de reformă care a schimbat bazele legale și instituționale ale organizării societății românești, de trecere
de la democrația populară (un fel de dictatură de clasă sub control) la o oarecare firavă democrației reprezentativă,
lăsînd economia națională în haos (care era economia de comandă) ca și cum ar fi favorizat apariția unei economii
de piață, marcînd trecerea de la o societate controlată și închisă spre o societate liberă și deschisă pemtru controlul
extern. Apoi, din octombrie 1991 până în octombrie 1992, a fost contrareforma guvernului Stolojan, care a
continuat de-a lungul anilor 1992-1996 cu guvernul Văcăroiu. De fapt, un fel de restaurație de catifea prin care s-a
încercat o oarecare reformare a comunismului planificat în condițiile unei ordini constituționale capitaliste.
Guvernul Ciorbea (decembrie 1996 - februarie 1998) a urmat un model oarecum neo-liberal și neo- conservator,
aliniat ordinii euro-atlantice (vezi "Consensul de la Washington” și "Declarația de la Copenhaga”), prematur însă,
ca o formă fără fond a nevoii de dezvoltare organică a națiunii. Tot pe baza formelor fără fond s-au pus bazele
integrării României în U. E. și în N.A.T.O. În șapte ani „tranziția” este caracterizată printr-o colonizare a țării prin
disputele politice aprige dar țintele strategice ale acestor proiecte s-au conturat o agendă națională până în 2004
(când s-au încheiat negocierile cu UE) sau 2007 (când România a devenit membru al UE, după ce anterior
devenise membru NATO) . Post-tranziția durează tot șapte ani (din 1998 până în 2004 sub guvernele Radu Vasile
/ Traian Băsescu, Mugur Isărescu și Adrian Năstase) și părea că s-a impus o democrație eficientă, o economiei de
piață funcțională și a neutralității și o integrare euro- atlantică efectivă a României. În anul 2004, după Adrian
Năstase și venirea la Cotroceni a lui Traian Băsescu, se încheie post-tranziția (înainte de finalizarea agendei
naționale) și începe colonizarea statului român, prin băsificare mafiotă, jaf și destructuarea firavului stat de drept
într-o dictatura a mafioților care virusează justiția, își subordonează serviciile secrete ”pe persoană fizică”,
incalcarea masivă a drepturilor și libertăților cetățenești și răfuieli politice criminale, punerea finanțelor țării la
dispoziția unei clici flămînde de avere și de putere, închinarea țării ”licuriciului” major în scopul perpetuarii clicii
sale la putere, contrar voinței naționale autentice manifestate prin referendum național.
Statul care, în mod firesc, atunci ar fi trebuit să funcționeze normal conform Constituției se intoarce contra
națiunii. Apare polarizarea socială, destructurarea națiunii, marginalizarea internațională, culminând, în
intervalul 2014-2015, cu instalarea, treptată, uneori cu violențe, presiuni externe ascunse a unei conduceri străine
de țară. Ea va dura pe timp nedefinit și în care românilor li se fură averea, libertatea, securitatea și demnitatea.
Consecința intrării în U.E. a fost distrugerea economiei țării evaluată la peste 2 000 de miliarde de euro și
decăderea din statutul de economie națională în cel de neocolonie, piață de desfacere a mărfurilor unor țări
dezvoltate. UE a aduc 6-7 miliarde, iar balanța este foarte dezechilibrată. România europeană nici azi nu produce
mai mult de jumătate din ceea ce producea România socialista, majoritatea resurselor nu-i mai aparțin, pământul
este cumpărat de străini, peste patru milioane de someri forță de muncă instruită au plecat la căpsuni în străinătate
Consecința intrării în N.A.T.O. este dezarmarea României, distrugerea Armatei naționale și a doctrinei apărării
intregului popor. În schimb, apariția unor corpuri expediționare de mercenari profesioniști care luptă pentru
interesele liderului, dincolo de granițele membrilor N.A.T.O. și nu încă pentru art.5, se consolidează un stat
polițienesc în interior, de teama revoltelor cetățenilor sărăciți din colonie de către metropola transnaționalelor,
distrugerea industriei naționale de apărare, examen eliminator la concursuri pentru limba engleză și nu pentru
calități și aptitudini militare, pierderea deciziei militare suverane românești in interes național, a comenzii
naționale a propriei armate risipite prin comandamente de alianță etc. Pe plan extern se duce un război cu alianța
marilor puteri internaționale și corporațiile transnaționale, care vor să supună România obiectivelor lor geo-
strategice și să controleze în interesul lor resursele României, resurse care deja erau furate de oligarhiile corupte
mafiote românești. Folosind cu succes arma lor favorită – corupția, pentru unii doar un pretext, corporațiile
transnaționale corupte au nevoie să conducă România contra corupților din interior. Guvernele României din
această perioadă, fiind ele însele corupte, au cedat atît în lupta cu corupții din interior, organizați în partide oficiale
la vîrf și în plan local, cît și în lupta cu marile corporații transnaționale și chiar sub presiunea marilor corupți din
guverne corupte ale unor mari țări ale lumii.
Așa s-a ajuns la un guvern de "tehnocrați” cu aparența lipsei de legătură cu partidele politice românești
ajunse oligarhice, care însă nu au nici o legătură cu voința națiunii și nici cu interesul național dacoromânesc.
Însuși președintele este simbolul corupției prin cele documentate de justiție pînă în prezent. Oare la ce să ne
așteptăm de la un guvern tehnocrat adus de Soros – simbolul corupției mondiale și un accident sîngeros adus,
se pare tot, de corupția care ucide după Collectiv, deși acolo a fost mai degrabă un atentat terorist provocat –
un nou genocid contra tineretului, pentru instaurarea ”guvernului meu”, destabilizarea democrației – atît cît a
mai rămăsese din ea - prin tehnocrație care ucide și democrația vînată de politicieni germani și francezi.
Rezultatul a fost doar înlocuirea "corupților locali” care vor o Românie a lor, cu ”corupții transnaționali”
care vor să ia România pentru ei.
În fond, nu este o luptă dintre virtuoși patrioți, ci doar la cine să fie averea României pentru a se
menține la Cotroceni și în palatul Victoriei.
Miza de azi este ori să rămînă acasă la ”faliții noștri”, ori să fie scoasă din țară pentru conturile
bancare ale străinilor, la transnaționale și la imperialii cu neocolonii contemporane.
Acoperirea unor ong-uri finanțate din străinătate, mai ales de către corporațiile transnaționle și forțele
politice ultraconservatoare care le protejează a fost instrumentul „vîrf de lance” pentru acțiune în vremuri tulburi.
Guvernul Cioloș nu era un guvern de tehnocrați – ci un guvern politic, corporatist extern fără legitimitate
democratică, lipsit de program și experiență politică. Așa e cind serviciile se bagă în politică și impun in tandem
cu DNA agenda și obiective proprii. Și chiar de ar fi fost, era neconstituțional atât timp cât Constituția prevede
numai guverne asumate politic și susținute de majorități parlamentare transparente întrucât nu a rezultat din
alegeri, a fost investit doar de un Parlament care primise de la electorat mandat să guverneze, fără să aibă dreptul
de a preda guvernarea unui om politic fost comisar U.E. care cheamă un grup de oameni să guverneze fără nici un
program politic, la voința unui președinte care nu are atribuții de acest gen.
DNA și serviciile n- au dreptul constituțional de a face politică în afara prestării de servicii juridice și
de informații legale. Culmea este că impostura, mediocritatea și ambițiile personale primează inclusiv la
virful U.E. care incetul cu încetul se expune cu astfel de recuperări din grădina cu pomi uscați din România,
forțînd anticonstituțional, la modul cel mai ridicol promovarea celor mai dictatoriale vîrfuri dovedite, tocmai
in intimitatea celor mai delicate structuri europene care devin astfel veritabile dictaturi europene. Marea
Britanie a ieșit la timp din astfel de combinații care au iz neonazist și antiuman, curat antieuropean. Este cu
atît mai bizar cu cît acestea, chiar fac politică, au acționat și au susținut guvernul tehnocrat antinațional și
miniștrii ong-iști Soros, probabil deținători ai mai multor cetățenii, unii chiar exercitînd mandatul în timpul
concediului aprobat în acest scop de instituțiile internaționale sau societățile comerciale unde au contract de
muncă. Ei se vor întoarce curînd la vechiul loc de muncă, fără nici un semn de loialitate datorată statului
român, în fața căruia însă nu răspund în nici un fel printr-un jurământ formal, care nu are nici o sancțiune cîtă
vreme au (și) alte cetățenii, ca și președintele Iohannis care tace la orice intrebare serioasă pe care o ridică
presa democratică, pentru că și tăcerea este un răspuns. Situația este asemănătoare cu complotul carlist reușit
din 1938 care a dus la instaurarea dictaturii regale, ca și acum, a lui Iohannis.
Rezultatul unor astfel de dictaturi ar putea fi ca și în 1940 : dezmembrarea statului român și războiul,
care la rîndul lui ar aduce în succesiune mai multe dictaturi inclusiv militare, implinirea visului occidental
anti-Trianon. Planul este ajutat prin virusul mult invocat azi, astfel ca illuminati sunt pe cai mari și Kalergi
începe să-și rîdă in barbă prin urmașii prosoroșiști – virușii unei lumi antiumane.
Dacă nu vom acționa pe baza unui plan rațional s-ar putea să ne pierdem statul definitiv și să ni se
risipească națiunea... Pentru a evita repetarea ciuntirilor teritoriale, a tentativelor de impărțire a națiunii în
istoria statului român pe baza unor scenarii scrise prin cancelariile așa zis europene de mai sus, analizînd
lucid situația internă și internațională de ceva vreme susținem fondarea statului național dacoromân
zamolsian cît mai repede posibil, ca soluție salvatoare.
În acest sens am conceput și un proiect de Constituție a DacoRomâniei – a se vedea materialele tipărite
și publicate la simpozioanele anterioare. Pe plan intern este confuzie, dezamăgire, pe fondul lipsei de cultură
politică și de securitate, a compromiterii cvasitotale a clasei politice existente, exact cum arată tabloul de
ocupare a unui stat fără luptă descris de Sun Tzi. Reamintesc și cuvintele lui Sun Tzu, un ilustru general şi
strateg chinez care a trăit, după sursele tradiționale, în perioada ,,Primăvara şi Toamna" Chinei (544-496
î.Chr.), autorul lucrării de strategie militară ,,Arta războiului", care propunea un șir de metode prin care un
popor putea fi învins înainte de a se scoate sabia din teacă:
-Discreditați tot ceea ce merge bine în tara inamicului!
- Implicaţi reprezentanţii claselor conducătoare ai țării inamice în afaceri dubioase!
-Distrugeți-le reputația și, la momentul potrivit, supuneți-i disprețului propriilor concetățeni!
-Utilizați creaturile cele mai ticăloase și mai abjecte!
- Răspîndiţi discordia şi conflictele între cetățenii țărilor ostile!
- Întărîtați-i pe tineri contra bătrînilor!
- Ridiculizaţi tradiţiile adversarilor! Discreditați-le luminătorii de conștiință!
- Induceți în eroare inamicul, spre a-l conduce la temporizare!
- Perturbaţi, prin orice mijloace, intendenţa, aprovizionarea şi funcţionarea armatei inamicului!
- Slăbiţi voința luptătorilor inamici prin cîntece şi melodii senzuale!
- Dați inamicului fete pentru a-i lua mințile, dar și jad și mătase pentru a-i zgîndări ambițiile!
- Fiti generoși în promisiuni şi recompense pentru informații!
- Infiltrați-vă peste tot spionii. Bazați-vă pe trădătorii care se găsesc în rîndurile inamice!
- Faceți-l pe adversar să creadă că mai există o posibilitate de a se salva!
- A p o i, l o v i ţ i !
Iată cum arată națiunea azi:
Pe plan extern lumea nu mai este unipolară. Evident, S.U.A. contra BRICS și U.E. par forțele care, la
nivel global, se confruntă pe viață și pe moarte pentru întîietate pe diverse planuri. Desigur, noi suntem
europeni, ca națiune - matcă a Europei, însă, pe plan global, Europa pare a pierde în plan militar, rămînînd
leagănul culturii și civilizației mondiale, dar, parțial economic, demografic, politic și în domeniul resurselor
este surclasată de celelalte poluri de putere, mai ales de China și Federația Rusă, în planuri diferite. Nu
putem să nu remarcăm că, sub umbrela S.U.A., Europa este angrenată organic prin iudeomasoneria
euroatlantică cu rădăcini la Ierusalim, legată ombilical de spațiul cultural dintre metropolă și sateliții săi, ea
însăși planificată să devina din metropolă un simplu satelit al S.U.A. Singurul pol capabil să reziste și să
acceadă la întîietate, fie și peste nivelul unei eventuale alianțe între S.U.A. și Federația Rusă, este China.
O similitudine intre Confucius și Zamolse pare utilă și fructuoasă pentru istoria relațiilor româno-
chineze. Sintezele spirituale, filosofice, în sens confucianisto-zamolsian ale unei cooperări globale chino -
dacoromânești par să încline către o viitoare geopolitică a libertății, demnității și onoarei pe care s-ar putea
fundamenta o cooperare sinceră România – China pe termen lung.
În China creștinismul cîștigă spiritual în ritm accelerat. Desigur, Rusia este ortodoxă în sens apropiat
zamolsian, dar trebuie să fim atenți cînd elefantul blindat face mișcări haotice, iar noi suntem prea aproape
de reacțiile lui, cînd se bate cu vulturii globali care au cuiburi prin Carpați și la Dunăre.
Există o tradiție în acest sens din vremea lui Burebista pînă în vremea invadării militare a Cehoslovaciei de
către unele puteri ale Tratatului de la Varșoviei, cînd o declarație a primului ministru chinez Ciu En Lai a oprit
punerea în mișcare a tancurilor rusești pe direcția București, dar și după acel orizont de timp pînă în prezent și în
viitorii posibili și dezirabili. Dacă prin absurd China va fi anihilată redusă, fărîmițată, cum a fost acum cîteva
secole după ce fusese centrul lumii, înaintea Europei, alți coechipieri, poate India, ori nu. Este posibil să apară și
alți protagoniști de nivel global care, în luciditatea lor, pentru a consolida echilibrelor geo-strategice, nu vor stărui
să existe un mare stat al dacoromânilor și nu vor sprijini existența națiunii și a statului național dacoromân, vom
avea parte în viitor de vremuri foarte grele, de ocupație, de prigoană și de pierzanie.
Încă nu știm precis dacă pe harta vitoare a lumii în viziunea Chinei sau a Indiei figurează sau nu
DacoRomânia... Însă pentru noi este vital că rezistăm chiar dacă ne vor ignora liderii lumii viitoare, prin noi
înșine.
În actualul războiul mondial actual, total, care, cu fiecare zi prinde un contur tot mai clar, acesta ne
prinde, ca de obicei, complet nepregătiți și tocmai de partea părții care va ieși înfrîntă, ca în precedentul
război mondial. Nu vom mai fi niciodată spulberați în cele patru zări dacă vom face ceea ce este drept și
nemuritor, chiar și într-o lume nedreaptă și muritoare.
Codul lui Zamolse ca și Codul Bushido afirmă că Dreptatea este cea mai puternică virtute a zamolsianului,
ca și a samuraiului. Apoi Curajul exercitat în numele Dreptății. Și Confucius în scrierile sale spunea: ”Curajul
înseamnă a face ceea ce este drept". La un om investit cu puterea de a comanda și de a ucide, omenia, adică
binefacerea (dragostea, mărinimia, afecțiunea pentru alții, compătimirea și mila) este cel mai înalt atribut al
sufletului uman. Atât Confucius, cât și Mencius au spus des că cea mai importantă atribuțiune a unui conducător
este ”mila". Politețea izvorăște din binevoință și cea mai inaltă formă a ei se apropie de dragoste. Zamolsienii sunt
onești și sinceri, disprețuiesc banii pentru că bogăția încurcă înțelepciunea. Ei încurajează cumpătarea, avind
exercițiul strictului necesar, al abstinenței de la luxul care amenință bărbăția umanității, iar simplitatea, modestia
erau și trebuie să fie cerințe de bază ale luptătorilor cavaleri.
În fine, Onoarea – ca o conștiință vie a demnității unui cavaler zamolsian, loialitatea față de care sunt
datori pînă la moarte, precum și caracterul forte și autocontrolul permanent constituie trăsături standard.
Oamenii trebui să se poarte în concordanță cu un standard moral absolut, unul care transcende chiar
logica. Orice bărbat să-și învețe și să educe copiii în standardele morale înalte, prin însuși comportamentul
său în familie și în societate. Morala zamolsiană din care a izvorît organic morala creștin-ortodoxă constituie
fundamentul curat al modului de a fi zamolsian în această lume.
Prin urmare primul obiectiv al unui zamolsian este acela de a-și întări și căli propriu caracter, al său și
al familiei, al urmașilor.
Superioritatea intelectuală, credința sa în nemurire era prețuită. Zamolsianul este așadar mai întîi de
toate un model cultural-spiritual, este în mod primordial un om al faptei, al acțiunii în consens cu viața, cu
cunoașterea, cu echilibrul și onoarea. De fapt cel mai bun tratat de filosofie zamolsiană, scurt, pe înțelesul
tuturor, ușor de memorat la momente cheie din viața fiecaruia, a fost scris de Mihai Eminescu:
GLOSSA
Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămîi la toate rece.
Multe trec pe dinainte,

În auz ne sună multe,
Cine ține toate minte
Și ar sta să le asculte?...
Tu așază-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Cînd cu zgomote deșarte
Vreme trece, vreme vine.
Nici încline a e limbă

Recea cumpăn-a gîndirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii
Ce din moartea ei se naște
Și o clipă ține poate
Pentru cine o cunoaște
Toate-s vechi și nouă toate
Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul și pe patru,
Totuși tu ghici-vei chipu-i,
Și de plînge, de se ceartă,
Tu în colț petreci în tine
Și-nțelegi din a lor artă
Ce e rău și ce e bine.
Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe,
Vede-n capăt începutul
Cine știe să le-nvețe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă și socoate.
Căci acelorași mijloace

Se supun cîte există,
Și de mii de ani încoace
Lumea-i veselă și tristă;
Alte măști, aceeași piesă,
Alte guri, aceeași gamă,
Amăgit atît de-adese
Nu spera și nu ai teamă.
Nu spera cînd vezi mișeii

La izbînda făcînd punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teama n-ai, căta-vor iarăși
Între dînșii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăș:
Ce e val, ca valul trece.
Cu un cîntec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momește în vîrteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.
De te-ating, să feri în lături,

De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă știi a lor măsură;
Zică toți ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgești nimică,
Tu rămîi la toate rece.
Tu rămîi la toate rece,

De te-ndeamnă, de te cheamă:
Ce e val, ca valul trece,

Nu spera și nu ai teamă;
Te întreabă și socoate
Ce e rău și ce e bine;
Toate-s vechi și nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.
(1883, decembrie)
Dreptul la timp și de a fi în timp revine în prim planul cercetărilor serioase întru tabla de valori prețuite
în spiritul zamolsian. Timpul este considerat, câteodată, ca element constitutiv în drept (a se vedea, Drept
civil. Ideea curgerii timpului şi consecinţele ei juridice, coord. Ion Dogaru, Ed. ALL BECK, 2003,
Bucureşti), uneori chiar creator de drept, element circumstanţial sau argavant, circumstanţa judecătorească,
dar şi resursă a conducerii și a statului zamolsian.
Dreptul, care a apărut după unii, înaintea statului, după alţii simultan cu statul sau după apariţia
acestuia din urmă, are o dimensiune temporală, o anumită vîrstă. Filosofia privește timpul ca formă a
mişcării. La o analiză a conceptelor de timp şi de sancţiune, probabil că sancţiunea este esenţa dreptului în
timp. La prima vedere nu par a fi convergente, nici compatibile cele două categorii. În lucrarea sa Dei delitti
e delle pene, Cesare Beccaria aprecia că scop al legilor cea mai mare fericire răspîndită la cei mai mulţi ;
legile trebuie să favorizeze nu atît clasele de oameni, cît pe oamenii înşişi. Utilitatea lor este percepută
simultan, pentru contemporani, fiind greu de înţeles utilitatea legilor după secole deşi ele sunt date pentru
viitorul imediat, nu la orizontul generaţilor, prin secole. Numai generaţiile precept această actualitate diferit.
Dar, dincolo de aceste diferenţe variabile există constante eterne ale dreptului.
Care ar fi aceste constante eterne în dreptul zamolsian?
Una dintre ele care ține de esenţa fenonemului juridic atemporal este sancţiunea, pedeapsa în cazul
încălcării lor. Cît este în viaţă un om spiritul ca persoană, o naţiune, o umanitate la modul absolut? Ce
eficienţă are o astfel de pedeapsă – sancţiunea; ce fel de clasificări şi cum par ele a fi privite dincolo de timp,
de ce sunt ele diferite în societăţi diferite, în vremuri diferite, iar individul le percepe diferit de la o epocă la
alta ? Filosofia pedepsei asigură fundamentul sancţiunii penale, una din formele specifice, poate cea mai dură
din cele existente. Care ar putea fi sancțiunile zamolsiene ale viitorului? Atîtea milioane de ani nu i-au ajuns
omului pentru a defini ştiinţific conceptul de timp, totuşi în ştiinţă, în conducere, în drept, îl foloseşte. De la
crearea universului standard (după big- bang) şi până la apariţia omului care este în măsură să afirme cogito,
ergo sum, omul îşi propune să definească timpul.
În limbajul cotidian se folosesc expresii de genul: în epoca lui Perikle, pe timpul lui Ştefan cel Mare şi
Sfînt, în vremea lui Mihai Viteazul, în perioada marilor descoperiri geografice etc. Desigur, în sistemul de
conducere real, ca expresie socială a condiţiilor social-istorice concrete, procesul de conducere se desfăşoară în
timp. Orice proces de conducere cuprinde - sub aspect temporal - un număr diferit de momente. Primul este
momentul teoretic, iar celălalt operaţional, ele nefiind succesive. Cel care declanşează aceste momente după ce
precizarea lui s-a făcut este omul, iar într-un proces de conducere elementele conducerii sunt resursele umane,
scopul propus şi informaţia. Pe baza informaţiilor obţinute se realizează în timp scopul propus de oameni pentru
oameni, cu oameni. Analizând timpul în drept constatăm că orice normă juridică acţionează în cadrul a trei
coordonate: timp, spaţiu şi persoane în mod simultan. Trebuie să distingem în determinarea domeniului de
aplicare a legilor : a) intervalul de timp în care se aplică, b) întinderea spaţiului în care se aplica,
c) subiectele - oamenii destinatari care intra sub incidenţa normelor judicice, a legilor în general. Nici o lege nu
este eternă şi nici universală, adică aplicabilă tot timpul şi pe tot globul pământesc şi absolut tuturor oamenilor.
Din punct de vedere temporal legile se succed, fiind înlocuite unele cu altele, ca și statele de-a lungul istoriei
umane. Cu alte cuvinte se ridică problema de a şti care este momentul de început şi de sfârşit al acţiuni legii, adică
problema intrării în vigoare şi a ieşirii ei din vigoare. Aici elementul timp este fundamental; legea devine
obligatorie numai din momentul intrării ei în vigoare (sunt două derogări: a) aplicare retroactivă,
b) intrare în vigoare la odată ulterioară publicării). La abrogare (expresă sau tacită, implicită, respectiv totală
sau parţială) deosebim actele normative temporare faţă de cele permanente şi cele care îşi pierd forţa
obligatorie datorită neaplicării lor constante într-o perioada îndelungată (desuetudinea). Luîndu-se ca punct
de referinţa momentul intrării în vigoare a legii noi (odată cu abrogarea legii vechi, în principiu, distingem
trei categoriii de fapte juridice: - facta praeterita (care au dat naştere, au modificat sau stins raporturi
juridice, în întregime sau imperiul legii vechi; -facta futura - cele întîmplate în întregime după intrarea în
vigoare a legii noi; -facta pendentia- cele care dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice ce se
desfăşoară în intervalul de timp aflate sub imperiul legii vechi şi noi în mod succesiv, fapte juridice în curs
situate la graniţa de timp dintre aceste legi.
Adagiul latin tempus regit actum semnifică în principiu ca faptele creatoare, modificatoare ori extinctive de
situaţii juridice sunt guvernate de legea în vigoare la data cînd ele au avut loc, iar rebus sic standibus cît timp
lucrurile vor sta așa) desemnează clauza prin care obligaţia asumată printr-o convenţie este condiţionată de
menţinerea situaţiei existente la închiderea acesteia. Marcajul segmentului de timp în drept se face prin ex nunc
(începînd de acum), numai pentru viitor de la data încheierii unui act juridice sau ex tunc (cu începere de atunci)
expresie latină, potrivit căreia efectele unui act juridic se produc şi pentru trecut, începînd cu un moment anume
stabilit. Un regim legal al unor drepturi care rămîn întotdeauna ocrotite de lege cum sunt drepturile personale
nepatrimoniale - dreptul la nume, la onoare, la reputaţie, dreptul de autor - este imprescriptibilitatea, ca o excepţie
de la regulile prescripţiei răspunderii penale în cazul infracţiunilor contra păcii şi omenirii.
În ceea ce priveşte interpretarea legii, interpretarea istorică vine să lămurească în timp înţelesul unei
norme juridice prin analiza condiţiilor social -politice şi economice determinate şi cercetarea lucrărilor
pregătitoare adoptării ei. Plecînd de la faptul că raportul juridic civil ridică voinţa ei la rang de lege, precizăm
că, sub aspect temporal această voinţa trebuie să se întîlnească în acelaşi timp şi deseori nu numai între ele, ci
şi cu voinţa statului. Timpul reglează şi capacitate de folosinţă şi de exerciţiu a persoanei fizice – majoratul,
de exemplu. Există drepturi civile afectate de modalităţi în sensul că exerciţiul sau existenţa lor depinde de
un eveniment viitor- termenul sau condiţia. Termenul poate fi suspensiv sau extinctiv pentru un drept fiind
un eveniment viitor şi sigur că se va întîmpla, iar condiţia - un eveniment viitor şi nesigur, poate naşte
(condiţia suspensivă) sau stinge (condiţia rezolutorie) un drept.
Dreptul eventual este un drept aflat în germene, întrucît îi lipseşte fie obiectul, fie subiectul; dreptul
viitor este acel drept care nu are nici obiect, şi nici subiect, întrucît nu se poate şti dacă, în viitor, obiectul
dreptului va exista sau dacă dreptul va aparţine unei anumite persoane. Obiceiul, cutuma nu sunt în principiu
izvor de drept în ţara noastră, însă în alte state este, timpul fiind cel care validează aplicarea sprijinindu-se pe
forţa opiniei publice şi pe morală.
Termenul (dies) constituie data de început sau de sfîrşit sau intervalul de timp cuprins între ele. Poate fi
stabilit de părţi, convenţional, de lege, sau poate fi acordat de instanţa judecătorească - termen de graţie prin care
dreptul la acţiune, avînd un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul
stabilit de lege. Scopul lui, în esenţă, este înlăturarea incertitudinii din viaţa juridică. Prescripţia extinctivă
limitează în timp exercitarea dreptului la acţiune în restabilirea unui drept încălcat sau pentru lămurirea grabnică a
unor situaţii juridice care ar aduce consecinţe negative persoanelor fizice, juridic, societăţii în general - o instituţie
complexă reglementată prin dispoziţii de diferite ramuri de drept cum ar fi: dreptul civil, muncii, familiei,
procesual civil, penal, financiar, internaţional public, administrativ, coperatist, economic etc. Suspendarea şi,
respectiv, repunerea în termenul de prescripţie sunt instituţii de drept care folosesc timpul cu efecte maxime în
scopul realizării unor reglări ale sistemului juridic acţional. Se asigură satisfacerea unor necesităţi de natura
socială şi juridică în scopul clarificării situaţiilor în care au apărut încălcări ale normelor juridice şi ale drepturilor
subiective, într-un interval de timp considerat îndestulător de către legiuitor. Ea mobilizează subiectele de drept
pentru restabilirea legalităţii într-un timp socotit suficient. În acest mod ea este înfiinţată pentru a asigura
certitudinea şi stabilitatea în circuitul juridic prin faptul că înlătura litigiile vechi în care subiectul activ nu a
acţionat, elimină dificultatea sau imposibilitatea administrării dovezilor după un timp îndelungat de la data
încălcării ordinii de drept, asigura presupunerea ca o situaţie de fapt instituită de mult timp corespunde unei
situaţii de drept etc. Ea are norme cu caracter imperativ, dar ca natură juridică este
o sancţiune.
Dreptul are multe instituţii care sunt în legătură directă cu timpul; punere întîrziere, perimarea, recidiva,
recursul, repunerea în terrmen, rezilierea, risc, stagiu, ultimatum, asigurarea clauzei, comutarea şi computarea
privaţiunii de libertate, amnistia, graţierea, diurna, vechimea în funcţie, în munca etc, dar şi termeni consacraţi
precum ab initio, amînarea, aplicarea legii în timp, arvuna, asigurarea, bunuri de folosinţă îndelungată, condiţie,
data certă, dispensa de vîrsta, legislatura, legislaţia, penalităţi, rebus sic standibus, repaus săptămînal, zilnic,
vacatio legis (repausul legii), repunere în termen, restitutio in integrum, retroactivitatea, ultraactivitatea,
neretoreactivitatea, activitatea revocarea, simulaţie, ultimul act de executare etc.
Am deschis discuțiile privind un nou concept: dreptul la timp și l-am consacrat in proiectul de
Constituție a DacoRomâniei.
Drepturile omului sunt îndeobşte cunoscute ca fiind acele prerogative conferite de dreptul intern şi
recunoscute de dreptul internaţional fiecarui individ, care au expresie unor valori sociale funamentale şi care
au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esenţiale şi a unor aspiraţii legitime.
Prin ele se configurează un raport juridic armonios constând în drepturi şi obligaţii între stat şi individ.
După unii sunt 138, după alţii 115, unele fundamentate pe un drept pozitiv, altele încă rămîn doar deziderate.
Documentele europene privind drepturile omului nu fac trimitere un drept fundamental al omului la timp.
În cele ce urmează prezentăm unele reflecţii pentru recunoaşterea unui nou drept fundamental al omului
- dreptul la timp. (a se vedea studiul Dreptul la timp – un nou drept fundmental al omului. Câteva reflecţii, în
revista Tempus, anul VI, nr.1-2 noiembrie 1998, revista Fundaţiei Tempus, p.1, Editura Tempus, 1998,
Bucureşti). Viaţa umană este scurtă, finită, fiecare fiinţă are dreptul natural la viaţa contra cronometru. Acest
drept există dinainte de naştere la concepţia fătului (în penal de la expulzarea lui din colul uterin şi
desprinderea de ombilic). Cu fiecare secundă viaţa devine mai scurtă, omul merge spre moartea dintr-o viaţă
unică, totală. Fiecăruia îi este propriu un orizont de timp mai mare sau mai mic - aici intervin multe variabile
biologice, genetice, de mediu, - un biocron este inserat informaterial în celule fiecărei fiinţe etc. Fiecare om
începe să înveţe să fie om, foloseşte timpul de învăţătură, de joacă, de lucru, de odihnă, totul este calculabil.
Există din vechime ideea de mosor, de depănare a timpului pe maşina de tors (mitul ursitoarelor etc).
Dreptul la timp există ca un drept fundamental al omului. Această resursă atît de vitală a timpului este
aşa de scumpă, încît fiecare om înainte de moarte ar da orice i s-ar cere pentru încă o clipă de viaţă. Ca
resursă ea este măsurată, preţuită şi cîntărită ca orice marfă pe piaţa muncii, intervine în preţurile celorlalte
drepturi şi obligaţii, fiind de neînlocuit. Eficienţa muncii sociale este dată de timpul necesar producerii sau
procurării unor bunuri şi servicii. De exemplu, pentru perceperea lui mai exactă, cât timp consumă din viaţă
un japonez pentru a cumpăra un timbru poştal, cît timp din viaţă pentru a obţine un salariu lunar de 100 de
dolari un român, dar pentru a deveni un bun profesionist un pescar chinez?
Inamicii universali ai dreptului la timp sunt «mîncătorii de timp» din ceea ce este realmente,
socialmente necesar omului pentru a deveni om şi a-şi folosi viaţa într-un sens uman nobil.
Timpul este resursa pe care o risipim fără să o contabilizăm încă oarecum, patrimonial, deşi eficienţa
se traduce matematic în cantitate, viteză; totul se raportează la timp : masa, energia, numărul, dimensiunile,
viteza, celelalte măsuri fizice, chimice, biologice, sociale, umane la fel.
Un inamic de stat este birocraţia. Cît timp ia unui cetăţean pentru a obţine un drept al său (a înfiinţa o
societate comercială, cît timp costă procurarea hranei zilnice, ce volum de muncă trebuie anticipat pentru o pensie
(care reprezintă echivalentul muncii depuse de o viaţă de om pentru a se odihni la bătrâneţe). Dar timpul pierdut
cu statul la coadă pentru o adeverinţă sau plata unei taxe, pentru începerea unei activităţi sociale etc.? Mari sunt
«mîncători» sunt şi în justiţie cu procesele prelungite ani de zile, bancherii cu termenele împrumuturilor,
profesorii care stabilesc timpul pentru teze, lucrări scrise, extemporale într-un timp oarecare. Sunt diferite
echivalenţe între muncile sociale într-o societate oarecare, dar ele diferă de la o ţară la alta: preţul
– reprezintă cantitatea de timp este cheltuită pentru a obţine o valoare, aceasta fiind oarecum echivalentă într-
o colectivitate, dar diferită între naţiunile stat, la nivel global. Timpul petrecut în închisoare, pentru munca în
folosul societăţii este calculat aproximativ echivalent într-o ţară, diferit în alta, deşi speranţa de viaţa poate fi
aceeaşi.
Oare în cazul erorilor judiciare cînd un reţinut sau deţinut pe nedrept în închisoare, acel timp din viaţă
pierdut din vina societăţii cine îl plăteşte, cui îi este imputabil; este cuantificat în justiţie, este protejat prin
acţiune penală sau civilă sau şi una şi alta? Dar aşteptarea unui mijloc de transport în staţie sau în gară, a
cărui întîrziere produce alte întîrzieri în lanţ, la scoală, la serviciu - timp în care s-ar putea face alte lucruri
folositoare, ori care duce la pierderea unei afaceri, uneori chiar a serviciului într-o societate etc. Ai
abonament, dar nu vine mijocul de transport, eşti planificat şi nu se respecta planificarea la medic, la
spectacol; eşti invitat sau ai bilete la teatru şi afli după ce te-ai deplasat acolo că spectacolul se amînă din nu
ştiu ce cauză, primeşti banii înapoi, dar timpul alocatplanificat este şi rămîne iremediabil pierdut.
Eşti chemat în judecată de un procesoman, pierzi timpul ca să te aperi, fiind citat legal, cîştigi
procesul, dar timpul pierdut cine ţi-l decontează, cine-l plăteşte (judecătorul este în timpul serviciului, plătit
de stat). Nu degeaba sălile de tribunal sunt denumite săli ale paşilor pierduţi!
Ce instituţie socială trebuie să se ocupe de acest viitor drept fundamental ? Avocatul poporului, instanţa de
judecată, poliţia, ministerul finanţelor? Ce instituţie din societatea civilizată trebuie să contabilizeze încălcările
acestui drept fundamental, justiţiei, primărie, guvernul, fiscul şi în baza cărui drept la acţiune? Într-un stat de drept
totul este permis dacă nu este interzis. Trebuie incriminat în dreptul substanţial penal furtul de timp, bătăia de joc
din parte altuia pentru timpul altuia. Ce natură are acest drept, este nevoie de protecţia lui penală sau civilă, ori şi
una şi alta? Şi dacă este aşa, care este procedura? N-ar trebui o procedură de urgenţă, specială pentru flagrantul în
materie de furt de timp? În fine, cine trebuie să plătească şi cum se admite probatoriu în materie de timp? Cine, cît
plăteşte, compania de transport, actorul, compania de teatru, reclamantul, societatea de transport? Timpul
înseamnă bani, spune o vorba occidentală. Cît costă în timp, deşi toţi întreabă cît costa în bani? Banul este un
echivalent universal al investiţiei în timp, dar nu poate fi echivalentul absolut.
Dreptul la timp are şi o dimensiune nepatrimonială. Învăţămîntul este o investiţie în timp. Cînd un
cercetător eminent predă cursuri universitare, repetă învăţături cunoscute cu fiecare curs, cu fiecare generaţie
- nu este o risipa de timp? Nu-i identică situaţia în care un doctor spală vasele în bucătărie ca imigrant? Şomerul
în care societatea a investit prin pregătirea profesională: cît timp costă scoaterea lui din producţie de către
societate şi cît plata îndemnizaţiei lui şomer. Al cui este dreptul la timp, al societăţii care l-a pregătit sau al
şomerului care nu-şi exercită funcţia socială pentru care a fost pregătit de societate? Cine are vină, pe cine să
tragă la răspundere, societatea pe şomer sau şomerul pe societate? Dreptul la timp constituie temelia unei
societăţi civilizate. Este nevoie de eforturi culturale pentru a evidenţia acest drept, pentru a-l conştientiza la
diferite nivele şi categorii sociale în special ale administraţiei publice.
Pe când o taxa pe dreptul la timp pe care ni- l mânâncă unul sau altul, persoană fizică sau juridică,
statul sau comunitatea cu o prevedere specială în Codul fiscal ? Un om de afaceri contabilizează mai repede
şi este mai activ, mereu în criză de timp, dar fiecare membru al societăţii are o anume percepţie despre
timpul său, mai bine spus, despre bugetul său de timp. Există diferite bariere culturale, la nivel etnic, diferit
sexual, tradiţional, familial (femeile spală vasele, iar bărbaţii citesc în acelaşi timp ziarele) religios, naţional
şi internaţional. Punctualitatea este politeţea regilor, dar într-o societate a cunoaşterii, informatizată, ea
trebuie să fie a fiecărui cetăţean. Sfertul academic se practică printr-o tradiţie; oare cîte sferturi de oră pe zi,
academice, are viaţa unui academician? Altul e costul unui sfert academic din viaţa unui academician, care,
la valoarea acestuia ar fi echivalentă cu ceea ce ar fi putut scrie sau studia în 3-4 sferturi academice pe zi, şi
altul pentru un grădinar. Există şi o percepţie naţională, chiar internaţională pe substratul cultural specific,
rasial. Citim tot felul de scrieri, scrisori, cărţi, pliante, unele au mesaj, reclamele comerciale întrerup brutal
dreptul la cultura şi informare tocmai în momentele esenţiale, cînd suntem mai presaţi de timp, iar altele doar
ne atrag atenţia pentru a ne răpi timpul preţios: cine plăteşte? Nu ne obligă nimeni să citim afişe, romane de
dragoste sau cărţi politiste, să vedem spoturi publicitare audiovideo. De multe ori ne propunem să nu mai
citim, de exemplu, cărţi din edituri care nu asigură o corectură civilizată unui text scris, ori publică
maculatură de pierdut timpul şi stricat ochii cititorului, tot pe bani acestuia din urmă.
Care sunt sancţiunile legale sau virtuale? Cine plăteşte, cum acţionăm împotriva unor astfel de
abuzuri? Reacţiile individuale se sparg în tipare personale interne, în raport cu nivelul de cultură şi
civililzaţie. Există războaie culturale în care se manipulează timpul adversarului, pe care îl trimite să facă
altceva, să se ocupe de nimicuri, să experimenteze lucruri deja experimentate, să piardă timpul întrun loc
pentru ca el să acţioneze în altul şi să câştige timp, pentru a realiza surprinderea (Sun Tzi : întreaga artă a
războiului este bazată pe înşelătorie).
În sfera operelor culturale adevărate, deschise vor rezista în timp capodoperele.
Ca să spun cine eşti, spune-mi ce faci în 24 de ore, cum îţi ocupi timpul. Probabil că se va ajunge în
viitor până acolo încât gradul de civilizaţie al unui popor se va măsura în minutele afectate unor activităţi din
resursele limitate, de pildă, a primi sau a trimite un mesaj prin poştă, e-mail, INTERNET, sau cu poştalionul,
viteza trenurilor, distanţa pînă la brutăria din colţ, ori librăria din cartier sau r apiditatea accesului la
INTERNET. Pentru neasigurarea unor servicii pe plan local cine răspunde, particularul sau statul? În
conducere se spune că a venit sau nu a a venit încă timpul unuia sau altuia.
La cît timp are dreptul societatea din partea unui om, dar un om de la societate? A fura, a lua un minut
din viaţa altuia este nedrept. Timpul vieţii este unic, nepreţuit.
Dreptul la timp - cu siguranţă că va deveni o temă de cercetare interdisciplinară, delicată, urgentă,
interesantă. Acest nou drept fundamental nu este recunoscut încă în cadrul constelaţiei drepturilor omului, şi
merită, fără discuţie, o monografie pentru omul civilizat aflat în mileniul III. Cercetare şi timp, cercetător de timp
vor fi cu siguranță sintagme ale viitorului. Pare un paradox, poate, faptul că un cercetător cercetează ceva despre
care nu ştie nimic, dar trebuie să afle, iar această luptă cu necunoscutul pe care trebuie să-l afle - tocmai nu ştie că
există, îl cercetează singur cu credinţa că îl va dezvălui pentru cei care nici nu-l bănuiesc, nu au timp de cercetare,
nici nu-i interesează, dar acceptă că e bine dacă cineva ar afla să il spuna şi lui, să devină un bun public. A face
cunoscut necunoscutul, acesta-i rolul cercetătorului, să meargă la limita infinitului şi să-l facă finit. E nobil să se
facă din infinit, finit cunoscut, din necunoscut un binecunoscut folositor la toate. Aici crescătorul de timp este
realmente cercetătorul, valoarea lui pentru societate este fundamentală, ca deschizător de drumuri temporale.
Materia primă a cercetătorului este necunoscutul spre care este mînat de o curiozitate ieşită din comun, de
perseverenţă, obsesie chiar, de dorinţa de a fi primul în timp şi de a-şi lega numele de descoperirea aceea, pentru
prima dată, de a marca timpul cu numele sau cu personalitatea sa - efectul x, legea y, metoda z, experimentul
alfa... Cui foloseşte? Bietul cercetător, azi mai degrabă cerşetor de o vreme într-un timp real, este mai departe cel
care stă la marginea lumii aplecat peste prăpastie şi cugetă: ce bine ar fi dacă lumea ar fi cum o gîndeşte el, cum o
concepe, cum o descoperă el. Lumea este cum este şi la ce foloseşte imaginaţia unui cercetător de aiurea, doar
pentru a o înfrumuseţa, pentru a o face mai bună, mai umană, mai uşoară, mai altfel? Şi fără el, dacă legile naturii
sunt aceleaşi, tot acolo va merge lumea; nu el, ci altcineva, cu necesitate, va descoperi, întîmplator, degeaba, poate
chiar descoperă şi nu-i dă importanţă, trece pe lîngă descoperirea sa fără să ştie, ca unul care vorbeşte în proză fără
să cunoască definiţia prozei ca atare. Îl învaţă
pe fiul său despre lucrul cunoscut fără să aibă conştiinţa că a descoperit ceva. El crede că este de datoria lui să
descopere cu mintea sa ingenioasă, odihnită, neşlefuită, fără titluri de doctor, academician sau de geniu recunoscut
- că aşa trebuie să fie, aşa vede lucrurile şi atunci, totul este bine, de unde atîta orgoliu să se scrie undeva, să ştie
că badea x a descoperit xyz. Omul este trecător, iar dacă uită fiul sau nepotul, nevoia, curiozitatea îl vor îndemna
pe un altul, care va redescoperi şi o nouă pierdere de timp va interveni în mod natural, astfel că omenirea
redescoperă la fiecare generaţie. Istoria se repetă atunci cînd conducatorii unei naţiuni nu învaţă din ea. Acesta -
geniul necunoscut, din popor, un soldat necunoscut care foloseşte cercetarea lui în gosodărie, în pădure, la cîmp
sau în mesteşugul său, pentru că trebuie să-şi pună mintea la contribuţie. De regulă, cercetătorul necunoscut este
un inteligent leneş care gîndeşte cum să muncească mai puţin, cum să stăpînească faptul cu gîndul... Un şmecher,
ar putea spune cineva, dar unul care face altfel decît toţi, mai bine, mai repede, mai exact, mai profund, mai pe
înţelesul tuturor. Aşa -i precursorul cercetătorului ştiinţific de care economia de piaţă - ea însăşi un mecanism
ideal de concurenţă a şmecherilor leneşi - are mare nevoie, pentru că altfel economia de piaţa s-ar învîrti ca o
moară stricată la infinit. Azi cercetătorul, în general, nu numai cel român este mai prost plătit decît un şomer în
economia de piaţă, ceea ce ne arată că nu există economie de piaţă acolo, iar unii cercetători se duc acolo unde
există această economie de piaţă în viaţă! Şi totuşi ce s-ar face lumea fără cercetători? Ar merge înainte fără grijă,
cu măturărori de stradă diplomaţi, cosmonauţi, oameni de afaceri, avocaţi, mâncători de lebede... Pentru consum
nu este nevoie de descoperiri. Practic de vreo 10 000 de ani, nu existau academii, nici brevete de inventator, şi nici
măcar nu se numea poate, individul Vasile sau Gheorghe sau Ion, pentru a-şi astîmpăra foamea, era necesar ca
omul să prindă peşte… a apărut undiţa. Atunci ce rost mai are să creăm cercetători într-o societate democratică
dacă îi ţinem la margine cît să supravieţuiască. Cîţi din cercetătorii cu titluri au descoperit ceva nou, asta-i o altă
problemă. Oamenii de rînd pot fi cercetători, pot fi singuri autodidacţi ca doctorii în ştiinţe care adună o groază de
idei, ale altora, le sistematizează, le combină şi publică o teză care nu spune nimic mai mult decît au spus toţi la un
loc pînă la el, dar în care ceilalţi nu ştiu că au fost spuse, nu au avut timpul să le adune într-o teza şi deci doctorul
este un măturător de gunoaie pus să le ansambleze frumos şi să le ducă în bibliotecă alături de celelalte care se vor
prăfui peste un timp ? O teză fără o idee adusă în actualitate, pusă în practică, înseamnă timp pierdut, praf pe tobă.
Cu alte cuvinte cercetătorul pare a fi un biet muritor care alergă după necunoscut şi după nemurire, dar dintre sute
de catarge care lasă malurile cercetării, câte oare le vor sparge vînturile, valurile, cum spune poetul? Întîmplarea
face ca de multe ori marile descoperiri să vină din afara cercetării, a iniţiaţilor cu o minte superior organizată
cărora natura le-a dat harul de a fi economică, eficientă, fără a studia o viaţă despre totul pentru a nu găsi nimic,
pentru secunda care luminează o idee în capul său şi care să revoluţioneze o lume întreagă. Drepturi de proprietate
intelectuală, industrială, drepturi de autor ale cercetătorului - o iluzie ? Este nevoie de o nouă revoluţie în această
materie într- o societate zamolsiană a cunoaşterii. Dacă ar fi altfel, statutul cercetătorului ar trebuie să fie cel mai
puternic statut, un indicator la preţuirii valorilor într-o societate care respectă valorile creatoare, geniul uman cu
rădăcini divine, timpul social al progresului uman.
De aici începe noul sau ar trebui să vină, din principiu, aici ar trebui să fie şi grija societăţii pentru ca
un cercetător să nu ducă grija zilei de mîine.
Armata de cercetători este cea care duce mai departe ştiinţa, cultura, arta, tehnica, educaţia...
Paradoxal, tocmai acolo unde este mai mare nevoie de cunoaştere, cercetarea este apreciată social-economic
sub orice critică. Şi totuşi, în alte societăţi civilizate acest statul este stimulat prin buget, reprezentat prin
procente semnificative din PIB. Acesta este de fapt un indicator al dreptului la timp prin care societatea, prin
bugetul naţional sau privat, tratează serios eternitatea ei în ansamblu. Societăţile dezvoltate îşi protejează
inteligenţa care lucrează în cercetare, alocă procente uriaşe pentru ea.
Meseria de cercetător trebuie să devină o profesie strategică, nobilă, fără de care nu se mai poate
rezista luptei, concurenţei inteligenţelor între naţiuni. Comunitatea de cercetători trebuie văzută ca o armată
cenuşie cu care se poate cîștiga timpul, concurenţa în ritmul dezvoltării, cu o singură condiţie: să fie plătită,
preţuită la nivelul respectiv. Prior in tempore, potior in jus! Pe acest temei putem vorbi de un drept la timp ca
un nou drept fundamental al omului nu numai în cercetare, ci şi ca drept de identitate în eternitate al unei
naţiuni, ca paşaport pentru eternitatea unei naţiuni în concertul mondial al valorilor, în ultimă instanţă, pentru
că acela care poate fi primul în timp, poate fi primul şi în drept şi mai mult decât atât.
Atunci cînd fiecare poate cere despăgubiri în instanță pentru timpul furat de un altul în viață vom putea
afirma că dreptul la timp este propriu unui stat zamolsian, un stat al patrimoniului imaterial spiritual, un stat
al cunoașterii, care recunoaște și cuantifică un nou drept fundamental al omului.
Ce ar aduce nou statul zamolsian dacoromân? Recunoașterea unor realități incontestabile: credința
zamolsian-creștin-ortodoxă a românilor într- o proporție copleșitoare de peste 90 la sută, poate cel mai
credincios popor al lumii, alături de greci care – ei singuri spun că au provenit din nordul Dunării, adică de
pe la noi credință care ne-a ținut împreună de peste 12 milenii.
Prin această realitate, Biserica Ortodoxă Română – muma națiunii celei românești care devine Biserica
Națională Zamolsian Creștin-Ortodoxă a DacoRomâniei –instituția cea mai puternică a națiunii care este
alături de națiune din interiorul ei. Preotul este simbolul spiritual al națiunii dacoromânie. Raportul dintre
biserică și stat este prin urmare primordial, fundamental. Domeniile spiritualității ale cultelor și credințelor al
tradițiilor culturale nepatrimoniale. Dreptul canonic, rînduiala bisericească pentru universul credinței trebuie
să se racordeze din interior la statul de drept și să devină un întreg în care mecanismul complex trebuie să
reglementeze pe temeiuri sigure pentru o lume dacoromânească în integralitatea ei juridică și spirituală.
Legile belagine, legile frumoase ale lui Zamolse care au fost preluate de la Hestia devenite apoi Cod al lui
Zamolse peste un timp va deveni explicit, sunt numele de Testament Zamolsian DacoRomân. Acesta va sta
la baza spiritualității, a filosofiei politice, constituționale a statului dacoromân. Zamolse este cunoscut și
recunoscut prin Carolus Lundius ca prim legiuitor al geților și al întregii filosofii juridice europene. Se pune
întrebarea dacă statul zamolsian este laic sau nu. Consider că, față de realitățile prezente în țară și în lume,
unde se profilează un război pe fond religios, legătura organică dintre oamenii credincioși și cetățenii loiali
este consolidată realmente dacă nu vom despărți credința de fidelitatea cetățeanului față de patrie. Așadar,
Biserica rămîne o instituție de stat, tocmai pentru că este suflet în sufletul neamului muma geniului uman,
fără de care nici statul nu ar putea rezista. Fără unitatea de suflet dintre cetățean și credincios nimic nu se
leagă la nivel social-moral. Instituția preotului este una de funcționar de stat în folosul credincioșilor care
constituie, de fapt, cetățenii statului național zamolsian-creștin-ortodox.
Asupra poziției sociale a cercetătorului științific și a preotului zamolsian mai avem de gîndit și de
cercetat. Cert este că ele vor fi impreună, cum au fost totdeauna credința și știința.
Acest stat va asigura din start unificarea bisericilor naționale surori a greco-catolicilor și a celei
zamolsian-creștin-ortodoxe cu națiunea.
Numai o națiune care are credința ei proprie, națională, nu se pulverizează într-o lume ca a noastră,
globalizatoare și globalizată.
O credință universală tinde să treacă dincolo de granițele naționale și prin aceasta aduce o altă
perspectivă națiunilor, le pulverizează identitățile. Este evident că o națiune așa cum este cea evreiască prin
credința mozaică a avut și mai are viitorul asigurat într-o lume globalizată în care fiecare națiune își va păstra
credința națională în cadrul propriei națiuni.
La români au fost vremuri cînd cuvîntul creștin era naționalitatea rumână, românească.
Academia DacoRomâniei va deveni sediul științei, credinței și culturii dacoromânești necesare
dezvoltării accelerate a țării din toate punctele de vedere prin prognoze și planificări in materie de cercetare
științifică. Probabil și dezirabil ar fi ca DacoRomânia, prin cele de mai sus să devină una dintre puterile
respectabile ale lumii, puterea mijlocie din centru şi sud-estul Europei, marea putere balcanică respectată în
Europa și în lume.
În fond ea nu face decît să formalizeze o realitate care se poate lua după un proiect pentru că proiectul
curge din necesitățile unei renașteri în etape, pas cu pas, pe măsură ce conștientizăm de unde venim, cine
suntem și încotro mergem.
În vremuri de criză vedem mai limpede ce e de făcut cu noi înșine. Au existat state eșuate, distruse,
desființate, ocupate, în care populația a fost deportată, expediată în Siberii, pulverizate în imperii, în toată
lumea.
Oare, ce le-a făcut să renască? O carte de învățătură, o istorie critică și înțeleaptă, un corpus de legi, de
fapte memorabile, memoria socială, modelele de conducători, eroii care s-au jertfit pentru națiune, deseori
tradiția orală a unei experiențe istorice sub vremuri potrivnice percepției acelei națiuni care i-a asigurat prin
memoria socială, nemurirea, veșnica lor amintire. E posibil ca o simplă decizie greșită a unei națiuni să o
coste chiar scoaterea ei din istorie. În vremurile de azi, cînd armele de distrugere în masă sunt manipulate de
imperii cinice, care nu pun nici un preț pe adevăr, dreptate, muncă ori credință, nu este exclusă repetarea
unor nenorociri de acest gen. Și cum România este încă disputată de cele patru puncte cardinale, o astfel de
soartă nu poate fi exclusă și trebuie să veghem permanent la preîntîmpinarea neantizării națiunii noastre.
Orice altceva material, în corporalitatea lui ne poate fi luat de la masa, din casa, din curtea, din obștea
dacoromânească, din rotundul națiunii inclusiv teritoriu, bogățiile solului și subsolului. Dar sufletul, limba,
cultura, credința, speranțele, niciodată.
Teritoriul este cînd mai mare, cînd mai mic, și dacă privim harta Daciei lui Burebista, comparativ cu
cea a României de azi, înțelegem că numai conjunctura și raportul de forțe intern și internațional conduc la
recunoașterea unor granițe politice temporale și temporare ale DacoRomâniei. În fond, acolo unde este
românul și limba dacoromână, acolo este și dacoromânitatea, adică pretutindeni, în vremea acestei lumi pe
care unii o vor globalizată, dincolo de granițele politice ale statului actual, în forma și recunoașterea lui la un
anumit moment dat.
Alături de limba dacoromână - vectorul esențial al identității care ne dă numele națiunii, care nu ne
poate fi furată din suflet decît prin moarte - , tot astfel și credința, speranța renașterii, modul de a fi în lume,
filosofia, memoria simbolică, folclorul, obiceiurile și datinile ancestrale, felul de a fi, toate fac parte din
patrimoniul imaterial al națiunii dacoromâne, ca și viitorul stat zamolsian.
Credința zamolsiană aduce componenta nemuritoare a unei DacoRomânii nemuritoare.
Un Testament Zamolsian DacoRomân – proiect cultural fundamental al națiunii dacoromâne este în
lucru la Academia DacoRomână pentru astfel de vremuri viitoare. Biblia, ca și alte cărți sfinte ale celorlalte
religii, credințe universale sau naționale toate sunt cărți care asigură umanității memoria spirituală,. Garanția
nemuririi unei națiuni din punct de vedere spiritual este credința sa națională. Credința care ne-a ținut unitiți
în cuget și simțiri, în datini și obiceiuri strămoșești a fost zamolsianismul.
Noi ca popor, am născut creștinismul zamolsian, în noi, din atlantistica ancestrala a lui Thoth, la noi s-
a născut creștinismul. Între zamolsianism și creștinism nu există nici o contradicție, este o continuitate calmă,
progresivă, de înțelepciune acumulată, relevată temporal. Ceea ce trebuie să conștientizăm cu toții este că
fără zamolsianism nu am fi rezistat treisprezece milenii de frămîntări și nenorociri, de impliniri și uniri, întru
idealul național.
Acesta este secretul nemuririi națiunii noastre. Retragerea în credință, în creierii munților Carpați, în
obștile dacoromânești pentru supraviețuire, cu modestie și speranță, ne-a asigurat continuitatea.
A recunoaște acest lucru oficial, fără a ofensa biserica ortodoxă, mai degrabă a recunoaște chiar biserica
ortodoxă română zamolsianismul pe care s -a fondat, din interiorul Sfîntului Sinod, în mod oficial în altar, care de
fapt este al Maicii Domnului în Grădina ei, înseamnă a recunoaște că ne-am născut în limba dacoromână, cu
credința zamolsiană, pe teritoriul Daciei, care este recunoscută ca fiind Raiul, Grădina Maicii Domnului.
Statul nostru, începînd din vremurile lui Zamolse, a fost pregătit spiritual să existe. Unitatea spirituală,
limba, cultura materială și imaterială, teritoriul comun, calitățile psiho-morale și sociale, schimburile
comerciale între diferitele zone, regiuni ale întinsului teritoriu au asigurat, ulterior, unitatea statală refăcută
de regina Tomiris, de Dromigetul, de Burebista – din datele certe ale istoriei străvechi a strămoșilor noștri.
Unificări teritoriale anterioare celei împlinite de Burebista au apărut ori de cîte ori au fost necesare uniri
pentru apărarea contra invadatorilor.
Cum un stat este născut din int eresul politic al unei națiuni pentru a supraviețui și lupta împotriva
celor care vor să îi ia teritoriul și bogățiile solului și subsolului, în mod necesar, el și-a creat instrumentele de
care avea nevoie pentru a avea continuitate pe acel teritoriu și a-l menține în stăpînirea sa ca resursă vitală
pentru vatra neamului.
Cavalerii zamolsieni, vestiții călăreți danubieni, un fel de călugări feciori luptători erau cei care vedeau
în sacrificiu un act sacru întru Zamolse și trăinicia neamului. Acest ordin va fi renăscut și onorat în mediul
militar, de securitate și apărare. Aici este emblema unei vocații eroice de la atlanți, de la titani, zei și semizei,
fondate pe nemurire și eterna memorie cîntate prin biserici ca veșnică pomenire.
În vremea ofensivei jihadiste, în care înarmările marilor imperii, pregătirile de război devin fățiș
amenințări mortale pentru statele mici si mijlocii, recuperarea trecutului eroic, a statutului cavaleresc de
luptător zamolsian devine o necesitate de onoare, sub semnul crucii cu brațe egale care este semnul nemuririi
zamolsiene.
Nu degeaba dacii se plîngea la nașterea unui om și se bucurau la moartea lui. Dacă ieri catolicismul s-a
desprins de dreapta credință, politizîndu-și credința prin crearea unui stat creștin catolic, o unificare cu
ortodoxia, cu dreapta credință zamolsian-creștin-ortodoxă devine o necesitate istorică cînd și dreapta credință
își materializează speranța spirituală într-un stat zamolsian.
Ortodoxia a găsit calea dreaptă a autocefaliei naționale pentru a pune c redința în slujba națiunii, nu a
imperiilor religioase lipsite de fundament național. O cooperare internațională a bisericilor autocefale
naționale asigură demnitatea și eternizarea tuturor națiunilor, și nu un suprastat bazat pe o componentă
religioasă lipsită de patrie.
O credință fără stat național nu este decît o himeră, o iluzie imaginară, după cum un stat național fără o
credință națională nu poate rezista în vremurile de azi. Religiile universale au devenit o amenințare la adresa
statelor naționale, la adresa credinței naționale și prin urmare la adresa națiunilor suverane și libere. Alături
de instituția Președinției Republicii – a întîiului magistrat în statul dacoromân (vom identifica un tînăr
merituos, cu vîrsta intre 45-55 de ani, care va conduce după Constituția DacoRomâniei) și la același nivel
trebuie să fie așezate și să conlucreze :
- Instituția Biserica Națională Zamolsian Creștin-Ortodoxă a DacoRomâniei, a credinței, obiceiurilor și
datinilor sub ocrotirea Patriarhului DacoRomâniei din întreaga lume. Preotul, călugărul, sunt chemați să fie
depozitarii memoriei spirituale, a patrimoniului cultural și istoric al națiunii, a monumentelor, locurilor cu
încărcătură temporal - simbolică a neamului nostru pe întreg lanțul identitar. De aceea ea trebuie să
aibă în vedere ca lumea e mai veche decît creștinismul și să îngrijească și de preistoria și istoria străveche a
neamurilor noastre de la atlanți, pelasgi, ramani, valahi, traci, geto-dacoromâni, adevărata inimă a statului
dacoromân.
- Instituția Academiei DacoRomâniei (a Științei și Culturii Națiunii), a cercetătorilor științifici sub
coordonarea Președintelul Academiei DacoRomâniei, adevăratul creier al statului dacoromân, în jurul căreia
gravitează independente Universitățile, centrele culturale și școlile naționale dacoromânești.
- Instituția Armatei Dacoromâniei în subordinea șefului Statului Major al Apărării Naționale - a
ofițerilor dacoromâni, cavaleri zamolsieni, ca instrumente ale apărării Statului, a Dreptății, a Credinței, a
Științei și Culturii naționale, adevărata coloană vertebrală a statului dacoromân în care sunt incluse serviciile
de informații și de securitate ale țării
- Instituția Informațiilor externe și Contrainformațiilor interne ale DacoRomâniei în subordinea
Șefului Serviciului Secret de Contrainformații Militare al DacoRomâniei și ca secretariat general al
Consiliului Suprem de Securitate și Apărare al DacoRomâniei – adevărata inteligență a statului dacoromân,
garanta democrației constituționale, apărătoarea Constituției DacoRomâniei, ca vînătoare de trădători,
adevăratul sistem de control al adevărului, dreptății, muncii și credinței ca stări ale dacoromânității. Aceasta
trebuie să cooperează cu toate instituțiile statului și ale națiunii dacoromâne sub semnul instituției
Președintelui DacoRomâniei.
Un Petre Țutea ar fi încheiat ca mai sus, repet, cu: ”Aceasta e dubla datorie a acestui manifest al
revoluției naționale. Știm că ne așteaptă o existență precară şi poate pe mulți dintre noi o moarte violentă.
Știm că intrăm în toiul unei lupte, care va scutura țara ca o vijelie, dar pentru cei care au un crez nu există
nici tîrguială, nici rezervă. Vom îndura toate mizeriile şi ne vom bate în toate luptele, dar nu vom ceda”.
Ultima frază merită a fi repetată: Vom îndura toate mizeriile şi ne vom bate în toate luptele, dar nu
vom ceda pentru că nu am cedat niciodată! Doar ne-am comportat precum trestia, ne-au îndoit pînă la pămînt
în vremuri grele după cum bătea vîntul, apoi, după ce treceau vremurile rele și grele, ne ridicam din nou la
verticală, drepți și statornici, în continuitatea timpului etern.
Gânditorul român Mircea Eliade spunea că: ”Misiunea istorică a unui popor este verificată de două
lucruri:1) de puterea cu care ştie să-şi apere pământul, libertatea şi drepturile; 2) de vigoarea cu care
creează valori. Clasele sau grupurile care împlinesc aceste funcții esenţiale sunt singurele care se pot numi
grupuri vitale, fără de care o naţie riscă să dispară din istorie”.
Cum ar arăta DacoRomânia – Dacia cea Mare în viziunea contemporanilor noștri
Astfel de note specifice trebuie să aibă statul zamolsian dacoromân. Conceptul de stat înseamnă
materializarea unei organizări politice a unei națiuni cu tot ce are ea ca oameni: familie și fapte, limbă și
cultură, obiceiuri, obști dacoromânești, resurse pe un teritoriu determinat și delimitat. De fiecare dată a fost
nevoie să ne restructurăm statul ca să ne adaptăm din mers pentru a riposta oricăror agresori pe care
vremurile ni i-a adus la poartă, la ușă, tocmai din vremea în care am trăit. A fost nevoie să ne retragem în
peșteri, în pădurile dese din creierii munților, să ascundem avutul mobil de prădătorii invadatori. Și acest tip
de luptă de hărțuire atac, surprindere și retragere prudentă, de cercetare prin luptă. Și cu strategii/tactici
ingenioase ofensiv-defensive, naturale, cum ar fi folosirea prisăcilor de către crescătorii de albine, dispuse
măiestrit pe firul trecătorile din munți pe care se strecurau călăreții asiatici la pradă. Simplul miros de cal
înspumat infuria albinele, iar ele făceau ravagii printre invadatori călări care făcea urgent drumul înapoi.
Simbolistic vorbind, care ar fi azi albinele de azi care ar putea intoarce rachetele intercontinentale de
unde au plecat cu efecte de bumerang?
Cum un stat este născut din interesul politic al unei națiuni, el poartă în embrion la renaștere tocmai
credințele inițiale și se adaptează noului context geopolitic și istoric în continuă fluiditate și mobilitate. De
aceasta trebuie să ținem seama, cu experiențele de dinainte și de după 1989, de nopțile din decembrie și de
războaiele antiteroriste care au urmat.
Banul - purtatorul valorilor iudaice și suportul lor, şi-a descoperit aici mereu la gurile Dunării interese
mari şi precise. Permanente, hulpave, ambițioase și vitale pentru drumurile Europei, Asiei și Africii, ale
lumii întregi. Aici consemnăm interese politice cum ar fi să oprească pe ruși de la înfăptuirea Testamentului
lui Petru cel Mare, de stopare a înaintării spre cucerirea Istanbulului și a mărilor calde pentru a-și spăla
cizmele soldatul rus moscovit. Unele interese comerciale cum ar fi achiziționarea de produse agrare foarte
ieftine, pe care apoi să le vîndă scump, concomitent cu vînzarea de produse industriale scumpe, aduse din
occident la o populație ținută forțat în înapoiere și sărăcie cruntă. In acest mod, ei avînd profit de la
particulari prin diferența de preț și de la stat (furnituri) încă ceva în plus. Vorbim și de interese economice,
cum ar fi acela de a extrage direct imensele bogății ale solului şi subsolului acestei țări, cu mînă de lucru
specializată tehnic din străinătate, dar cu lucrători ieftini băștinași. Mai sunt și interese financiare de genul
acela de a încasa dobânzi înalte, sigure, de pe urma împrumuturilor impuse, acordate statului român ori cât şi
departe de nevoile economiei românești private care ar trebuia să crească în România Mică, apoi în România
Mare, ori de ajutoare necesare după evenimente grave costisitoare, cum ar fi războiul din Independență,
campania din 1913, ori războiul de Întregire a Neamului.
Au fost și momente cînd a fost chemate din străinătate și altfel de ajutoare cum ar fi o dinastie, deși de
alte 9 000 de ani ne reprezentam și singuri, în diplomația europeană și chiar asiatică.
Primii doi au urmat planul lui Cuza - adevăratul domnitor care a modernizat România înainte și după
primul război mondial. Însă, tot atît de adevărat este că ultimii doi regi de sînge străin iudaic-german au produs
daune incomensurabile nu numai imaginii țării înainte cu națiunii noastre și mai ales înainte, pe timpul și după al
doilea război mondial, dar și mai mult visteriei statului român și patrimoniului ei cultural rămas în suferință.
Viața statală a avut națiunea noastră de la începutul lumii și va avea totdeauna, după modelul coloanei
fără sfîrșit a lui Brîncuși.
Astăzi, după unii, statul român actual nu apără bogățiile țării şi nu garantează munca națiunii pentru că nu e
statul național al Românilor ci, tocmai statul sucursală la gurile Dunării al burgheziei occidentale inclusiv și mai
ales nord-euroatlantice. Se mai poate afirma că doar cu ajutorul ei a fost recreat din statul socialist un stat așa zis
democratic, în interesul ei străin, la sugestiile ei imperative, fără drept de apel, chiar după modelul furnizat de ea,
un fel de stat de drept care mai fusese prin România în perioada interbelică și care nu s-a putut apăra pe sine de
forțele străine, eșuînd în regimuri autocratice, totalitare și voluntare, militare.
S-a mers pînă acolo încît acest statul îi apără, mai degrabă, pe străini și nu pe noi. Vin, mituiesc, ne
fură, ca-n colonii. Așa au apărut munca mai puțină, rezerve mai puține, minimul necesar, pentru că tot
surplusul era preluat sub diferite pretexte la cote, biruri externe, despăgubiri impuse nedrept, la dări, la
impozite, la ajutoare etc, daca nu il furau pur și simplu cu organele de ordine prin legi devastatoare, ca după
război sau prin achiziții ca în timp de război.
După o jumătate de secol este semnificativ și de aceea dezvoltam textul care marchează adevăruri nespuse
azi: ”Aici e sursa adevărată a indolenței românești: în exploatare. Să nu ne înșele palatele bucureștene: sunt
contuarele străinilor. Să nu ne înșele vilele din noile cartiere ale capitalei: sunt ale vechililor. Să nu ne înșele o
rețea telefonică, o linie ferată, o șosea nouă: nu le fac pentru noi şi unde ne trebuie nouă, ci pentru ei şi unde le
trebuie lor. Să nu ne înșele forfota comercială, economică, financiară, politică: nu noi ne sbatem, ei – ca să ne
sugă mai bine. Națiunea română stă deoparte: deoparte de viața economică, în care nu poate decât să fie
spoliată, deoparte de statul liberalo-democrat, care înlesnește spolierea. Națiunea e în rezistență pasivă. De
aceea se vorbește în România numai cu jumătate de gură şi nici-o treabă nu e întreagă.
De aceea țara asta mare şi bogată face impresia unei case de vădană: nici pustie şi nici vie.
De aceea suntem țara lui „a-da, bine-bine, lasă-lasă". Corolarul ar putea fi ”las-o, mă, că merge și-
așa!” Ca să nu uităm, vom repeta mereu aceste rînduri care exprima atita obidă și adevăr trist, care vin să
confirme Doina lui Eminescu...””Săracă țară bogată... cea necenzurată.
Așa au făcut și romanii, drumuri bine pietruite care mai dăinuie și azi, ca să care bogățiile Daciei,
aurul, averea dacilor, așa fac și europenii și transnaționalele cu autostrăzile, cîte au reușit să facă, pentru ca să
ajungă mai repede de la o capitală la alta, ori să poată misca mai repede blindatele între capitalele care s-ar
revoltă contra alianțelor militare băgate cu forța pe gîtul națiunilor, mai ales la acele națiuni care mișcă în
front, ori au un surplus de tip european de care cei mari au mare nevoie de consum.
Toate drumurile duc azi la transnaționale și imperiali, anterior toate drumurile duceau la Roma, apoi la
Viena, la Moscova, mai puțin la capitalele strămoșilor rămase in paragină.
Repetam și alte cugetări cu voce tare: una dintre ursitoare – naționalismul român – a fost înșelată.
Aastfel că în loc de sfat propriu s-a trezit cu tejghea străină. Acest contuar al burgheziei apusene şi-al
vechililor ei trebuie dărâmat fără zăbavă şi în locul, pe care l-a uzurpat cu silnicie şi minciună, trebuie să se
înalțe adevăratul stat al Românilor, un stat național în care să se poată munci cu dragoste şi elan, un stat al
Românilor în România Mare. Știm că munca aceasta nu va fi ușoară şi nici lipsită de primejdii. Pentru că unii
dintre români au intrat slugi la tejgheaua străinilor, au grijă inca de bătrînii europei, culeg căpșunile de pe
cîmpii și din solarii străine. Acești nemernici paznici politici ai contuarului trebuie demascați şi națiunea
dezlănțuită. Acum, cu coronavirusul, românii rămași fără nimic, vin acasă la patria mumă care trebuie să îi
primească, să le dea de muncă. Trebuie să îi hrănească tocmai pe cei care plecați să caute o pîine care au
văzut că occidentul i-a stors de puteri și i -a trimis acasă, ca pe argații de care nu mai au nevoie, după ce tot
ei i-au indoctrinat contra națiunii din vatră au crezut că vor face o Românie ca afară.
Pe timpul statului socialist situația statului este îndeobște cunoscută, precum și cea a națiunii, funcțiile
statului fiind realmente asezate pe fundamentul marxist al socialismului științific și al materialismului istoric.
În acea perioadă toate erau planificate, controlate, la început cu ajutorul frățesc, al fratelui mai mare U.R.S.S.
Apoi a fost o perioadă denumită de unii epoca de aur în care românii, forțați de conducătorul ambițios,
voluntar, au arătat lumii că românii pot avea un stat eficient, eficace, stabil, strîngător, cu industrie și
agricultură pusă la punct, care deși a plătit împrumutul pe care l-a contractat spre accelerarea dezvoltării a
reușit să demonstreze că românii știu să strîngă cureaua și să dea dovadă de eroism, de solidaritate națională.
Istoria recentă consemnează cum că numai cu ajutorul occidentului acest model de stat socialist a fost
răsturnat printr-un complot denumit cinic ”revoluție spontană”. Oare ce trebuia să facă statul și nu făcuse la
timp, pînă în decembrie 1989. Și cel mai important este să răspundem la întrebarea: oare statul reformat după
89 este cu adevărat eficient, național, capabil să apere națiunea în orice împrejurare în aceste vremuri tulburi?
*
Dacă am încerca o definiție a statului socialist în constextul definiției evenimentelor din decembrie
1989, trebuie să avem în vedere că majoritatea dintre noi am trăit împreună acele evenimente și consecințele
lor de-a lungul a 30 de ani. Evenimentele din decembrie 1989 ne-au schimbat viața, în bine sau în rău, ne-au
marcat pentru toată viața alte căi și destine pentru fiecare. Statul, în nopțile lui decembrie era planificat din
afară să se dizolve și să aibă loc dezmembrarea țării.
Societatea românească este acum împărțită în două: unii care au trăit și înainte de 1989, poate mai
mulți, și alții care s-au născut după 1989, poate mai puțini, și care nu știu decît indirect despre ceea ce s-a
întîmplat înainte de și în decembrie 1989, dar știu bine ceea ce se întîmplă după decembrie 1989, fiind poate
copii la acea vreme.
Din punct de vedere istoriografic, au apărut o mulțime de lucrări și documente despre decembrie 1989:
cărți, filme, jurnale, eseuri, manuale, memorii, interviuri, dezvăluiri, desecretizări de documente, mărturisiri
în procese sau testamente cu limbă de moarte etc.
Ele se împart în două: pe de o parte, unele care explică din postura de participanți victorioși la evenimente,
pentru că învingătorii aflați la putere scriu istoria, isprăvile personale, dau interpretările proprii și semnificațiile
lor, în opinia fiecăruia, ale evenimentelor, pe de altă parte, versiuni ale celor înfrînți și care sunt documente ale
victimelor, ale celor păgubiți, înșelați, mutilați, puși la zid, ale celor care au pierdut sînge în luptă, rude, onoarea,
avere, grade, perspective în cariere, au suferit urmările victoriei celor din prima tabără.
Mai presus de toate, a pierdut sau a cîștigat ceva România?
Cei care au murit în vîltoarea evenimentelor, cu certitudine, nu au avut absolut nici o vină. Doar că au
stat în calea celor decise de alții, din afara României, pentru România, fără să o întrebe cineva dacă vrea sau
nu ceea ce vor unii din afară, cu noi și cu România.
Cei tineri au acces și la scrierile și mărturiile celor dintr-o tabără sau alta. Pe cine să creadă? Fiecare
descoperă istoria, mai bine spus o redescoperă, prin propriul sistem de valori, prin propriile interese și
aspirații, cu nivelul său de cunoaștere și de conștiință cetățenească, de breaslă sau de grup. Sunt mulți care
privesc înapoi, mulți care privesc înainte. Viața merge înainte și pentru unii și pentru alții în România.
Numai singuri vor constata, din punctele de vedere ale autorilor că toate cele scrise, comunicate, sunt
adevărate pentru fiecare în parte. Fiecare trebuie să gîndească singur, obiectiv, să redescopere adevărul care
privește viață fiecăruia, să afle pe ce lume trăiește.
Ca martor ocular al evenimentelor din decembrie, de fost ofițer de contrainformații militare provenit din
forțele armate, școlit la Sibiu și Universitatea București, după îndelungi și adînci cercetări din umbră, dar și la
vedere, directe, am analizat obiectiv, împreună cu membrii Fundației Academia DacoRomână TDC, în spirit
critic, timp de peste 30 de ani evenimentele, faptele și întîmplările dinainte, din timpul și de după 1989, în
complexitatea lor, în zeci de sesiuni de comunicări, și în mai multe ocazii, după ce am examinat
evenimentele pe față și din umbră. De aceea, îndrăznesc să definesc pe scurt aceste evenimente, cu detașarea
unui doctor în drept la Institutul de cercetări juridice al Academiei Române și a unui ofițer de
contrainformații militare pentru Marele Stat Major și unități speciale ale fostului Departament al Securității
Statului. Bibliografia este suficientă, mai puțin documentele diplomatice, încă secrete, care pot fi
contrafăcute și care, în vreme de complot, devin publice după de complotiștii vor muri, iar noi nu vom mai fi,
probabil. Nepoții și urmașii lor vor judeca mult mai limpede.
Așadar, în opinia mea, personală, în decembrie 1989 A FOST UN COMPLOT ANTTIROMÂNESC,
TERORIST, INTERNAȚIONAL, POLITICO-MILITAR, SÎNGEROS, REUȘIT, PUS LA CALE DE U.R.S.S. și
S.U.A., ÎMPREUNĂ, CA AGRESORI PRINCIPALI EXTERNI, CU UNELE PUTERI OCCIDENTALE
EUROPENE și îndeosebi cu ȚĂRILE VECINE cu noi și AȘA-ZIS PRIETENE, în mod deosebit UNGARIA și
fosta IUGOSLAVIE, cu AJUTORUL UNOR COZI DE TOPOR DIN ROMÂNIA, mai ales ALOGENI (EVREI,
UNGURI, ȚIGANI, ȘI DE ALTE NAȚIONALITĂȚI), care au sprijinit fățiș AGRESIUNEA EXTERNĂ după
cum recunosc și U.R.S.S., și S.U.A., și Ungaria, și Iugoslavia. Agresiunea externă a fost scînteia urmată de
UN GENOCID CONTRA NAȚIUNII DACOROMÂNE, precum și alte CRIME CONTRA UMANITĂȚII,
CRIME DE RĂZBOI ȘI CRIME CONTRA PĂCII.
Restul, este tăcere. Acum, există drepturi proclamate de a critica, de a fi liber, de a spune ce vrei, dar
nu te ascultă nimeni. Banii vorbesc. Ești liber să mori de foame, altfel, faci ce vrei. Cam asta am obținut:
libertate, demnitate, democrație etc…, vorbe!
Așadar, în concluzie A FOST UN COMPLOT contra României, care era planificată a fi dezmembrată
și împărțită, așa însingerată la alții. Statul pulverizat într-o noapte, scos din priză și aruncat la gunoi. În
istorie nu există revoluții. Tehnic vorbind, există doar comploturi reușite și comploturi nereușite. Cele
reușite se autonumesc revoluții, pentru că învingătorii scriu istoria, și nu se cade să spună altfel, din punct de
vedere propagandistic. Ele pot fi sîngeroase din prejudecată, așa e moda, trebuie să curgă sînge ca să se preia
puterea mai repede (dacă cei de la putere deschid focul să apere țara de complotiști), sau calme (dacă cei ce
urmează a fi răsturnați sunt prea neputincioși și nici nu deschid focul), pașnice.
Comploturile nereușite sunt numite de cei care rămîn încă la putere și tot ei scriu istoria drept
rebeliuni, răscoale, răzmerițe, vae victis!
În rest, cui pe cui se scoate, un complot se învinge tot prin complot. Puterea nu se dă, puterea se ia.
După complotul din 23 august 1944 a urmat cel de decembrie 1989.
Acest adevăr a fost recunoscut chiar de către acele puteri, aceleași care s-au lăudat cu instigarea,
organizarea, intervenția lor asupra unui stat suverean, independent și ai căror complotiști transnaționali au
sărbătorit victoria împreună la o ambasadă din București în nopțile lui decembrie însîngerat. Au considerat
că este de datoria lor să intervină să ne facă fericiți, adică să ne umilească, să ne jefuiască și să ne îndatoreze
pentru că au vrut să ne desființeze ca stat, să anexeze teritorii și să fure din avuția națiunii dacoromâne după
ce au îngenuncheat-o și au înjunghiat-o acționînd în haită.
... ANTIROMÂNESC – un complot evident a cărui principală notă specifică, la 1989, a fost lupta contra
românilor, contra României în ansamblu, iar acest lucru nu mai trebuie demonstrat, se vede cu ochiul liber
unde a ajuns România azi cu drapelul tricolor prizonier capturat între alte două steaguri, cel ale unor instituții
artificiale, create de marea ocultă antiumană, pentru a lupta contra națiunilor libere și suverane ale lumii:
Uniunea Europeană și N.A.T.O.
...TERORIST pentru că au acționat prin teroare (teroare, terori, s.f. Groază, spaimă, frică provocată
intenționat prin amenințări sau prin alte mijloace de intimidare sau de timorare. ♦ Asuprire bazată pe
intimidare, timorare, amenințare. – din fr. terreur, lat. terror, -oris).
...INTERNAȚIONAL – pentru că au acționat în acest plan, în haită, atît puterile din vest, dar mai ales
cele din est, adică aliații noștri din Tratatul de la Varșovia, în frunte cu URSS și Ungaria, cît și cei din NATO
mai ales SUA, Franța, Olanda etc. și mai vîrtos vecinii noștri cărora le-am ajutat să devină state de sine
stătătoare, iar acum revendică teritorii și bogății ale dacoromânității.
...POLITICO-MILITAR - pe aceste planuri s-au aliat, așa-zis democratic și pentru drepturile omului atît
vestul, cît și estul. Militar pentru că s-a deschis focul asupra oamenilor nevinovați, a fost provocată armata să
tragă în popor ca să dea vina pe Securitate și pe Ceaușescu. Pentru că au murit oameni nevinovați, absolut
nevinovați, care au ieșit în stradă ca să înțeleagă ce se petrece, au văzut, au luat contact cu trupele de
diversiune militare străine sub acoperire, iar cei care au înțeles și au protestat ori au vorbit, au fost lichidați.
Ei sunt cu adevărat eroii agresiunii militare pentru care România trebuie să cheme la Curtea Penală
Internațională, state precum U.R.S.S. acum succesoarea ei Federația Rusă, S.U.A., Franța, Olanda,
Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Moldova sovietică, Ucraina cu comandament la Odesa etc. care au
desfășurat acțiuni militare coordonate pe teritoriul României soldate cu morți și răniți, nenorocind românii pe
viață.
...SÎNGEROS – au acționat în așa fel încît au ucis oameni nevinovați, ca niște adevărați criminali și ca
niște tîlhari internaționali-mercenari, cu violență contra forțelor din Armată, trupe de securitate, miliție,
servicii secrete, prin provocări profesioniste, cu deschiderea focului pentru a crea teroare și a scoate oamenii
în stradă, conform planurilor lor descreierate, imperiale, ca și cum noi am fi fost niște vite care nu reacționăm
la comanda lor, ca să ne facă binele cum vor ei pentru ei, cu forța. De aceea, mulți au ieșit să protesteze
contra procedurii pline de ură și sînge care a isterizat populației terorizată și scandalizată.
...REUȘIT, pentru că au reușit să mituiască cu bani, cu promisiuni și cu multe avantaje din vreme,
multe structuri interne, să sucească mințile cu vorbe frumoase despre democrație, demnitate și libertate, ca
apoi să terorizeze o națiune, să o îmbrobodească prin instigări și minciuni, diversiuni repetate, să anihileze
voința națională în masă, prin sînge, prin foc la gura țevii, prin tunurile de pe tanc și mitralierele de pe TAB-
uri. Apoi, pentru a o transforma într-o neocolonie a lor, condusă de un guvernator sprijinit fățiș de ei, care să
dicteze după bunul plac unor interpuși care le-au jurat lor credință și au abandonat idealurile naționale de
unitate, libertate și de respectare a voinței suverane a națiunii. Astfel, prin uciderea grupului antitero de la
USLA pe care ei l-au chemat, nu în ajutor contra teroriștilor (teroriștii fiind trupele speciale ale URSS și din
nefericire formate și din moldoveni și bucovineni și ale altor state vecine și ”prietene”, dar și vest- europene),
ci pentru a-i ucide și a-i prezenta ca teroriști prin cadavrele lor (cazul Trosca și camarazii lui).
...PUS LA CALE DE U.R.S.S. și S.U.A. ÎMPREUNĂ, CA AGRESORI PRINCIPALI EXTERNI, ALĂTURI
DE UNELE PUTERI OCCIDENTALE și îndeosebi cu ȚĂRILE VECINE cu noi și AȘA-ZIS PRIETENE, în
mod deosebit UNGARIA și fosta IUGOSLAVIE – Scînteia devastatoare au aprins-o la Timișoara, iar
războiul terorist mediatic s-a declanșat cu o ură și cascade de minciuni teribile. Este evident că Reagan- Bush
și Gorbaciov (evreu supraviețuitor recrutat de Intelligence Service în vremea Margaretei Thatcher – decedată,
ca să termine imperiul rus din interior, de sus in jos) au recunoscut deciziile lor imperiale față de România,
iar la ruși exista un plan din 1968 de dezmembrare a României, dosarul Obiectiv 34 prin care România
trebuia desființată pentru că a îndrăznit să refuze să invadeze, în august 1968, Cehoslovacia împreună cu
trupele statelor aliate din Tratatul de la Varșovia. Ceaușescu a fost naționalist, nu comunist, de aceea a și fost
asasinat. Fruntașii comuniști din țările ”vecine și prietene”, obediente Rusiei sovietice, au murit sănătoși, în
patul lor. Mai mult, Ceaușescu a fost simpatizant legionar înainte de a deveni membru P.C.R., așa cum
anunța în presa vremii rezidentul șef al Imperiului Britanic de la Bucuresti
... cu AJUTORUL UNOR COZI DE TOPOR DIN ROMÂNIA, mai ales ALOGENI (EVREI, UNGURI,
ȚIGANI ȘI DE ALTE NAȚIONALITĂȚI. Acum fiecare cunoaște originile lui Iliescu Ilici - țigan evreu,
ale lui Brucan Saul Bruckner – evreu khazar, Petre Roman - evreul Neulander, al cărui tată a venit pe tancurile
sovietice să ne învețe comunismul, cunoaște jurămîntul generalului GRU Militaru - școlit la ruși, și ale multor
țigani de la conducerea armatei, evrei ruși Serghei Nicolaescu, alte naționalități din PCR și sindicatele comuniste,
inclusiv din Armată (Stănculescu – evreu, majoritatea guvernanților evrei, Gușă – țigan, Dincă – țigan, găgăuzi,
ici acolo cîte un român rătăcit, pentru impresie artistică) . De altfel, toți președinții postdecembriști, majoritatea
mahărilor - cu unele mici excepții – de vreo 23 de ani din România sunt de altă naționalitate decît românească,
fiindcă au tupeu și susținere din exterior. Doar a fost ”revoluția” lor, nu-i așa? Majoritatea se uită la televizor cum
mint, fură, tîlhăresc și mituiesc națiunea o mînă de minoritari conaționali care acționează în haită, care mai de care
mai democrați și mai patrioți. Mă întreb, cînd va veni foametea în România, se vor trezi oare cei care nu cred și
speră că vor fi cruțați de tîlhari în situația în care nu mai e nimic de vîndut în România? Deocamdată, toate bune și
pe hîrtie, iar la orizont se vede dezastru implacabil, de neînlăturat dacă nu acționăm să preluam puterea toți cei cu
inimă română pentru români.
Nu recunosc decît o singură revoluție: revoluția de unitate națională, pentru reîntregirea patriei unice
și indivizibile. Dacă e să recunosc revoluții ale umanității, apoi unica de pînă acum este descoperirea focului
și utilizarea lui de către omenire. Numai Prometeu este revoluționarul umanității, simbolul unei revoluții în
folosul umanității, pentru care el binemerită eternitatea de la toți oamenii de pe Terra, de la ComTerra cum
zicem noi la Academia DacoRomână, și suferă etern în memoria umanității din cauza pedepsei zeilor. De
regulă, într-un complot reușit denumirile sunt complet pe dos. Unde se afirmă a fi revoluție, sigur este
complot, unde ar fi revoluție spontană, sigur este complot îndelung pregătit. Pentru decembrie 1989,
amprenta este de la Moscova, Kiev și la Odesa de către ruși și trupele lor speciale de intervenție care au fost
mai bine plasate decît cele NATO.
Unde se află idealurilor națiunii? Evident că nu face revoluție națională un imperiu asiatic, nici cel
sovietic multinațional, nici american, nici european, dacă nu mai multe, în faza de embrion. A se vedea
primăvara arabă care a devenit o iarnă de Antarctică siberiană. Așa se face că, după așa zisa revoluția din
decembrie, nu ne-am unit toată dacoromânitatea, ci mai rău, neam dezbinat, conform planului dinainte
stabilit de conducerea sovietică a Rusiei gorbacioviste, adică evreiești.
...care au sprijinit fățiș AGRESIUNEA EXTERNĂ după cum recunosc și U.R.S.S., și S.U.A., și
Ungaria, și Iugoslavia. Agresiunea externă a fost scînteia urmată de UN GENOCID CONTRA NAȚIUNII
DACOROMÂNE. Desigur, în cele peste două decenii au murit, pe lîngă cei peste 1000 de nevinovați în
decembrie, multe milioane de români, iar unii au fost obligați să-și părăsească familiile și copiii ca să
muncească în străinătate, pentru că fabricile și uzinele au fost demolate și vîndute la străini ca fiind mormane
de fier vechi. Statisticile obiective arată catastrofa demografică, economico-socială, morală, din cultură, din
educație și învățămînt care a venit după: dislocare a populației românești, dărîmare, devalorizare, destrămare,
falimentare, vindere pe mai nimic, umilire, deznaționalizare.
Deposedare masivă a națiunii de propriile resurse s- a făcut prin și trecerea lor pe aproape nimic în
mînile unor evrei care tipăresc dolari fără acoperire, ale marilor corporații, ale marii finanțe. Scopul este
dislocarea națiunii din vatra strămoșească și aducerea unei alte nații care tînjește de mult la vatra noastră
pentru că au deja un stat expirat acolo unde n-au pace cu vecinii.
…precum și alte CRIME CONTRA UMANITĂȚII, CRIME DE RĂZBOI ȘI CRIME CONTRA PĂCII.
România ar trebui să cheme în judecată statele în cauză la Curtea Penală Internațională sau la o altă instanța
internațională state, statele și indivizii infractori. Era nevoie, în concepția complotiștilor, să curgă sînge și a
curs, conform metodei clasice și nu a necesității istorice, pentru că vîrfurile Securității a depus primele
armele prin ordinele șefilor ei de atunci – adică l-a trădat pe Ceaușescu, zic ei - și a plasat răspunderea către
Armată, care a desăvîrșit trădarea prin Stănculescu, cel care a predat puterea cui nu trebuia. Prizonierul, zis
”împușcatul din C.C.” a fost permanent sub controlul teroriștilor, în elicopter și într-o unitate militară, iar la
RTV și prin presa străină complotiști bine organizați manipulau concomitent și România și lumea, în mod
crimional prin teroare, dezinformare, cu sintagme de genul securiști – teroriști, otrăvirea fîntînilor și alte
asemenea…
Oare, acum, ar mai putea reuși încă o dată, dacă am mai acea un stat ca acela, sau ca acesta de
acum??? Pe învățămintele istoriei, mai ales ale lui decembrie 1989, trebuie să renaștem statul zamolsian
dacoromân. În istoria sa de treisprezece ori milenară (după Zamolse – d.Zm.), România nu a mai suferit un
astfel de dezastru. Desigur, la altitudinea istoriei mari, doar pînă la cucerirea prin forță a 10% din teritoriu
dacic de către trupele romane ale legionarilor- mercenari însetați de sînge, pare un accident istoric minor față
de dezastrul de acum. Dezastru este de dincoace de Nistru și de dincolo de el, pînă la Tisa – mai ales în
Transilvania martiră, iar dincolo de Dunăre și Marea Neagră, în Balcani se vede dezastru asupra
dacoromânității nelibere. Atunci s-au înfruntat două tipuri de stat, cel roman – sclavagist, și cel dacoromân
zamolsian care nu a cunoscut sclavagismul decît după 1989, într-o formă neosclavagistă, mai perfidă. Pină în
jurul anilor 362 totul era catolic, în sens zamolsian, al credinței autentice. De atunci, cînd structurile papale
au fost infiltrate cu virusi de alte origini, politizînd totul, în tot Imperiul Roman s-a interzis zamolsianismul și
cuvîntul dac și a inceput prigoana papistașilor din structurile incipiente papale contra ”ereticilor”, adică a
drept credincioșilor zamolsieni. Desigur război spiritual, de credințe ca și cel prin care s-a pornit peste
Dunăre urgia contra zamolsianismului, în țara dinivilor nemuritor. De atunci a început damnatio memoriae
asupra noastră ca dacoromâni, cu distrugerea templelor zamolsiene de la Sarmisegetuza, și s-au stins
luminile în templele lui Zamolse, reaprinzîndu-se sub semnul lui Christos, ca un al doilea Zamolse al
dacoromânilor. Deci, ca să distrugi o națiune îi distrugi mai întîi credința, templele, modelele culturale,
limba, preoțimea, credincioșii, apoi celelalte componente, ocupi teritoriul, nimicesti armata, lichidezi
tezaurul, interzici tradițiile și obiceiurile.
Tot așa în România statul a fost trimis forțat din 1989, înapoi în timp cu cel puțin 50 de ani, iar în
unele domenii cu peste 100 de ani. Și de atunci, cucerind statul din interior, mai întîi prin trădătorii infiltrați
la vîrf, statul a început încet-încet să fie fățiș contra propriei națiuni, cum este și astăzi în forme mai viclene
decît le percepem noi, dar bine poleite cu o manipulare de înaltă clasă.
Deși Ceaușescu a avut pe lîngă mari merite în dezvoltarea forțată a României și multe greșeli (mai ales
de conducere-management), crimele comise contra națiunii de către complotiști interni și externi, precum și
asupra sa și a familiei sale, au fost doar de factură teroristă, cu o ură care nici acum nu este impăcată de
neoimperial. Dacă la început a fost un jaf pe o mică parte a teritoriului, acum dezastrul se extinde este pe tot
teritoriu atît pînă la Prut, cît și dincolo, nu numai asupra României ci și asupra intregului est european aflat
sub controlul germano-francez.
Așa ceva nu trebuie să se mai întîmple niciodată în istoria ROMÂNIEI. Alt dezastru de acest gen nu mai
poate îndura România. Prezentul material este actualizat sub spectrul ”ordonanțelor militare” cîtă ignoranță la
Cotroceni și prin ministerele de azi – astfel de ordonanțe se dau de Armată în teritoriul ocupat în vreme de război,
de aceea probabil este doar o aplicație, o pregătire a ceea ce urmează. Aflată în pragul prăbușirii ca stat
independent și suveran, un alt complot care începe să miroasă din ce în ce mai războinic, un alt complot,
repet, ar desființa statul și ar dezmembra națiunea, lăsind doar strategia rezistenței și a organizării și ducerii
luptei naționale de eliberare a României.
Pentru aceasta trebuie luate măsuri radicale. In plan geopolitic trebie să identificăm adevărații prieteni
ai României și să ne debarasăm de cei care, în căutarea de protectori pentru noi, ne-au devenit stăpîni
fățarnici și nepăsători de soarta noastră, ca ”aliați strategici și parteneri”.
1. În acest sens trebuie SĂ CONSOLIDĂM RELAȚIILE DE PRIETENIE GEOPOLITICĂ ȘI
GEOSTRATEGICĂ în lume cu marile puteri precum China, India, alte țări din BRICS, in special cu cele care
mai au incă idealul reîntregirii naționale, China, Coreea, Irlanda, țările arabe, latino-americane etc.
Trebuie să consolidăm ARMATA - funcția de apărare a patriei, fiecare cetățean bărbat sau femeie
trebuie să îndeplinească serviciul militar obligatoriu o perioadă de timp necesară pentru instruire, cu
concentrări periodice ca în alte țări, după modelul israelian și cel elvețian pentru a face față cu succes
oricărui atac din partea oricărui agresor. Să înființăm o Gardă națională, fie și după modelul SUA, Garda
dacoromână – ca tribunal spiritual al națiuni, precum și Oastea cea Mare a națiunii. O Armata profesionistă
tip corp corp expediționar care luptă in teatrele de operațiuni ale alianței, și nu la granițelel țării, ar putea la
un moment dat să lupte pentru cei care le vor da soldele mai mari, chiar și împotriva statului național român.
Să înarmăm națiunea pentru că o națiuneliberă este apărată de oameni liberi care sunt înarmați pentru a
răspunde oricărei agresiuni, din orice punct cardinal ar veni. Românii trebuie să fie instruit să lupte cu arme
moderne, iar modelele elvețian și cel israelian ni se pare utile și pentru națiunea noastră
Armata să fie la înălțime, școlită numai în țară, mai ales SERVIICIILE SECRETE, și nu în străinătate.
Materia primă pentru o conducere românească, pentru decizii în interes național, o constituie
informațiile culese de români patrioți din toată lumea.
2. Va trebui să consolidăm SISTEMUL DEMOCRATIC ZAMOLSIAN DE GUVERNARE al
României, să împrospătăm rîndurile clasei politice cu oameni tineri, patrioți, cinstiți, loiali României. Votul
să fie obligatoriu, deschis, la vedere, ca în Elveția, nu secret, liber, democratic, periodic și ori de cîte ori este
nevoie, conform unei noi Constituții. Treburile publice nu sunt secrete. Patriotismul nu e secret, totul este la
vedere, numai trădătorii țin la secrete pentru a ține națiunea în friu dictatorial. Cît secret există, tot atîta
dictatură este reală. Secretul este o noțiune care trebuie foarte clar precizată in coduri și acțiuni militare în
desfășurare. Oare cît a mai rămas secret azi, în România, după evenimentele din decembrie 1989?
3. Trebuie consolidată ECONOMIA NAȚIONALĂ RACORDATĂ LA ECONOMIA MONDIALĂ
și care să asigure prin forțe proprii cercetarea științifică românească și resurse interne tot ce este mai necesar
și mai important pentru independența, suveranitatea și demnitatea națională. Concomitent, în acest context,
BISERICA NAȚIONALĂ DACOROMÂNEASCĂ ZAMOLSIAN-CREȘTIN-ORTODOXĂ trebuie să devină
miezul spiritual zamolsian, ca instituție spirituală fundamentală concomitent cu unificarea celor două biserici
surori, cea greco-catolică cu cea ortodoxă.
4. Să alegem numai români în demnități naționale pentru România și SĂ NU LĂSĂM
NICIODATĂ DECIZIA POLITICĂ, ECONOMICĂ, FINANCIARĂ, CULTURALĂ, PRIVIND IDENTITATEA
NAȚIONALĂ ÎN MÎINELE STRĂINILOR, nici ale prietenilor, nici naționalităților, fie ei și aliați. China a
reușit pentru că de la și după Mao au avut la conducere numai chinezi.
6. SUVERANITATEA NAȚIONALĂ NU SE ÎNSTRĂINEAZĂ prin alianțe sau prin tratate, fie ele
și europene sau universale. Este sau nu este. Dacă nu este suveranitate naționale, nu mai avem nici stat
național și nici națiune liberă.
7. SERVICIILE SECRETE SĂ ACȚIONEZE ÎN TOATĂ LUMEA unde există dacoromânitate,
pentru a sesiza orice faptă, act sau plan antiromânesc și să informeze opinia publică despre fiecare funcționar
public dacă este în serviciul națiunii dacoromâne, sau în serviciul altei națiuni.
8. EDUCAȚIA ȘI CULTURA SĂ FIE PRIORITARE, libere, tradițiile naționale consolidate și
stimulate.
9. MASS MEDIA, INFORMAȚIA SĂ FIE LIBERĂ, pentru ca ele să devină cu adevărat cîinele
de pază al democrației adevărate.
10. FIECARE FUNCȚIONAR PUBLIC SĂ ÎȘI DECLARE NAȚIONALITATEA, iar dacă are alte
origini și nu le declara, ori dacă lucrează pentru servicile străine, ori face parte din organizații secrete sau
discrete de tip masonic la care a depus un jurămînt și nu declară în scris organelor competente, să fie scoși
din aparatul de stat, ori din armată, servicii secrete, poliție etc. și să fie judecați după caz.
Fiecare ales trebuie să declare la orice candidatură în funcțiile publice naționalitatea, cetățenia sau
cetățeniile și dacă a lucrat sau lucrează pentru servicii secrete străine.
11. ADOPTAREA UNEI NOI LEGI A PARTIDELOR POLITICE în așa fel încît orice proiect
politic acceptat de națiune să fie autosusținut în mod cinstit. Campaniile electorale trebuie reduse la afișe și
programe politice, mitinguri, discursuri la radio și televiziune pe baza de program și proiecte concrete. Statul
să avanseze o sumă modestă de banii, iar atît candidatul care cîștigă alegerile, cît și cel care pierde alegerile,
să aibă datoria de a înapoia sumele în mai multe rate către statul român. Banii care sunt împrumutați de la
stat au o singură destinație, aceea de a fi folosiți în campania electorală. Oricine fură, înșală sau mituiește
electoratul, să fie eliminat din competiție și să i se interzică dreptul pe viață de a fi ales în structurile de stat,
urmînd a fi judecat corespunzător.
12. Serviciul de contrainformații trebuie să fie principalul serviciu care să asigure echilibrul
intern în statul român. În decembrie 1989 serviciul de contrainformații a cunoscut ce urma a se întîmpla în
România, a informat organele competente care nu au informat toată națiunea despre ce urmează să ni se
întîmple. El a fost primul desființat și a fost lovit cel mai mult, avînd cele mai multe pierderi, fiind în
suferință și în prezent. CONSOLIDAREA MUNCII DE CONTRAINFORMAȚII MILITARE asigură
stabilitatea statului român și elimină surprizele care ar putea duce la dezmembrarea României, risipirea
dacoromânității în cele patru puncte cardinale și ocuparea teritoriului ei de către o altă etnie.
13. BANII, AURUL, MONEDA NAȚIONALĂ – TIPĂRITE ȘI BĂTUTE ȘI DEPOZITATE LA NOI
ACASĂ, trebuie să țină băncile românești puternice pe tot globul. Împreună cu alte națiuni care nu tipăresc
monede fără acoperire, se pot fi create bănci comune, scoțînd alte valute false din circulație.
De regulă, ce adună părinții în state cu regimuri dictatoriale, risipesc copiii în state cu democrație…
Este vital ca România întreagă să înțeleagă că aceiași criminali se întorc la locul crimelor și că planul lor nu a
fost dus pînă la capăt în 1989 pentru că atunci nația noastră a reacționat atipic. Ei continuă planul lor și îl
înfăptuiesc în etape. Dușmanii României nu au renunțat la ideea de a desființa statul român și a risipi
națiunea dacoromână. Acum regionalizarea este de fapt dezmembrarea țării. Atenție! Viitoarea etapă este
definitivă, loviturile aplicate pînă acum sunt devastatoare și prevestitoare pentru un final mortal. De aceea
statul național român trebuie în mod special să îl apărăm ca să ne apere dacoromânitatea, identitatea
națională printr-un plan de apărare și de ripostă foarte clar, pe termen lung și cît mai repede posibil. Altfel,
vom pieri ca națiune, ca stat, ca dacoromâni și nimeni nu va mai ști nimic despre noi, ci numai de criminalii
care ne vor lua totul: identitatea, averea, cultura, teritoriul, spiritualitatea.
De aproximativ trei decenii s-a demolat statul socialist și a fost implementat tot de occidentali un fel
de ”stat de drept” care de fapt a adus statul român în subordinea unui suprastat și națiunea în stadiu de
neocolonie la cheremul capitalului corporatist occidental care și-a continuat activitatea ca în România Mica
și în România Mare.
Importul de modele europene a pervertit în stat de drepți în fața capitalului corporatist suprastatal și s-a
dovedit a fi dezastruos în plan social, economic, tehnico-științific. Elementele de bază care constituie un stat -
populația, limba, economia, teritoriu si organizarea statului sunt în vădită dezagregare. Obiectivul distrugerii
României propus în decembrie 1989 continuă și astăzi, ”pas cu pas”, oarecum discret, oarecum la vedere.
Statul este în stare de soc, parțial eșuat, iar asa zisa luptă impotriva corupției destructurează și mai
mult organizarea politică de stat. Loviturile economice date prin deciziile unor judecători corupți, care încă
nu răspund pentru faptele lor, anulează complet creșterile economice, creează panică și teroare in rîndurile
cetățenilor.
Statul care nu mai aparține națiunii este formatat împotriva propriei națiunii al cărui exponent ar trebui
să fie prin definiție. Astfel de stat, creat prin sînge și minciună, pe fraudă și prin viclenie străine de valorile
zamolsiene nu are cum să supraviețuiască și se va prăbuși, va eșua cînd nu ne așteptăm.
Structura cea mai așezată, existentă istoric, este comunitatea veche a obștea dacoromânească, desi pare
o instituție medievala este potrivită pentru vremurile in care trăim. Obștea strămoșească ne-a ținut împreună
din neam în neam, legați de pămîntul, de pădurile și resursele comunităților de dacoromâni.
De câtva timp, periodic ne sunt trimise semnale explicite care semnifică în mod elegant că România
este planificată să dispară ca stat national unitar, suveran, independent şi indivizibil în ceea ce priveşte
viitorul în 10-15 ani.
România trebuie să fie şi să rămână tot mai presus de orice pentru români, iar pentru umanitate să fie
ceea ce este şi să rămână ceea ce a fost şi încă ceva mai mult decât atâta.
Se pare că sistemele care se ignoră reciproc, care nu intră în contact, mai devreme sau mai târziu intră
în mod inevitabil în conflict. Lipsa de relații între aceste sisteme, entităti diferite, unice în felul lor, duce în
mod implacabil la război.
Ideea de drept se află în perceptia fiecărui subiect de drept internaţional asupra securitătii şi apărării proprii.
Mai mult decât atât, pe undeva justifică, explică, sustine şi promovează un anume fel de drept. Undeva într-un
punct luminos ideea de drept este universală pentru toate naţiunile preocupate de propria lor securitate şi apărare.
Acolo, în acel punct luminos, în ţara ideilor trebuie să proiectăm şi noi pledoaria, dincolo de interpretările proprii
naţionale - deşi dreptul este în esenţa lui naţional, specific unui stat concret, unic şi
irepetabil în istoria lui aceasta şi dreptul are mereu un cadru naţional statal foarte bine conturat într- un
orizont de timp precis, dreptul militar născându-se odată cu statul şi dreptul însuşi.
Efortul nostru ar trebui să răspundă exigenţelor tuturor sistemelor de drept existente, tuturor celor posibile
să devină pozitive sau nu, cu alte cuvinte, pentru a ne exprima în termenii filosofiei critice a dreptului
– la limita experienţei juridice posibile.
Putem să ne gândim oare la deosebirea dintre datoria juridică şi datoria morală, la coercibilitatea dreptului,
la posibilitatea unui drept care să nu emane neapărat de la un stat, sau mai bine zis nu numai de la un anume stat,
ci de la mai multe state sau de la rezultatele unor cercetări juridice, individuale sau de grup, pe care un stat sau un
grup de state le proclamă ca fiind izvoare universale de drept pe cale raţional- creatoare?
Fiecare naţiune, în orice timp determină în felul său ceea ce este drept. Aşadar istoria nu prezintă
dreptul, ci lupta pentru atâtea drepturi câte percepţii despre drept, securitate şi apărare au existat sau există în
cultură, câte modele culturale sunt înrădăcinate în mentalităţile unor naţiuni mai mari sau mai mici, percepţia
militară în conştiinţa individului.
Şi totuşi ce este dincolo de percepția naţională? Revenim la faptul că între două sau mai multe subiecte
ale unui raport juridic se creează unele relaţii sociale de tip special, de drept. Existenţa dreptului ca ansamblu
unitar al regulilor de conduită obligatorii, susceptibile de a fi aduse la îndeplinire prin puterea de stat este
evidentă, nu mai trebuie demonstrată. Încă de la naşterea sa statul emite propriile legi prin care statuează şi
ordonează raporturile dintre el şi cetăţeni şi dintre cetăţenii înşişi precum şi dintre aceştia şi alte state,
respectiv alţi cetăţeni ai altor state.
Dacă înţelegem prin drept prerogativa recunoscută de lege persoanei fizice sau juridice de a acţiona
pentru realizarea unui interes propriu, ne aflăm în sfera drepturilor subiective. Orice stat are dreptul şi
obligatia de a-şi organiza de la naşterea sa relaţiile juridice din domeniul securitătii şi apărării fără de care nu
poate exista ca stat.
Dreptul militar - componentă primordială a oricărui drept născut odată cu statul - potenţează activitatea
militară, funcţia de apărare proprie oricărui sistem născut şi care există, funcţie care în esenţă exprimă dreptul de a
folosi forța armată (sancţiune) pentru a restabili un drept fundamental: dreptul la securitate şi apărare.
Dreptul militar în România de azi se conturează, în opinia noastră ca o ramură distinctă, autonomă a
dreptului românesc, ramură care înmănunchează totalitatea normelor juridice ce reglementează relaţiile
sociale militare născute în cadrul desfăşurării procesului de creare, instruire/instrucție şi menţinere, de
conducere, asigurare, instruire/instrucție permanentă, cercetare ştiintifică şi producţie militară, antrenare,
în lupta armată şi/sau în menţinerea securităţii naţionale, a relaţiilor specifice logisticii, de exercitare a
funcţiei de apărare, a dreptului la securitate şi apărare, inclusiv armată a statului român precum şi alte
relaţii sociale strâns legate de cele de mai sus.
Fundamentele juridice ale puterii militare într-un stat de drept emană de la puterea civilă şi se
subordonează acesteia. Fără puterea militară, nici Constituţia şi nici legislaţia unui stat nu ar avea eficienţa,
iar puterile legislativă, judecătorească şi executivă n-ar fi finalizate. Esenta dreptului este sanctiunea, iar
esenta sancțiunii este forța. Totul depinde în ultimă instanţă de raportul de forţe.
Forta dreptului este împlinită de forţa militară care este conținutul esențial al puterii militare. Oare
cum putem imagina funcţionarea celorlalte puteri în stat, separaţia, cooperarea şi controlul reciproc,
interdependența, fără temelia puterii militare în stat? N-ar semăna cu un ceasornic al cărui arc este însăşi
puterea militară? Rotiţele mai mari sau mai mici nu s-ar pune în miscare fără ca arcul să fie permanent întors.
Prăbuşirea până la dispariţie a unui stat se leagă în taină de acest arc întors care joacă rolul de garant, de filtru
uneori şi chiar de balanţă în raportul de forţe civile într-un stat democratic.
Puterea militară inspiră actantilor civili publici şi privaţi respectul regulilor jocului democratic. Când
actanţii ies însă din matricea de securitate şi apărare determinată de echilibru de forţe intern şi internaţional
(pentru că de acest raport de forţe depinde totul), puterea militară este chemată să îndeplinească funcţia de
reglare şi feed-back a sistemului social, politic, juridic, economic etc.
În această situatie, în baza unui vechi principiu fundamental de drept roman, forţele armate salvează
naţiunea: salus reipublicae suprema lex esto
Orice ruptură în raporturile juridice militare provoacă războaie în lume, polarizează naţiunile până la
un nou statu-quo al unui echilibru dinamic: în lumea de azi unul depinde de toţi şi toţi depind de unul.
Incontestabil lumea se schimbă: este firesc şi de dorit. Dar o schimbare care să distrugă fundamentele
juridice ale puterii militare înseamnă prăbuşire, haos şi deci război generalizat. Actanţii sunt, imprescriptibil,
criminali de război, contra păcii şi umanităţii. Tratamentul lipsit de onoare militară, de camaraderie și de
dispreț în masă contra pensionarilor militari în actualul stat de la noi este semnificativ și dezonorant.
Într-o lume care se schimbă fundamental şi accelerat în domeniul securitătii şi apărării, dar şi al
dreptului, suntem datori să croim haine juridice noi pentru interesele fundamentale ale naţiunii în perspectiva
mileniului III. Bulversările rapide din diferite domenii şi în zone aflate în imediata apropiere a României ne-
au determinat şi ne determină să reflectăm asupra izvoarelor şi mai ales asupra permanenţelor acestor
schimbări, deoarece dincolo de transformările produse în planul securităţii şi apărării există unele constante
fáră de care naţiunea română ar dispare din istorie, precum şi asupra fundamentelor juridice al puterii
militare. Acele constante primordiale viitoare sunt cele care fac obiectul unui drept uman universal, într- o
lume a interdependentelor obiective, inderogabilul şi eternul jus cogens gentium va cuprinde şi ”principiul
toţi pentru unul, unul pentru toţi”?
Până în prezent România a riscat destul în acest domeniu. Credem că a venit timpul să dovedim că
suntem un popor înţelept şi demn, european, vechi, de la începuturile umanităţii pe aceste meleaguri care,
ţinând cont de prefacerile orizonturilor de securitate şi apărare ale zonei în care suntem de când ne ştim,
trebuie să ne afirmăm drepturile noastre printr-un nou drept militar românesc la nivel european şi mondial
într-un stat de tip nou, de viitor.
Percepţia României în exterior în acest domeniu este grav afectată. Imaginea ei este încă receptată ca
expresie a slăbiciunii interne a statului român, a economiei sale, o lipsă de voință politică expresă în
domeniul în care nici o politică reală nu poate să existe fără politica de securitate şi apărare națională, pentru
ca politica de securitate și apărare este nucleul dur al oricărei politici.
Dreptul militar este expresia juridică a acestei politici, şi dacă vreţi, a oricărei politici de stat,
fundament inclusiv pentru statul zamolsian.
Susţinem că este justificată cerinţa unei regândiri critice a întregii legislații militare româneşti pentru o
adevărat reformă a dreptului militar românesc.
Capitala noului stat zamolsian trebuie să fie stabilită în centrul dacoromânității, în Țara Bîrsei în
cetatea munților Carpați.
Cât priveşte drepturile şi interesele naţionale în actuala conjunctură, în teoria şi practica juridico-
militară avem observatiile critice transpuse într-un proiect de Constituție a DacoRomâniei aflat în anexa de
mai jos: Titlul I
Art. 1 Principii generale, Statul dacoromân,
(1) DacoRomânia este stat naţional, dacoromân, suveran şi independent, unic, unitar şi indivizibil,
succesor al statelor Atlanților, Ramanilor, Pelasgilor, Valahilor, Geților și Dacilor.
(2) Forma de guvernămînt a statului dacoromân este republica.
(3) DacoRomânia este stat național zamolsian, democratic şi social, european, în care demnitatea
omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul
politic, libertatea credinței reprezintă valori supreme şi sunt garantate.
Art. 2 Suveranitatea
(1) Suveranitatea naţională aparţine naţiunii dacoromâne, care o exercită prin organele sale
reprezentative şi prin referendum.
(2) Suveranitatea nu este transmisibilă, nici parţial, nici în integralitatea sa.
(3) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.
(1) Teritoriul DacoRomâniei este inalienabil, indivizibil şi netransmisibil.

(2) Frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, cu respectarea principiilor şi a
celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional.
(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. În condiţiile
legii, unele oraşe sunt declarate municipii.
(4) Pe teritoriul statului dacoromân nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine.
Art. 4 Unitatea naţiunii şi egalitatea între cetăţeni (1)Statul are ca fundament unitatea
naţiunii dacoromâne.
(2) DacoRomânia este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă,
de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.
Art. 5 Cetăţenia
(1) Cetăţenia dacoromână se dobîndeşte, se păstrează sau se pierde în condiţiile prevăzute de legea
organică.
(2) Cetăţenia dacoromână nu poate fi retrasă aceluia care a dobîndit-o prin naştere.
(3) Dacoromânitatea cuprinde pe toţi dacoromânii din ţară şi din întreaga lume şi nu are
frontiere politice şi administrative.
Art. 6 Dreptul la identitate
(1) Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale dreptul la

păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, a tradiţiilor lor culturale, lingvistice şi
religioase.
(2) Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii
persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de
nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni dacoromâni.
6) Idealul reîntregirii neamului într-o Dacoromânie paşnică, reprezintă încă un far călăuzitor pentru
reclădirea edificiului fundamentelor juridice ale puterii militare comune de dincoace şi de dincolo de Prut,
iniţial ca un spaţiu comun juridic al securitatii si apărării comune.
Pentru România - una dintre puterile respectabile ale lumii, puterea mijlocie din centru şi sud-estul
Europei, mare putere balcanică, - din acestă perspectivă, nimic nu există în afara domeniului securitătii şi
apărării naţionale pentru ca acest stat să fie numai al națiunii dacoromâne, în mod perpetuu.
Iar dacă se întîmplă ca prin vitregiile istoriei sau naturii să fie desființat de o forță străină, ocupat din
interior, dacoromânitatea trebuie să fie pregătită spiritual ca să poată să îl reconstruiască în orice vreme, pe
baza TESTAMENTULUI ZAMOLSIAN DACOROMÂN aflat în curs de elaborare pentru viitorul
DacoRomâniei nemuritoare.
DACIA VA RENAȘTE ÎN ROMÂNIA PRIN ADEVĂR, DREPTATE, MUNCĂ ȘI CREDINȚĂ!
DACĂ STAT NAȚIONAL, DACOROMÂN, ZAMOLSIAN, SUVERAN ȘI INDEPENDENT, UNIC,

UNITAR SI INDIVIZIBIL, SUCCESOR AL STATELOR ATLANȚILOR, RAMANILOR, PELASGILOR,
VALAHILOR, GEȚILOR ȘI DACILOR NU E,
NIMIC NU E!
Să cunoaștem cetatea noastră dacică

Jurist, Ion M Ungureanu-Țicleni
În partea de sud a localităţii Țicleni, piciorul pantei dinspre nord a dealului Cetate coboară în Valea
Snagovului, iar şaua din partea superioară face legătura cu înălţimile din apropierea hotarului cu satul
Purcaru, component al comunei vecine Săuleşti, din partea de sud a localităţii noastre.
Piscul Cetăţii. Se zăreşte în spate, împădurit, mai puţin creasta, iar în partea superioară, prezintă o şa de
legătură cu dealul-mamă, care, după toate probabilităţile, este artificială, realizată de strămoşii noştri, în
scop de apărare împotriva eventualelor atacuri.
Versanţii abrupţi, din stânga şi dreapta, coboară spre cei doi afluenţi mai mici ai văii Snagovului, din
zona obârşiei până la firul văilor.
Pe acest pisc a fost o aşezare dacică, în trei trepte, consemnată şi în Dicţionarul Odobescu, mărturii
fiind numeroasele resturi de ceramică şi alte vestigii arheologice găsite în timp. „Daci montibus
inhaerent”(Dacii se ţin încleştaţi de munţi) afirma scriitorul antic Florus.
Poporul Daciei făcea parte din neamul tracilor. Marele istoric antic, Herodot scria: „Neamul tracilor
este, după acela al inzilor, cel mai numeros din lume. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar
înţelege între ei, el ar fi de neînvins şi, după socotinţa mea, cu mult mai puternic decât toate neamurile”
(Istorii vol. V – 3. Izvoare privind Istoria României I Bucureşti, 1964, pag. 64 – 65).
Piese datând din neolitic găsite la Cetate Ţicleni

Am fost la „Cetate”, încă din copilărie, când mergeam cu vitele la păscut. În anii 1975, 1976 am urcat
şi împreună cu istoricul renumit, Nicolaescu Bujor şi cu D-l Profesor universitar, Dr. Petre Gherghe, de la
Universitatea din Craiova, pe atunci muzeograf la Muzeul judeţean Gorj, care au fost impresionaţi de cele
văzute acolo. Dar cel mai mult l- a frapat pe Nicolaescu Bujor, observaţia sa, de specialist, că în cioburile
vaselor de lut se găseau numeroase pietricele mărunte, lucru ce nu a mai fost observat la ceramica
descoperită în alte localităţi. Tot el a dat explicaţia că astfel de vase asigurau o păstrare mai îndelungată a
alimentelor, faţă de cele confecţionate numai din lut. De altfel, zidul beciurilor amplasate în subsol, ale
caselor vechi de la Ţicleni, inclusiv a bunicului meu, Ion C I Ungureanu, în privinţa aşezării materialului de
construcţie, ne amintim că aveau rânduri alternative de piatră şi de cărămidă arsă. Acest mod de construcţie
asigura încăperii beciului o răcoare de invidiat, vara, şi o siguranţă împotriva îngheţului, iarna.
Resturi de ceramică găsite la Cetate Ţicleni
Pământul şi pietrele de la Cetate prezintă o coloraţie roşiatică

datorată acţiunii focului, mai ales la ultima treaptă, cu toate că de
atâtea mii de ani, apele ploilor au spălat mereru aceste locuri, dar tot
se mai păstrează pământ roșiatic destul cât și resturi de ceramică.
Încă din 19751 , mi -am exprimat părerea despre importanţa
strategică şi chiar militară a dealului respectiv: „Importanţa militară şi
strategică a dealului Cetate este determinată, în primul rând, de
aşezarea sa în formă de mamelon oval, astfel că, pentru a ajunge
acolo, din oricare direcţie trebuie să urci cu foarte mare dificultate, se
constată că prezintă foarte bune posibilităţi de observare în toate
direcţiile, este ferit de intemperii, fiind retras între alte piscuri”. De
remarcat că şaua accentuată din partea superioară a fost creată
artificial, în scopul împiedicării accesului eventualilor duşmani.
1
Ion M Ungureanu, Ţicleni, trecut, prezent, viitor, 1975, pag.5, dactilografiat.
Domnul Constantin Cojocaru, al patrulea primar al oraşului Ţicleni, începând din 1981, mi-a
mărturisit că istoricul-savant Nicolaescu Plopşor a vizitat şi el dealul Cetate de la noi, cu care ocazie remarca
importanţa rolul cetăţii, alături de celelalte de pe teritoriul Daciei, aşezate sub forma razelor de soare, astfel
că prin semnalizările cu ajutorul luminilor focurilor, potrivit consemnului dinainte stabilit, avertizarea despre
iminenţa pericolului atacului duşman, ajungea în timp record la Sarmisegetuza. Respectivul savant este
nepotul de fiică al lui Dincă Schileru.
Sunt unele păreri că aici ar fi existat aşezarea dacică Rasidava2, 3.
Un bătrân – Grigore Lumezeanu(Goriţă al lui Rigu) - mi-a relatat prin 1974, că, la sfârşitul secolului al
XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, pe partea superioară a piscului, neîmpădurită, era o plantaţie de
vie(veche românească) a lui „Popa Ilie”(preotul Ilie Popescu) iar apoi a fiicei sale Eufimia, căsătorită cu
fostul primar al Ţiclenilor, din timpul Primului război Mondial, Constantin Ungureanu(zis Mişoi), iar după
dispariţia rapidă a viţei de vie din cauza unei boli ciudate – filoxera - a fost plantată cu pruni, câţiva dintre ei
dăinuind până în ultimii ani.
Acel bătrân povestea că, pe îngustul drum de acces, rareori era urcată o căruţă trasă de patru boi, iar la
coborîre, căruţa era împiedicată de toate cele patru roţi.
Via era culeasă, iar strugurii storciţi pe loc. Mustul era dirijat pe scoc de lemn până la piciorul
pantei(„La Bordeie”4) unde era colectat în butoiul aflat în căruţă la poalele dealului.
Învăţătorul Constantin Gh Ungureanu(1915 – 2005) a relatat verbal, că în jurul anului 1925, un copil,
Popescu Ion, care era cu vitele pe acel deal, păşind prin pădure pe o porţiune de pământ pe care răsăriseră
muşchi(plante), s-a desprins o porţiune sub picior şi a auzit ceva zornăind. Când s-a uitat bine, a observat
nişte monede. Le-a luat şi când a mers la şcoală le-a dat preotului care le preda religia. Acel preot, Floroiu,
era din părţile Mehedinţului şi nu am putut afla alte detalii. Erau dacice, după afirmaţiile susnumitului
învăţător. Din nefericire, acel copil, Ion Popescu(al lui Nicolăiţă), a murit tânăr, împuşcat accidental de către
un cetăţean poreclit „ Jechetă”.
Aşezarea dacică de la Ţicleni este una din multele cunoscute pe zona dealurilor Bran – Socu, Vierşani,
Bărbăteşti, Turburea, Poiana-Rovinari, etc.
În 1975 și 1976, Muzeul județean Gorj a întreprins unele cercetări, menționate în ”Mărturii
arheologice în Gorj”. Iată câteva concluzii: ”În vara anului 1976, muzeografi de la Muzeul județean Gorj s-
au deplasat în zona respectivă executând secțiuni de sondaj datorită prospecțiunilor petroliere ce afectau
această zonă. În acest sens s-a trasat o secțiune de 15 m X 2 unde s-a descoperit un șanț larg de 6 m și un val
de pământ înalt de 2 – 3 m și lat de 7 – m. De la nivelul șanțului pornea valul de apărare. În unele locuri se
mai văd urme de palisade care erau cu un gard dublu, umplut în interiorul zonei cu pământ. De aici s-au
recoltat fragmente ceramice de la căni cu toarte, un gât cilindric de dimensiuni mijlocii, unele fragmente de
la străchini cu buza ușor răsfrântă în afară, fragmente de la vasele-borcan cu pereții aproape drepți, fragmente
de la fructiere și oale simple. De aici provine un vas -borcan de provizii păstrat în stare fragmentară. Vasul
este lucrat din pastă de culoare roșie bine frământată. În proporție mai mică apar fragmente de vase lucrate la
roată, din pastă fină, compactă, bine frământată. Formele specifice acestei ceramici sunt străchinile, cănile cu
gât cilindric, vasele-borcan cu buza îngroșată și ușor răsfrântă în afară, fragmente de strecurători și altele.
Aceste fragmente de vase, prin caracteristicile lor, datează cetatea de la Țicleni în secolele I – II înainte de
Hristos. Analogii cu materialele descoperite la Țicleni avem în așezările de la Moșna, Telița, Răcătău,
Tinosu, Socu-Bărbătești, Polovragi, Turburea-Spahii.”(Litua pag. 60 -61)
Numeroase publicaţii au relatat despre cetatea dacică de la Ţicleni. Iată ce consemnează Prof. Dr. Gh
Calotoiu: „Cetatea dacică de la Ţicleni a fost ridicată în punctul numit „La Cetate” şi domină până departe
Valea Cioianei, oferind un important punct strategic, într-o zonă intens locuită. Cetatea se află pe un platou
înalt de peste 45 m peste celelalte împrejurimi. În anii anteriori Muzeul Judeţean Gorj a efectuat sondaje
arheologice unde a fost descoperit un val de apărare şi un şanţ. Pe unele porţiuni s-au descoperit urme de
palisade sub forma unui gard dublu, umplut în interior cu pământ. Au fost descoperite fragmente de ceramică
de la ceşti, fragmente de străchini cu buza răsfrântă în afară, vase-borcan fragmentare, fragmente de
fructiere. De aici provine un vas-borcan de provizii de culoare cenuşie, fragmente de strecurători. Aceste
fragmente ceramice descoperite datează cetatea de la Ţicleni în secolele II – I înainte de Hristos”.
Existența unui număr însemnat de așezări întărite geto-dacice, ce se încadrează în categoria celor cu val de
pămînt cum sunt cele de la Stoina, Căpreni, Vârț, Țicleni, Bâlteni, alături de fortificațiile de la Polovragi,
2
Gazeta de Sud din 15.03.2003, rubrica Actualităţi.
3
Ziarul „ Ziua” din 3.03.2007.
4
Acolo au existat, cu sute de ani în urmă, bordeie, în care au locuit oameni, toponimicul fiind păstrat şi în prezent.
demonstrează vădit existența unei puternice civilizații a geto-dacilor în zona Gorjului integrată fiecare la
scara întregului areal geopolitic al strămoșilor noștri, al vieții lor materiale și spirituale...”
”La Ţicleni în punctul „Piscul Cetăţii” se găseşte o aşezare geto-dacică, care datează în perioada sec.
II, I î Hr”.5
Învăţătorul Ungureanu Gh Constantin a relatat verbal că descoperise la Cetate şi „un putinei6 de
pământ” pe care l-a păstrat la şcoală mult timp, dar, cu amărăciune spunea că, i-a fost luat de către unul din
mai marii fostului raion Gilort şi nu ştie ce destinaţie i s-a dat.
Cea mai apropiată așezare dacică față de Piscul Cetății de la Țicleni este cea de la Socu din comuna
Bărbătești. Dar să vedem constatările făcute de către D-l Prof. Dr. Gheorghe Calotoiu, cu prilejul cercetărilor
făcute la Socu: ” Dacii, cunoscând tradiţia înaintaşilor lor, alegeau pentru amplasarea aşezărilor
terasele apelor şi boturile de deal apărate natural pe cel puţin două laturi, constituind aşezări de tip
rural, pe suprafeţele mari, sau centre aglomerate fortificate, pe suprafeţe restrânse datorită formelor
de relief. Pe raza comunei Bărbăteşti, în satul Socu, se află aşezarea dacică pe dreapta râului Gilort, la
poalele dealului Cioaca Boia.
Vase de lut descoperite la aşezarea Socu, Bărbăteşti
Aşezarea de la Socu-Bărbăteşti se încadrează în categoria celor rurale, deschise şi fortificate. În spatele

acestei aşezări se ridică, semeţ, dealul Cioaca Boia, care era folosit de populaţia aşezării pentru refugiu şi
apărare. Materialele arheologice descoperite, din punct de vedere cronologic, se datează în secolele I î. Hr. –
I d. Hr. În ceea ce priveşte tipul de locuinţe, s-a putut constata că în aşezarea de la Socu-Bărbăteşti au existat
locuinţe de suprafaţă şi locuinţe de tip bordei. Pereţii locuinţelor erau construiţi din stâlpi de împletitură din
nuiele lipite cu pământ, iar în partea superioară erau limitaţi de grinzi fasonate. O bucată din grinda fasonată
din partea inferioară a uneia dintre locuinţe, a fost găsită carbonizată pe latura de apus a acesteia. Lângă
peretele de apus, în exterior, au fost identificate resturile unei gropi de provizii, de pe fundul căreia s-au
recuperat boabe de mei carbonizate. În locuinţe sau în apropierea lor s-au descoperit una sau două vetre.
Locuinţele de tip bordei, spre deosebire de locuinţele de suprafaţă, se găsesc la o adâncime de 1 m de
la nivelul actual al solului şi sunt mai mici ca suprafaţă. Podina bordeiului era bine bătătorită şi avea culoarea
castaniu-negricioasă. În interiorul unui bordei a fost descoperită o vatră de foc cu multe fragmente ceramice,
care proveneau de la vase diferite.
5
. Dr. Gh Calotoiu, „Descoperiri arhelologice de epocă geto-dacică în Gorj”, Gorjeanul nr. 4344 din 15 febr.2006, pag.
2 şi 5.
6
Putineiul servea la depozitrea şi prelucrarea empirică a laptelui.
Atelierul făurarului
În aşezarea dacică de la Socu-Bărbăteşti s-a descoperit un atelier de făurar cu dimensiuni de 6,40×5,65
m. Acest atelier de fierar se compunea din două vetre mari de tip platformă. Vatra din centru avea o formă
rotundă. Pe marginea vetrei au fost găsiţi bolovani mari de râu. Pe această vatră au fost trei creuzete cu urme
puternice de ardere, unele vitrifiate şi multă cenuşă.
La 1,30 m de prima vatră-platformă, în direcţia sud s-a descoperit o altă platformă de vatră ovală de
1,60×1,45 m cu o grosime de 14 cm. Pe aceasta, în partea de nord, pe o suprafaţă de 60×85 cm s-au găsit
suprafeţe, lise, suprapuse, în număr de 12. În partea de sud-vest s-a descoperit multă lipitură arsă, trei pietre
mari de râu şi două bucăţi de zgură. Sub această suprafaţă ovală s-au descoperit fragmente de fructieră, buze
de vase, vase miniaturale şi multă cenuşă. Între cele două suprafeţe ovale s-a descoperit un tirant (coridor) în
lungime de 0,70 m şi cu o lăţime de 35 cm, care era puternic ars la roşu. În acest atelier meşterii daci au
prelucrat bronzul, dar ca şi în alte situaţii prelucrau şi uneltele din fier. Ateliere de făurărie s-au mai
descoperit la Căţelu Nou (jud. Ilfov), Poiana, la Bâtca Doamnei (judeţul Neamţ), Ocniţa (judeţul Vâlcea) şi
Răcătău (judeţul Bacău).
CeraMică dacică
Materialele arheologice descoperite în nivelul de cultură sunt bogate şi variate. Ceramica dacică de la
Socu-Bărbăteşti grupează în mai multe categorii: ceramică lucrată cu mâna, ceramică lucrată la roată din
pastă fină, ceramică dacică pictată, ceramică de import. În aceste categorii intră vasul borcan, ceaşca (căţuia),
fructierele, străchinile, castroanele, strecurători etc.
Ceramica de import este reprezentată de fragmente de amforă de provenienţă sud-dunăreană şi două
Kantharos elenistice.
Obiecte de metal şi sticlă

În aşezarea dacică de la Socu- Bărbăteşti a fost descoperit şi un brăzdar de plug, care era confecţionat
dintr- o bară masivă de fier, aplatizată, prevăzută cu o nervură mediană. Capătul opus se îngustează şi se
termină cu un cârlig pentru fixare. Brăzdare de plug asemănătoare au fost descoperite la Grădiştea
Muncelului, Poiana, Popeşti şi Şuteşti. Dintre elementele de podoabă descoperite la Socu-Bărbăteşti amintim
un fragment de brăţară lucrat din sticlă albastră, un fragment de brăţară de bronz, o mărgea de sticlă albă
aplatizată de formă dreptunghiulară, mărgele din pastă de sticlă tip ochi de păun.
Într- o locuinţă din aşezare s-a descoperit o monedă de bronz din timpul împăratului Augustus (datată
în anii 19-15 î. Hr.), o monedă de argint (o drahmă) de tip Dyrrhachium datată în sec. I. î. Hr.
Din această sumară enumerare rezultă importanţa deosebită a cercetărilor arheologice de la Socu-
Bărbăteşti, în vederea cunoaşterii relaţiilor comerciale ale dacilor cu lumea sud-dunăreană, mai exact a
cunoaşterii circulaţiei monetare din vremea lui Burebista.
Datorită bogatului material arheologic identificat în aşezarea dacică de la Socu-Bărbăteşti, cât şi cele patru
tetradrahme găsite întâmplător, sau prin cercetări sistematice, moneda de bronz de la Augustus şi cea de argint de
tip Dyrrhachium aparţinând magistrului Senon, putem considera că aşezarea de la Socu- Bărbăteşti face parte din
categoria aşezărilor dezvoltate şi cu o apreciabilă viaţă economică din zona colinară a Gorjului.” Înclin să cred că
și la așezarea dacică de la Țicleni s-a prelucrat bronzul, neexcluzând chiar fierul, ținând seama de atât pământ
roșiatic precum și cioburi multe de ceramică, existente și în prezent în acest loc, mai ales la ultima treaptă. Să ne
aducem aminte că la Baia de Aramă de mii de ani s-a exploatat cuprul, până în zilele noastre, locurile respective
fiind vizitate de către mine în mai multe rânduri, mai ales când am lucrat în Mehedinți. De la Baia de Fier se
scotea minereul de fier. Evident că dacii erau prudenți, ca locurile de prelucrare
a metalelor să fie mai discrete, necunoscute străinilor.
Personajul mitico-istoric Rama,

aryanismul vedic şi denumirea de România
Lăzărescu Eugeniu
I.Considerente generale.
Dovezile istorice, lingvistice şi etnografice atestă o serie de corespondenţe care există între cultura
europeană, mai pregnant a părţii sud-estice, şi cultura orientală, în special cultura indiană.
Factorul timp-istoric a şters din ce în ce mai mult acele elemente care dădeau această certitudine şi mai
ales direcţiile prin care s-au realizat aceste contacte, contacte care să ducă la sensurile în care aceste influenţe
s-au exercitat şi care să aibe drept efecte aceste corespondenţe.
S-au emis o serie de teorii privitoare la sensurile în care s-au realizat aceste contacte şi influenţe, modul
cum acestea s-au desfăşurat sub formele unor evenimente dinamice, în perioade istorice foarte îndepărtate, private
de atestarea lor scriptică sau, în cel mai fericit caz, sporadice. Unele dintre aceste teorii au ampreta unui
subiectivism tipic european, altele apar mai obiective, dar cu referiri la conţinuturi ce apar ca înţelese în fondul lor
dar care, de fapt fiind incriptate, nu au fost înţelese. Decriptarea lor implică, însă, nu numai cunoaşterea
conţinutului scriptic, eventual existent, cunoaşterea datelor istorice, ci mai ales transpunerea în mentalitatea
perioadei istorice respective şi asta, cu atât mai mult, cu cât culturile au un fond religios.
Tema tratează corespondenţele între două forme de culturi religioase, distanţate în timpul istoric dar
suprapuse ca spaţiu geografic, factor care a permis infuzarea uneia în cealalta, prin intermediul Memoriei
Colective, a tradiţiei poporului român.
In tratarea temei s-a luat în considerare în special perioada istorică arhaică avându-se ca argumente:
1. migraţiile de populaţii paleoeuropene către India arhaică şi invers,
2. structurile lingvistice ale limbilor europene, cu trimiteri la structura lingvistică a limbii sanskrite,
limbă consemnată ca existentă cu cel puţin 6000 de ani î.H. (Devi Mahātmyam)
3. considerarea limbii pelasge „ca limbă comună arhaică europeană, ca proto-sanskrită” (André Leroi
Gourhan, profesor în Ştiinţe Preistorice la Sorbona)
4. prezenţa de artefacte europene descoperite în orizonturile săpăturilor arheologice din perioada arhaică.
5. elementele din culturile populare sud-est europene care prezintă corespondenţe cu cele ale culturii
populare indiene actuale, cu referiri la elementele specifice perioadei arhaice.
6. conservarea, cu preponderenţă, în cultura sud-est europeană, de elemente legate de viaţa religioasă,
de concepţia cosmologică şi de obiceiurile populare cu caracter religios, cu iz arhaic, de gen şamanic [ M.
Eliade –(1)]. Caracterul dogmatic al creştinismului, influenţat din exterior de alte culturi extraeuropene, au
şters o mare parte din ele deşi în fond, în esenţa lor, ele puteau deveni, la momentul istoric respectiv, un
sprijin. O dovadă concretă este reconsiderarea la ora actuală a tehnicilor orientale de tip yoga în practicile
isihastice, practici care de fapt, în esenţa lor, sunt identice.
7. studiile istoriografice care tratează perioada istorică arhaică care pune accentul pe arealul dacic, pe
aspectele metafizice (concepţii, credinţe, mituri, semiologie şi semantica ei). Este de remarcat existenţa
„lestului” mentalităţii materialiste care-i împiedică pe unii cercetători europeni în elucidarea de fond a
problematicilor cu substrat religios.
II. Personajul mitico-istoric Rāma în contextul migraţiei aryene. Denumirea de România, ipoteze
privind formă originară a denumirii.
Istoriografia europeană ca şi cea indiană, oficială, sunt de acord că personajul istoric care a iniţiat şi
condus migraţia aryană în spre India, a fost Rāma. In privinţa locului de plecare, oficialităţile indiane nu
admit o altă teză decât aceea prin care acest loc este teritoriul actual indian sau, în cel mai rău caz , în zone
apropiate. In plus, pe baza unor considerente de ordin mitologic, dar fără baze şi argumentări stiinţifice, au
stabilit că locul de naştere şi domnie a lui Rāma ca personaj mitic sau istoric, a fost Ayodhya, în India. As
tfel epopeea mitico-istorică Rāmayana a fost recordată ca aparţinând exclusiv istoriei Indiei. In mitologie şi
în istorie, însă, au existat mai multe personaje cu acest nume, cu atât mai mult cu cât termenul „rāma” este
unul generic, utilizat curent ca nume şi la ora actuală în India.
Analizând din punct de vedere etimologic şi mitico-istoric, termenul de „rāma”:
-dicţionarul sanskrit englez îl menţionează ca „râm-á, în sensul de „culoare închisă, negru (înVede),
plăcut, fermecător, iubitor, desfătător (रम). (2-pg. 254). Dicţionarul semnalează menţionarea în Vede a doi
Rama:
-Mārgaveya şiAupatasvini
Nota. In versiunea engleză sunetul „â” se citeşte „a” lung.
In mod similar , în scripturi, la nivel mitologic, sunt menţionaţi:
1. Rāma Gāmadagnya (sau Bhārgava, acelaşi cu Parasu-rāma)
2. Bala-rāma (sau Halāyudha), frate mai mare a lui Krişna
3. Rāma Rāghava sau Dāsarathi), acelaşi cu Rāmachandra sau Sita-Rāma ( erou al Rāmayanei, nume
frecvent, după ultima variantă a limbii sanskrite post-vedice) (2-pg. 254)
-dicţionarul sanskrit francez menţionează termenul „rama”, acesta însemnând „agreabil, fermecător,
iubit). (रम) (3-pg. 534). Acelaşi dicţionar menţionează şi denumirea de „ráma” (3-pg. 539) (राम), cu înţelesul
de „agreabil, fermecător”, atribuite lui:
1. Paraśurama
2. Rāma¢andra (numele celui de-al doilea Rāma, fiu al lui Da¢aratha, rege din Aydhya, erou al
Rāmayanei.
Notă. In versiunea franceză , simbolul „¢” se citeşte „ci”
In ceea ce priveşte perioada istorică a desfăşurării migraţiei, poziţia oficialităţiilor indiene este
deasemenea controversată şi în opoziţie cu propriile foruri stiinţifice. In ciuda faptului ca o serie de scripturi
antice indiene (Devi Mahātmyam, Rāmayana, Legile lui Manu etc.) au o vechime mult mai mare, conform
datelor furnizate de chiar conţinutul lor incriptate în forme descifrabile numai de specialişti, ele au vechimi
mult mai mari decât acelea ale datărilor consemnate oficial, datări legate de apariţiile lor scriptice,
Este de menţionat că, conform istoriografiei indiene, conform datelor oferite de siturile arheologice din
arealul indian, cultura neolitică a apărut în jurul lui 7000 î.H., la Mehrgārh, iar civilizaţia Indusului a apărut
în jurul anului 2500 î.H. şi a dispărut în jurul lui 1900-1850 î. H. (5-pg.12)
Aceeaşi istoriografie indiană oficială specifică, conform unor surse documentare, că migraţia aryană
: -s-a produs „cel mai devreme în mil.II î.H., venind din jurul Mării Caspice”(5-pg.14).
-s-a produs „în jurul anului1500 în.H., venind din altă parte a Asiei sau a Europei”(6-pg.19).
Istoriografia vest-europeană, privitoare la migraţia aryană, specifică că „cei mai vechi aryeni cunoscuţi
au venit din nordvestul Indiei, începând din sec.XII î.H., intrând în grupuri succesive prin valea Kabulului”(8-
pg.19). Alte documentaţii vest-europene prezintă mai amplu acest proces. (7) (9-pg.484 ) (10) (11) (12) (13).
In opoziţie cu punctul de vedere al oficialităţiilor indiene şi al forurilor stiinţifice vest-europene, o
serie de cercetători astrofizicieni indieni au întreprins o serie de studii privind migraţia aryană.
Epopeea Rāmayana a fost relatată de Rişi Valmiki. Faptele descrise de Valmiki, au fost corelate de
către acesta cu datele astronomice corelate cu poziţiile relative, conjuncţiile, planetelor, la momentele
desfăşurărilor evenimentelor respective.
Unii cercetători indieni au încercat să stabilească, pe acest criteriu, plasarea în timpul istoric a
personajului Rāma. Astfel:
-cercetătorul indian Śrikanti s-a raportat la marile perioade cosmice ale mitologiei indiene (Yugas),
termenii menţionaţi de Valmiki în Rāmayana şi data propusă de cercetătorul Gurudev.(14)
-cercetătorul Naranayan s-a raportat tot la marile perioade cosmice ale mitolologiei indiene, pe surse şi
criterii calendaristice tamile, data naşterii fixând-o la 17 ianuarie 10205 î.H.iar după alte criterii
calendaristice, la 13 ianuarie 15261 î. H. (14).
-Cercetătorul Gurudev specifică, pe baza datelor astronomice furnizate de Valmiki în Ramayana legate
de evenimentele relatate de această epopee şi prin utilizarea de către Pshkar Bhatnagar a unui software şi a
metodei Dating, s-a determinat data de naştere a lui Rāma aceasta fiind de la 10 ianuarie 5114 î. H. El
menţionează că metoda de cercetare Dating este valabilă, indiferent de calendarele utilizate, iulian sau
gregorian. sau oricare altul, soluţionarea făcându-se prin mijloace pur astronomice (14).
Gurudev specifică că „Guvernul Indiei, din raţiuni politice (eurofobe) precum şi Arheological Society Of
India (A.S.I.), „oscilează privind variantele Ramrethu şi Rāmayana, fără o cercetare corespunzătoare”(14).
Gurudev mai specifică, pe baza documentării privind situaţia siturilor arheologice din India, că „
pentru a găsi dovezi arheologice de peste 7000 de ani, în condiţiile geologice stratigrafice specifice unui
anume sit, în speţă în cazul Ayodhya, este necesar a se escava 60 de metri. A.S.I. a săpat doar 5 metri (14).
Utilizând aceiaşi metodă Dating, Gurudev relatează că s-au mai stabilit data naşterii personajului
istoric Krişna la anul 3512 î.H. şi a declanşării războiului Mahābharata la data de 3067 î. H..(14).
In concluzie toate cercetările făcute la nivel ştiinţific de către cercetătorii indieni datează perioada lui
Rāma şi a migraţiei aryene mult înainte decât cea mai timpurie datare a istoriografiei oficiale indiene şi vest-
europeane.
In privinţa locului de începere a migraţiei aryene, se fac următoarele considerente:
Urmărind itinerarul care uneşte Europa cu India, acesta conţine elemente ale culturii vedico-
brahmanice, de la cele primare vedice la cele post-vedice emanate din reforma brahmanică de la 3200 î. H.
(lingvistice, etnografice, toponimice, hidronimice, omonimice etc), aproape într-un lanţ neîntrerupt de date.
La extremitatea estică, acesta se opreşte în Europa.
Cele mai multe date se găsesc în zona carpato-dunăreană iar maximum de date se găsesc în arealul
locuit de etnicii români. Un loc aparte în dicţionarele sanskrite îl ocupă termenul care face trimitere la
denumirea ţării noastre.
Dicţionarul sanskrit englez (2) menţionează termenul de „râmanīa- ka”care însemnă „loc plin de
iubire, loc plin de frumuseţe” (2-pg. 254) (रामनीयक) . Sufixul „ka”(2-pg. 60) ( क), precedat de „ya”
semnifică „oricine, orice, oricare”şi este un epitet al lui Brahmān sau al lui Prājāpati, zeul suprem vedic din
care au emanat ceilalţi zei vedici. In ansamblu termenul se traduce.prin „locul plin de iubire şi frumuseţe, loc
al lui Prājāpati, alui Brahmān”.
Dicţionarul sanskrit francez (3) menţionează termenul de „râmaṇiya- ka” care înseamnă „loc amiabil,
fermecător” (3-pg. 539) (रामनीयक). Sufixul „ka” (3-pg. 132) (क) (semnifică „un obiect material sau spiritual
plin de dinamism, elementele constituitive ale lumii fizice, Lumina, Etherul, Aerul, Apa, Focul, Pământul.
La nivel mistic reprezintă pe Brahmā, Vişnu, Kāma, Agni” (3-pg. 132)
A. Privitor la denumirea de ROMÂNIA, există o ipoteză privind forma primară a denumirii,
Rāmanaya, formă semnalată de către un profesor universitar din Dacca-Bangladesh, cu ocazia unei
conferinţe legate de cultura indiană ţinută la Bucureşti, după cel de-al doilea război mondial.
O formă de interpretare a unui termen este şi aceea utilizând metoda analizei rădăcinilor de cuvânt,
componente ale termenului analizat, limba sanskrită fiind o limbă sintetică.
Nota. Forma de „Rāmanaya” este acceptabilă întrucât istoriografia consemnează existenţa, în perioada
arhaică, a două triburi din zona balcanică, Ramanii şi Rukmanii care au migrat în peninsula italică, în
perioada când locul viitoarei Rome era încă un ţinut primitiv, cu locuinţe lacustre (16).
Astfel:
1.-„Rāma-numele conducătorului aryenilor.
2. „na”este rădăcina de cuvânt a cuvântului P.I.E. *g’(ă)năti- a naşte (4-pg. 563) şi a cuvântului
*g’(ă)năsko (36-Vol. I.-pg.598). In sanskrită „jatah”-„născut” provine din g(ă)nătos.
3. --„ya”
–a. în versiunea engleză (2) înseamnă „acela care” (2-pg. 237) (य) –Este tulpina de cuvânt utilizată
pentru a da un sens neprecizat („ unul care s-a ...) Este adăugat pentru a emfaza subiectul.
-b. În versiunea franceză (3) înseamnă „unire, renumit, cel care meditează pios” (în forma „yá”) (3-pg.
520) (य).
B. In forma ipotetică a denumirii „Rāmaniya”, prin utilizarea metodei de analiză a rădăcinilor de
cuvânt ale părţilor componente ale termenului analizat, au rezultat următoarele:
-1. Rāma-denumirea conducătorului aryenilor.
-2. –„ni”
-a. Conform dicţionarului englez (2), în versiunea engleză, acesta este redat sub forma de „ni” (नी) şi de
„náya” (नय) (2-pg.146), tradus prin „conducător, loc care îndeplineşte anumite condiţii sau o stare, conduce
ceva dintr-un loc în altul, aduce cu sine (lead away).
-b.Conform dicţionarului francez (3), în versiunea franceză, aceasta este redat sub forma „ni” (ि त) (3-
pg.300) şi este interpretat prin termenul de „exercitare a unei acţiuni de sus în jos”.
Făcându-se o sinteza a semanticelor comune ale versiunilor prezentate, au rezultat următoarele:
A. In acceptul de „Rāmanaya”:
a. în versiunea engleză (2), termenul se traduce prin „locul unde Rāma, unul (acela) care s-a născut
chiar în acel loc”.
Notă. În România foarte multe localităţi, terminaţia denumirilor lor, prin termenul „-ia”exprimă ca
desemnând o locaţie.
b. în versiunea franceză (3), termenul se traduce prin „Rāma cel renumit ca unificator şi ca persoană
care meditează pios (în acest loc).
B. In acceptul de „Rāmaniya”:
a. în versiunea engleză (2), termenul se traduce prin „ conducătorul Rāma care (chiar acesta) poate
duce cu sine, dintr-un loc în altul „ceva.”
b. în versiunea franceză (3), termenul se traduce prin „persoana Rāma, persoană renumită prin calităţile sale
de unificator şi de om religios, persoană care acţionează ca un conducător autoritar al unei mulţimi”
Denumirile analizate, luate în ansamblu, privite prin prisma celor două versiuni, engleză şi franceză,
coroborând şi sintetizând datele furnizate de acestea, au rezultat următoarele:
1. Personajul mitico-istoric Rāma s-a născut în arealul carpato-dunărean.
2. Denumirea actuală de România reprezintă o reactualizare a străvechii denumiri vedice a arealului,
denumire implementată în Memoria Colectivă a poporului român, denumire şi derivate ale ei care, periodic,
au izbucnit din subliminalul etniei române în momentele de răscruce ale istoriei, reimpulsionând ascenderea
sentimentului unităţii şi apartenenţei la acest areal din arhaic şi pânâ astăzi.
3. Personajul mitico-istoric Rāma este caracterizat ca:
-conducător, renumit, unificator, religios, autoritar, care coordonează o mulţime de oameni, o persoană
care iniţiază, conduce şi antrenează o masă de oameni printr-o dirijare a deplasării acesteia, într-o direcţie
anume, spre un loc anume.(Este cazul migraţiei aryene conduse de Rāma, ca urmare al impactului negativ
asupra socetăţii de către matriarhat.)
In concluzie:
1. din punct de vedere lingvistic, limba română, dintre toate limbiile europene, ea este cea mai
apropiată de limba sanskrită, limba civilizaţiei vedico-brahmanice.
2. din punct de vedere etnografic, arealul carpato-dunărean a conservat foarte multe elemente care
aparţin culturii vedico-brahmanice, în special cele legate de cultul religios. Este de menţionat, ca o
caracteristică, că elementele aparţinând culturii vedice primare s-au conservat la nivelul obiceiurilor
populare, în tradiţiile populare, iar cele aparţinând culturii post-vedice, vedānta, mai ales în concepţia
religioasă şi în emanarea ei în normele psiho-morale.
Viabilitatea acestor norme în funcţionarea armonică a ansamblului socetăţii a creat puntea de legătură
cu principiile creştinismului, creştinism guvernat de aceleaşi legi ale armoniei sociale, factori care au dus la
adoptarea creştinismului de către populaţia dacă şi proto-română, nu impusă de sus în jos, ci făcând-se de jos
în sus.
BIBLIOGRAFIE.
1. Istoria credinţelor şi ideilor religioase-M.Eliade- Ed.Stiinţifică şi enciclopedică-1981
2. A Practical Sanskrit Dictionary-A.A. Donell –Master Publisher- New Delhi-1924
3. Dictionaire Sanskrit- Français- E.Burnouf et L Leupol-Maisonneuve Paris 1865
4.Dicţionar etimologic pe baza cercetărilor de indoeuropenistică- M. Vinereanu- Ed. Alcor 2008
5. India Clasică-Amina Okada şi Therry Zéphir- Ed.Univers-2007
6. Dharma hindusă-Dr. Nawal Prinja-Ed. Bibliotheca-Târgovişte-2002
7. Research And Progress- R.von Heine-Goldern-1938
8. Les Religiones d’Inde- Jan Gonda-Ed.Payot Paris -1979
10. Geschichte Asiens (Weltgeschichte in Einzeldarstellungen)- E. Waldschmidt-Munchen-1950

11. L’Inde classique-Renou et Filiozat-Ed. Payot-Paris-1949
12. An Advanced History Of India-R. C. Mogumdar, H.C. Raychaudhuri, K. Datta-Londra-1948
13. La civilation de l’Inde ancienne-Paris 1950
14. Internet- http://hitxp.wordpress.com/2007/08/16/birthday-date-of-rama/ „ Birth Date Of Rama”-
Art Of Cerebrating Life Gy Gurudev-2005-2008.
15. Indogermanisches Etymologische Wortbuch-A Walde-Bern, Munchen, Paris -1959
16. Da.ksa-God’s Country-N.Miulescu-Centre Of European Historical Reaserch-J. C. Dragan-Venice.
Mitul cabirilor, Miorița și unele colinde

Marius Fincă
Asupra baladei Miorița s-au aplecat mulți specialiști încă de la publicarea ei de către Vasile
Alecsandri. În cvasi majoritate, exegeții s- au limitat la o analiză sterilă și superficială, strict epică a faptelor,
fără a înțelege străvechimea și profunzimea ei, refuzând țăranului român de azi și de demult orice gândire
abstractă și metafizică, cramponându-se în amănunte lipsite de importanță. Unii chiar vor să o elimine din
materia școlară, ca nu care cumva să se mai cerceteze rădăcinile noastre.
Am remarcat două studii importante. Este vorba, în primul rând, despre cartea lui Victor Ravini, Miorița:
Izvorul nemuririi, în care autorul spune că a studiat 973 variante ale poemului. În al doilea rând, este vorba despre
poemul Miorița, al pasionatului și pătimașului cercetătorul al străvechimii noastre, Constantin Olariu Arimin.
Ambii autori au sesizat vechimea multi-milenară a poemului, ce datează din vremea neoliticului matriarhal, dacă
nu chiar mai de demult. La acestea am adăugat și câteva concluzii din teza de doctorat intitulată Cultul Cabirilor
în Dacia (Ed. Seculum I.O., București, 2005, p. 135-137), a regretatului profesor universitar Teohari Antonescu,
plecat prea devreme din lumea aceasta, la nici 44 de ani, în 1910.
În lucrarea de față, pornind de la unele constatări pertinente ale celor trei autori mai sus amintiți, vom
încerca să aducem câteva elemente noi privind vechimea, originea carpatică, „mioritică”, a poemului,
răspândirea lui în zonele în care s-au deplasat strămoșii noștri, precum și semnificațiile sale fundamentale,
care s-au transmis peste veacuri și milenii până în zilele noastre, prin diferitele variante ale Mioriței sau prin
colindele populare ce se cântau până nu demult în satele noastre, dovedind fără tăgadă caracterul lor religios.
Nimeni nu ar îndrăzni să se ducă la cineva acasă, de Sfintele Sărbători, să-i amintească gazdei, alături de
niște urări de sănătate și prosperitate, crima înfăptuită de doi frați sau fârtați asupra unui al treilea, de obicei
cel mai tânăr, invidioși pe averea și ținuta lui morală. Mai mult, întro variantă găsită de cercetătorul Victor
Ravini, cei „Tri păcurari [mergeau] trâmgițând”, (adică sunau din trâmbițe), ori ce criminali merg pe la
casele oamenilor să-i anunțe că ei au ucis pe unul de-al lor, doar așa din invidie?!
Cele mai vechi dovezi scrise ale acestui cult se regăsesc păstrate în mitologia emeș (sumeriană), întro
poveste intitulată Moartea păstorului Dumuzi, în care aflăm multe elemente comune cu unele variante ale
Mioriței. Păstorul cel bun și milostiv are un vis în care este avertizat de mioarele sale despre intenția unor
dușmani de a-l ucide. În cele mai multe versiuni ale mitului apare un personaj feminin, soția sa, Inanna, zeița
Cerului sau Sfânta Lună, cea care -l plânge la moarte. La fel ca și în Miorița, are loc o căsătorie mistică între
regele păstor și Doamna Cerurilor sau a Raiului, o altă formă de transpunere a ciclului viață- moarte-
renaștere. În fapt, „nunta spirituală este cel mai înalt stadiu de experiență mistică. Iubirea dintre suflet și
divinitate duce la aceea că misticul simte cum divinitatea îl umple și îl ridică afară din sine și în divinitate,
printr-o logodnă sau nuntă spirituală” (Gills, cf. Ravini p. 284). În textele religioase emeș se spune că
Inanna readuce păstorul la viață pentru binele neamului omenesc.
Și în scrierile trismegiste apare un păstor, Poimandres, cu atribute asemănătoare cu Dumuzi, dar și cu
Mitra sau Moș Crăciun, care era starostele păstorilor, dovedind originea comună a tuturor acestor mituri. (C.
Olariu-Arimin, Miorița).
Istoricul bisericesc Eusebiu din Cezareea (sec. IV) în Preparatio evanghelica (I,9), preluând un citat din
Philon din Byblos (64-141 d.Hr), scrie: „Și Cronos – Amon – mergând în ținutul dinspre miazăzi, a dat întregul
Egipt zeului Taaut, pentru a fi egalul lui în toate. Toate lucrurile acestea au fost consemnate pentru prima oară
de cei Șapte Fii ai lui Sedek, cabirii împreună cu cel de-al optulea frate al lor, Asclepios, după porunca zeului
Taaut”. Și Diodor în Biblioteca istorică (Cartea I, LV și II, XLIII), vorbește despre aceeași migrație: „...au supus
nenumărate ținuturi dincolo de Tanais (Don) până în Tracia. După ce și-au îndreptat armele în cealaltă parte și -
au întins domnia până în Egipt, la Nil”. Aceste mărturii peste timp descriu o realitate foarte veche privind o
migrație în Egipt dinspre nord, adică din ținuturile ariminilor/geților carpatici, demonstrată și de dovezile
arheologice, ceea ce explică ideile teologice și teosofice comune (C. Olariu-Arimin).
De remarcat că, atât în miturile lui Dumuzi cât și în cel al lui Poimandres, personajele principale sunt
păstori, la fel ca în Miorița noastră, încă o dovadă a originii lor comune în spațiul nostru getic, de unde au
plecat grupuri de strămoși de-ai noștri către toate cele patru zări, în diferite perioade de timp, începând cu
mileniile V-IV î.Hr., precum și faptul că aceasta este forma originală din care au derivat celelalte variante,
legate de cultul Cabirilor, al lui Orfeu sau al lui Mitra, adaptate după gustul și înțelegerea popoarelor ce le-au
adoptat. Aici își are originea mitul lui Dionisos Zagreus, cel ucis de frații săi, titanii și cel al lui Orfeu, căruia
după ce a fost ucis i s-a tăiat capul, la fel ca multor domnitori români din evul mediu, în frunte cu Ștefan cel
Mare și Sfânt.
Există o analogie evidentă între „măicuța bătrână cu brâul de lână”, care-și plânge fiul ucis și Isis,
care-l plânge pe Osiris, Astarte, care-l plânge pe Adonis (sau Thamuz la frigieni), Cybela pe Atys, Inanna pe
Dumuzi, Hercate și Artemis, etc. De aici se deduce vechimea acestui cult, care deja în mileniul al doilea î.Hr.
era răspândit în toată lumea cunoscută pe atunci, având deja variante diferite.
Despre cultul cabirilor, numiți în antichitatea clasică elenă și romană și coribanți, dioscuri, dactili,
telcini sau curați, avem câteva mărturii ce ne ajută în înțelegerea misterelor acestui cult, dar și a răspândirii
sale, practic în toată lumea veche din Europa, Asia de vest și Africa nord-sahariană.
Cea mai veche mențiune cunoscută despre cabiri se află în drama lui Eschil, Kebeiros, în legătură cu
argonauții în insula Lemnos. Argonauții le- au promis cabirilor vin de-al lor din belșug. Aici cabirii, din
păstori au devenit zei protectori ai agricultorilor, având putere asupra a tot ce ajută la bunăstarea locuitorilor,
cu precădere a viticultorilor. De asemenea și roadele pământului erau aduse ca jertfă lui Zeus, Apollo și
Cabirilor. (Myrsilius, Dionysius, I, 23).
Uneori cabirii erau asimilați dioscurilor, iar ca fii ai lui Vulcan erau maeștri metalurgi, alteori sunt
protectori ai navigatorilor, cum îi găsim și în Faptele Apostolilor (28.11), de pildă. Ei erau priviți de cele mai
multe ori ca stăpâni ai vieții și ai morții.
Firmicius (sec. IV) scrie: „În cultul coribanților, paricidul era onorat; căci un frate fu ucis de cei doi frați
ai săi și, de teamă ca nu cumva vreun semn oarecare să destăinuiască omorul comis, ucigașii consacrară jertfa la
poalele muntelui Olimp. Pe acest coribant, macedonenii îl adoră cu patimă nebună. Acesta este cabirul sângeros,
căruia thesalonicienii odinioară se rugau cu mâinile sângerânde” (Iulii Firmici Materni, De errore profanarum
religionum, p. 15), lucru confirmat și de istoricul Lactanțiu (250-320 d.Hr.): „Macedonenii adorau, cu o venerație
adâncă numai un cabir” (Lactanțiu, Institutiones Divinae, I, 15, 8).
La fel și Clement din Alexandria (cca 115 – cca 215): „De voiești să te inițiezi în misterele coribanților,
află că aceștia au ucis pe cel de-al treilea lor frate, au înfășurat capul mortului întrun zăbranic de purpur, după
ce l -au pus pe un scut de aramă, înconjurându-l, îl îngropară. Și preoții lor, Anactoteleștii, numind pe coribanți
cabiri, numesc și misterul cabiric” (Clement Alexandrinul, Protepticus, 20.16). Amobius, la rândul său, relatează
(Adv. Nat. V, 19): „Să dăm uitării cultul coribanților, în care se transmite acest mister ca sfânt: un frate
măcelărit de frații săi”. Este vorba despre un mister sfânt, deci despre un act cultic și nu despre o crimă oarecare.
Hesychius întărește faptul că este vorba despre un act pur religios, a cărui semnificație încercăm să o descifrăm:
„Koies, preotul cabirilor, acel care purifică omorul; alții scriu Koes”.
Un alt autor, care semna cu pseudonimul Orfeu, ne transmite: „Curent nocturn, coribant care
rătăcește singur, coribant sângerând, sfâșiat de cei doi frați ai săi” (Pseudo-Orfeu, Hymm, XXXIX).
Pausanias (sec. II d. Hr.) spune că în Briasiae, în vestul Laconiei, se găseau trei statui cu „pileus” pe
cap, despre care nu era sigur dacă erau ale unor dioscuri sau coribanți. La fel Castor și Pollux, sunt
reprezentați cu pileus pe cap.
Un cult asemănător cu al cabirilor și al lui Orfeu găsim și în India la vedici, unde Așvinii, medici și
vindecători, erau stăpâni peste Bolta Cerească, Pământ și Ocean: „Capul jertfei este tăiat; zeii ziseră așvinilor:
«Voi sunteți medici; puneți la loc capul jertfei»” (Taittiriya Sanhita, VI, 46, 1). Tot așa îi găsim pe cei doi frați
dioscuri sau cabiri de pe icoanele cabirice, în care unul ține făclia în jos, iar altul o îndreaptă în sus, simbolizând
stăpânirea peste lumea subpământeană, respectiv cerească, asupra morții și reînvierii. (Th. Antonescu, op. cit, p.
139-140). La fel ca în mitul lui Orfeu, coribantului sacrificat i se taie capul spre o renaștere miraculoasă.
Dar, cu siguranță, cele mai cunoscute mărturii sunt cele ale anticilor despre formele acestui cult din insula
Samothrace: „Eetion este numele propriu al al aceluia despre care se spune că instituise cel dintâi în Samothrace,
misterele celebrate în onoarea Rheii” (Clement din Alex. Protrept., p 12). Se vede vechimea! Sau: „Preoții care
prezidează misterele coribanților, preoți numiți anactoelestes, de către aceia care au grijă să-i denumească, mai
adaugă încă o minune la nenorocita întâmplare, oprind să fie pusă pe masă planta țelina; căci cred cu adevărat
că din sângele ce cursese din trupul coribantului ucis a ieșia această plantă... și fiindcă numesc pe coribanți
cabiri, ei dau de asemenea și misterelor numele de cabirice” (Clem. II, p. 16). O altă mărturie: „Se spune că
Ulyse, inițiat în Samothrace, s-a slujit de o bentiță drept cingătoare și el scapă de valurile mării, după ce-și puse
bentița sa pe pântece.” (Apolloniu din Rhodos, Argonautica, I, 917).
Conform spuselor lui Pherecides din Syros (secolul VI î.Hr.), părinții celor nouă coribanți erau Rhytia
și Apollo, ce locuiau în Samothrace și al celor trei cabiri, ce erau venerați și în Lemnos, Imbros și Troada. Ei
erau adepți ai cultului solar, pe care îl regăsim peste veacuri și în mitraism. Zeul Mitra, numit și Sol
Invinctus, adică Soarele Nemuritor, era în Imperiul Roman cultul oficial al împăraților, timp de două secole,
de la sfârșitul secolului al doilea până spre sfârșitul secolului al IV-lea.
Ciobănașul nostru din cea mai populară versiune a Mioriței urma să fie ucis „la apus de soare”,
probabil o reminiscență a cultului soarelui, care îl va încălzi în timpul ritualului (Ravini, p. 153). Mitra, ca
divinitate solară, (asemenea cabirilor, dealtfel) împreună cu Mama Pământească (regăsită în alte culte sub
numele de Gaia, Reia, Cybela, Inanna, etc.) cârmuiesc viața universală, iar moartea nu este decât o distrugere
temporară, necesară unei noi renașteri.
Herodot spune: „Atenienii au primit Hermesul falic de la Pelasgi, iar cei ce sunt inițiați în misterele
cabirilor vor înțelege ce spun; pentru Pelasgii ce locuiau mai demult în Samothrace și de la ei Samothracii
au preluat orgiile”. Din păcate, Herodot nu ne spune în ce constau aceste mistere, dar este clar că în vremea
lui era o formă denaturată a cultului, influențat de cultul falic al lui Hephaistos, așa cum îl găsim și în Italia și
alte zone ale Mediteranei. Dar samothracii au o legendă sacră despre Hermes [asimilat lui Thoth al
egiptenilor, n.n.], care este explicată în misterele lor, așa cum reiese și din spusele lui Cicero (Despre natura
zeilor, III, 22), cum că Hermes era fiul lui Coelus și al Diei, și Persephona dorea să-l îmbrățișeze.
Răspândirea cultului s-a produs și în Italia, așa cum ne mărturisește Clement din Alexandria: „Cabirii
au omorât, de asemeni, pe fratele lor; însă de astă dată ei puseră întro cistă falusul lui Dionisos în loc de
capul acestuia. Neguțători de o nouă specie, ei duseră în Tyrrhenia [Italia, la nord de Roma, n.n.] această
marfă prețioasă și acolo acești fugari deschiseră o nouă școală respectabilă de religiune, învățând pe
tyrrhenieni să adore un falus întrun coș” (Clem. II, p. 16) . Iar romanii, ca urmași ai troienilor, îi asimilau pe
paneți cabirilor, al căror cult a fost prima dată organizat de Dardanus în insula Samothrace.
Și la vechii germani s-a păstrat acest mit ancestral, unde Hoedur cel puternic ucisese cu o rămurică de
vâsc pe blândul și strălucitul său frate, Baldur (Anton. p. 195). Și în insulele britanice, cum clar ne spune
Strabon, se păstra un cult cu același ritual ca în Samothrace. (Strabon, Geogr. 1, IV, 4).
Mai mult, la celții din Irlanda, o serie de divinități purtau denumirea generală de Cabur, la fel ca și
numele de stea. De remarcat este faptul că și la fenicieni, zeița Astarte (Afrodita) purta epitetele de cabar sau
cabor.
Mitul cabirilor, plecat din Geția odată cu roirea popoarelor ariene, deși amestecat cu diferite alte
concepte ale populațiilor peste care s-au dus aceștia, a păstrat fie în mod explicit, fie în mod ascuns ideea
morții și reînvierii unui cabir, adică a mântuirii prin sacrificiu. La fel la vechii greci, cabirul ucis era readus la
viață cu ajutorul lui Hermes, la fel cum erau readuși la viață Hiram, Osiris sau Iisus.
Esența mitului cabiric este moartea și învierea zeului. Încercând a reconstitui mitul cabiric, putem
concluziona că doi (sau mai mulți) frați, geloși pe un al treilea, mai tânăr, l-au ucis și i-au tăiat capul. Mama
lor, zeița Geea, Cybela, asimilată cu „măicuța bătrână cu brâul de lână”, caută cu îndârjire să-și găsească fiul
dispărut. Întro variantă a baladei, mama ciobănașului apare ca o regină ce deținea o armată puternică, o
dovadă clară a originii mitului din perioada matriarhatului: „Și ti întâlni cu o oaste grea/ Ti întâlni cu mama
mea.” Fiul se ascunde fie precum peștele la fundul apelor, fie în lumea subpământeană, a celor dispăruți,
unde participă la o cină mistică, unde își invită și frații săi, condiție necesară a renașterii. Asemenea soarelui
la apus, care se retrage pentru a-și reîmprospăta forțele și care revine, întărit, a doua zi, pentru ca să bucure și
să înveselească natura- mamă ce -i plângea lipsa. Tot soarele, după ce se retrage în anotimpul rece își
recapătă vigoarea primăvara. Tot la fel și sufletul omului, întinat, umilit de păcatele și patimile omului, își
recată treptat virtutea și curățenia, prin pătrunderea din ce în ce mai adâncă în secretele naturii, revelate,
explicate și dogmatizate în misterele religiei cabirice. (Anton. p. 215-216).
Numai când cabirul este trimis în lumea subterană (reprezentat prin personajul călcat de picioarele
cailor) sau subacvatică (în variante mai noi ale cultului, peștele a luat locul simbolic de jertfă pe tripod sau
altar) revine la viață, se împlinește misterul mântuirii omenirii.
Același lucru se petrece și cu soarele, care „moare” în fiecare seară și „renaște” a doua zi, acel
fenomen veșnic și tainic al dispariției și apariției continue a focului divin – soarele, așa cum îl regăsim în
forma mitraismului din Imperiul Roman, cu zeul său Mitra – Sol Invictus (secolele III-IV).
Ideea aceasta a morții premature, a unui june, de regulă cel mai bun, sacrificat „după Lege” de frații
sau confrații săi, jelit de o femeie care-l iubește, de obicei mama, mai rar iubita sau soția, dispărut un timp și
revenit, mai puternic și cu o splendoare cerească și mai mare, spre bucuria și mântuirea neamului omenesc,
este specifică neamului nostru geto-trac și își are originea pe plaiurile noastre „mioritice”, având o
continuitate uimitoare, străbătând mileniile, până aproape de zilele noastre (Anton., p. 135-137). Numărul
cabirilor variază, 2, 3, 4 sau mai mulți, la fel ca și în unele variante ale Mioriței, fapt ce demonstrează că
acesta era un lucru secundar.
În concluzie, la reconstituirea mitului cabiric avem ca personaje esențiale trei bărbați și o femeie și mai
multe faze: uciderea pe pământ a unuia dintre ei de către ceilalți doi și jeluirea mamei, apoi întrunirea în
lumea morților a celor trei la o cină mistică care determină reînvierea, iar ulterior are loc simbolica jertfire a
unui pește pe un tripod ce reprezenta pe cabirul sacrificat. În unele variante avem ca jertfă taurul (la Parța, în
mitraism, etc.), sau berbecul – coiful getic de la Poiana Coțofenești. Neam de păstori, mioriticii carpatini își
venerau animalele, pentru că ele, prin darurile lor, i-au scos din necazurile și urgiile timpului. Uciderea
taurului de către Mitra, pe o pajiște de munte, împreună cu câinele care-l însoțea, amintește de legenda
întemeierii Moldovei, în care prințul Dragoș ucide ritualic bourul ajutat de cățeaua Molda (C. Olariu Arimin,
Adevăruri ascunse, Iași 2016, vol. II, p. 571).
Moartea și reînvierea cabirului țin de mistere (taină cum este numită în creștinism), revelate doar
inițiaților, care trebuiau să le păstreze cu sfințenie, fără să le divulge.
Nu putem să trecem cu vederea unele asemănări ale cultului cabiric, ulterior al celui mitraic, cu
credința creștină. De remarcat că cei doi frați gemeni, la fel ca și călăreții cabiri de pe „icoanele” noastre
dacice, au figurat pe sarcofagele creștine ale primelor secole de după Hristos, simbolizând sub această formă
reînvierea și nemurirea sufletelor. (Edmund Le Blant, Sarcophage chrétien d’Arles, cf. Anton. p. 143).
Aceste mistere erau cunoscute preoților din primele veacuri creștine, pentru că esența este aceeași: este
nevoie de jertfa supremă a celui mai bun, în cazul creștinismului al Însuși Fiului lui Dumnezeu, pentru
salvarea și mântuirea omenirii. „Părinții bisericii creștine s- au arătat ceva mai puțin discreți; dar, sau ei nu
erau pe deplin instruiți în arcanele misterelor păgâne, sau că ei disprețuiau de a le descrie cu de-amănuntul,
sau poate chiar că se temeau de a constata, la cele cabirice în particular, o prea mare analogie cu dogma
noii lor religiuni, ei nu ne-au lăsat decât câteva crâmpeie din legenda venerată în cultul cabirilor.” (Anton.
p. 214). Avem desigur și mărturiile câtorva dintre scriitorii din primul și cel de-al doilea secol al noii ere
despre influențele și chiar originea creștinismului la „barbarii din nordul Istrului”. Unul dintre ei este Celsus,
filozof grec, de la care s -au pătrat câteva pasaje din lucrarea Discursul adevărat, în scrierea lui Origene,
Contra Celsus. El îi acuză pe iudeo-creștini că au preluat multe de la geți. Afirmă, printre altele: „Religia lui
Zalmoxe pe care o practică neamul geţilor este religia creştină”. Sau: „Apoi, fiindcă cinstim pe cel prins și
mort, cum spune Celsus, el crede «că noi am făcut l a fel ca geții care cinstesc pe Zamolxis...»”. Meliton din
Sardes afirmă și el: „Geții înainte de anul 150 erau creștinizați” (Costel Eugen Popescu, Dacia creștină,
Dacia Magazin nr. 93 din 2013). El mai spune că geții erau singurul neam creștin, integral creștin din
vremurile acelea, de fapt primul neam creștin din lume și că „filozofia creștină a venit de la barbari”, adică
de la geții din nordul Dunării, încă de pe vremea lui Octavian Augustus (decedat în anul 14 d.Hr.). Iustin
Martirul, de la care s- au păstrat 2 lucrări, Apologia şi Dialogul cu iudei, spune și el că „sciții erau mari
iubitori de filozofie creștină” și „că ideile creştine sunt cunoscute de sciţi”, iar diavolii, adică adepții lui
Mitra, imită sacramentele creștinilor fiindcă folosesc la ritualurile lor de inițiere pâine sfințită și apă.
Un al scriitor a fost Pliniu cel Tânăr (61-113 d.H.), care scrie în epistole că: „Locuitorii oraşelor, dar şi ai
ogoarelor, au renunţat la vechile culte, adoptând unul nou închinat unui personaj numit Cristos”, iar mai departe
„ îi înalţă cântece lui Cristos ca unui zeu”. Un alt scriitor, şi el de renume pe atunci, dar și acum, este Tertulian
(160-210), care, în cartea sa Adversus Iudaeus scrie: „Dacii sunt discipolii lui Hristos” și că „Iară lui Hristos
Dumnezeu sunt supuse şi a sarmatelor, dachilor, şi a germanilor şi a schithilor (ţări)”. Sau: „Diavolul, a cărui
menire este să pervertească adevărul, mimează circumstanțele exacte ale Tainelor Divine. El botează credincioșii
săi și le promite iertarea păcate lor de la Izvorul Sfânt, și astfel îi inițiază în religia lui Mitra. Astfel el celebrează
jertfa cu pâine, ca simbol al Învierii. Trebuie să recunoaștem abilitatea diavolului de a copia unele din lucrurile
divine… El le porunceşte să însemne cu o cruce frunţile soldaţilor lui Mitra”.
Ceea ce este de-a dreptul uimitor este faptul că țăranii români au păstrat în baladele și în colindele lor,
peste milenii, acest sacrificiu mântuitor. Miorița, sub diferitele ei denumiri și forme, a circulat ca un colind
religios, motiv de bucurie și nădejde în viața de apoi; cel ce a învins moartea este cel ce ne ajută în viața
aceasta trecătoare, dar mai ales în cea veșnică. Acestea fiind spuse, nu este de mirare că Iisus Hristos a fost
preluat așa de ușor și natural de către țăranul român, care i-a atribuit multe din calitățile și faptele vechilor zei
cabiri sau ale lui Mitra.
Întro colindă preluată din Dacia Preistorică a lui Densușianu, se vorbește despre Sfântul Soare ce
poartă un topor în mână, așa cum apar și cabirii din reprezentările păstrate până azi:
Pe muntele mare
Mândră turmă de oi paște
Dar la turmă cine umblă?
Umblă, umblă Sfântul Soare,
Cu păr galben,
Cu soru-sa mai mare.
Cu fluierul înverigat,
Cu toporu-ncolțurat
În unele variante (Ravini, p. 187) ciobanii se sfătuiesc și fac Legea, mâncând carne de miel:
Ceilalți legea-i făcea

Mâncând carne de mioară
Și bând apă de izvoară
Că pe străin să-l omoară.”
În altele, ciobanul cânta așa de frumos că mioarele se opreau să-l asculte, lucru ce a stârnit invidia
celorlalți ciobani, idee ce ne amintește de mitul lui Orfeu.
Înmormântarea ritualică a ciobănașului descrisă în Miorița are o vechime foarte mare fiindcă o găsim
la vechii egipteni folosită atunci când pir-o al lor (care era considerat tot un fel de baci precum cel din
Carpați, fiindcă și asta înseamnă cuvântul pir-o sau bir-o) împlinea 30 de ani de domnie, avea loc un
ceremonial prin care se urmărea regenerarea puterii conducătorului, dar totul se făcea după un fel de
scenariu, fără ca cineva să fie ucis. (C. Olariu Arimin) . În alte variante (Ravini, pag. 142) instrumentul
uciderii este securea sau toporul, ceea ce este o reminiscență a cultului cabirilor, unde avem pe „icoane” un
cabir cu o secure cu două tăișuri în mână, călcând cu calul peste o persoană culcată la pământ:
Pe cel mic să mi-l omoară,

Cu securi și cu topoară.”
sau:
Ca pe străin să-l omoare,
Cu nouă topoare.
De remarcat și că în dansul Călușarii în unele tradiții de la sudul Dunării tinerii dansau cu topoare în
mâini. Celebrarea morții și a renașterii lui Sântmedru (adică Sfântul Mitra) la 25 octombrie, în unele ținuturi
ale Banatului de Munte, era însoțită de un dans al ciobanilor, numit Călucenii sau Caii, obicei ce amintește
iarăși de cabirii ce jucau dansul lor specific! (C. Olariu Arimin)
În cele mai multe variante nu apare niciun bărbat al măicuței bătrâne, amintind de zeița mamă a
neoliticului din spațiul carpatic, ceea ce este încă a dovadă a datării baladei în epoca matriarhatului.
Redau mai jos două colinde din Ardeal, culese la începutul secolului trecut de Alexiu Veciu (Alexiu
Viciu, Colinde din Ardeal, București, 1914), urmată de o alta, preluată din studiul intitulat „Corinzile”
(Colinde) de sorginte precreștină/laică din crângurile Mărișelului (Țara Moților), realizat de doi pasionați
de folclor din zilele noastre, Thede Kahl și Răzvan Roșu.
Trei păcurărași
Trei păcurărași pe munte,
Hoi Leru-mi, Doamne!
Cei mai mari îs veri primari,
Cel mai mic îi străinel,
Ca și-o lună de inel.
Toți pe el că mi-l mâna
Să bată oile-n sat.
Până oile bătea,
Mare lege îi făcea:
O să-l puște, o să-l taie.
El din graiu așa grăia:
- Pe mine nu mă pușcați,
Fără capul mi-l luați.
Și pe mine mă-ngropați
În staulul mieilor,
În strunguța oilor;
Pe mine pământ nu puneți,
Făr scumpă gluguța mea

Și fluera la curea.
Când vântul va trăgăna,
Fluierița mi-a cânta:
Oi, oi, oi, mândre cornute,
Mândru mi-ți cânta pe munte!
Oi, oi, oi, mândre moțate,
Mândru mi-ți cânta pe sate!
Trei păcurărei
Trei păcurărei pe munte,
Și toți trei mi-s frați de cruce,
Numai unu-i singurel,
Ca și-o lume de inel,
Tot pe el că și-l mâna,
Oile de le-nturna.
Pân mergea și pân vinia,
Legea lui că i-o făcea:
O să-l puște. O să-l taie.
El din graiu așa grăia:
- Pe mine nu mi-ți împușca,
Nici capul nu mi-ți tăia,
C-am o glugă cu curea,
Fluiera-i băgată în ea.
Când vântul va trăgăna,
Fluiera va răsuna,
Oile s-or înturna!”
Tri păcurărei
Tri păcurărei,
Lino, Lino, lei
Tri turme de uăi.
Iei să voroveau
Că iei or lua
O fată de-mpărat.
Cel mai mic zâcea
Că io oi lua
– Tu d’e i lua.
Noi t’e-om împușca.
– De mi-ţi împușca,
Aici mi-ţi îngropa.
Fluieru mn’eu cel drag
Mn’i-l puneţ de steag,
Bota me ce luce
Mi-o puneţ la cruce!
Într-o altă variantă, intitulată „Sus la munte”, se vorbește de opt păcurărei:
Sus la munte, printre văi

Sunt opt turmuțe de oi
Și cu opt păcurărei.
Dar pe unul mi-l mânară

Să-și întoarcă oile.
Când oile le-ntorcea,
Lui grea lege îi făcea:
O să-l puște, o să-l taie.
- Pe mine nu mă pușcați,
Fără capul mi-l luați,
Și pe mine mă-ngropați
În strunguța oilor,
În jocuțul mieilor;
Dragă fluierița mea
Îngropați-mi-o-n pământean
Cu dopuțul cătră vânt.
Când vântul o trăgăna,
Toate oile-or juca.
Câte oi mândre, bălăi,
Toate m-or plânge pe văi;
Câte oi mândre, cornute,
Toate m-or plânge pe munte!
În toate cele trei colinde este vorba despre o împlinire a legii. Nu este vorba despre o lege juridică,
făcută de oameni pentru pedepsirea unor vinovați, ci este clar o lege cu caracter religios, ritualic, prin care să
se renască natura și să se restaureze ordinea primordială, așa cum am văzut și în cultul cabirilor. Deci
ciobănașul din Miorița nu este o victimă, ci un ales al comunității pentru împlinirea ritualului sacru.
Deosebit de interesantă este o colindă maramureșeană interpretată de rapsodul Ștefan Hrușcă, intitulată
„Sus în vârful muntelui”:
Sus în vârful muntelui

O leroi leroi
La umbruța bradului
Măruș tri păcurărei
O leroi leroi
Cu oile după ei
Cei mai mari
Îs veri primari
O leroi leroi
Cel mai mic
Îi străinic
Tăt îl mână și-l adună
O leroi leroi
Cu oile la fântână,
Cu oile la izvoare
O leroi leroi
Fac cu legea să-l omoare
Oile lui leo-nturnat
O leroi leroi
Lui grea soartă i s-o dat
O să-l taie, o să-l puște
O leroi leroi
O să-l puie-n trei țăpuște
O să-l puște, o să-l taie
O leroi leroi
O să-l puie-ntre hârdaie.
Avem aici dovada că „păcurărelul” este ucis după „legea” - tr adiția străbună, iar uciderea sa ritualică,
prin aruncarea sa în trei sulițe, se desfășoară după un ritual descris de Herodot (Ist. IV, 94): „Iată în ce chip
se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis -divinitatea
lor- pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis. Tot în al cincelea an aruncă sorţii şi întotdeauna pe acel
dintre ei pe care cade sorţul îl trimit în solie la Zamolxis, încrediţându-i de fiecare dată toate nevoile lor.
Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe,
iar alţii apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi,
făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân
încredinţaţi ca zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om
rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă”.
Herodot nu a fost niciodată în spațiul getic, informațiile pe care el le descrie fiind preluate de la grecii din
coloniile de pe țărmul getic al Pontului Euxin. Desigur, acest sacrificiu uman, ritual ce pare brutal oamenilor
de azi, o reminiscență a unor vremuri apuse, fusese de mult înlocuit de jertfirea unui animal, taur, berbec,
pește sau, simbolic prin pâine și vin sau apă, dar tradiția orală ce s-a păstrat până azi în folclorul românesc,
cu siguranță, în cel getic de acum două milenii și jumătate era mult mai vie și mai bogată ca acum.
În ceea ce privește expresia „străinic”, care apare în contradicție aparentă cu legenda cabirilor în care
este vorba despre trei frați, Ravini susține că se referă la faptul că ciobanul nostru, cel mai bogat dintre cei
trei, cel mai frumos, ar fi un inițiat, o persoană care a trecut printr-un ritual sacru de inițiere, având astfel
acces la cunoștințe pe care cei din jurul său nu le au, sau chiar la contacte cu lumea invizibilă. Altfel,
versurile Mioriței ar fi lipsite de logică, pentru că în multe variante ni se spune că cei trei sunt ”verișori,
”frățiori”: ”Cei trei ciobănei/Tustrei verișori/Că-s din trei surori.”
Întro colindă intitulată „Fiu din piatră”, din zona Târnavei Mari, avem o reminiscență clară a nașterii
lui Mitra din piatră prin fulgerul ceresc la 25 decembrie, așa cum ne spune și Iustin Martirul (Triphon, 70) :
„Zeul nebiruit Mitra, născut din piatră” sau „Mitra este cel ce s-a născut din stâncă, din peșteră adâncă”
(Alexiu Viciu, Colinde din Ardeal):
„Este-o piatră licovată

Leru-i, Doamne!
Șade Maica-ngenunchiată,
Să nască fiul din piatră.
Fiu din piatră s-a născut,
Mătura-n mână i-a pus,
Să măture pământul;
Pământul de gozurele,
Și cerul de negurele”
O alta, numită Este o piatră mărmurată, este la fel de explicită:
„Colo-n josu, mai în josu,

Este o piatră mărmurată,
Maica sfântă-i razămată,
C-un fiuț micuț în brață;
Fiul plânge, stare n-are,
Maică-sa din graiu grăia;
- Taci, fiule, taci, dragule,
Că ție maica ți-o da:
Două mere, două pere,
Două țâțe dalbe-a mele,
Și scaunul de județ
Și ciubăru de botez!
- Ba, zău mie nu-mi trebue,
Nici ciubaru de botezu,

Nici scaunu de județu.
Făr cheile raiului,
Să descuiu raiul meu,
Să vedem pe Dumnezeu”
Ce poți să mai s pui în fața acestor dovezi uluitoare de memorie colectivă, de înțelegere a vieții și
realității de teosofie, bazată pe nemurirea sufletului?!
Deși am văzut că în antichitate cultul cabirilor, al sacrificiului mântuitor a fost răspândit în toată Europa,
Africa de Nord și Orientul apropiat și mijlociu, doar la poporul român s-a păstrat până în vremurile noastre, ceea
ce dovedește nu doar fabuloasa memorie colectivă a țăranului român, ci și faptul că aici, în jurul Carpaților, a
Dunării și Nistrului a luat naștere acest mit, în fapt un întreg sistem teozofic, religios, social și în simbioză cu
natura, reflectat parțial și în Legile Belagine ale geților, continuate cu Jux Vallahorum din perioada medievală,
consfințind o continuitate de peste zece milenii a unui popor ce, rămas în matca sa, a știut să se țină de cele
bătrânești, de tradițiile sale. Iar cei care au pus la cale distrugerea satului românesc cu această uimitoare cultură
unică și poate neegalată în întreaga lume se fac vinovați de una dintre cele mai odioase crime posibile, o crimă
culturală și morală, începută acum două milenii și desăvârșită în zilele noastre.
Enigmele Daciei vs Falsificarea Istoriei.

Împăraţii daci ai Romei
Nicușor Moise
Împăraţii romani de origine dacică sunt un subiect puţin cunoscut, rareori comentat. De-a
lungul timpului, cei mai multi istorici romani, dar si unii straini, le-au contestat originea, in ciuda
documentelor care ne garanteaza obarsia lor dacica.
Totusi, fara acesti daci ajunsi la carma Imperiului, istoria Daciei, a Europei si chiar a intregii
crestinatati ar fi fost alta. Istoria oficiala le contesta dacismul si astazi, din motive greu de inteles.
Regalian, stranepotul lui Decebal
Nu stim ce s -a intamplat cu dacii dupa cucerirea Daciei de catre romani. Daca ar fi sa dam crezare
manualelor, ei s-au romanizat rapid si fara cale de intoarcere, in decursul a doar un secol si jumatate. Totusi,
amintirea lui Decebal a ramas vie in secolele urmatoare, iar numele de “dac” este purtat cu mandrie de mai
multe personaje istorice, ajunse pe cele mai inalte trepte ale ierarhiei militare sau politice a Imperiului roman.
Dupa constitutia lui Caracalla din 212, prin care toti cetatenii imperiului nascuti liberi deveneau cetateni
romani cu drepturi depline, orice dac devenit cetatean roman putea urca in ierarhiile vremii.
Gallienus
Regalian este cel dintai dac care a urcat in aceasta ierarhie. Documentele epocii spun ca dacul cel
ambitios a intrat in istorie in preajma anului 260 d.Cr. Si sustineau ca este un urmas al lui Decebal, un
stranepot al marelui rege martir. Poate fi intru totul adevarat, sau poate fi doar o genealogie imaginara. Ceea
ce insa nu se poate pune la indoiala este originea dacica a lui Regalian. In anul 260, in vreme ce pe tronul
Romei se afla Gallienus, dacul Regalian, general cu talent de strateg, se afla in fruntea trupelor din zona
Dunarii, din Pannonia si Moesia.
Nu mult dupa anul 260, el pune la cale o rebeliune, in urma careia este proclamat imparat de catre
trupele sale. Monedele emise de el si de sotia (sau mama) sa, Sulpicia Dryantilla, o femeie cu nume dacic,
s-au limitat la zona dunareana. Dupa preluarea puterii, duce lupte impotriva sarmatilor, dar Gallienus vine
de la Roma impotriva lui si il invinge. Conform surselor scrise, Regalian este ucis intr-un complot de propriii
sai partizani, aliati cu roxolanii.
Dacia – abandonata sau eliberata?
Figura lui Regalian este deosebit de importanta in istoria provinciei Dacia, deoarece coincide cu un
moment -cheie: abandonarea provinciei de catre Gallienus. Desi Aurelian este considerat autorul retragerii
trupelor si administratiei romane din Dacia, totusi, izvoarele istorice si arheologice ne confirma faptul ca
provincia Dacia a fost abandonata mai devreme, in vremea lui Gallienus , iar Aurelian nu a facut decat sa
consemneze in acte un fapt deja consumat si pe care oficialitatile multa vreme nu au avut curajul sa-l
recunoasca.
Scrierile vechi ne informeaza ca “Dacia a fost pierduta” in vremea adversarului lui Regalian, iar
arheologia ne arata ca tot in vremea acestui imparat au incetat inscriptiile romane din Dacia, precum si baterea de
monede. Acest moment coincide si cu o serie de atacuri dure ale carpilor (daci liberi) asupra provinciei.
Contextul acesta este rareori invocat de istoricii nostri, care pun retragerea romanilor doar pe seama
atacurilor pricinuite de barbari si de goti (chiar daca izvoarele subliniaza ca este vorba de carpi, istoricii
insista ca prin “carpi” trebuie sa intelegem “goti”). Uzurparea puterii lui Gallienus in zona, prin rebeliunea
dacului Regalian si atacurile dacilor liberi, ne poate sugera ca retragerea armatei si a administratiei romane
din provincie nu reprezinta un abandon al Daciei ci, din contra, o eliberare.
Deci, romanii au fost, efectiv, alungati din provincie de catre daci si au sustinut apoi, ca justificare, ca
Dacia este greu de aparat, din pricina atacurilor barbare. Ulterior, Aurelian a creat in sudul Dunarii o alta Dacie,
numita “Dacia Aureliana” si mai apoi “Dacia Ripensis”, pentru a pastra aparenta unei Dacii romane. Ce s-ar fi
intamplat daca Regalian nu l-ar fi uzurpat pe Gallienus sau daca dacii liberi nu ar fi venit in ajutorul fratilor lor din
tinutul ocupat de romani? Poate ca Dacia ar fi continuat, pentru cine stie cata vreme, sa fie provincie romana. In
acest fel, Dacia a fost prima provincie a imperiului din care romanii au fost nevoiti sa se retraga.
Aureolus, ciobanul din Carpati

Tot in vremea lui Gallienus a trait si Marcus Acilius Aureolus, dac dintr-o familie de ciobani, el
insusi pastor in tinerete. Istoricul bizantin Zonaras spune despre el: “Aureolus era din tara getica, numita mai
tarziu Dacia, si de neam obscur, fiind mai intai pastor…”. Intrat ca soldat de rand in armata romana, a
castigat simpatia imparatului Valerianus si a ajuns ingrijitor al cavaleriei. Dupa ce a castigat si increderea lui
Gallienus (succesorul lui Valerian la tron), a fost trimis de imparat in anul 265 sa lupte impotriva unui
uzurpator din Galia, Postumus, dar Aureolus s-a aliat cu acesta impotriva imparatului de la Roma. A fost
proclamat suveran la Mediolanum de catre armatele sale, in anul 268.
Totul se petrecea in plina criza politica a imperiului, celebra criza a secolului al Iii-lea, cand s-au
succedat la tronul Romei o multime de imparati, mai toti provinciali, mai adesea sprijiniti de armata.
Gallienus a pornit impotriva celui de-al doilea dac autoproclamat imparat, Aureolus, care i-a cerut ajutor lui
Postumus. Acesta insa l-a refuzat, tradand prietenia care ii lega. Totusi, cel care a murit in asediul de la
Mediolanum a fost Gallienus, iar Aureolus a reusit sa-si pastreze titlul, pana in vremea lui Aurelian, dar a
fost tradat si ucis, ca si Regalian, de propriii lui soldati.
Imparatul Galeriu, “olteanul” care i-a razbunat pe daci
Galerius Maximianus (292-311) i-a urmat la domnie lui Diocletian, al carui protejat a fost. S-a
nascut intr-un sat din apropiere de Serdica (Sofia), dintr-o mama daca, venita din nordul Dunarii, din Dacia
Traiana. Se crede ca, dupa numele sau romanizat, Romula, mama sa ar fi venit de undeva din Oltenia, din
Dacia Malvensis, poate chiar din orasul Romula (astazi Resca, jud. Olt). Lactantiu, scriitorul crestin care ne
confirma originea dacica a imparatului Galeriu, ne mai da cateva informatii uluitoare despre acest dac ajuns
imparat. In primul rand, a vrut sa supuna la obligatia platii impozitelor Roma si intreaga Italie, drept
razbunare pentru umilirea dacilor de catre Traian, care le-a impus tribut dacilor. In al doilea rand, a vrut sa
schimbe numele Imperiului roman in Imperiul dacic. Inainte de a muri, imparatul s-a retras in satul sau natal,
care a fost numit Romulianum, dupa numele mamei sale.
Galeriu a ramas in istorie pentru persecutiile sale impotriva crestinilor, atat in vremea lui Diocletian,
cat si dupa urcarea sa pe tron. Totusi, inainte de a muri, a dat primul edict de toleranta din istoria crestinilor,
reeditat apoi de Constantin cel Mare. Pe arcul sau de triumf de la Salonic apar figuri de daci cu steagul lor
national in forma de sarpe cu cap de lup. Specialistii inca nu s-au dumirit ce cauta acesti daci pe arcul lui
Galeriu, dar unii dintre ei au presupus ca este vorba de soldati daci din regiunea natala a imparatului.
Dacismul lui Galerius este incontestabil, la fel si adversitatea sa fata de romani si de numele de “roman”,
declarata deschis de imparat. Nu ar fi exclus ca seria lunga de documente ce relatau cucerirea Daciei, toate
disparute astazi, sa fi fost cenzurate sau distruse in vremea lui Galeriu sau a altor imparati de mai tarziu, care
au incercat sa apere astfel memoria dacilor.
Daia si Licinius
Maximinus Daia (sau Daza) era nepotul imparatului Galeriu.
S-a nascut in Dacia Aureliana, la sud de Dunare, avand-o ca mama pe sora imparatului. A ajuns sa fie
adoptat de unchiul sau, dar chiar si dupa adoptie, a tinut sa-si pastreze numele dacic. In schimb, despre
Licinius, izvoarele spun ca se tragea dintr-o familie de tarani daci din Moesia Superior. S-a nascut in anul
265 si a ajuns prieten foarte bun cu Galeriu. Imparatul Galeriu i-a conferit lui Licinius titlul de “Augustus” in
vestul imperiului, in anul 308, in timp ce Daia, nepotul imparatului, si Constantin (si acesta de origine
moeso-dacica) au fost numiti “fiii augustilor”. In felul acesta, toti cei patru suverani care formau tetrarhia
(forma de conducere cu patru imparati, doi de rang superior si doi de rang mai mic), erau de origine dacica.
Dupa moartea lui Galeriu, in 311, Licinius si-a impartit imperiul frateste cu Daia, dar in 313, s-a aliat
cu Constantin, casatorindu-se cu sora lui vitrega, la Mediolanum (Milano). Constantin si Licinius se
reunisera la Milano pentru un eveniment extrem de important: promulgarea edictului prin care religia
crestina devenea egala in drepturi cu celelalte religii ale imperiului.
De cealalta parte, Daia s-a aliat cu uzurpatorul Maxentiu. Conflictul dintre Licinius si Daia era
previzibil. Daia a fost infrant si, spun unele surse, a preferat sa se sinucida. Locul sau a fost luat de
Constantin, cumnatul lui Licinius. Dar tradarea a fost platita. Licinius si Constantin au intrat intr-un conflict,
in urma caruia cel din urma a iesit invingator si a devenit unic imparat al imperiului. Cu acesti patru imparati
de origine dacica, ce au condus imperiul simultan, a inceput o noua epoca in istoria Imperiului roman.
Constantin si Elena.
Enigma dacilor de pe Arcul lui Constantin
Dar cel mai mare imparat roman de origine dacica este Constantin, primul imparat crestin din istorie.
S-a nascut la sud de Dunare, la Naissus, in Serbia de astazi, pe atunci provincia Moesia Superior. Tatal sau,
imparatul Constantius Chlorus, era tot din Naissus. In anul 325, in vremea conciliului de la Niceea, la
Naissus este atestat un episcop care isi spune “Dacus”.
Prezenta dacilor la sudul Dunarii, atat inainte de cucerirea Daciei cat si dupa aceea, este incontestabila.
Deci, Constantin era, mai exact, un moeso- dac. Desi nu stim in ce fel dacismul sau i-a influentat actiunile,
stim sigur un lucru: el este cel care, la doar doua secole dupa cucerirea Daciei, spoliaza monumentele din
splendidul for al lui Traian. Marea friza de piatra a lui Traian, masurand peste 30 de metri (dupa altii mult
mai mult) si fiind a treia ca marime din intreaga antichitate, este sparta in bucati de Constantin .
Patru bucati sunt incastrate in arcul sau de triumf de la Roma, dupa ce figura lui Traian este stearsa din
reprezentarile reliefurilor. Mai mult, opt din grandioasele statui de daci, inalte de trei metri, care impodobeau
forul lui Traian, sunt scoase de la locul lor si urcate pe Arcul imparatului Constantin. Ce logica sa aiba
dislocarea unor statui colosale de daci si plasarea lor pe un monument al unui imparat roman, daca nu faptul
ca acesta era nascut tot in tara dacilor?
Cu siguranta, Constantin avea o mare pretuire pentru stramosii
sai. Documentele ne spun chiar ca ar fi incercat sa aduca Dacia sub
stapanirea sa si a refacut podul de peste Dunare. Totusi, cum de a fost
posibila aceasta “profanare” a forului lui Traian? Specialistii spun ca
era nevoie de material de constructie si ca, in acelasi timp, nu mai
existau artisti talentati ca in vremurile anterioare, arta romana aflandu-
se intr-un declin evident. E adevarat, pe langa piesele luate din forul lui
Traian, pe Arcul lui Constantin exista si reliefuri atribuite de specialisti
epocilor lui Hadrian si Marc Aureliu. Deci, Constantin ar fi luat ce i-a
placut de pe monumentele predecesorilor sai.
Iulian Apostatul ne povesteste ca, dupa ce a vazut pentru prima data forul lui Traian, Constantin a
fost abatut timp de mai multe zile, spunand ca el nu va avea niciodata un for atat de grandios. Dar nu este
suficienta aceasta explicatie. Oricat de mare ar fi fost lipsa de materiale si de artisti talentati, nici un imparat
nu ar fi indraznit sa distruga monumentele unui predecesor, daca acesta era pretuit, memoria sa era onorata si
facea parte din galeria sacra a parintilor Romei.
Gestul atat de neobisnuit si de socant al plasarii celor opt statui de daci pe Arcul de triumf al lui
Constantin isi gaseste in acest fel o explicatie. Statuile de pe arc simbolizeaza obarsia dacica, mandra si
iubitoare de libertate, a imparatului. Din aceasta perspectiva, nu ar fi deloc absurd sa ne gandim ca scrierea
de capatai a lui Traian despre cucerirea Daciei a disparut, ca si celelalte scrieri ce relateaza acest eveniment
dramatic din istoria dacilor, din ordinul lui Constantin. Daca Galerius nu a contribuit la disparitia acestor
scrieri, se poate sa o fi facut Constantin.
Imparatul Constantin.
El a pus statuile dacilor pe Arcul sau de la Roma
Constantin cel Mare este cel care a mutat capitala imperiului la Byzantion, numit dupa moartea sa
Constantinopol, iar dupa cucerirea de catre turci, in sec. Xv, Istanbul. Orientul a devenit astfel izvorul spiritual si
cultural al intregii Europe. In vreme ce occidentul bajbaia in intunericul in care barbarii migratori l-au aruncat, in
orient straluceau luminile Bizantului crestin, Noua Roma. Cat de mult a contribuit dacismul lui
Constantin la aceasta transferare a gloriei romane in orient este

foarte greu de spus. Dar dacii de pe Arcul lui Constantin vegheaza
vechea Roma si astazi, semn al dainuirii spiritului dac peste timp.
Elena, mama lui Constantin, era nascuta, se pare, in Asia
Mica, intr-o familie foarte modesta. A avut o legatura neoficiala cu
Constantius Chlorus, viitorul imparat, si l-a nascut pe Constantin in
teritoriul dacic de la sudul Dunarii. Scrierile vechi spun ca Elena a
contribuit foarte mult la intarirea crestinismului ca religie a
imperiului. Ea a primit titlul de Augusta. Calatorind la Ierusalim,
se spune ca a descoperit resturile crucii lui Isus, pe care le- a adus la
Roma. Descoperirea s-a facut in urma unor sapaturi pe care ea insasi
le-a comandat si coordonat. De aceea, astazi, Sfanta Elena este
patroana arheologilor.
Sarcofagul sau din porfir rosu

egiptean se afla la Muzeul Vatican, in
sala numita “Crucea greceasca”. Este
ornamentat, in mod destul de bizar, cu
scene de lupta. Intre soldatii reprezentati
se disting cu claritate figuri de daci, cu
inconfundabilele lor caciuli. Sfintii
imparati Constantin si Elena, praznuiti de
Biserica Ortodoxa la 21 mai, au schimbat
definitiv cursul istoriei.
Falsificarea istoriei
Se impune o intrebare: de ce manualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor in istoria
imperiului roman? A existat si continua sa existe o adevarata conspiratie in jurul acestui subiect. Istoricii
nostri, dar si unii straini, in special maghiari, au facut tot posibilul pentru a “demonta” originea dacica a unor
personaje ajunse pe tronul imparatiei romane.
Despre mama lui Galeriu s-a spus ca era o barbara, ba roxolana, ba ilira, ba, in cazul cel mai bun, daca
romanizata, desi sursele ne spun raspicat ca era daca de la nordul Dunarii, chiar daca avea nume latin. Despre
informatiile pe care ni le da Lactantiu cu privire la Galeriu s-a spus ca nu merita sa fie luate de bune. Despre cele
din “Historia Augusta”, care ne atesta originea dacica a lui Regalian, la fel, ca ar fi vorba de niste nascociri.
De ce toate acestea? Din doua motive diferite, dar cu un unic scop. Unii istorici maghiari, in frunte cu A.
Alfldi (1940), au vrut sa demonstreze ca, dupa abandonarea provinciei, in Dacia nu a mai ramas nici un dac si ca
nu a existat nici un fel de continuitate de-a lungul mileniului “intunecat”, pana la venirea maghiarilor in
Transilvania. Aparitia unor personaje istorice importante, de obarsie dacica, le incurca socotelile, si au recurs la
contestarea surselor documentare, pentru a demonstra ca nu este vorba de daci autentici.
Istoricii romani, in schimb, au cautat sa demonstreze ca, dupa abandonarea Daciei, toata populatia
ramasa in provincie era deja complet romanizata. Prin urmare, si imparatii de origine dacica trebuiau sa fie
tot romani. La acea vreme, “nu trebuiau” sa mai existe decat romani, eventual proveniti din stramosi daci
romanizati. Dar faptul ca scrierile la care ne-am referit insista asupra originii dacice a acestor imparati ne
arata cu claritate ca ei nu erau daci integral si definitiv romanizati, ci originea lor etnica era foarte
importanta. Cunosteau, desigur, limba latina, erau integrati in societatea romana provinciala, dar obarsia lor
era dacica. Daca ar fi fost daci complet romanizati, fara sa mai poarte vreo mostenire dacica, li s-ar fi spus
romani, pur si simplu, fara prea multa insistenta pe originea etnica.
Probabil din acest motiv, istorici precum Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe si altii au contestat
dacismul lui Regalian ori al lui Galerius (despre Constantin nici nu se discuta, dat fiind ca s-a nascut la sudul
Dunarii). Radu Vulpe chiar a insistat asupra faptului ca mama lui Galeriu, Romula, nu era daca, ci provenea
dintr-o familie de colonisti iliri stabiliti in Dacia, desi nici un document nu sugera asa ceva. Dupa trei
decenii, intr-o alta lucrare a aceluiasi istoric, Romula “devenea” o daca romanizata.
In schimb, Dimitrie Cantemir nu se sfia sa-l numeasca pe Aureolus “hatmanul calarimii Avreulus
Dacul”. Deci, atat pe istoricii maghiari, cat si pe cei romani, ii deranja existenta unor daci dupa retragerea
romanilor din Dacia. Si intr-un caz, si in celalalt, s-a dorit inlaturarea dacilor din istorie, prin incalcarea
adevarului stiintific furnizat de izvoarele scrise. Aceasta falsificare persista pana astazi, iar istoria oficiala nu
recunoaste originea dacica a acestor imparati. Stergerea dacilor din istorie pare sa fie urmarea unui blestem
ce s- a nascut demult, dar continua si astazi. Istoricii nostri desavarsesc opera celor ce au ars scrierile despre
daci si i-au lasat intr-un intuneric ce pare sa nu se mai sfarseasca.
Densușienii, o familie românească exemplară!

Ovidiu Țuțuianu
1.Introducere
În istoria românilor s-au remarcat, de-alungul secolelor o serie de familii care în
diverse zone ale țării și la diverse momente, în pofida unor adversități ale vremilor, au
ținut aprinsă făclia culturii, științei și spiritualității românești. Printre acestea putem
consemna Văcăreștii, Goleștii și Brătienii în Muntenia, Movileștii, Ghiculeștii și
Teodorenii în Moldova, Corvineștii, Cândeștii și Densușienii în Ardeal.
2. Origini
Densușienii au provenit dintr-o veche familie de preoți, având la origine numele de Pop, ca trăitori
pe Valea Streiului, în satul Măceu. Doi strămoși ai lor, Ioan și Nicolae Pop au fost înobilați cu titlul „de
Hațeg” de către principele Ardealului, Mihail Apaffy, la 30 martie 1671 [1].
Vizante (Vizantie, Bizantiu) Pop, „capul dinastiei” s-a născut la 28 iulie 1798 în satul Măceu. După
ce absolvă teologia la Blaj, se căsătorește cu Sofia Popovici, fiica preotului ortodox din Boș, fiind hirotonisit
de către episcopul Ioan Bobb și repartizat ca preot în parohia Densuș. Încă de tânăr, vocea sângelui ca
apartenență la neamul românesc l-a determinat să se preocupe de culegerea folclorului. Și ca dovadă, unul
dintre iluștrii săi fii, Nicolae Densușianu, va nota pe un manuscris descoperit la Biblioteca Județeană din
Turnu Severin, următoarele: „Colecția de cântece a preabunului și neuitatului meu părinte Bizantiu din
Măceu, și scrisă încă de pe când se afla ca teolog în Blasiu” [1].
Părintele Vizante Pop, care va da startul „ADN-ului naționalist” al dinastiei și-a riscat viața
implicîndu-se în revoluția de la 1848 din Ardeal. În anul 1857 a părăsit această lume fiind îngropat în
cimitirul din Densuș unde se păstrează piatra sa de mormânt, descoperită de Nicolae Iorga [2].
Sofia Pop, s-a născut în anul 1809, în satul Boș, de lângă Hunedoara. După ce- a primit noțiuni de
educație elementară de la tatăl său a urmat o școală româ nească din Hunedoara. La 24 mai 1828 se
căsătorește cu Vizante Pop și vor avea împreună 6 copii: 4 băieți, Beniamin, George, Aron, Nicolae și 2 fete,
Iulia și Elisabeta (figura 1).
A îmbrățișat aceleași convingeri patriotice ca și soțul său. Într-o scrisoare, trimisă ziarului Federațiunea
(ce apărea la Budapesta), la 30 octombrie 1873, ea menționa: ... ”Primogenitul meu fiu (primul născut-n.n.)
Beniamin, actualmente protopop în Săcărâmb, la anul 1848, împins de ascuțișul baionetelor patrioților maghiari
fu transportat la Hațeg, unde i se preparaseră furcile ungurești. Însă pronia divină îl eliberă. Al doilea fiu,
George, paroc (paroh-n.n.) în Densuș la 1848, a fost acuzat ca agitatore prin presă....dar
fu eliberat. Al treilea fiu, Aron, avocat în Făgărașiu, astăzi încarcerat în Târgul Mureșiului de stăpânii
patrioți maghiari, suferă pentru c-a luptat în interesul dreptății și al națiunii. Mai am încă al patrulea fiu,
Nicolae, avocat la Brașiu (Brașov- n.n.) și dacă providența peste mine până în adânci bătrâneți atâtea
tentațiuni a adus, rog pe părintele ceresc, și pentru el, ca să nu pregete cu orice preț ar suferi pentru
națiune, de l-aș vedea asemene tratat: apoi să mor. Sofia, Muma Densușienilor” [3].
3. Prima generație de Densușieni

Beniamin, primul copil al familiei s- a născut la 24 iulie /5 august 1829. În timpul studiilor efectuate la
Blaj, pentru că în Ardeal numele de familie Pop era extrem de răspândit, primește supranumele Densușianu,
preluat apoi de toți frații săi [1]. La revoluția din 1848-1849, în calitate de tribun, ia parte la acțiunile militare
conduse de prefectul Nicolae Solomon. După revoluție își continuă studiile la Blaj, iar în anul 1853 este numit
profesor la „Preparandia” care educa învățători pentru școlile primare din Țara Hațegului.
În 1857 este sfințit preot necăsătorit slujind la Lugoj și în parohiile Jebel și Lighet. Peste trei ani
devine preot în Săcărâmb și protopop al tractului Bobâlna unde activează până în 1875. Între 1875-1884
îndeplinește funcția de vicar al Hațegului. În perioada respectivă, contribuie la dezvoltarea învățământului și
a vieții spirituale din Țara Hațegului prin înființarea de noi școli și construirea de biserici.
Apreciat pentru activitatea desfășurată, Beniamin Densușianu este ridicat în funcția de canonic
prebendat în cadrul Episcopiei greco-catolice a Lugojului unde se vrednicește până la moartea sa, survenită
la 28 aprilie 1915 [1].
George Densușianu, al doilea copil al familiei s-a născut la 22 ianuarie 1833. Ca și fratele său mai
mare a învățat inițial la Hațeg iar apoi la Blaj, după absolvirea liceului urmând teologia, finalizată în 1858.
Se căsătorește cu Terezia Geringer din Toplița Hunedoarei și este hirotonit preot în parohia Densușului, unde
generează o numeroasă familie, cu 8 copii: Romul, Alexandru, Emilia, Cornelia, Beniamin, Sabin,
Octavian și Aurelia. Alți doi copii, Septimiu și Silviu, s-au stins de din viață de tineri. Continuând tradiția
familiei, contribuie la rândul său, la buna păstorire a credincioșilor din parohie, la repararea bisericii și
înființarea școlii primare. Totodată se luptă în instanță pentru recâștigarea unor drepturi ale parohiei
(cârciumeritul, recuperarea pădurilor etc.) uzurpate de către proprietarii unguri din Densuș și Peșteana.
Depune eforturi materiale apreciabile pentru a susține studiile fraților săi mai mici, Aron și Nicolae, dar și
cele ale băieților săi Romul, Alexandru și Beniamin. Din nefericire a fost un tip bolnăvicios așa că s-a stins
din viață la 4 august 1887, la numai 54 de ani [1].
Fig.1.Neamul Densușienilor la 1879 [1].

De la stânga la dreapta, rândul 1: Iulia (Dariu); Sofia (Pop); Elisabeta.
Rândul 2: Dumitru Dariu (soțul Iuliei), Aron, Nicolae, Beniamin, George.
Aron Densușianu, cel de al treilea copil al familiei „ctitorite” de Vizante Pop s-a născut la 19
noiembrie 1837. A studiat la Hațeg, Blaj și ulterior la Academia de drept din Sibiu, devenind avocat. A
profesat în această calitate la Făgăraș, unde s- a implicat în procese pentru restituirea drepturilor românilor
făgărășeni. În 1864 s-a căsătorit cu Elena Circa din Săcele, cu care a avut 5 copii: Elvira-Maria (1866-1872),
Fabiu-Camil (1867-1880), Eliza, Ovid (1873-1938) și Elena (1875-1965). În timpul petrecut la Făgăraș
(1864-1874) s-a impus printre cei mai de seamă cărturari ai Ardealului, colaborând la diverse ziare și reviste
ca: Familia, Concordia, Federațiunea și Albina.
În 1873 autoritățile austro-ungare îl dau în judecată și îl condamnă la o lună închisoare, pentru „crima
conturbării liniștii publice”. În 1875 se mută la Brașov unde editează ziarul Orientul latin și organizează un
comitet care va strânge ajutoare pentru soldații români participanți la războiul de independență. În 1877 este
recunoscut drept membru corespondent al Academiei Române. În 1880, trece în România, iar după o scurtă ședere
la București, se stabilește la Iași unde, prin decret regal, obține postul de profesor definitiv la Catedra de limba și
literatura latină a Universității din localitate, post pe care îl va deține până la moartea sa.
Profesorul Aron Densușianu se impune printre cadrele cele mai competente ale Universitîții ieșene
dovedind o putere de muncă extraordinară. Scrie și publică partea a doua a „Negriadei”-epopee închinată lui
Negru Vodă (1884), „Istoria limbei și literaturii române” (1885), volumul „Cercetări literare”, două
volume de poezii (1892) și conduce Revista critică–literară (1893-1897).
Se implică cu întreaga responsabilitate în viața politică, activând în cadrul „Ligii pentru unitatea
culturală a tuturor românilor”. Cu ocazia adunării organizate în ziua de 14/28 iunie 1892 de către secțiunea
Iași a acestei organizații, el redactează un apel prin care aduce la cunoștința Europei „măsurile de
deznaționalizare a românilor luate sistematic de guvernul maghiar” solicitând lumii civilizate „de a lua
apărarea românilor apăsați”. Prin activitatea sa în cadrul „Ligii” Aron Densușianu a fost unul dintre
precursorii unirii Ardealului cu România, înfăptuită în 1918.
A murit la 2/15 septembrie 1900 lăsând în urma sa o operă valoroasă, amintirea unei vocații
didactice deosebite și a unui caracter de o integritate și moralitate exemplare [1].
Un singur nor a umbrit seninul boltei acestei personalități însemnate a culturii românești. În 1894, s-a
angajat într-o critică severă, dar subiectivă, privind limbajul din poezia eminesciană, intrând dintr- un exces de zel
al „renumitei corectitudini ardelenești” în rândul detractorilor „spiritului enciclopedic” Mihai Eminescu”
[4].
Nicolae Densușianu, cel de-al patrulea băiat al preotului Vizante Pop s-a născut la 18 aprilie 1846 la
Densuș. După absolvirea școlii parohiale la Hațeg învață la gimnaziul și liceul din Blaj, pe care-l termină în
1865. În continuare urmează Rechtsacademie (Academia Săsească de Drept) din Sibiu pe care o absolvă cu
calificative excepționale. Încă din studenție (1866) debutează (cu poeziile: Ziua mea și Melancolie), odată cu
Mihai Eminescu, la revista Familia editată la Pesta, de către Iosif Vulcan. Pentru început compune versuri iar
apoi elaborează studii de critică literară, de drept, folclorice și istorice, colaborând și la ziarul Orientul latin
editat de fratele său Aron. [3].
Spre, deosebire de Aron, Nicolae Densușianu a avut un altfel de comportament față de Mihai
Eminescu, pe care îl depășea ca vârstă cu numai 4 ani. Încă de la debuturile lor în acelaș an, în aceeași revistă
Familia, Densușianu a intuit talentul lui Eminescu, mărt urisind că „citea cu atenție poeziile acestuia și că îi
plăceau”. În 1867 cei doi tineri (Eminescu la 17 ani iar Densușianu la 21 de ani) s -au întâlnit la Sibiu, unde
Nicolae „l-a îmbrăcat, hrănit și adăpostit timp de trei zile pe mai tânărul rebel”. Și pentru că Eminescu
vroia să treacă în Țara Românească dar nu avea pașaport, Densușianu i-a dat o scrisoare de recomandare
către părintele Bratu (bunicul lui Octavian Goga din Rășinari-n.n), cu rugămintea „să-i deie pe cineva din
poporenii săi, ca să-l treacă pe potecile rășinărenilor în Țara Românească [5].
Peste ani, la râ ndul său, Eminescu va elogia un studiu istoric al lui Densușianu, publicat de
B.P.Hasdeu în revista Columna lui Traian [3].
O analiză comparativă a destinelor celor două personalități marcante ale culturii romînești, Mihai
Eminescu și Nicolae Densușianui relevă multe asemănări privind: datele, locurile și numele de familie;
membrii familiei și educația școlară; greutățile și ajutoarele la studii; atracția pentru studiul istoriei; debutul
în literatură; cultura enciclopedică; patriotismul; credința în originea geto/dacă a poporului român [6].
În 1870 Nicolae Densușianu publică primul său studiu de mitologie comparată, intitulat „Scrutări
mitologice la români”. La terminarea studiilor universitare ocupă funcția de notar suprem al comunei
Făgăraș, iar în 1873 își deschide un birou de avocatură la Brașov unde va activa până în aprilie 1877, când va
trece în România stabilindu-se la București [1].
În capitala României, Nicolae Densușianu dezvoltă o bogată activitate științifică, publicând,
împreună cu Frederic Damé volumul „L' élement latin en orient. Les Roumains du Sud, Macédoine, Thesalie,
Epire, Thrace, Albanie, avec une carte etnographique”. Scopul lucrării era să susțină cu argumente istorice
și juridice drepturile românilor din sudul Dunării, de a forma o provincie autonomă națională în cadrul
Imperiului Otoman și de a-i subordona ecleziastic, Primatului din România.
Societatea Academică îi încredințează misiunea de a cerceta arhivele și bibliotecile din Ungaria și
Ardeal pentru a culege date privind istoria românilor. Întrucât misiunea a fost îndeplinită în mod exemplar,
Nicolae Densușianu devine membru corespondent al Academiei (1880).
În 1885 este premiat de Academia Română pentru lucrarea „Revoluțiunea lui Horia în Transilvania
și Ungaria” iar în 1895 elaborează lucrarea „Domnii glorioși și Căpitanii celebri ai țerilor Române”, rămasă
în manuscris.
Obosit și bolnav, renunță în 1899 la munca aferentă „Documentelor privind istoria Românilor”
(lucrare concepută și inițiată de bucovineanul Eudoxiu Hurmuzaki), pentru a se dedica tot restul vieții,
capodoperei sale „Dacia preistorică” [3].
În perioada 10 martie 1884 și până la decesul său întâmplat la 24 martie 1911 a deținut funcții de
translator La Marele Stat Major și bibliotecar la Biblioteca Militară Națională. Moartea îl surprinde cu Dacia
preistorică nefinalizată (va fi completată și tipărită în 1913 prin grija dr. Ion C. Istrati), la care se adaugă alte
creații de valoare, cum este Istoria militară a poporului român [3].
Iulia Densușianu, fiica mai mare a preotului Vizante Popa și a Sofiei, s-a născut la 24 iulie 1840. În
primăvara anului 1861 se căsătorește cu preotul Dumitru Dariu (Darie) Țiarina din Răchitova. A fost
cunoscută ca o persoană cu educație aleasă, păstrând nostalgia locurilor natale, moștenită din părinți. Astfel,
într-o scrisoare adresată fratelui ei Nicolae, își exprima plastic dezamăgirea răspândirii printre străini a
membrilor familiei, cu cuvintele: „Țara Hațegului a rămas fără Densușiani, și Densușianii fără ea”. A
muncit din răsputeri alături de soț, pentru a-și crește numeroșii copii și cu grija susținerii băieților prin școli.
A decedat la 20 ianuarie 1894 [1]. .
Elisabeta Densușianu, fiica cea mică a familiei, a văzut lumina zilei la 6 decembrie 1861, fiind
botezată cu trei prenume: Elisabeta-Sabina-Laurenția. La 28 octombrie 1877 se căsătorește cu Petru Ciachi
din Hațeg, pe care îl urmează la Hunedoara, Hațeg și Râu Alb unde acesta va presta activitatea de învățător.
După ce soțul său este sfințit preot (1883) familia rămâne în parohia Râu Alb până în 1896, c ând Petru
Ciachi ocupă prin concurs parohia Ostrovul Mare, unde se stabilesc până la sfârșitul vieții. Elisabeta moare
la 27 iunie 1924 [1].
Vizante Sofia
POP (POPOVICI) POP
(1798-1857) (1809-1882)
Beniamin George Terezia Aron Elena Nicolae Iulia Elisabeta

DENSUȘIANU DENSUȘIANU (GERINGER) DENSUȘIANU (CIRCA) DENSUȘIANU DENSUȘIANU DENSUȘIANU
(1829-1915) (1833-1887) (1837-1900) (1846-1911) (1840-1894) (1861-1924)
Romul, Alexandru, Emilia, Elvira-Maria, Fabiu-Camil, Dumitru DARIU Petru CIACHI

Cornelia, Beniamin, Sabin, Eliza, Ovid, Elena
Octavian, Aurelia
(Septimiu și Silviu-
decedați de tineri)
Fig.2 Arborele genealogic al DENSUȘIENILOR (parțial)
4.Urmașii Densușienilor
Pe principiul genealogiei românești unde partea bărbătească este prioritară prin păstrarea numelui de
familie, neamul Densușienilor a traversat decadele și secolele, așa cum se arată în „arborele” simplificat
(parțial) din figura 2.
Un arbore genealogic mai detaliat precum și 31 de biografii ale unor Densușieni sunt prezentate în
documentata lucrare indicată la cifra [7] din bibliografie, carte în care valoroasa familie se prezintă prin
scrisorile membrilor săi.
În limita acestei lucrări sintetice, din numeroasa pleiadă de nepoți și strănepoți ai cuplului Sofia - Vizante
Pop, se consideră că merită menționați cel puțin următorii: Ovid Densusianu, fiul lui Aron, care s-a născut la 29
decembrie 1873, la Făgăraș. După studii în Satul Lung, Făgăraș, Brașov și Iași, urmează Facultatea de litere din
Iași pe care o absolvă în 1892. Apoi face specializări la Berlin și la Paris. În capitala Franței va susține teza de
doctorat având ca temă, studiul filologic al unui text francez din sec al XIV-lea. La revenirea în țară, este numit
profesor suplinitor la „Catedra de Istorie a Limbii și Literaturii Române” din cadrul Universității București.
Începând din 1901 ajunge titularul „Catedrei de filologie romanică” funcție pe care o va deține pînă la sfârșitul
vieții sale. În 1913 întemeiază „Institutul de Filologie și Folclor”. În 1915 publică monografia Graiul din Țara
Hațegului iar la 15 octombrie 1918 devine membru activ al Academiei Române.
Valoarea sa profesională a fost recunoscută și în străinătate, fiind membru al unor societăți culturale
și academii. A întemeiat și condus revistele Viața nouă (1905- 1925) și Grai și suflet (1923-1938) . În
domeniul literaturii a fost unul dintre promotorii curentului simbolist în România, publicând poezii sub
pseudonimul Ervin. Moare la 8 iunie 1938, fiind înmormântat la cimitirul Bellu din București” [1] , [8].
Numele său de familie este reținut uneori în istoria literaturii române, probabil și datorită formării
sale francofone, cu cel de al doilea s (în loc de ș). Astfel Biblioteca Județeană Hunedoara din Deva poartă
numele de „Ovid Densusianu”.
Elena Densușianu Pușcariu, fiica cea mai mică a lui Aron, s-a născut la Făgăraș în 1875. Prin
stabilirea familiei la Iași a urmat cursurile școlii secundare de fete „Principatele Unite” din localitate. După
susținerea bacalaureatului (1893) se înscrie la Universitate din Iași, specialitatea medicină. Peste cinci ani
susține teza de „doctorat în medicină și chirurgie”, cu tema „Considerațuni asupra neoplasmelor sânului cu
deosebire din punct de vedere al histologiei patologice”. Urmează o specializare la Paris, în cadrul unor
laboratoare renumite (figura 3).
La revenirea în țară funcționează ca preparator și medic secundar la Spitalele Eforiei din București.
Se mută la Iași, ca medic secundar la Spitalul Sf.Spiridon. În 1920, ocupă prin concurs „Catedra de
oftalmologie”, unde lucrează până la pensionarea sa în 1940. A fost prima femeie din România , medic
oftalmolog și profesor universitar. A decedat la București, în 1965 [1].
Ovid Densusianu-fiul, s-a născut la 22 aprilie 1904, în urma căsătoriei tatălui său Ovid (de la care a
primit prenumele) cu Elena Bacaloglu. Și-a însoțit mama în Italia unde a studiat, însă licența și-a luat-o la
Iași (1927). A lucrat în direcția presei din Ministerul de Interne, apoi ca secretar literar al Teatrului Național
din București (figura 4) . Ca scriitor a publicat câteva volume, ca: Filosoful (1926), Stăpânul (1937), Furtuna
(1937), atribuite din confuzia de prenume, mult mai celebrului său părinte. A decedat la 19 ianuarie 1985.
Fig.3. Elena Densușianu Pușcariu Fig.4. Ovid Densusianu -fiul
În Densuș, urmașii Densușienilor s-au păstrat prin băieții lui Sabin și Octavian (copii lui George
Densușianu), și prin fiica acestuia Cornelia căsătorită cu preotul Petru Chețan. Unul dintre nepoții lui
Octavian Densușianu, este Zenovie Densușan, care continuă ramura acestei familii în localitate [1].
Iulia, sora mare a fraților Densușieni va întemeia „ramura Densușienilor” din comuna Răchitova.
Împreună cu preotul Dumitru Dariu au avut șase copii care au ajuns la maturitate, alți doi murind de tineri.
Printre ei s-au numărat: Iulia (1865-1887), Iuliu, Septimiu, Pompei, Eugenia- Valeria.
Chiar și în zilele noastre (2010) în zonă se mai semnaleză urmași ai renumitei familii prin persoana
doamnei Petronela Densușianu, mândră că fiul său, Flavius Trancă Densușianu a moștenit proverbiala
dragoste de învățătură de la străbunii săi. [2].
5.Epilog
În lume și în România se cunosc puține familii care să fi dat naștere unei pleiade de intelectuali de-
alungul mai multor generații așa cum s-a petrecut în neamul Densușienilor, cu mențiunea că trei dintre
aceștia (Aron, Nicolae și Ovid) au fost academicieni [9].
Fig.5. Bustul lui Nicolae Densușianu Fig.6. Bustul lui Ovid Densusianu
Deși unele figuri proeminente ale familiei au constituit subiectul unor monografii, mai ales prin
preocupările unor competenți și inimoși cercetători de la „Muzeul Civilizației Dacice și Romane” din Deva
[7], călătorul care poposește la Densuș nu ia cunoștință decât cu bustul lui Nicolae Densușianu, amplasat
vizavi de faimoasa biserică, monument istoric din sec.XII-XIII (figura 5) și cu cel al lui Ovid Densusianu,
amplasat în piața comunei (figura 6).
În pofida unor greutăți cu care se confruntă în permanență România, ar trebui să se găsească o
soluție, sugerată de mai mulți conaționali [10], ca „neamul de vază al Țării Hațegului” [9], să-și aibă o „casă
memorială” în care să se adune tezaurul cultural al acestuia, spre pilda, fala și îndemnul spre civilizație și
progres ale tuturor românilor!
Bibliografie
1. Ioachim Lazăr, Adela Herban, Neamul Densușienilor. Muzeul Civilizației Dacice și Romane, Deva (pliant), 2011.
2. Laura Oană, Nicolae Densușianu, cărturarul Daciei. Revista Replica/Hunedoara, Nr. 377, 18 - 24 februarie 2010.
3. Ovidiu Țuțuianu, Să-l reconsiderăm pe Nicolae Densușianu! Editura DacoRomână,București, 2017.
4. George Pruteanu, Eminescu, limba română și detractorii. www.pruteanu.ro/doar o vorba/emis669-72emin-detr.
5. Cornel Bîrsan, Întîlnirea dintre doi mari titani ai culturii romînelști: Mihai Eminescu și Nicolae Densușianu.
6. Ovidiu Țuțuianu, Credința în originea dacică a poporului român la Nicolae Densușianu și Mihai Eminescu. Volum
colectiv. Simpozionul VIZIONARII NEAMULUI NOSTRU Ed.2, Craiova, 7 decembrie 2019, Editura Cornul Abundenței,
Craiova, p.202-206.
7. Ioachim Lazăr, Adela Herban, Densușienii. Corespondență. Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2011.
8. George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Editura Minerva, 1982.
9. Laura Oană, Densușienii, neamul de vază al Țării Hațegului. Revista Replica/Hunedoara, Nr. 377, 8 decembrie 2011.
10. Iosif-Daniel Iancu, Densușul și Densușienii. Dilema veche, nr.349, 21-27 oct, 2010.
Religia titanilor și atlanților,

strămoșii românilor
Constantin Popescu
Dincolo de cunoaștere începe Cosmosul.

Cosmosul pământean se regăsește în mulțime.
Notă:
Religia Titanilor și Atlanților a fost scrisă în cărțile Srămoșii neamului românesc și Istoria românilor și
nu mai reiau teza aceasta în mod detailat, cu toate că vor fi documente ce se vor repeta și în acestă lucrare.
1.Încep subiectul despre religia Titanilor și Atlanților cu un mare adevăr , adevăr care este cunoscut de
mulți și anume că Geții au fost primii oameni de pe pământ și că ei au fost și primul popor de la zidirea neamului
omenesc, deci de la începuturi și acest adevăr este comfirmat de Manuscrisele de la Qumran, de unde citez „ Geții
au fost primul popor al zidirii de la început”. Acest lucru este comfirmat și de religia creștină de azi. Confirmarea
o face Biblia în Facerea, capitolul 1, punctele 26 și 27, unde Domnul face om după chipul și asemănarea sa.
Rețineți omul este făcut nu numai după chipul său precum este în capitolul următor, 2, făcut Adam și după „
asemănarea sa”, deci ființe divine ce trebuiau să trăiască pe pământ, primii oameni numiți mai târziu Geți, Zei sau
Îngeri. Nu vă grăbiți cu părerile. În Vechiul testament, în Facerea, la capitolul 1, punctul 26 și 27 din actuala
religie creștină, se scrie, citez, punctul 26 „ Și a zis Dumnezeu ( în Biblie se confundă Domnul sau Tatăl Ceresc cu
Dumnezeu care de la Akhenaton, faraon egiptean 1379 – 1362 îHr, unde zeul Dum sau Tum, Aton sau Atum era„
Discul solar”, era zeul soarelui, zeul Dum care atunci era singurul lor zeu prin expresia Dum ne este zeu, n.a.). „
Să facem om după chipul și asemănarea Noastră....” ( expresia, „ a
noastră” se referă la existența Domnului și a Îngerilor care ca și omul făcut pe pămînt, numit până astăzi
Zamolxe , sunt considerați „ Fii Domnului”n. a,) iar la punctul 27, citez „ Și a făcut Dumnezeu (
Domnul,n.a.), pe om , după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l -a făcut”. Totul este clar, Geții, urmașii
lui Zamolxe și religia crucii au apărut odată cu „ Facerea lumii, odată cu primul om pe pământ”. Citatele sunt
clare, dovezile nu se pot nega și acest lucru confirmă că Domnul sau Tată Ceresc a făcut din înger om, pe
care românii și strămașii lor l-au numit Zamoxe, pentru a crea neamul divin, neamu Geților, lucrul confirmat
și de Pherekides care scrie, citez „ Neamul Geților este Divin”, dar aceast lucru, faptul că neamul geților este
divin a dus la distrugerea înscrisurilor despre Daci și Geți, crezând că în felul acesta se va intra în uitare. S-au
înșelat, căci însăși Papa Ioan Paul al II-lea spune că „ Nu pe Geți s-a vrut scoaterea din istorie ,ci religia lor”,
ori Sf. Părinte când spune asemanea lucruri este documentat și sunt adevăruri. La punctul 2 veți înțelege mai
bine dece au vrut să distrugă religia geților și veți înțelege adevăratul motiv. Adevăratul motiv era că Geto –
Dacii erau divini și ei nu, dar asta a fost voința divină și Domnul știe ce face și nu poate greși.
2. CUVÂNTUL CRISTOS este în totalitate românesc și aparține nu numai Geto – Dacilor ci și
Titanilor și Atlanților și poate că este din vremuri îndepărtate.
- Cuvântul Cristos este format din cuvântul românesc, Cristov și geticul Theos, prin Tos = sfânt, sacru,
divin. Dovada este în Dicționarul de arhaisme și regionalisme a lui Gh Bulgăr și Gh constandinescu – Dobridor, la
pagina 84, citez „ Cristov, regionalism Crâstov = Ziua crucii, deci crucea. Cuvântul Cristov este și astăzi în
vorbirea populară, iar Crâstov este sărbătoare religoasă creștină ortodoxă. Deci, dacă din cuvântul Cristov
excludem terminația ov atunci rămâne cuvântul CRIST și care înseamnă CRUCE și dacă mai adăugăm și cuvântul
Tos, din Theos = Sfânt, Divin, Sacru, avem cuvântul CRISTOS, adică SFÂNTA CRUCE, Crucea Divină sau
Sacră, în sensul de purtător al Crucii Sfinte. Se pare că Domnul la fiecare Eră pământeană trimite un Înger pe
pământ ca să fie singurul purtător al singurei Cruce Divină, Cruce Sfântă. Ca să evit orice comentarii completez
cu ce spune Evanghelia. Evanghelia după Ioan, capitolul 12, punctul 34, citez „Noi am auzit din Lege că Hristosul
rămâne în Veac”. Din citat rezultă că Iudeii, azi Evreii „ Au auzit”, deci nu aparține neamului sau religiei lor
noțiunea de Cristos și nu este nici astăzi credința lor în cruce, în Sfânta cruce și atunci întreb „ Oare chiar credeți
că se putea naște Isus pe un pământ păgân?”. Al doilea lucru ce se remarcă din citat este „ Cuvântul Lege”. Ei au
auzit, doar au auzit că există o lege, care nu era a lor, iar această lege nu putea fi dcât „ Legea lui Zamolxe sau
Legile Belagine” , lege ce s-a născut la neamul Geto – Dacilor și înainte de ei era a Titanilor și Atlanților,
strămoșii lor. Al treilea lucru ce trebuie precizat, din citat, este expresia „ Cristos ( Hristosul) rămâne în veac”. Un
veac este o Eră pământeană, și care are o întindere de 5.512 an tropici solari, deoarece atunci anul solar nu mai are
zecimale și se închide cercul timpului. Dacă nu credeți, calculați și vă
veți convinge de durata unei Ere pămîntene cu toate că getul Dionisie cel Scurt zicea că este de 5.508 ani așa cum
apare în unele scrieri religioase. Cert este că la fiecare Eră pământeană, la fiecare veac, Tatăl Ceresc trimite câte
un Înger să fie purtătorul Crucii Sfinte, singura cruce ce înainte a aparținut Cerului și care a fost înmânată
Îngerului trimis. Astăzi , la noi, la creștini, purtătorul Sfintei Cruci este Isus. Îngerul i-a spus Fecioarei Maria că se
va numi Isus și asta este deja dogmă religioasă și nu Isus Cristos. Mă întreb ce credea preotul care
spunea Isuse Cristoase, știa el ce spune sau era poezie. - Un loc important în
capitolul despre Isus Cristos îl are Sinaxarul ( Viața unui sfânt) din 22 Martie, ce fare referire la Drosida ce
cu totul greșit se spune că a fost copilul lui Traian cu toate că este cunoscut faptul
că Traian nu a avut copii. Drosida, în sanscrită înseamnă, Sarea pământului, Dros = sare în sanscrita veche și Ida =
pământ. În cazul acesta Droside era persoana care păstra scrierile religioase, deci era Marea Preoteasă a religiei
creștine ce era deja atunci în Dacia. În scrieri apare cuvântu sfânt, dar în 105 – 106 când au avut loc evenimentele
și războiul cu ROMA ,NU ERA NOȚIUNEA DE SFÂNT, ERA DE Înger sau Nemuritor, iar evenimentele s-au
petrecut în Dacia și nu în Antiochia, după cum spune un sfânt, după 300 de ani ( anul 400) de la evenimente. După
cum vedeți, în orice scriere trebuia ocilit cuvântul Dacia sau Geția. O altă problemă este că Dacii, Geții ca și
Titanii și Atlanții, morții obligatoriul se incinerau și asta până în secolul V, așa cu nu veți găsii resturile
pământena ale lui Decebal, Burebista, Dromichete ca ale Titanilor și Atlanților ci numai o mână de cenușă într-un
vas care la rândul lui este într-o movilă sau tumul. Deci nu putea fi vorba de moaște. Ca să nu fii incinerat trebuia
să fi murit dincolo de teritoriul Geto – Dac și apoi adus la neamul lui. Atunci corpurile morțior se păstrau în miere.
În ura lui Traian înpotriva religiei creștine și în special înpotriva prezenței în Dacia a acestui Înger sau Nemuritor,
numit apoi Sfânt, Traian a adus în Dacia cea mai numeroasă armată din existența Imperiului roman. Aflați singuri
cine a fost acest sfânt. Pentru cei ce nu pot afla, vă ajut dacă citiți
„ Cântecul Nibelungilor” unde veți găsi o persoană care este și în Evanghelii, Iosif din Arimatea, cel ce i-a
cerut trupul lui Isus. În boala lui împotriva creștinismului, au murit în chinuri Marea preoteasă a dacilor,
Drosida prin lipsă de apă, știins că orice persoană lipsită de apă moare în 7 – 8 zile, iar cele 5 preotese care și
ele s-au sacrificat ca să nu profaneze mormântul Lui, au fost aruncate de vii în cazanul cu bronz topit. Faptul
că Traian a dus războiul înpotriva religiei creștine, crezând că dacă omoară toți preoții,( se lăuda că au mai
scăpat de moarte doar cinci preoți) și să distrugă un mormânt, că va distruge religia creștină, iar acest lucru
este consemnat de Aureian Victor, secolul IV, în cartea sa Despre împărați, XIII,, citez „ Traian s-a bătut cu
Pileații dacilor...”, adică cu preoții numiți de multă vreme PI.Spre cunoaștere,„Cuvântul sfânt este o invenție
bizantină”. -
În concluzie. Dacă cuvântul Cristos este pur românesc, atunci întreaga religie creștină s-a născut și s-a
răspândit în lume din zona Geto – Dacilor. În cazul acesta rădăcinile religiei crștine sunt în actualul teritoriu
românesc.
3. La punctul trei vom discuta despre faptul că Geto – Dacii, respectiv Sciții ( Masageții), ca și strămoși lor
Titanii și Atlanții, nu aveau construcții de închinare, nici temple, nici altare sau statui pentru Divinitățile lor, lucru
confirmat de Herodot ( 484 – 425 îHr) în ale sale Istorii, IV, 59 și care scrie că „ Sciții nu ridicau temple pentru
zeii lor și nici altare”, și același lucru scrie Romulus Vulcănescu, în Coloana Cerului. Pagina 82, despre Daci,
citez „ Dacii evitau reprezentarea zeilor în construcții de închinare”. Nu veți găsii în nici-un tratat că Titanii și
Atlanții aveau construcții de închinare sau altare, iar Geto Dacii au continuat tradiția. Poate nu credeți dar tradiția
aceasta se păstrează până astăzi, tradiție ce vine de la Titani și Atlanți căci așa cum am spus
, nici ei nu aveau construcții de închinare.
- Pentru ei Divinitatea, Tatăl Ceresc și Îngerii erau peste tot, ori și unde se aflau erau ocrotiți de
Divinitate, așa că nu aveau nevoie de construcții de închinare, pentru a aduce imnuri divinității. Reamintim
din trediția și obiceiurile lor ce sunt prezente și care respectă tradiția și astăzi. –
a) Ți astăzi ca și-n milenile trecute, orice om are câte-un Înger păzitor și acest lucru este o continuare
a tradiției de milenii ce are ca obiect religia. Un Înger care are grijă de tine, te păzește, te ferește de rău și te
îndrumă, căci asta este credința și azi, pentru toți credincioșii ortodoxi. – b) Deoarece Domnul și Îngerii săi,
erau cu tine ori și unde ai fi fost, atunci, ca și azi se folosește expresia „ Cu Domnul înainte” iar azi se zice
„Cu Dumnezeu înainte”. –
c) O altă tradidiție ce vine din vremurile de demult este icoana. Și astăzi, creștinii ortodoxi au icoane
în casă , se roagă la Divinitate ori de câte ori au nevoie și nu mai trebuie să se ducă la biserică, care când este
închisă, când deschisă. Un creștin ortodox când călătorește are la el câte-o iconiță. Iconița are același rol și
importanță ca și icoana din casă și o folosește doar când are nevoie de ajutorul divin. Toate aceste icoane se
găsesc azi în biserică, unde fiecare credincios își caută icoana în care cerde. Biserica este o invenție a
bizantinilor și , în limba greacă ănseamnă „ Casa Domniul”, deci „ Casa Tatălui Nostru și al Îngerilor”, după
nume dar nu „ Casa Soarelui”, a zeului Dum. Pentru soare sunt Sanctuarele, fiind pentru soare, sunt fără
acoperiș, Soarele trebuie să vadă credincioșii și casa sa”.
- În concluzie, iată trei tradiții ale religiei și credinței ce se păstrează de la Titani și Atlanți până în zilele
noastre. - Ca tradiții românii mai au Plugușorul și Călușarii.
Atlanții fiind cei care sărbătoreau soarele, Anul Nou începea primăvara. Din scrieri reise că Anul Nou atunci
începea pe 1 Aprilie când ca și astăzi începeau muncile agricoe, se ara, se semăna.Se pare că începutul
tradiției a Plugușorului este de pe vremea lui Troian ,numit și Atlas. Se începe cu „ S-a sculat mai an bădița
Troian”, nu Traian căci în vremea lui Anul Nou începea ca și astăzi pe 1 Ianuarie când, vă dați seama, nu se
putea nici ara și nici semăna. Plugușorul a fost și este o tradiție
excusiv românească , fiind răspândit numai în zonele unde locuiau Vlahi.
- Călușarii, unde sunt multe păreri, este tot o tradiție exclusiv românească, cu aria de răspândire
numai în zonele unde trăiau Vlahi. Ca să dovedsc vechimea lui, spun că el exista deja în vremea războiului
din Troia, anul 1280 îHr, și asta o spune Homer în Iliada, cântul 1, versul 14, citez „ Cu podoaba de sfintele
cordele”.Citatul spune multe pentru cei ce vor să știe.
4. Incinerarea.
- Titanii, Atlanții și Geto – Dacii până în secolul 5 – 6 practicau obligatoriul incinerarea, fapt dovedit de
Constantin Daniel în Misterele lui Zamolxe, citez „ La Geți incinerarea s-a făcut până în secolele 5 – 6 dHr”.
Acest lucru este confirmat că nu se găsesc oseminte ale Titanilor, Atlanților și nici ale Geto – Dacilor până în
secolele 5 – 6 dHr, și veți găsii doar o mână de cenușe întrun vas ce se găsește într-o movilă sau tumul. Acum să
nu credeți că odată cu moartea persoanei respective nu va rămâne ceva în amintirea urmașilor lor. Acel ceva sunt
una sau două camere unde obligatoriul trebuia să fie desenul sau statuia celui decedat atunci când era tânăr, și al
doilea lucru obligatoriu trebuia să fie o scobitură în piatră pe care o numeau closet. În aceste camere persoanele în
viață aduceau mâncare și apă în anumite perioade de timp. Acestă construcție, la egipteni se numea Mastabă. Nu
se cunoaște numele acestei construcții de amintire a celui decedat la noi, dar ele sunt și în prezent și numai datorită
faptului că nu au fost cunoscute, au rezistat până în prezent. Una aproape sigur este la Corbi de Piatră din județul
Argeș și aparține lui Apolo Hiperboreanu, Getul Sarmis, Hermes Trismegistul sau Ianus, unde atunci când am fost
eu, în anul 2.000, pe tavan era pictat Nemuritorul Sarmis când era tânăt, alături de soția sa Akakalis, fica lui
Minos. Vezi imaginea. Acolo mai era un bloc de marmură dreptunghiular, posibil ca să fie folosit drept masă, o
bancă în spatele lui, o scobitură ovală în piatră și o intrare prin nordul încăperii, iar intrarea se făcea târâș. În anul
2.010 blocul de marmură a dispărut, iar cele două încăperi erau folosite ca biserică. Posibil ca Ana sau Hera să fie
la Cetățeni, Argeș, Latona în zona de la Racovița, Vâlcea, fetele lui Troian ( Atlas), la Șona. Interesant este
complexul de la Șinca Veche.Acolo, nu știu dacă este Sanctuar sau Mastabă. Dacă este Sanctuar, pe hornul,
lumuna trebuie să facă un cerc pe podeaua hornului, la solstiții și/sau echinocții. Mai sunt două variante. Ori
lumina arată ziua când a murit Troian, sau durata de 18,5995 ani când linia nodurilor lunare parcurge eliptica în
sens retrograd. Nu este exclusă nici varianta ca mormântul lui Troian să fi fost un tumul sau o piramidă pe dealul
Pleșu. Pentru săraci, pomenirea mortului, prin tradiție se făcea ( ne fiind în vremea Titanilor, Atlanților și o lungă
perioadă din istoria Geto – Dacilor, clădiri de închinare, conform religiei din vremea respectivă), se făcea cu
ajutorul Troițelor. Troița avea o cameră, un pat de lemn și o masă. Călătorul venea la Troiță unde cei ce aveau
morți, îi ofreau mâncare și apă, se odihnea iar în dimineața următoare pornea iarăși la drum mai departe. Copil
fiind, într-un sat departe de oraș, bătrânii erau supărați că nu se mai respectă tradiția Troiței, după ei exista această
tradiție a Troiței de la începerea lumii. Că este așa sau nu eu nu știu .
De la Gura-Văii chemare!
Cătun, pierdut la-ngemănare MOȘUL pe-o cărare!

Între un pârâu si un fluviu mare, Învelit in cojoc cu o cușmă mare!
Pe o vale. Grăbit spre altarul crucii
O vale minunată! Din dealul Lui Sân Petru
De piatră colorată . Ce vine din milenii
De a verdelui serpentinit în care, De la pelasgi și daci ,
Cu-un calcar alb și rosietic pare, Ca tron a lui Zamolxes, vraci.
Ce au făcut ei oare?
Natura și pe oameni Spre Gura-Văii
I-au unit în una ! Zeul Moș,
Ca să ne amintim de ei, De pe tronul vremii,
Într-una! Ne adună și îndrumă ,
Din dealul Crucii
Într-o poziție milenară , La Ciumarcă și Rusalii
De mii de ani de transformare Cu o dreaptă cuvântare.
Urmează o renaștere oare? Spre a noastră așezare!
Între Lepenski Vir si Schela asezare
La Gura-Văii ,se pare! În locul de baștină pe vale,
Având de sus La Gura-Văii așezare,
Astrala binecuvantare! Cu o celestă binecuvântare
Sătenii-și trag seva, din hotare!
La Gura-Văii de suntem
Dintr-o zona siderală! Oamenii locului ,
Cu străjeri închiși in piatra milenară,, Cu o cunună plină
Ce ne sunt alături ,dar i-am uitat se pare, De lauri si obidă lină,
Că sunt puși de veacuri Au un viitor în față ,
Să ne facă , apărare… Ce pare tot mai sus!
Că-i OGRĂNIC, străjer E vremea de schimbare!
La soarele răsare. Pentru un Gura-Văii
Sau la apus de soare e, Deschis către un nou sens!
Basarabia (*Bas-Arabia), adică Arabia de Jos

– macrotoponim mitic foarte important
al spaţiului european
Mircea Ţicleanu, Alexandru Ţicleanu
„... acest nume (Basarabia, n. n.) singur este o istorie întreagă.” M. Eminescu, 1878
„Basarabă este cuvântul cel mai important din întreaga limbă istorică a românilor” B. P. Haşdeu, 1887
Basarabia este unul dintre cele mai vechi toponime de origine mitică ale Europei şi desemna, din timpuri
foarte vechi, întrega zonă extracarpatică ce era limitată la sud de Dunăre şi la est de cursul Nistrului. Acest ţinut
era parte a unui teritoriu cu mult mai vast, ce includea şi întreaga arie carpatică, şi care reprezenta în timpuri
mitice “Lumea Neagră”, ţinut care mai purta şi numele de “Arabia” ce avea acelaşi înţeles (“arab” însemnând,
în acest context toponimic, “negru”). *Bas-Arabia (Arabia de Jos) desemna astfel o parte mai joasă a unui întins
teritoriu predominant muntos. Arabia (respectiv „Lumea Neagră”) a fost definită iniţial în raport cu un lac relict
al Depresiunii Panonice care este cunoscut în mithosul românesc sub numele de „Marea Albă”, lac ce a dăinuit
ca atare până acum cca 11.560 de ani, după care s-a restrâns treptat şi a dispărut cu totul, dar a lăsat în urmă şi
multe alte lacuri relicte, cu mult mai mici, între care se află şi Lacul Alb din Ungaria, de lângă Szeged, deghizat
astăzi sub numele maghiar „Fehér tó”. Una dintre insulele acestei Mări Albe, situată către partea de sud- est a
acesteia, pare a fi chiar reşedinţa miticului Împărat Alb într-unul dintre basmele noastre (1-a fabulă, Boer).
Ulterior, „Arabia” a fost definită şi mai clar în raport cu un spaţiu sacru delimitat prin toponime care includeau
adjectivul „alb”, spaţiu de formă elipsoidală, centrat pe partea de sud-est a Depresiunii Panonice şi înconjurat
predominant de toponime ce conţineau adjectivul „negru” care aparţineau teritoriului numit generic „Arabia”.
Printre toponimele majore care aparţin şi astăzi acestei Arabii mitice se numără spre răsărit Marea Neagră, spre
apus Pădurea Neagră, iar spre sud-vest Muntenegru.
Din acele timpuri foarte vechi s-au menţinut, până în antichitate, două toponime importante care
amintesc de această Arabie mitologică, respectiv numele râului Arrabon (astăzi Rába, în Ungaria) şi
numele antic al Jiului, Rhabon, de care au amintit, prin secolul I al erei noastre, Strabon şi Pliniu cel
Bătrân, dar mai apoi şi Ptolemeu (n. 100 e. n.). După acesta din urmă, Jiul zilelor noastre, Rhabon pe
atunci, era definit ca „râul ce coboară din ţara Arabilor”. Deci ar fi de fapt râul care coboară din Arabia.
Rezultă de aici că Arabia mitică se afla spre nord, dincolo de defileul Jiului, şi dacă nu cuprindea deja
Depresiunea Petroşani de astăzi atunci cu siguranţă includea deja Ţara Haţegului. În linii generale deci
Arabia mitică se afla dincolo de creasta principală a Carpaţilor astfel încât, prin contrast cu aceasta, spre sud
de această culme, dar şi la est de ea, înspre răsărit, se întindea Arabia de Jos, respectiv *Bas-Arabia, adică
Basarabia. Locuitorii acestui ultim ţinut se numeau „basarabi” aşa cum actualii locuitori ai Peninsulei
Arabice (Arabia) se numesc „arabi”. Rezultă deci că la un moment dat în antichitate se vorbea despre două
ţinuturi distincte care purtau numele „Arabia”, cel mai vechi fiind însă cel nordic, de sorginte mitică. Numele
actualei Peninsule Arabice, respectiv al actualei Arabii, a apărut în epoca elenistică (deci după moartea lui
Alexandru Macedon), iar romanii distingeau în cadrul acesteia trei ţinuturi diferite care purtau numele de
Arabia, respectiv Arabia Petreea, Arabia Deserta şi Arabia Felix (Arabia fericită).
Mithosul românesc a păstrat amintirea unui ţinut numit „ţara arăpească”, dar şi a unui alt ţinut mitic numit
„Împărăţia Arăpuşchii”. Astfel, în „Povestea lui Pahon” (Ion Pop – Reteganul), culeasă la Sâncel (Alba), este
pomenită „ţara arăpească” (deci *Arapia) care se afla „dincolo de mare”, dar mai este vorba şi de un „arap”, un
personaj cu pielea neagră, deci un negru, aşa după cum sugerează cu multă fineţe povestitorul. Acest „ arap”
(negru) era slugă la un împărat şi a fugit în lume cu fata acestuia, care era deja soţia legiuită a eroului basmului,
numit Pahon. Aceste date ne arată că „arap” vine de la „arab” şi că în acest spaţiu nordic înţelesul primar al
acestor cuvinte era acela de „negru”. Deci „Arabia” şi „ Arapia” erau două corespondente semantice ale ţinutului
mitic „Lumea Neagră”. Aceasta are însă mai multe sensuri, între care primul se referă la ţinutul nostru
pământean, amintit mai sus, iar un al doilea se referă la lumea de dincolo, adică la lumea celor morţi. Dar „Lumea
neagră” mai poate fi şi un ţinut subpământean la care se ajunge dinspre Lumea albă prin „Buricul pămîntului” care
este un fel de aven foarte adânc, după cum rezultă din basmul „Fiul iepei” (Simion
Fl. Marian). „Ţara arăpească” (*Arapia) din basm nu poate fi însă nici Arabia zilelor noastre, nici Africa neagră.
Acest ţinut mitic se afla, conform datelor din basm, dincolo de ţărmul unei mări până la care eroul nostru a mers,
pe jos, cale de câteva săptămâni. Care mare semăna mai mult cu un lac mare deoarece de pe un ţărm al ei se vedea
şi celălalt mal. Aceste date paleogeografice sugerează existenţa unui ţinut mitic „Arapia” vecin cu fosta Mare
Albă a spaţiului panonic, în fapt un mare lac de apă dulce, ţinut care ar desemna doar o parte, cel mai probabil
apuseană, a vastului teritoriu care era la începuturi Arabia mitică. În aceste locuri s -a păstrat până în antichitate
hidronimul Arrabon, care separa pe vremuri Panonia de Sus de Panonia de Jos, şi aici stă astăzi mărturie numele
râului „Rába” (citit aproximativ „rabo”), care a rămas evident de la anticul „Arrabon”. Dar basmul de mai sus
seamănă mult cu „Sărăcuţul” lui Simion Fl. Marian în care în afară de „un arap” şi de „ţara arăpească” mai
aflăm şi sintagma „împărăţia arăpească”. Din basmul lui Ispirescu intitulat „Baba cea înţeleaptă” înţelegem însă
că un „împărat arap” stăpâneşte peste supuşi negri, fiind vorba, în acest caz, de o populaţie negroidă, clar
africană. Şi în basmul „Zâna Stelina” al lui Tudor Pamfile un „Negru împărat” este văzut ca „arap” (deci ca
negru) deoarece şi fata sa este „... neagră ca un cărbune”. Un alt basm de mare importanţă în acest context a fost
cules de către Dumitru Stăncescu la Boţeşti (la sud de Câmpulung Muscel) şi poartă numele de „Împărăţia
Arăpuşchii”. „Arăpuşca” este un diminutiv de la *Arapa (după reţeta „raţă – răţuşcă), fiind deci vorba de acelaşi
ţinut mitic „Arapia”, de la care a derivat numele acestei împărătese. Dar de această dată ni se spune clar că această
împărăţie se află undeva departe spre apus şi că pentru a se ajunge acolo trebuia străbătut un ţinut pustiu şi nisipos,
lipsit de izvoare, care ne aduce aminte de actuala pustă panonică. În plus „Arăpuşca” nu era o negresă (o
arăpoaică) cum ar putea sugera numele său, ci era o fată albă frumoasă ca o zână care nici măcar nu locuia în mod
obişnuit în ţinutul pe care îl stăpânea ca împărăteasă, ci undeva cu mult mai departe spre apus. Pare deci să fie şi
de această dată vorba doar despre o parte, apuseană, a miticului ţinut Arabia, cunoscut o vreme drept „*Arapia”,
către care ne conduc sintagmele „ţara arăpească” şi „împărăţia Arăpuşchii”. În schimb în „Norocul şi
nenorocul” Dumitru Stăncescu ne vorbeşte despre „o arăpoaică neagră şi buzată”, uzînd astfel de o construcţie
pleonastică pentru a sublinia că ne aflăm în faţa unei negrese adevărate. O subliniere de acelaşi tip aflăm şi în
basmul lui Sbiera „Omul cu trei minţi”: „un arap negru, urât şi pogăn”. Arap care nu se putea vedea pe sine în
oglinda unei ape deoarece o întuneca de tot de îndată ce se apropia de aceasta. Un pleonasm cuprinde şi sintagma
„Harapul Negru” ce apare ca personaj de basm în „Grigoraş fecior de-mpărat şi pasărea berbecului” (Al.
Vasiliu). Dar basmele noastre mai scot în evidenţă şi un alt aspect şi anume acela că în timpuri foarte vechi,
mitice, nu era chiar un fapt neobişnuit ca unii împăraţi (ai Lumii Albe) să aibă în slujbă, la curtea lor, arapi (sau
harapi) (deci personaje negroide), fie pe post de feciori în casă, deci pe post de paji, fie pe post de războinici.
Astfel un împărat care se respecta trebuia să cam aibă în slujba sa un „novac” (adică un uriaş) şi un „arap” care
adesea plecau la luptă în fruntea oştiilor împărăteşti după cum vedem şi din basmul lui Petre Ispirescu „Făt -
frumos cu carîta de sticlă”. De aici şi sensul secundar de „servitor”, respectiv de „slugă”, pe care îl mai are
termenul de „arap” (harap). Doar din această perspectivă putem înţelege cu adevărat sensul celebrei sintagme
„Harap Alb” care străbate mithosul românesc ca o construcţie antroponimică de referinţă. Vom vedea mai jos că
o astfel de realitate posibilă era reflectată în timpul Evului Mediu românesc prin stemele cu capete de negri pe
care le atribuiau unii autori străini heraldicii valahe, respectiv muntene, contemporane lor. Dar cel mai important
aspect de natură mitică este adus în acest context lingvistic destul de complicat de faptul că se întrevede clar şi
existenţa unui ţinut mitic care cu timpul a primit numele generic de „ţara Neagră”, ţinut care a înlocuit cu timpul
mai vechiul toponim european de sorginte mitică „*Arabia” (respectiv „*Arapia”), care nu era locuit nicidecum
de o populaţie negroidă. Eroii basmelor noastre sunt conştienţi de această realitate curentă şi de aceea răspund
atunci când sunt întrebaţi de unde vin că locul lor de baştină este „ţara Neagră” aşa cum se întâmplă şi cu eroul
basmului „Împăratul împietrit” al lui Sbiera.
Deci *Bas–Arabia (în echivalent franţuzesc *Basse–Arabie) se înscrie în rândul toponimelor europene
compuse ce au ca prim element de compunere adjectivul „bas” (basse) (cu semnificaţia „de jos”) şi care sunt bine
cunoscute în Occident, respectiv „Basse–Normandie” (prin contrast cu „Haute–Normandie”), Basse Navarre
(ţinut basc din Franţa, faţă de ţinutul basc „Navarra” din Spania) şi „Les Pays Bas” (Royaume des Pays Bas) . În
Insulele Britanice avem, astăzi, „les terres basses de l’Angleterre”, iar dincolo de Ocean, în Antile, se remarcă
insula Basse Terre (scrisă şi Basseterre) dar şi oraşul omonim, în Guadaloupe, precum şi locul numit “Terres–
Basses” aflat în partea franceză a insulei Saint–Martin. În America de Nord poate fi amintit ţinutul “Basse
Californie” (în Mexic), care are şi o replică spaniolă, Baja California. Spre sud, un stat brazilian, Bahia, ne
sugerează aceeaşi serie toponimică. Înspre nord se remarcă ecoregiunile actuale “Basse–terres de la baie
d’Hudson” şi „ Basse terres du fleuve Saint–Laurent” (Canada) cărora li se adaugă şi „ les Basse–terres des
Grands Lacs”. În acest context pot fi avute în vedere şi unele localităţi europene ce pot fi de asemenea relevante
în acest sens, respectiv Bassacutena (*Bassa Cutena) şi Baselga (*Bas Elga) di Pine (Italia), Bastenaken sau
Bastogne (în Belgia), Bassevuovdde şi Basheim (Norvegia), Bassenheim
(Danemarca) şi Basconcillos del Tozo (Spania). La toate acestea se adaugă şi revenirea modernă a prefixului
adjectival „ bas” în zona actualei Câmpii Române prin formula geografică de sorginte franceză „Bas-Danube”,
prezentă în variante precum „la plaine du Bas-Danube”, „la région du Bas-Danube” şi „le bassin du Bas-
Danube ”, dar şi utilizată ca atare (Bas-Danube). În condiţiile în care cursul inferior al Dunării este definit prin
contrast cu „le Haute Danube” şi cu ţinutul desemnat prin formula „le Danube Moyen”.
La noi au o importanţă deosebită localităţile cu numele de „Basarabi” care desemnează direct pe
locuitorii vechiului ţinut valah numit „Basarabia”, aşa cum „olteni” face referire directă la locuitorii
ţinutului actual „Oltenia”. Actualul apelativ „basarabeni”, valabil pentru locuitorii Basarabiei de azi, este un
derivat mai nou care s-a format cu ajutorul sufixului – (e )n. Întâlnim astăzi localităţi cu numele „Basarabi”
în Oltenia (judeţul Dolj, lângă Calafat), în Dobrogea (unde actualul Murfatlar a fost numit, în două rânduri,
„Basarabi”) şi în Bucovina, în judeţul Suceava (comuna Preuteşti). În judeţul Hunedoara, comuna Vaţa de
Jos, este consemnat toponimul „Basarabasa” (sat), dar şi un diminutiv, Basarabiţa, fost sat înglobat în
aceeaşi comună. În afara acestora trebuie să mai amintim şi localitatea „Basarbovo” de lîngă Ruse
(Bulgaria) şi localitatea „Basarabeanca”, aflată la est de Prut, deci în Basarabia zilelor noastre. În plus la
români este cunoscut şi numele de familie (patronimul) „Basarab”.
Însă la noi radicalul toponimic „bas” mai este prezent şi în nume de localităţi precum Băseni şi
Băseşti, evident alterat fonetic prin trecerea lui „a” la „ă”. Băseni, provenit evident de la „Baseni”, are
acelaşi înţeles cu cel al toponimului „Joseni” şi este un nume vechi pe care îl purtau două sate din actualele
judeţe Argeş şi Iaşi. Toponimul „Băseşti” este însă mai frecvent şi este purtat în prezent de mai multe sate
aflate în judeţele Dâmboviţa, Teleorman, Mehedinţi, Timiş, Maramureş şi Vaslui.
De reţinut că numirile străine pentru „Basarabia” deformează fonetic primul element de compunere al
acestui toponim prin transformarea lui „bas” în „bes”. Avem astfel formele alterate „Bessarabia” (la ruşi),
Bessarabija (la ucrainieni), Besarabia (la polonezi şi bulgari), Bessarabien (la nemţi) şi Besarabya (la
turci). Într-o cronică maghiară în latină din anul 1332 îmtâlnim şi sintagma „terra Bazarad”, cu trecerea lui
„s” din „bas” la „z”. Deci radicalul vechi „bas”, foarte bine conservat în nume precum „Basarabia”,
„Basarabi” şi „Basarab”, apare şi sub variantele alterate fonetic „baz” şi „bes” (bess). Poate că de la
această ultimă variantă, ce va fi existat şi în trecut pe alocuri, s -a ajuns la numele tribului trac al „bessilor”
care locuiau pe timpuri pe cursul superior al Mariţei (diminutiv de la „Mara”) şi în Rodopi, caz în care
„bessi” ar putea să fi avut semnificaţia „cei de jos” care la noi în toponimie au corespondentul actual
„joseni”. Mai ales că etnonimul „basci” ar putea să provină şi el de la termenul „bas” (cu semnificaţia sa
incontestabilă de „jos” şi „de jos”), desemnând iniţial pe străvechii locuitori ai unui ţinut care se remarca faţă
de altele în primul rând prin poziţia sa geografică foarte joasă, respectiv lipită de ţărmul oceanului, în
condiţiile în care actuala Ţară a Bascilor este legată strîns de ţărmul actualului golf Biscaya (nume care poate
fi suspectat a proveni dintr-un posibil Bas Caya, respectiv Bas Caja).
De la acest mithonim esteuropean, Basarabia, venit din stră- străvechime, s-a ajuns la numele
dinastiei valahe a Basarabilor din momentul în care Vlaicu, fiul lui Radu (Negru) Vodă, a mai primit şi
numele de „Basarab”. Coborârea din mit era însă realizată deja prin numele părintelui său, Radu Vodă, zis
şi Negru(l), acelaşi cu Negru Vodă. Acest „Negru Vodă” era echivalentul mai pământean al „împăratului
Negru” din unele basme româneşti. Radu Negru, plecat de peste munţi din ţinutul Făgăraşului, deci dinspre
„Lumea (ţara) Neagră” (Arabia), venea în miticul ţinut *Bas–Arabia, respectiv Basarabia, locuit de
„basarabi”, pentru a realiza un puternic centru de rezistenţă valahă şi ortodoxă, antimaghiar şi ulterior
anticatolic, bazat pe sprijinul locuitorilor (basarabi) din arealul extracarpatic, dar şi pe poziţia extrem de
favorabilă geografic a cetăţilor de scaun întemeiate cu acest prilej (Câmpulung şi Curtea de Argeş). Prin
supranumele de „Negru Vodă” acest Radu se autointitula, de fapt, drept stăpânitor al întregului teritoriu al
„Lumii Negre”, respectiv al miticei Arabii, în condiţiile în care papalitatea recunoştea în acest spaţiu doar
stăpânirea laică a supusei coroane maghiare. Acţiunea lui Negru Vodă, materializată clar începând din anul
1291, a avut loc la scurt timp după înăbuşirea, de către papalitate, a tentativei lui Litovoi (Litu voievod), din
Ţara Haţegului, de scuturare a suzeranităţii maghiare. Această încercare, soldată cu înfrângerea oastei lui
Litu şi cu uciderea acestuia în luptă, avea o semnificaţie cu totul aparte deoarece reprezenta o primă tentativă
importantă de renaştere a regatului dac, ulterioară războaielor daco-romane din anii 105 – 106, bazată
teritorial chiar pe vatra fundamentală a acestui regat (Depresiunea Haţegului).
Vlaicu, fiul lui Radu (Negru) Vodă, a fost numit şi „Basarab” în mod simbolic deoarece, prin domnia sa,
devenea şi el un „basarab”, respectiv un locuitor al ţinutului „Basarabia”. Deja şi primul său nume, Vlaicu, era
ales tot în acest mod deoarece acesta este o doar o variantă vocalizată intratematic a formei „Vlacu” (devenită
„Vla(i)cu), care are la bază forma iniţială „ Vlahu”) . Acest fiu al lui „Negru Vodă” devenit „Basarab” ca
domnitor şi apoi „Basarab întâiul ” (Basarab I) a ajuns domnitor deplin cam pe la 1315. Până la acest moment
cheie al noii dinastii valahe, respectiv basarabene, maghiarii şi papalitatea nu au întreprins nici o
acţiune potrivnică deoarece îi considerau pe aceşti strămutaţi ca fiind totuşi, cel puţin formal, supuşi coroanei
maghiare. Abia luarea Severinului de către valahii lui Basarab le-a arătat clar maghiarilor şi papei ce se
petrece. Dar abia în anul 1330 o puternică armie papală având în frunte chiar pe regele Carol d’Anjou s-a
îndreptat dinspre Severin spre Curtea de Argeş pentru a pune capăt noii dinastii valahe. Dar (Vlaicu)
Basarab a atras numeroasa oaste papală într-o îngustime de vale aflată pe Calea cea Mare a Ţării şi a făcut-o
praf şi pulbere astfel încât acest moment eroic al valahilor a fost considerat actul de naştere al Ţării
Româneşti, iar dinastia Basarabilor s-a întins apoi pe o perioadă mare de timp şi a cuprins domniile unor
conducători de ţară cu totul speciali între care s-au numărat Mircea cel Bătrân (ctitorul Coziei), Neagoe
Basarab (ziditorul bisericii de la Curtea de Argeş) şi Mateiu Basarab, cel care a introdus limba română în
biserică şi la curtea domnească în locul slavonei.
Basarabia zilelor noastre, deci Moldova răsăriteană, este întrezărită ca nume topic prin intermediul unor
cronici poloneze din secolul XIV care amintesc de aşa numiţii „bersabeni” (... Bersabenis, Litwanis, Ruthenis et
aliis gentilus ..., cum apare în „Cronica pe scurt de la Krakovia”). Acest „bersabeni ” este o formă alterată fonetic
ce provine cert de la un termen anterior „besrabeni”, obţinut la rândul său din „bes(a) rabeni” care a substituit la
un moment dat forma de referinţă „b(a)s(a)rabeni”. Ori „basarabenii ” presupun existenţa unui ţinut
„Basarabia” de la care li se trăgea numele. Astfel că dacă pentru Muntenia şi Oltenia se impuseseră numele de
„basarabi ” şi de „basarabeşti”, pentru Moldova de răsărit avem termenul specific de „basarabeni”, care s-a
păstrat în documente scrise destul de vechi şi sub numele deformat de „bersabeni”. În nici un caz acest ultim
termen nu poate fi dedus din forma slavă „besermeni” care era utilizată la un moment dat pentru a-i desemna pe
musulmani. Acest din urmă termen (musulm(an)) provine de la arabul „muslim” (cu sensul de supus (al lui
Allah)) care derivă de la radicalul „ slm” (ce are mai multe înţelesuri) şi care a dus şi la cuvântul „salam” (pace).
De amintit aici că în rusa zilelor noastre „muslim”-ul arab are forma „musulimanin” care ne poate sugera că
vechiul „besermen” era un fel de traducere, respectiv un fel de compus de tipul „bes (bez) – ermen”. Al doilea „b”
din „bersabeni” nu poate fi justificat în nici un fel pe această cale (provenienţă din „musulman”) şi doar forma
firească „basarabeni” poate conduce, prin alterări fonetice succesive, la termenul ciudat al cronicilor poloneze.
Dimitrie Cantemir (1673 – 1723) ne asigura prin scrierile sale că până la anul 1241 „Basarabia” ar fi desemnat
spaţiul dintre râurile Prut şi Nistru sau cel puţin partea de sud a acestui spaţiu. Ulterior acestui an s-ar fi ajuns,
după unii, ca români refugiaţi de aici în Oltenia să determine preluarea termenului de „basarab” de către dinastia
munteană ce se înfiripa în acele timpuri. Cronica anonimului (arhidiacon) din Gniezno (1395) pomenea de
cumanii basarabeni (deci cumanii din Basarabia) care se aflau alături de mongoli, la anul 1259, în lupta pentru
cucerirea cetăţii polone Sandomir. După anul 1484 numele topic Basarabia desemna mai ales teritoriul acaparat
de către otomani de la moldoveni şi care începea de la ţărmul Mării Negre şi se extindea treptat spre nord. Din
timpul domniilor lui Petru Rareş (1527 – 1538 şi 1541 – 1546) datează şi o hartă întocmită de un călător sas (
Reichersdorffer) pe care numele de Basarabia figura undeva în apropiere de cetatea Chilia. După acapararea
Moldovei răsăritene de către ruşi la anul 1812 s-a ajuns la extinderea cu premeditare a numelui de Basarabia
asupra întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru cu scopul de a se ascunde că acest spaţiu este doar o parte a
Moldovei. Este evident că viziunea pe care o avea Cantemir cu privire la extinderea acestui ţinut, respectiv a
Basarabiei, a fost avută în vedere în momentul acestei acţiuni. Dar Basarabia (Bas–Arabia) este după cum am
văzut un nume mitic ce desemna iniţial întregul teritoriu aflat la poalele Carpaţilor, spre sud şi est, şi care putea
cuprinde lesne şi ţinuturile de la nord de gurile Dunării. Nu este necesar să ducem acest nume spre răsărit prin
intermediul cuceririlor muntene din zona cetăţii Chilia şi, prin urmare, nu este necesar să explicăm nici numele
dinastiei valahe a Basarabilor printr-o eventuală prioritate a numelui de Basarabia la est de Prut. Toponimul
Basarabia (Bas–Arabia) a condus, independent, la numele de locuitori „basarabi” şi „basarabeşti” în Muntenia şi
Oltenia şi la numele de „basarabeni” în ţinuturile de la est de Prut. Cu timpul acest toponim a fost înlocuit cu totul
la sud de Carpaţi prin numele de „Muntenia” şi „Oltenia”, dar şi prin numele de „Valahia”, şi apoi mai ales prin
numele de o rară frumuseţe „Ţara Românească”. Conservarea sa pe diferite căi într-o parte a vastului spaţiu iniţial
pe care îl desemna este un lucru firesc, dar care are, după cum vedem, o valoare istorică şi lingvistică cu totul
deosebită.
Dar în spaţiul carpatic şi extracarpatic s-a mai consemnat şi un alt nume care pare a avea ca prim element
de compunere adjectivul „bas”, repectiv etnonimul „bastarni”. Acesta ar proveni de la un posibil vechi toponim
*Bastarana (Bas Tarna) astfel încât termenul „bastarni” desemna pe locuitorii din *Bastarna, respectiv pe cei ce
locuiau în *Tarna de Jos. La noi radicalul „tarn” este destul de frecvent în toponimie şi poate fi amintit aici în
primul rând „ţinutul Tarnei” care este legat de capătul de nord-vest al Munţilor Oaş, unde mai aflăm un râu
Tarna şi o localitate Tarna Mare . În Ucraina se află şi o replică a localităţii noastre, respectiv Tarna Mică. În
restul ţării mai aflăm derivate de prim ordin ale radicalului toponimic „tarn” precum Tarniţa (diminutiv de la
Tarna), Târnava şi Târnova (cu sufixul – ( )v), dar şi de ordinul doi (Târnăveni). Bastarnii, consideraţi în mod
eronat a fi de neam germanic, apar în surse istorice în primele secole ale erei
noastre şi sunt cel mai bine legaţi geografic de ţinuturile din partea de nord a Moldovei, deci de un spaţiu
extracarpatic, ca şi cei desemnaţi sub numele de „basarabi”. Pentru radicalul toponimic „tarn” s-a sugerat originea
slavă deoarece „tarna” ar avea semnificaţia de „spin” în unele limbi slave. În fapt întâlnim forma „trn” la sârbi şi
forma „trîn” la bulgari, căci la ruşi aflăm termenul „koliucika” ce nu are nici o legătură cu radicalul „tarn”. Din
română putem reţine în acest context semantic cuvintele „târn” şi „târnă”. Primul are două semnificaţii: 1.
mătură (mare) din mărăcini sau nuiele şi 2. porumbar, un arbust ţepos (spinos) cu fructe mici rotunde (Prunus
spinosa). „Târna” are semnificaţia de coş de nuiele (care mai este numit şi „târnog” sau „coşarcă”) sau de stup de
albine alcătuit din nuiele. Din toate acestea rezultă că „tarn” desemna iniţial, în spaţiul dacic, arbustul spinos
foarte cunoscut pentru fructele sale comestibile, astfel încât un ţinut numit „Tarna” se distingea de alte spaţii
învecinate prin numărul mare de „tarni”, adică de arbuşti ţepoşi ce purtau acest nume. Acest radical este însă cu
mult mai vechi deoarece îl întâlnim conservat în Occident în toponimul „Tarna” (în Asturia, deci în Spania de
nord) şi în hidronimul „Tarn” (Franţa de sud). Originea veche, ariană,
a acestui radical ar mai putea fi susţinută şi de numele districtului Tarn Taran din nordul Indiei.
Dar să revenim la Basarabia noastră. La noi termenul „ arab” cu sensul de „negru” (ca adjectiv şi
substantiv) s-a păstrat sub forma alterată fonetic „arap”, cu „b” trecut la „p”. Aceasta a fost secondată şi de
varianta „harap”, prezentă şi în mithosul românesc mai ales prin celebrul „Harap Alb”. Sensul primului
element de compunere din „Basarab” a fost foarte bine conservat mai ales în Occident de către cei plecaţi de
demult dinspre ţinuturile carpatice. În franceză se cunosc formele „bas” (m) şi „ basse” (f) ca adjective, bass
(substantiv, pentru o persoană cu voce gravă), „baisser” (a coborî ceva, ca verb), bas-relief , dar şi toponimele
deja amintite (Basse-Navarre, Basse-Normandie, Pays Bas). Dar extrem de important este şi cuvântul „base”
(în română „bază”) care desemnează partea de jos a unui obiect sau a unei figuri geometrice. Dacă „baso-
relief” şi „bas” (pentru voce) pot fi considerate neologisme în română, pentru „bază” este mai greu de admis
un astfel de statut. Este de presupus că acest cuvânt a fost utilizat în arealul carpatic înainte de unele
momente de exod către Occident, iar varianta preluării din latină, după confruntările cu romanii, este puţin
plauzibilă deoarece în această limbă artificială forma pentru „baza” noastră este „basis”. Din franceză a
trecut sigur în engleză unde este scris tradiţional sub forma „base”, dar este pronunţat ceva mai nuanţat
(beis). Dar „ bas” este prezent şi în limba turcă unde în forma „baş” are şi sensul de „bază”, respectiv de
„temelie” pe lângă sensurile sale prime (cap, vârf, şef). Ca adjectiv „baş” înseamnă „principal, de bază”.
Suplimentar cuvântul „basik” (adjectiv), care înseamnă „turtit”, mai poate însemna şi „lăsat în jos” şi chiar
„jos ”. Este evident că acest cuvânt este prezent în turcă din substratul trac al acestei limbi şi prin urmare
radicalul foarte vechi „bas” poate fi creditat cu o arie de extindere extrem de mare.
Pentru vechiul „bas ” avem acum în limba română cuvântul „ jos” care este considerat ca având origine
latină, afirmându-se astfel că s-ar trage din „deosum”. Deci dacii nu ar fi avut încă în limbă un astfel de cuvânt
fundamental şi l-ar fi cosmetizat pe acest „deosum” eliminând un inutil sufix –(u)m şi ar fi transformat gruparea
iniţială „de” în „j”. Mai plauzibil ar fi de admis că la acest „jos” s-a ajuns având ca punct de plecare tot un radical
de tip „bas”/„bes” care a suferit diferite alterări fonetice pe linia „bahos” (bajos). În schimb consoanele unei
posibile forme de referinţă „bas” (b şi s) au fost păstrate în limba română în urma unei posibile inversiuni care a
condus la adverbul „sub” (având sensul „mai jos de”), ce a devenit apoi şi un important element de
compunere, respectiv un important prefix, pe care îl aflăm astăzi în structura unui număr important de cuvinte (de
genul „subsol”, „subteran”, „subuman”, „subpământean”, etc). Acest „bas”/„bes” s-ar putea ascunde şi în
cuvântul „peşteră” care ar putea fi un compus vechi de forma „bastera”/„bestera” cu al doilea element de
compunere „tera”, respectiv „terra” (pământ), compus care ar fi avut înţelesul iniţial de „lume de jos”, „lume
subpământeană”, ceea ce corespunde pe deplin unei astfel de realităţi geomorfologice. Originea slavă a acestui
cuvânt nu poate fi admisă logic prea uşor deoarece zonele dinspre care au venit slavii peste noi, prin secolele
V – VI ale erei noastre, nu prea au peşteri care în schimb abundă în spaţiul carpatic în zonele cu masive
calcaroase.
Faţă de toate cele de mai sus să vedem cum arată rătăcirile filologice şi istorice la care s-a ajuns de-a
lungul timpului prin încercările care au avut drept scop lămurirea originii termenilor „Basarab/Basarabi” şi
„Basarabia”. De notat astfel că, pe la începuturi, se impunea ca foarte tentantă originea slavă a acestor
termeni deoarece extrăgând, evident anapoda, gruparea „sarab” din aceştia ne apropiem foarte tare de forma
„sar()b” (sarb, sârb). Haşdeu a combătut această tendinţă şi a amintit aici cronica, pe care eruditul nostru
filolog o atribuia lui Nicolae Milescu, în care se găsea părerea conform căreia „... şi Domnii încă mai mulţi
din străini au stătut, cum şi Basarabii se trag din neam sărbesc”. Haşdeu aminteşte şi cronica lui Zilot
Românul în care se afirma că dinspre tată „neamul Basarabeştilor” s-ar trage din sângele „împăraţilor
Serviei”. În acelaşi sens Haşdeu prezenta şi părerile de acelaşi tip existente în „Cronica Cantacuzinească”, la
Cantemir, dar şi în genealogia domnilor români a lui Pray („aceeaşi confuziune între Basarabi şi serbi”).
Haşdeu nu scapă însă nici el de acest artificial „sarab” pe care îl consideră a fi iniţial de forma „sarabă”,
după el un termen vechi, de origine dacică. După acest autor „sarabă” ar fi însemnat „cap” la daci, la care ar fi fost
echivalent cu termenul mai scurt „sara”. De aici Haşdeu aprecia că termenul de referinţă al acestui
importatnt demers etimologic trebuie să fie „Basarabă”, iar nu „Basarab” sau „Basarabi”. Pentru „sarab” mai
admitea şi sensul de castă nobiliară pe care l-ar fi căpătat la daci termenul (pluralul) „Sarabi”. Castă nobiliară din
care s-ar fi ales cu precădere regii şi sacerdoţii daci. Dar plecând pe această cale nu îl mai putea explica lesne pe
„ba” iniţial din Basarabă al său şi astfel a ajuns să susţină că iniţial s-a plecat de la un compus de tipul „Ban–
Sarabă” (Bansarabă) care a rămas, în timp, fără „n”-ul din „ban”. Primul termen de compunere ne este bine
cunoscut deoarece a fost păstrat nealterat fonetic în numele celebrului rang de conducere al capitalei Olteniei,
Craiova. Dar, mai departe, chiar Haşdeu contrazice fără voie şi fără ştiinţă această etimologie forţată deoarece
vede în al său „Basarabă” şi prezenţa „elementului fonetic arab” căruia, inconsecvent, nu îi atribuie şi rolul de
element real de compunere. Acest „arab” fonetic ar fi dus totuşi, după Haşdeu, la un element de heraldică valahă
cu totul insolit: prezenţa pe steme valahe imaginate de autori străini a unor capete de arapi (deci de arabi, respectiv
de negri). Şi numismatica maghiară a timpului, cu figurarea pe alocuri a unui cap de arap (de negru), ar susţine
existenţa acestui element heraldic ca fiind specific, cel puţin pentru o vreme, dinastiei Basarabilor. Dar Haşdeu a
mers şi mai departe şi s-a străduit să demonstreze că „Sarabii” ar fi avut chiar ei acest element heraldic în vedere,
ceea ce ar însemna că aceste „capete negre” valahe ar avea o vechime cu mult mai mare în raport cu timpul
dinastiei basarabe. Pe această cale şi-a explicat Haşdeu de ce românii erau numiţi „arapi” de către bulgari şi sârbi
în unele cântece (poezii) populare, fapt observat pentru prima dată de către Bezsonov. Mai mult, tot Haşdeu arăta
că „ţara Arăbească”, ce apărea într-o baladă ruteană care circula în multe variante, era aceeaşi cu Basarabia
muntenească a secolelor XIV şi XV, ţinut istoric al cărui ţărm la Marea Neagră se întindea între gurile Dunării şi
Nistru. Şi cu toate acestea marele nostru filolog nu a renunţat la al său „sarabă” şi nu a reuşit să realizeze că de
fapt „Basarab” este un compus de tipul Bas – arab şi că Basarabia nu înseamnă nimic altceva decât Arabia de Jos.
Dar rătăcirea cea mai amplă are în vedere o origine turanică a numelui „Basarab” şi, eventual, a
dinastiei valahe a Basarabilor. Aceasta s- ar baza în principal pe o precizare stranie ce apare într-un
document maghiar din 1332, emis de regele Carol Robert de Anjou, supravieţuitorul Posadei, din care ar
rezulta că Basarab (întâiul) ar fi fost fiul unui anume Thocomer(ius). De aici semnul egalităţii între Radu
Negru, tatăl lui Basarab (întâiul), şi acest Thocomer care ne-ar trimite, după unii, către cumani. Poate fi
vorba aici fie de o simplă eroare, fie de un supranume turanic, în speţă cuman, pe care îl aveau în vedere
maghiarii şi cumanii cu privire la Radu Negru, cel ce vieţuia iniţial dincolo de munţi, în Ţinutul Făgăraşului.
Dar, de aici, o pleiadă de autori, istorici şi lingvişti, care se întrec în a demonstra originea turanică, respectiv
cumană sau pecenegă, a numelui Basarab sau a dinastiei Basarabilor, pleiadă care începe cu Nicolae Iorga şi
din care mai fac parte Giureştii şi Neagu Djuvara, dar şi mulţi alţii. Între care şi Georgeta Penelea Filitti care
decreta ferm că “… originea cumană a numelui Basarab este incontestabilă”. Aceşti autori se bazează fie pe
o posibilă variantă “Basar + aba” (la Giureşti), fie pe explicarea numelui Thocomer (la Rásonyi Lászlo) ca
provenind dintr-un traductibil „Toq – tämir” care ne-ar putea eventual duce chiar şi până la o posibilă
descendenţă din Ginghis Han (!) . Deoarece în zilele noastre aflăm la turci un antroponim de tipul
„Basaroglu/Bazaroglu” (însemnând „fiul lui Basar/Bazar) ne putem lăsa tentaţi de varianta de descompunere
de tipul „Basar + aba”, deci de o origine turanică (aici turcică), dar Basar (Bazar), ca nume, poate proveni din
substratul tracic al Asiei Mici căci „bassara” exista la tracii de sud şi avea semnificaţia de „blană/piele de
vulpe”. De aici şi ideea unei posibile origini trace a numelor Basarab/Basarabia pe care o are în vedere Sorin
Paliga care ne aminteşte că preotesele lui Bacchus (Dionysos) utilizau la ceremonii o haină numită
„bassarai”, de la care deriva şi supranumele de „Bassareus” pe care îl mai purta acest zeu.
Dar toate aceste rătăciri istorice au şi rolul nefast de a împiedica lămurirea unor aspecte lingvistice extrem
de importante pe care le putem aduce în discuţie în cele ce urmează. Aceste aspecte de natură lingvistică au în
vedere faptul că termenul „arab” nu poate fi un radical al străromânei deoarece conţine două vocale în loc de una
singură. În acest caz se pune problema analizei temeinice a acestui termen pentru a fi în măsură să propunem o
etimologie acceptabilă în context lingvistic şi istoric. Astfel observăm repede că acest „arab”, cu sensul primar de
„negru” (adjectiv), respectiv de „negru” (substantiv) este foarte apropiat fonetic de cunoscutul „kara” al turcilor
care înseamnă tot „negru” (adjectiv). Aceste două cuvinte au în comun grupul de sunete „ara” care ar putea fi în
acest caz purtătorul iniţial de conţinut semantic de sine stătător ce trebuie să fie analizat în continuare. Dar cum ar
putea „ara” să fi însemnat cândva, în timpuri imemoriale, „negru”, cel puţin pentru o perioadă oarecare de timp.
În acest sens însă nu avem decât o singură soluţie posibilă, respectiv aceea de a admite că „ara” a fost un compus
alcătuit din vocala „a”, cu rol de prefix, ce avea aici sensul de „fără” sau de „lipsit de”, şi din silaba „ra” care
însemna „lumină”, respectiv „soare” (dacă ne gândim la „Ra”-ul zis egiptean). Astfel „a(ra)” putea însemna „fără
lumină” (fără soare), adică „întunecat”, respectiv „negru”. Dacă „ra” putea fi redus şi la un singur sunet (r), cu
păstrarea conţinutului semantic iniţial, atunci putem spune că grupul „ar ”, cu aspect clar de radical, ar putea
conserva în timp, în diferite forme fonetice mai complicate, sensul iniţial al grupului „ara”, respectiv „a(ra)”. În
acest context adjectivul „kara” (negru) ar fi un prim
termen de comentat şi ne putem gândi că acest cuvânt a fost preluat de către turci din substratul trac al Asiei Mici,
odată cu alte sensuri secundare (brunet şi, la figurat, „sumbru, întunecat” şi „trist, mâhnit”). Varianta „har”,
respectiv „khar” este prezentă şi la mongoli, unde este mai greu de explicat dacă admitem originea tracă a lui
„kara” în Asia Mică, dar la mongoli mai aflăm şi termenul „baraan” pentru „negru”, poate un cuvânt mongol
original. De observat însă că şi acest „baraan”, lipsit de grupul „an” de la final şi citit invers, ne conduce direct la
termenul nostru iniţial, respectiv la „arab”! Şi turcii mai au şi un alt termen pentru culoarea neagră, respectiv
„siyah”, cu totul diferit de „kara”. Pentru un „kara” (cara) tracic în Asia Mică ne-am putea sprijini eventual şi pe
numele vechiului ţinut „ Caria” a cărui existenţă îndelungată şi cu mult anterioară anului zero s-a legat de ţărmul
de sud-vest al acestei peninsule fabuloase prin trecutul său, ţinut ce fusese locuit de „carieni”. Din această
perspectivă ar trebui analizată seria de toponime româneşti care au la bază tema „car” cu o posibilă origine tracică
veche, serie ce cuprinde toponimele Cara (Cj), Carei (Sm), Caran din compusul Caransebeş (Cs), Carani (Tm),
Carapancea (If), Carasa (Bt), Caraş (judeţ), Caraşova (Cs), Cărand (Ar), Cărăndeni (Bh) şi Căruia (Dj). Mai
departe poate fi avut în vedere termenul „arab” care s-a format prin adăugarea unui „b” final adăugat bazei „ara”.
Acest nou termen a păstrat sensul iniţial de „negru”, ca adjectiv, dar a căpătat ulterior şi o valenţă substantivală
desemnând practic şi pe locuitorii Africii încă din timpuri vechi, reflectate foarte bine şi de către mithosul
românesc. De la „arab” s- a ajuns la noi şi la formele „ arap” şi „harap” prezente în lexicul nostru încă din
timpuri vechi, forme care mai au şi un înţeles secundar (acela de servitor, de slugă). Dacă avem în vedere în acest
context păstrarea posibilă a înţelesului iniţial al bazei „ara” chiar şi de către tema restrînsă „ar” trebuie amintiţi
aici şi termenii „svart” (suedez) şi „zwart ” (olandez), ambii cu înţelesul primar de „negru” (adjectiv). Dar şi
termenul german „schwartz”. Dacă nu am cunoaşte toate aceste detalii lingvistice şi fonetice, dar şi elementele de
natură mitică de care acestea sunt legate, am putea fi tentaţi să admitem că termenul „arab” putea să apară prin
asocierea prefixului negaţionist „a” cu teonimele „Rab” (la turci) şi „Rabb” (la arabi), care ar avea astfel sensul
de „fără Dumnezeu”. Este însă evident că acest „Rab” (Rabb) corespunde egipteanului „Ra” (ca divinitate solară)
care a ajuns cu timpul la forma cu „b” final în zona actualei Arabii şi în Asia Mică. Dar numele actualei Arabii
provine cel mai probabil de la tracii care au împânzit Asia Mică cu foarte mult timp înainte de venirea neamurilor
turanice prin acele locuri, astfel încât „arab” va însemna în aceste spaţii „locuitor al Arabiei” şi nu „(om) fără
Dumnezeu” aşa cum am fi tentaţi să credem dacă am pleca de la teonimele Rab şi Rabb. De la aceşti vechi traci ai
Asiei Mici mai avem şi astăzi în limba turcă interjecţia „vallahi” (corespunzător lui „zău” al nostru) care trimitea
la un teonim de forma „Vallah” care corespundea la tracii de nord lui „Varaha”, al treilea avatar al lui Vishnu,
nume de la care au derivat ţinuturile „Valah(i)a” şi „Vlah(i)a” (ultimul toponim prezent şi în Biblie sub forma
anagramată „Havila”), precum şi numele „valahilor” şi „vlahilor”. De la acest „Vallah” s-a ajuns ulterior la
celebrul „Allah” preluat de musulmani şi pus apoi, în Coran, în diferite relaţii cu mai vechiul Rab (Rabb) ce
desemna generic divinitatea şi care putea fi asimilat la nivelul cel mai general cu însuşi Dumnezeu (aşa cum este
prezentat astăzi la nivel de dicţionare).
Dar în spaţiul european vechiul „arab” (arap) a fost înlocuit pe alocuri cu un alt termen ce desemna
culoarea neagră şi care pleca de la un alt prefix negaţionist de mare forţă şi anume „ne”. Faţă de „(a)ra” pe
care l-am prezentat, acest prefix ducea la o formă de tipul „(ne)ra” pe care o avem conservată perfect în
zilele noastre în varianta feminină italiană a adjectivului ce desemnează culoarea neagră, respectiv „nera”,
dar şi în hidronimul românesc „Nera”. La unele popoare romanice acest „nera” a devenit cu timpul
„ne(g)ra” şi de aici toate variantele cu un „g” suplimentar care astăzi sunt prezente în catalană, spaniolă,
portugheză şi română. În acest context logic este evident că latinul „nigra/nigrum ” numai bază de plecare
etimologică nu mai poate fi. Pentru noi este important că vechiul „arab/arap” a fost înlocuit cu un eventual
„ ara/kara ” (cara) şi mai apoi cu actualul „negru” care a dus la înlocuirea toponimelor „ Arabia/Arapia”
cu un eventual „Caria” şi mai apoi cu sintagma „ţara Neagră”. Dar numele Arabiei mitice nu a fost şters cu
totul deoarece acesta a fost păstrat indirect prin intermediul mithosului românesc şi în mod direct prin
antroponimul „Basarab” şi prin topomimul de sorginte mitică „Basarabia” (*Bas-Arabia) a cărui valoare
istorică şi filologică este absolut inestimabilă. Acestora li se adaugă o mulţime de toponime româneşti, dar şi
actualul nume al Peninsulei Arabe care nu poate avea decât o origine tracică veche.
Toponimul Basarabia (*Bas-Arabia) se înscrie astfel printre toponimele europene de origine mitică
incontestabilă alături de numele “Europa” (a se vedea legenda răpirii Europei de către Zeus) şi *Vanonia
(devenită Panonia) care păstrează vie memoria zeilor “ vani” ai mithosului scandinav. Basarabia ne trimite
direct la Arabia mitică, respectiv la timpurile extrem de vechi în care această Arabie desemna un vast
teritoriu european în mijlocul căruia se afla o mare întindere de ape care a rămas păstrată în memoria mitică a
Neamului Românesc sub numele de „Marea Albă”, prin contrast cu care era definită însăşi Arabia noastră,
cea europeană.
Referinţe
Chirtoagă I. (2019) – Enigma unui nume: Basarabia. Romania Mare, nr. 1499 – 1502 (p. 17),
Bucureşti.
Bălaşa D. (1999) - Marele atentat al Apusului papal împotriva independenţei daco-românilor. Editura
„Liga Română de Misiune Creştină”, Cluj-Napoca.
Haşdeu B. P. (1970) – Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbei istorice şi poporane a
Românilor, vol. 2, p. 275 – 337, Editura Minerva, Bucureşti.
Ţicleanu M., Vasas A., Bindea G. (1993) - Réflets des réalitées paléogéographiques premésolithiques
(preholocènes) du basin pannonien dans la tradition mythique européene et ouest-asiatique. Actes du XIIe
Congres International des Sciences Préhistoriques et Protohistoriques, t. 2, p. 110-120, Bratislava.
Ţicleanu M., Nicolescu R., Ţicleanu A. (2015) - Lacul panonic cuaternar: Marea Albă a mitologiei
româneşti. Simpozion „Patrimoniu cultural” – Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti, Materiale de
Istorie şi Muzeografie, vol. XXX (2016), p. 106 – 120, Bucureşti.
* * *Basmele românilor, vol. I - X, Curtea Veche Publishing, 2010, Bucureşti.
Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic – sec. X) (DIVR), Editura ştiinţifică şi enciclopedică,
1976, colectiv de autori, coord. D. M. Pippidi.
Vina de a fi poet
Adrian Botez
Basm – Umor – Carte Deschisă : tot – FICȚIUNE !
cine-mi dă – de-un Ban – Amărăciune ? - ...ori Minune
? crudă – ne- ndurată -i lumea : potrivește-te cu ea !
altfel – vei rămâne doar Poet – căzut din Stea !
...am citit – nu doar Ceasloavele Deschise

ci am violat – prădalnic - Uși Închise...
Infractor-fără-de-Casă – m-am ferit de Închisoare
stând pitit – mereu – pe după Stele – după Soare...
...căci Minunile nu stau cu Ușa-Nchisă :

uite Flori – privește-Izvoare – și citește - -n șoaptă - Cartea Scrisă...
iar Amar îmi furnizează Cristul-Dumnezeu
Răstignitul - cu sau făr' Certificat de Derbedeu !

...sunt – în felul meu – un Criminal Cinstit (...”Om de la Munte”...) :
mi-am scris Vina de a fi Poet : pe Palme - și pe Frunte !
DOINA IDENTITĂȚII Timp - încât

simt că – de voi mai gândi un
Frunză de Spin singur Gând – va trebui să
spintec Suspin : alerg – ca-n Vis - cu iuțeala
nu răstigniți Viscolului și-a
până nu știți Supremului Păcat – s-alerg – debusolat - prin
cine suntèți mine și să m-aplec – în Fugă (ca prin
de ce rămânèți Tranșee – pe Front...) - să nu ajung a fi
sau unde vă dùceți cumva - Victima Propriilor
când Crist vrea să ùmpleți Schije de Gânduri
Potir de Porfir
Plecări pe Zefir... fiecare Por din
Zidurile Camerei mele – îmi
Foaie Roșă de Graal întoarce – acum – sub Formă de
mult nu e până la Mal : Țăndări și
lăsați Câinii la culcare Schije - Rafale de
să nu sece vre o Mare Mitralii – Gânduri trimise
lăsați Vidrele să cânte inconștient – de mine
și Cuțitele să-mplânte spre Pereți – timp de mii de
în Pământul fără spor : Ani – timp de mii de
Fulger iscă Nou Izvor... Ere... : până acum – Porii
Zidurilor Camerei mele - își târau
Rănile Stelare – făcute de
SFÂNTUL SFINX Gândurile mele - ca pe niște
Gândaci Diformi și
fiecare Por de Zid – al Enormi – Gândaci molfăind – între
Camerei mele – explodează Mandibule Amenințătoare – Otrăvuri
Solemn – aproape Letale... – ...da – se târau - în
Ritualic - dar – totodată - Grăbit și jurul meu – deasupra mea - sau
Implacabil – Înnebunitor de atârnau – periculos – ca niște Țurțuri de
Răpăitor - cu Scrum și
Împușcături și Cenușă – dar acum : GATA!
Oribile Detonări - Otrăvite de ...gata cu
Toleranța : EXPLODEAZĂ ! – Apostoli – dar și de

...totul în jurul meu – deasupra Veste Bună...
mea – Împușcă și
EXPLODEAZĂ... ...m-am retras după
Alte Ziduri – Proaspete – precum
îmi explodează drept Dimineața Cea
în Față – tocmai Armamentul pe Adevărată – m-am retras
care eu li l-am oferit – de și IARĂȘI NĂSCUT -
Mii de Ani – de Mii de după alte Cărți – după alte
Ere... : Explozia Sângelui Izvoare – după alte
Proaspăt – din Evanghelii...
Gânduri Milenare – ale unui Om
Pitit – Chircit - într-o ...și – dintr-odată – eu nu mai sunt - și -
INEXPLICABILĂ deci nu mai există nici
SECUNDĂ... Furibundele Riposte – Împușcătoare și
Explozive - ale
...nu mai rezistă – Porii de Zid Vechilor mele
ai Camerei mele – nu mai Ruine – ale
rezistă nicicum – să mai Vechilor mele
trimit – spre ele Cometele – Ziduri - prăfuite cu Praful de
Supernovele Gândurilor mele Foc și de
– Gândurilor Tragicului Lună - al
Amurg – al Omului din Gândurilor : a rămas – singur și
Gigantic – Curat și
Lună... – ...Omul pogorât Gigantic - doar
din Lună – drept între EL !
Jocurile Liniștii
Zidurilor unei Case de Sfântul Sfinx...
Om Normal și
Neînarmat cu
Moarte... : el - Omul din VIS VECHI ȘI VECHI DESCÂNTECE
Lună – Letalul Om din
Lună – Gânditorul Om din ...am visat - cândva
Lună - care a conlocuit cu parcă mă chema
ele – dar mult prea parcă voci strigau
mult - și mult prea furioase - -urlau
intens - și vechi descântece
mult prea lăbărțat de negre cântece :
Intim – ca acum
ele – să considere ”nu încape – nu încape !
Absurd – a nu să mai sape – să mai sape !
riposta - cu Foc și ...că doar nu-i o putinică
Explozii Perseverente – cu Foc și o purcică sau o sticlă
Sânge – închegat ci sunt Soarele și Luna :
Sânge... – ...tulbure și
tulburător - până la dezvață-i să vrea Cununa ! tu
demență – MILENAR ești Zmeul – iar noi – Iele :
VINOVAT SÂNGE... vrem să piară Nunți și Stele
vrem zburare-am – Vulturese
...Sânge – în care se simte pân' de unde Fumul iese și se
pregnant – înnebunitor de face Focul – GHEM
expresiv (ca-ntr-un iar noi nu mai încăpem !
Cosmic Bocet – ca-ntr-un acolo Lumina stingem
Fascinant Cântec de pe Regina noastră-o frângem
Moarte - de pe cu Descântec tot mai crâncen
Lună...!) - Miros de Praf de și alegem dintre noi Regină
Pușcă - și Miros de de Bezne Moi !
...haide – Zmeule – la treabă să dezlege Apele

c-ajunge Regina – BABĂ !” să tocească Àcele
Prinț s-ademenească
...nu vi-i dat să stingeți Sorii de rău să-i menească
și nici Lunele ! – ...iar Norii ca să îl spăimânte
vă vor fi Însoțitorii să-i aducă-aminte
înapoi spre Lumi-de-Umbră de vechi jurăminte
Paznici Tainelor - și sumbră către Mumele din Peșteri
ostenire spre Regatul către Zidarii Cei Meșteri...
Nestematelor – cu Sfatul
de-a lăsa – în Lumi – Lumina : Mumele-or trudi
altfel – toate Ielele s-or tot la Temelii
preface – Relele într-un și vor scoate Soare
Singur Crin-de-Sânge : numai din Neagră Strânsoare...
Inorogu-l plânge...! Meșteri meșteri-vor
Meșteri înălța-vor
Meșteri - iar - dura-vor
DOINĂ ȘI DESCÂNTEC Chipul Soarelui
Capăt Răului...
voi – din Vale Piatră după Piatră
Flori de Jale Cerului dând Vatră
v-a venit Regele-Crin nouă – Candelă
să vă supună la chin : Rugăciunilor :
chin de a vedea Prinț-Soare Graiul Zeilor
cum – în Cer – plânge și moare ! Raza-Arheilor
Muma Doinelor...
nu vă duceți Vântului
la Câinii Pământului : ...și s-o lepăda
poate nimerim la Zâne Crin – de Umbra Sa
să facă – iarăși – un Bine... și va fi iar Crist
CERERE DE TRUBADUR
in memoriam GEORGE
ANCA -în numele trubadurilor – eu – fiu de Lună
îți cer ție Mâna – preagrațioasă Regină bună !
în numele Zânelor și al tărâmurilor neumblate
te implor – Zeiță-a Capriciului – nu-ntoarce spate !
în numele Imperiilor Viselor - cărora Văzduhul mă făcu Rege
în numele a tot ce nu mă are decât pe mine și Lăuta mea – drept
Lege în numele Îngerilor - și a tot ce Cântă – Stihuiește și Zboară
te implor să ai milă de mine – cel ce-ntr-una - cu Stâncile Cele mai 'Nalte se-nsoară...
în numele Crinului Munților și-n numele a tot ce se-nnoură lasă-mă –
Regină – o dată – o dată măcar - să-ți sărut Ochii de Rouă !
-dar cine ești tu – de fapt – îndrăznețule-n zdrențe

ce-mi faci – precum Soarele – mii de reverențe
cine ești tu – cari nu te temi de Pedeapsa cea Sfântă
sub pretext că – sub Mâna-ți – strunele se supun și – zici – tu despre ele – cum...
”cântă”...? cine ești tu – doar Văr al Zefirului și-al Albinei
tu – tu - suindu-te – neîngăduit de cutezător
acolo unde toți ceilalți știu că se-apune și mor
și îndrăznind să ceri Mâna Fiicei Luminii
Mâna Reginei
când Mâna-ți altceva nu știe – decât să lunece pe Strunele Lăutei – Multstătutei...
...Mâna -ți alt Meșteșug nu știe – altă Iscusință nu are - decât să supună - Sărmane și Ne-Curtene Cântece -
Lunii – de-atâtea mii de ani - Mutei ?
-Regină – nu eu – ci tu ai rostit Cuvinte ne-ngăduite

Blasfemii – ce nici măcar nu trebuie – în șoaptă – zvonite...
O – tu - Regină – aceea ce-n Petale se-nveșmântă
(...dar asta n-o știe - și de ce plâng Florile – în zadar se frământă...!)
o – tu – Regină – care zici că spinteci pe Cel care Minte
dar îl disprețuiești pe Marele Greier de-Ispite – Cel Care – cu Sângele Său – Adevăru-l lecuiește – în
Vechiul Descântec și-n Sfinte Labirinte
(...unde Boala și Moartea se-nspăimântă să intre...!)
...arăți Lebedelor – Pădurilor – Ondinelor și Cocorilor
Izvoarelor – Câmpiilor – Mărilor și Norilor
că tocmai tu nu te-arăți a fi vrednică de mine
în această Seară și de-această Mână – ce spre tine – atât de luminos și curat – vine – însoțită de un alai de
Albine-ale Heblei...și de mine - Umilul Spine...
...nevrednică te-arăți și de-Uraganele-mi – Selenare Cuvinte :

ar fi răsărit Mii de Sori – de Tâlcuri Înalte... : ar fi luminat Sfinte și-Aprinse Ninsori – cu Magii și Steaua
Cea Sfântă – la subsuori...
...rămâi – dar' – Regină – la tine-n Serai

adio-ți zic : Trubadurul se duce – înapoi – la Mare – la Mume – în Rai...
...da – se duce-napoi la Mume – la Mume !
să-i pețească – Atotștiutoarele - Ele - altă Cerească Soție - Mai-Vie-Decât-Vie : LUNA DINTRE DUNE...
...ce-mi aduce drept Zestre – o Altă – Viscolit-Fermecată Lume - de Vis și Minune..
Analiza construcţiei Podului lui Traian

Al.Florin Ţene
Studiind unele evenimente din istoria locuitorilor din spaţiul –carpato-danubiano

–pontica am observant că, uneori, istoricii nu interpretează logic unele evenimente,
fapte şi lucruri întâmplate în istoria acestor locuri.
Pentru a înţelege mai bine ce înseamnă logica, şi istoria acesteia, pentru a vă înlezni,
dragi cititori, cunoaşterea istoriei unui obiectiv de la Istru ( Danubius, Dunăre), am să vă
relatez unele amănunte despre logică care este stiinta al cărui obiect este stabilirea
condiţiilor corectitudini gândirii, a formelor şi legilor generale ale raţionării juste, conforme
prin ordinea ideilor cu organizarea legica a relatiilor obiective. In stabilirea acestor condiţii,
logica face abstracţie de conţinutul concret al diverselor noastre idei, fiind în acest sens o
ştiinta formală, analoagă cu gramatica sau cu geometria.
Aşa, de pilda, ea se ocupă cu noţiunea sau cu judecata în genere şi cu o anumită noţiune sau judecată
determinată concret. Logica se împarte în trei ramuri mari: a) logica clasică (formal filozofică), b) logica
matematică (simbolică, numită şi logistica) si c) logica dialectică.
Logica clasică şi logica matematică expun formele si legile gândiri concrete în momentul relativei lor
stabilităţi, în timp ce logica dialectică le expune în procesul mişcării şi dezvoltării, al dialecticii lor.
Logica clasica si logica matematică expun formele şi legile gândiri concrete în momentul relativei lor
stabilităţi, în timp ce logica dialectică le expune în procesul mişcarii şi dezvoltării, al dialecticii lor.
De aceea logica clasică şi logica matematică sunt subordonate, prin natura lor, logici dialectice, pe
baza faptului că stabilitatea, în genere, este relativă faţa de caracterul absolut al mişcării şi, ca atare, prin
natura ei, subordonată acesteia.
Logica clasică (logica de tradiţie aristotelica) studiaza notiunea, judecata, ca raport între noţiuni, si
raţionamentul, ca raport între judecăţi. Ceea ce caracterizează logica clasica este relevarea raportului de
determinare de la general la particular, de la gen la specie, generalul si esenţialul fiind considerate
fundamentele pentru o cunoastere stiinţifică veritabila.
Am făcut această incursiune în elementele principale ale Logicii, pentru a se înţelege mai bine
relatarea mea de mai jos.În baza logicii clasice voi analiza construcţia aşa zisului Pot al lui Apollodor din
Damasc de peste Dunăre. Analiza mea nu doresc să oscileze între logic şi ilogic.În lumina logicii adevărul
istoric cred că este de partea mea.
Aşa cum se relatează în istoria clasică a românilor se stipulează că acest pod a fost construit în
perioada anilor 103-105 de către arhitectul Apollodor din Damasc, pentru ca Traian să reuşească să treacă
armatele sale peste Dunăre cu scopul de a cuceri Dacia, în dorinţa sa de a o transforma în provincie romană.
Această construcţie a fost considerat cel mai lung pod din Imperiul Roman. Însă, analizând logic
construcţiei Podului vedem că nu a ajuns până la noi niciun document în care să se specifice construcţia
acestui pod, nici în folclor, nici epigrafic, sau în literatură nu a rămas nimic.
Se cunoaşte faptul că în urma victoriei lui Traian pe pământul Daciei, din timpul celor două războaie, 101-
102 şi 104-105, s-a construit în piatră Columna lui Traian de la Roma, care relatează, pas cu pas, momentele celor
două războaie.Această Columnă a lui Traian a fost construită de Apollodor din Damasc. În lumina logicii acesta ar
fi trebuit să imortalizeze pe monument şi construcţia podului de peste Dunăre, aşa cum se spune, construit de
el..Dar…acest eveniment şi monumentalitatea Podului nu apare pe monumental de la Roma.În mândra
Împăratului şi al constructorului ar fi trebuit să fie inscripţionat pe monument şi această mare realizare.În acest
context, se pare, în lumina logicii, că podul de peste Dunăre nu a fost construit de romani.
În sprijinul afirmaţiilor mele aduc o baladă populară din folclorul aromân în care se vorbeşte despre
construcţia podului de care facem vorbire.Balada se numeşte”Puntea din artă “, în care ne vorbeşte,
valorificând probabil, o legendă mai veche, despre trei meşteri constructori iscusiţi care au muncit la
construcţia unui pod peste Dunăre timp de şase ani.
Logica noastră concordă cu cercetările de astăzi, având în vedere că Burebista era stăpân şi pe teritoriile de
peste Dunăre.În lumina acestei evidenţe este de la sine înţeles că Burebista trecea Dunărea când dorea.
Revenind la logică putem spune:
1. În primul rând este absolut ilogic ca romanii să fi putut construi podul de la Drobeta într-un răstimp
atât de scurt (numai 2 ani) în condiţiile în care unul dintre maluri se afla încă în stapânirea dacilor!
2. În al doilea rând este absolut ilogic ca Decebal, pentru care libertatea poporului său era mai presus
de orice altceva să stea cu mâinile în sân si să privească cum se construieşte un pod care punea în pericol
însăşi existenţa statului dac!
3. În al treilea rând afirmaţia este ilogică întrucât cercetări efectuate de către ingineri au pus în
evidenţă faptul că, cu tehnica actuală şi pe vreme de pace, sunt necesari cca. 5 ani pentru finalizarea unei
asemenea construcții! Atunci era război! Iar Traian nu era un copil care se juca de-a războiul să nu-si dea
seama că-şi decimează armata în van urmărind finalizarea acestui proiect. Tocmai de aceea pe Columnă
armata romană trece pe un pod de vase!
Necesitate care se impunea având în vedere faptul ca Imperiul Roman încerca să-si extindă dominaţia
în sudul Dunarii ! Prin urmare, este logic şi de bun simt să conchidem că, Burebista este constructorul
podului de la Drobeta. Apollodor doar a refăcut partea de lemnărie a podului pentru ca Traian să poata avea o
cale mai facila pentru a jefui Dacia de toate bogătiile ei! Dar ce se întâmplase cu podul în ajunul ocupatiei
romane? Decebal, strateg vestit, surprins de atacul romanilor, distruge lemnăria podului. Faptul pare a fi
atestat de bucătile de bârne arse aflate la faţa locului pe fundul apei coservate de depunerile aluvionare.
Deci, pentru a frâna în oarecare măsură invazia romană, Decebal, din necesităti de strategie militară,
distruge opera înaintaşului său, Burebista. Aceasta va fi refăcută de un alt dac, de această dată împărat al
Bizanţului, anume Constantin cel Mare, născut în oraşul Nis, aflat azi în Bulgaria! Nu ar fi cazul să
reconsiderăm ignoranţa cu care privim realizarile stramosilor nostri?!
Concluzionăm că logica e necesară şi în interpretarea evenimentelor istorice.
Sara Olt
Dr. Mihai Zamfir
Ideea că toponimele (inclusiv oronimele și hidronimele) nu înseamnă nimic mi s-a părut dintotdeauna o
greșeală. Ce-i drept, pentru cei mai mulți, acestea nu mai înseamnă nimic astăzi, deși odinioară ele însemnau ceva
pentru toată lumea. Ceva precis și, bineînțeles, logic. Așa stau lucrurile și în privința unuia dintre cele mai mari
râuri ale țării noastre, adică OLTUL, cel pe care romanii l -au pronunțat și scris ALUTUS. Însuși faptul de a exista
două pronunții, una a străinilor (i.e. romanii) și una a băștinașilor daci, pe care noi, urmașii lor, ne-am însușit-o și
o păstrăm, ca fiindu-ne proprie, spune foarte mult. Poporul nostru este aderent străvechimii sale getice, respingând
termenul roman ca pe un corp străin care nu-i este caracteristic.
În cazul de față situația se prezintă oarecum ceva mai simplu, nu însă și mai ușor de înțeles față de
cazul altor hidronim e. De exemplu, în cazul SIRETULUI autorii antici ne furnizează următoarele nume:
TIARANTOS, HIERASUS, GERASUS, BURAT și SERETOS. Inutil să mai spunem că doar ultimele trei
pot face obiectul unei discuții utile.
În țara noastră, în afară de OLT mai există și OLTEȚUL un afluent al OLTULUI, care se varsă pe dreapta
acestuia și care își datorează numele, formă diminutivală, în mod exclusiv rațiunilor populare de hidrografie și
hidronimică. Conform acestora, afluentul unei ape mai mari era ierarhizat într-o postură subordonată printr-o
formă diminutivă, ca în acest caz, sau prin calificativul Mic față de Mare, ce era rezervat apei principale. Uneori,
cele două criterii se aplică în mod mixt. Despre vechimea acestui nume nu are sens să discutăm, menționarea sa de
către antici nu poate face altceva decât să ne trimită la istoria geto-dacică, atât cât putem să o reconstituim din
puținele scrieri directe cunoscute. În acest sens, vom face un modest recurs la un principiu general de viață,
conform căruia până în zilele noastre colectivitățile umane se definesc prin sursa de apă (râul, fluviul) pe ale cărui
maluri își duce viața. Așa avem și astăzi mureșeni, someșeni, dâmbovițeni, crișeni, ialomițeni, sireteni etc. Dar nu
OLTENI. Căci aceia care își zic OLTENI nu populează bazinul hidrografic al OLTULUI, acesta funcționând
numai ca graniță între MUNTENIA și OLTENIA, pe cursul inferior al OLTULUI. La modul psihologic, pentru
olteni, așa cum o arată și harta, OLTUL nu este esența sufletului olteanului, ci elementul care-l separă de restul
Munteniei individualizându-l.
Atribuirea numelui de OLT acestei mari ape ține, probabil, de rațiuni istorice mai vechi. În acest sens,
ni se pare deosebit de interesantă ideea că ar putea exista o legătură cu următorul fapt. În Antichitate a
existat, pe lângă MEOTIDA (la țărmul actualei MĂRI DE AZOV), un regat al dandarilor (nu dardanilor!)
condus de un rege al cărui nume era, spun grecii, OLTACOS, adică OLT în pronunțarea băștinașilor. Cum
regii aveau, de obicei, numele eroului eponim, întemeietorul legendar al neamului peste care stăpânea, este
foarte posibil ca acești dandari să fi fost urmașii acelui OLT primordial. Folosirea numelui OLT pentru acest
rege este proba poziției privilegiate a acestui antroponim (AN) în onomastica acelui popor, care a constituit
un aliat al regelui Dromihete în lupta acestuia împotriva lui Lysimach al Macedoniei.
Oricum am lua lucrurile, OLT este un nume propriu pe care Antichitatea dacică ni-l oferă, drept care,
până la apariția unor date noi în acest domeniu, vom considera că hidronimul (HN) nostru își are originea în
acest antroponim (AN), în cazul nostru etnonim. În acest sens, cu funcție de argument, invocăm și existența,
în zona armeană a Turciei, a râului OLTY, cu izvorul în Munții Kars, care se varsă în râul Tscoroch (D), iar
acesta, la rândul său, se varsă în Marea Neagră pe teritoriul adjar al Georgiei, între orașele Gonia (la sud) și
Batumi (la nord). Pe acest râu, care este unul de munte, există și orășelul OLTY, având, de asemenea, o
situație generală de pereche toponim-hidronim (TN-HN) râu-localitate căci locuirea unui curs de apă, așa
cum este și firesc, atinge la un moment dat o densitate de locuire care se exprimă prin apariția unei așezări,
căreia îi este transmis numele apei care i-a pricinuit apariția. Altfel spus, acei „OLTENI” antici care, din
sudul Caucazului, urmând spre nord litoralul Mării Negre au atins malurile Mării de Azov , ajungând apoi să
treacă Munții Carpați pe la izvoarele OLTULUI, pe a cărui vale, coborând, au populat-o și i-au dat numele.
Însușirea și păstrarea numelui ne sugerează faptul că acești „OLTENI” erau un popor dacic (scitic) de
vreme ce numelui lor nu îi este contrapus unul mai vechi, așa cum a fost mai apoi cazul când băștinașii au respins
chiar și pronunțarea romană alterată (ALUTUS). Ceva mai mult, dacii numesc de acum acest râu, în limba lor,
SARAOLT. Și -l tot numesc astfel cam până la anul 950, când noi le spunem români, dar ei încă își zic daci și
lumea tot daci le spune. În acest moment survine un element onomastic de o mare importanță, când
conducătorului dacilor (români, zicem noi astăzi), pe numele său Ghiula (Iuliu), i se nasc două fete gemene.
Eveniment fericit de mare importanță, un adevărat dar dumnezeiesc pe care regele îl va cinsti cu multă dragoste și
respect, punând celor două gemene nume simbolice, prin care își exprimă legătura seculară cu țara pe care
o conducea și din care ieșise tot neamul său. Pământul și apele acelui regat au dat celor două fete ale
monarhului numele mai mult decât simbolice de SAROLTA și CAROLTA. În „traducere” din limba dacică
SARAOLT sau SAROLTA înseamnă APA OLTULUI (SARA = APĂ și OLT = OLT) iar CAROLTA sau
CARAOLTA înseamnă PĂMÂNTUL OLTULUI (ȚARA OLTULUI) (CARA = PIATRĂ; PĂMÂNT,
ȚARĂ și OLT = OLT). Și cum bine zice proverbul nostru „Apa trece, pietrele rămân”, tot astfel ce s-a
întâmplat cu CAROLTA nu știm, dar despre SAROLTA știm că s-a măritat în anul 972 cu Gheza,
conducătorul ungurilor, și a avut un fiu care va deveni regele Ștefan cel Sfânt al Ungariei, numit astfel pentru
că i-ar fi „creștinat ” (el fiind botezat ortodox, precum ortodoxă era și populația Ungariei ).
Din această cauză onomastica ungară geme de SAROLTE, căci numele este unul regesc, este al reginei-
mame a regelui întemeietor al regatului apostolic catolic al Ungariei. Menționez cu titlu de „bun de inventar” așa-
zisa „explicație” a numelui ȘAROLTA pe care o dă „Gesta Hungarorum” a lui Anonymus, care „propune”
ȘAROLDU adică „jder alb”, termen de origine turcică. Acest document politic, cu evident caracter propagandistic,
produce, cred eu, suficientă ilaritate, pentru a ne opri comentariul aici. Să remarcăm faptul că, spre deosebire de
unguri, unde numele rămâne intact prin mecanismul conservator al vorbitorului care nu înțelege etimologia
termenului dintr- o limbă străină (i.e. dacică), la români, care știau că SAROLTA însemnează APA OLTULUI,
termenul se reduce la OLTEA (de la OLTA) și îl găsim ca nume al mamei lui ȘTEFAN CEL MARE, cam după o
jumătate de mileniu atunci când și locul lui SARA era luat în mod ireversibil de APĂ. Să nu uităm însă că
derivatul HOLTEA este un AN actual foarte stabil ca nume de familie.
Evoluția creștină a poporului român nu reușește salvarea termenului SARAOLTA nici în temeiul
confuziei cu ebraicul SARA (care în ebraică înseamnă „prințesă”). Să reținem faptul că botezul gemenelor
este o dovadă certă a atașamentului dacilor acelor vremuri pentru acele locuri și totodată o declarație de
identitate și de continuitatea în raport cu „OLTENII” antici, căci dai copiilor tăi numele unor ființe dragi și
apropiate, cum ar fi părinții și strămoșii, așa cum se practică și astăzi. În niciun caz nu-ți botezi copiii cu
numele unor străini cotropitori, care atentează la existența statului tău.
În acest moment poate că ar fi util să facem următoarele precizări de natură să clarifice lucrurile.
Presupunerea că în Antichitate ar fi existat un neam dacic al oltenilor nu numai că apare ca logică, dar, ceva mai
mult, el beneficiază de sprijinul unor surse antice. Este vorba despre Strabon și Virgiliu, de la care aflăm „Tot daci
sunt și arimaspii (lucrătorii de aur) alutenii, geții ”. Depășind problemele de exprimare derivate din sursa latină,
reținem faptul că există o specie de daci care se numesc alutani (adică olteni) și care sunt tot atât de daci ca și
geții. Cu alte cuvinte, avem un popor antic dacic al oltenilor cam la fel ca cel getic, adică unul foarte numeros și
care, deci, putea să- și permită o dinastie proprie. Dacă lucrurile ar rămâne aici poate că presupunerea cu Ghiula
(Iuliu), regele oltenilor transilvăneni, ar fi una probabilă și cam atât. Însă, așa cum aflăm din lucrarea „Dacia
preistorică și istorică” semnată de arhitect inginer Cristofi Cerchez, „Și astăzi, de la Roma în jos, sunt sate în care,
dacă întrebi pe locuitor ce sunt, îți răspund: «Aluteni, signiore» (olteni)...” Suntem deci în fața unei conștiințe
etnice identitare, sensibil mai veche de 2,5 milenii. Rămâne să mai precizăm că acestor aluteni italici nu le
corespunde niciun râu italic cu acest nume, cel de origine rămânând cel dacic.
Antroponimia este însă departe de a-și fi spus ultimul cuvânt. În momentul de față ar fi însă util să
observăm un fapt legat de evoluția istorică a termenului. În limba română există o foarte numeroasă familie de AN
derivate atât de la OLT (cele mai multe), cât și de la cele două forme comprimate OLT ----OT și OLT----
OL, cele derivate de la OT sensibil mai numeroase decât cele derivate de la OL. Astfel se cunosc OLTEA ---
OTEA, OLTEAN-----OTEAN,OLTOIU----OTOIU, OLTU-----,OTU (cu derivatul OTULESCU) În ceea ce
privește forma OLT-----OL, semnalăm un fapt de antroponimică pe care-l socotim de o importanță
excepțională. În județul Vâlcea, pe apa OLTEȚULUI (care se varsă în Olt) pe partea dreaptă, în localitatea Zătreni
trăiește un om al cărui nume este DUMITRU SARAOLU. Este ușor de recunoscut, în acest SARAOLU,
SARAOLTUL dacic. Dacă ținem seamă de faptul că este vorba de un nume de familie, nu putem să nu
recunoaștem faptul că trecerea SARAOLTU -------SARAOLU este o probă de vechime, căci dovedește
o întrebuințare atât de frecventă, încât a făcut necesară o manevră lingvistica de facilitare a pronunțării prin
compresiunea termenului.
Supraviețuirea termenului cam de pe la 972 până în 2020 spune ceva!
Să mai reținem faptul că avem o formă feminină SAROLTA și una masculină SARAOLU, că avem un
nume propriu și un nume de familie și că avem, în acest caz, un AN care este originar românesc și, așadar,
aparține limbii române, dar este vorba și despre un AN ungar (ce-i drept, de origine dacică). Aceste trei
aspecte dau imaginea importanței și complexității problemei.
Dacă lucrurile ar fi rămas numai în zona OLTY; OLTACOS; CAROLTA/ SAROLTA, SARAOLU etc.,
poate că problema putea fi considerată locală, de interes dacic, adică românesc și, evident, cu fireasca ei
consecință ungară. Dar această poveste are totuși o continuare ceva mai lungă, care acoperă un spațiu geografic
ceva mai mare, conferindu-i, prin urmare, o dimensiune europeană certă. Astfel, în Elveția germană cunoaștem
nu mai puțin de trei TN care conservă extrem de vizibil rădăcina OLT. Este vorba despre OLTEN, oraș /
AARE, aflat între AARBURG / AARE și AARAU / AARE; OLTIGEN, oraș / SARINE (SAANE) în
amonte de AARBERG, și OLT SCHIBURG, munte la est de lacul BIEL, la izvorul lacustru al r âului AAR.
Pentru a putea înțelege importanța acestui fapt este bine să ne reamintim că, în spațiul germanic, Elveția
reprezintă o zonă foarte conservatoare, păstrătoare a unor realități lingvistice aflate la începutul etnogenezei
germanice. La fel de importantă mi se pare și existența orașului OLTERTERP, aflat în partea olandeză a
Friziei continentale. Reamintim faptul că limba frizonă este o limbă hibridă celto-germanică, o adevărată
fosilă vie lingvistică, adică un fenomen lingvistic de o vechime considerabilă, poate punctul de origine al
celor două grupuri de limbi, dar, în orice caz, un fenomen care impune o reflexie adâncă și binemeritată.
În sfârșit, ieșind din spațiul germanic și intrând în cel celtic propriu-zis, adică în actualul spațiu francez, să
ne oprim asupra cazului râului francez LOT care izvorăște din Masivul Central și se varsă (pe dreapta) în râul
GARONNE. Acest râu, așa cum în mod temeinic a demonstrat domnul Gabriel Gheorghe cu argumente multiple,
inclusiv cartografice (și am constatat și eu ), se numea inițial OLT, ajungând azi să se numească LOT în urma unei
serii de conversie: LE OLT-----L`OLT------LOLT------LOT. Este interesant să observăm că, inițial,
francezii foloseau forma L`OLT (prezentă și astăzi în unele hărți oficiale), ceea ce demonstrează faptul că, în
concepția lor, acest HN, ca substantiv comun, exprima o noțiune curentă. Dacă dintre TN (toponimele) și AN
(antroponimele) prezentate până în prezent vom examina doar cele trei HN, adică OLTY, OLT și LOT (
OLT ), vom constata, referitor la distribuția lor geografică, la amplasarea lor pe o arie geografică foarte mare,
adică în mod practic din Caucaz până în Atlantic. Renunțând la obiecțiunea coincidenței (eventual
lingvistice), obiecțiune comodă, însă incorectă atâta timp cât nu este probată cu argumente ferme, ar trebui să
căutăm originea acestui cuvânt într-o limbă care să acopere într- o anumită perioadă istorică acest spațiu
geografic, iar sensul cuvântului ar trebui să fie cel al unui atribut fizic sau de altă natură (religioasă, de
exemplu) pentru un râu.
De asemenea, să reținem ca fiind foarte important faptul că, pentru OLT, limba română este singura
limbă care are în mod absolut poziția de posesor al celor mai mulți termeni derivați de la această rădăcină.
Strict, din motiv de corectitudine, menționez existența a încă trei HN. pe care însă nu am reușit să le identific
nici pe hărțile cele mai vechi pe care le-am putut consulta. Este vorba despre râurile ALOUTI și ALOUTE
din Lituania și râul ALOUTA din Iran, care se varsă în Marea Caspică. Înrudite cu ALUTUS-ul roman,
aceste forme ar merita un comentariu special pe care însă îl vom face ulterior.
Pentru moment, vom reveni la hidronomica și toponimica românescă, deci de origine dacică legată de
rădăcina OLT.
În acest sens, vom prezenta cazul a șase TN, dintre care patru nume de localități riverane, pentru care
distingem rădăcina OLT, căreia îi sunt antepuse sufixe formate din una până la patru litere. Acestea sunt:
FOLT, CIOLT, GIROLT, BOHOLT, GHIROLT și PIȘCOLT. Toate acestea se găsesc în teritoriul transilvan
după cum urmează: FOLT (Hunedoara), CIOLT (Maramureș), GIROLT(Satu Mare), BOHOLT
(Hunedoara), GHIROLT (Caransebeș) și PIȘCOLT (Satu Mare). Tot în teritoriul transilvănean găsim
patrusprezece toponime cu aceeași structură, în care este prefixata rădăcina OLȚ după cum urmează:
BOHOLȚ (Brașov), CAȘOLȚ (Sibiu), CRAIDOROLȚ (Maramureș), CRISTOLȚ (Sălaj), CRITOLȚEL
(Sălaj), DOBOLȚ (Satu Mare), DOROLȚ (Satu Marre), DOROLȚ (Cluj), RAPOLȚEL (Hunedoara), RĂSTOLȚ
(Sălaj), RĂSTOLȚU DEȘERT (Sălaj), TÂRȘOLȚ (Satu Mare) și VÂRȘOLȚ (Sălaj).
Este greu de admis că aceste douăzeci TN aflate în interiorul arcului carpatic ar conține această rădăcină ca
pe un grup de litere fără nicio semnificație și fără nicio legătură cu țara CAROLTEI și SAROLTEI, aceasta cu atât
mai mult cu cât formarea lor lingvistică se face prin mecanismul foarte vechi al antepunerii.
În sfârșit, o altă categorie de toponimice de o importanța cu totul specială este categoria BaraOLT.
Spun categoria deoarece avem: Munții BaraOLT, depresiunea BaraOLT, râul BaraOLT și orașul BaraOLT.
Așa cum se poate constata cu ușurință, BaraOLT este un termen care acoperă un spectru suficient de larg de
noțiuni pentru a nu mai avea nicio rezervă asupra importanție și a greutății sale lingvistice. Și în acest caz
observăm deja clasicele perechi HN-ON și HN-TN, precum și faptul că elementul decisiv al acestei familii
de toponimice rămâne hidronimul, în cazul în speță râul BaraOLT, termen categoric dacic, format din BARA
(apă) și OLT. Asupra acestei traduceri facem precizarea că BARA este un alt termen pentru apă. Posibil unul
mai vechi. În orice caz, existența tandemului BARA-SARA trimite la formarea termenilor prin antepunerea
unui sunet după mecanismele derivării verbale, care individualizează limbile sintetice în opoziție cu cele
flexionare. Cu referire la cazul în speță, dar în cadrul ceva mai larg al limbilor de origine indo-europeană,
menționez cazul râului germano-helvetic AAR ca și pe cel al substantivului comun AA cu sensul de râu, pe
care îl vom întâlni, de asemenea, și în spațiul germano-helvetic.
Revenind la traducerea BARA= APĂ, vom face un nou și la foarte scurt recurs la hidronimică, pe care
îl vom limita la enumerarea strictă a nuumelor câtorva râuri, adică :
BARA său (v. și SARAsău), CernaBARA, MostongaBARA, ColuBARA, LudaBARA, SaBAR (v. și
SăSAR), BARANCA etc.
De asemenea, vom enumera câteva toponimice :
BARA (Timișoara); BARU (Hunedoara); BARU Mare (Hunedoara), BĂRUșoru (Hunedoara),
LuriBARA (Timșoara), CrivoBARA (Timișoara), BARANCA (Botoșani), Slana BARA (Bulgaria) Kriva
BARA (Bulgaria), Kriva BARA (Bulgaria), BARAcaldo (Țara Bascilor) etc.
De la BARA derivă prin conversia r/l și hidronimul BALAton, dar și termenul românesc BALTĂ,
căruia în prezent i se atribuie o origine slavă, deși întrebării legate de rațiunea existenței termenilor APĂ,
SARA și BARA în limba română îi dăm singurul răspuns posibil. Explicația ține de evoluția multimilenară a
acestei limbi.
Ivireanu – Gutembergul arabilor

Nabila Bechara -Cuza
A fost un autor, tipograf, gravor, teolog, episcop și mitropolit român de origine georgiană. Antim
Iverianul a fost o personalitate culturală remarcabilă a literaturii române mediavale.. A fost cel care a înființat
prima bibliotecă publică în București în secolul XVIII, și care a tiparit primele cărți din istorie cu caractere
arabe.
Provenea din Iberia Caucazului sau Iviria (Georgia) - de unde apelativul „Ivireanul”. Părinții săi se
numeau Ioan și Maria. În 1650 s-a numit, ca mirean, Andrei. La o dată încă necunoscută a fost luat de tânăr
în robie de turci și dus la Constantinopol, fiind ulterior eliberat și s-ar putea să fi fost răscumpărat de
conaționalii săi răspândiți prin Balcani, trăind mult timp la în preajma Patriarhiei Ecumenice unde a învățat
sculptura în lemn, caligrafia, pictura, broderia, precum și limbile greacă, arabă și turcă, și a fost călugărit sub
numele Antim. Și-a legat destinul de cel al domnitorului Constantin Brâncoveanu, un mecena al artelor în
Țara Românească la sfârșitul sec. al XVII-lea.
A sosit în Țara Românescă în calitate de cleric prin 1688 și 1690, adus de Constantin Brâncoveanu,
învățând destul de bine limbile română și slavonă precum și meșteșugul tiparului și lucrează la tipografia din
București, condusă de Mitrofan, viitorul episcop de Buzău, iar în 10 iunie 1691, Antim este numit
conducător al tipografiei domnești din București, dând la lumină, în octombrie în același an, prima sa carte în
grecește, „Preneticile împăratului Vasile I Macedoneanul către fiul sau Leon”, în care semnează simplu
„Antim ieromonahul”. Antim a lucrat la tipografie din București până în anul 1694, când se mută la
mănăstirea Snagov, unde cu ajutorul lui Brâncoveanu, înființează tiparnița. După 1696 a fost numit egumen
la Mânăstirea Snagov, imprimând 15 carți: 7 grecești, una slavona, una slavono-română etc. și una care este
liturghierul greco-arab ( 1701) adică prima carte tipărită cu caractere arabe din istorie.
De pe la anul 1701 el începe a lucra și la tipografia din București, fără însă a renunța la stăreția
Snagovului. În 16 martie 1705 până 28 ianuarie 1708, a devenit episcop de Rimnicu Vâlcea luând cu el și o
parte din tipografia de la Snagov și înființând foarte curând la reședința episcopiei oltene prima tiparniță din
acest oraș, iar după aceea devine Mitropolit de București, după dorința mitropolitului Teodosie care a murit
în 27 ianuare 1705. Antim și-a consacrat viața tipăriturilor, fiind cel care a impulsionat tipărirea cărților
religioase, dotând tipografiile de la Snagov, Râmnicu Vâlcea și București cu noi litere chirilice, grecești și
arabe. Îi sunt recunoscute, de asemenea, calitățile literare. Prin cele 63 tipărituri, lucrate de el însuși,
coordonate sau patronate, în limbi diferite și de o mare diversitate, prin numeroșii ucenici pe care i-a format,
este considerat-alături de diaconul Coresi- cel mai mare tipograf din cultura veche românească.
Este ctitorul mănăstirii cu hramul toți Sfinții din București, numită azi Mănăstirea Antim, pe care a
inzestrat- o cu toate cele trebuitoare, unul dintre cele mai remarcabile monumente de arhitectură, pictură și
sculptură din România.
Prin activitatea sa tipografică, a sprijinit și alte popoare ortodoxe, imprimând cărți pentru arabii din
Patriarhia Antiohiei. La cererea patriarhului Antiohiei și întregului Orient, cu centrul la Damasc, a tipărit, în
1701 un Liturghier grecesc și arăbesc. Legăturile cu înalții ierarhi ai Orientului au fost întărite prin vizita pe
care Patriarhul Atanasius Dabbas al IV-lea al Antiohiei a făcut-o voivodului român Constantin
Brâncoveanu,care a sprijinit foarte mult mișcarea literară și culturală, precum și limba română din vremea sa,
care a cunoscut o mare înflorire și a încurajat dezvoltarea activităților intelectuale și culturale, fiind un factor
de prim rang pentru răspândirea acestei limbii, inclusiv prin dezvoltarea artei tiparului de carte și răspândirea
lui în afara României. Patriarhul Atanasius a fost invitat în palatul voievodului Valahiei cu ocazia ceremoniei
căsătoriei fiicei acestuia, pentru a conduce serviciul religios. În cursul întâlnirii cu domnitorul oaspetele i-a
prezentat trebuințele bisericii sale din Antohia, în special nevoia de a avea cărți liturgice în limba arabă, ce
erau scrise până atunci, în limba greacă și aramaică, și care au devenite necesare o data cu trecerea la
arabizarea ritualurilor religioase, când la această vreme în lume apărea tendința exprimării cuvântului
bisericii în limba națională a credincioșilor, lucru care a fost realizat în același an când a tipărit Antim la
Snagov, în Mănăstire Maica Domnului, un liturghier în limba arabă și greacă, care va fi prima carte din lume
tipărită cu litere mobile având caractere arabe. Este autorul unei remarcabile opere tipografice multi-script.
Liturghierul este editat în două culori – roșu și negru – textul fiind inserat pe două coloane, prima în limba
greacă, iar cea de – a doua în limba arabă, în fapt una din primele juxte religioase.
Prefața lucrarii a fost scrisă de Patriarhul Dabbas, care a menționat :
” Această carte a fost tipărită de Antim Ivireanu, care a muncit din greu la realizarea ei, săpând și
sculptând, a cioplit cu mâna sa toate literele arabe necesare tiparniței. Această lucrare s-au făcut din porunca
principelului Brâncoveanu ”.
După liturghierul greco-arab, tot pentru Patriarhia Antohiei, Antim a tiparit în anul 1702 un ceaslov
greco – arab.
În semn de solidaritate ortodoxă, la 5 ani de acest eveniment, în anul 1706 voievodul român hotorește
să dăruiască Patriarhiei Antohiei o întregă tipografie arabă, cumpărată din Germania, pe care a trimis-o și a
transportat-o direct și pe care a instalat-o în orașul Alep. Această tipografie a jucat un rol important în
renașterea culturală arabă. De fapt renașterea culturii arabe se produce prin apariția unei enorme literaturi
laice care a fost tipărită tocmai cu acestă tiparniță. Ea a fost farul care a luminat drumul culturii arabe.
Din pricina atitudini sale fățiș antiotomane,, la cererea primul domn fanoriat Nicolaie Mavrocordat,
care a conspirat la uciderea lui Brâncoveanu, în toamna anului 1716, spre finalul lunii septembrie, acuzat ca
ar fi intrat în legătură cu austreicii și că ar fi uneltit împotriva turcilor și a domnului fanariot, a fost înlăturat
din scaun, arestat și închis în temnița palatului. Caterist de Patriarhul Ecumenic, și el complice al turcelor,
este condamnat la exil pe viața în Mănăstirea ” Sfânta Ecaterina ” din Egypt . Antim a fost ridicat și pornit în
miez de noapte cu carul sub paza unor turci. În drum spre locul exilului, a fost ucis de ostașii turci și trupul
aruncat undeva în râul Tungea dincolo de Adrianopol.
Întocmai ca și Constantin Brâncoveanu, Antim Ivireanu este unul dintre marii martiri ai neamului
românesc și ai ortodoxismului românesc, ambii fiind victime ale păgânilor dar, din păcate, și victime ale unor
trădători creștini.
Poate că cea mai potrivită încheiere a celor de mai sus ar fi cuvintele Episcopului Râmnicului,
Gherasim Cristea, așa cum apar ele în lucrarea sa „ Istoria Eparhiei Râmnicului” care a spus la pagina 173:
„Înaltul ierarh, a cărui potență culturală l-a determinat pe Constantin Brâncoveanu voievod să-l
instaleze în fruntea eparhiei din dreapta Oltului, a dat un impuls nemaiîntânlnit până atunci în viața culturală
și spirituală a eparhiei oltene. La început de veac, Antim Ivereanul aducea cu sine, pe lângă tipografia ce va
deveni, încă din1705, simbolul Râmnicului, un suflu nou și cărturari de seamă care, alături de cei autohtoni,
vor transforma școala râmniceană într-un factor de progres și civilizație pentru întregul spațiu românesc”.
OBÎRȘIA NOBILĂ DE DAC
GH.PALEA
Obîrșia nobila de DAC

Mă obligă să nu pot să tac
Mă obligă in timp să privesc
Și ce este STRABUN ...sa iubesc.
Mă obligă să nu mă cred sarac
Caci bogătia, nu i doar in pământ
Ci, in tot ce are POPORUL mai sfant.
Ma obliga dor lucruri bune să fac
Să am mereu DIVNITATEA CĂLĂUZĂ
Si să scot FOCUL SACRU de sub spuza.
Mă obligă să fiu VULTUR si nu rac
Să privesc în față VIITORUL
Să iubesc GLIA SI POPORUL
Mi arata diferenta intre OM si drac.
Căci draci sunt cei ce nu iubesc...
Crezând că zboară, ei se tarasc...
Noi am fost D'AICI mereu, mereu...
Căci aci ne a randuit DUMNEZEU !
Rădăcini avem in pământ si in Cer
Iar Comorile Strabune, in veci nu pier
Suntem DACI chiar daca, ROMÂNI ni se spune
Si DACOROMANIA pote sa fie un NUME
Putem să renastem ca PASĂREA MAIASTRA...
SĂ CREDEM ! CREDINȚA ESTE ARMA NOASTRA.
ÎN A.D.N. LA MINE,
BADEA CRISTINEL
În ADN la mine scrie ,,DAC,,

Cu litere de mână-atât de mari
Și –mi plâng străbunii ce sub glie zac
Pieriți în lupte grele cu barbari
Am sânge pur de dac în carne,-n oase,

Și în această glie rădăcină,
Ne curge sânge-n venele albastre
Noi dacii-avem origine divină
Acest pământ cu sânge e udat

De-aceea cresc porumbii pân’ la cer,
Sub el dorm cei ce ieri l-au apărat
Sunt amintiri care nicicând nu pier
Priviți cum fierbe-originea în suflet

Fără să lase loc de nepăsare
Sunt ,, DAC,, și în gândire și în umblet
Și pentru cine-am fost și sunt, mă doare !
Henri Mathias BERTHELOT

- schiţă biografică -
VASILE IUGA de Sălişte
S- a născut la 7 decembrie 1861, la Feurs, în departamentul Loarei, Franţa, într-o familie de militari,
tatăl său era generalul Claude Berthelot şi mama sa, Francoise Coquard. A avut un frate, general Joannes
Berthelot (1866-1898).
Studii. A absolvit Universitatea Saint-Cyr din Paris-promoţia «Egipt», în anul 1881, apoi ªcoala
Superioară de Război, în 1893.
Activitate. După ce a absolvit studiile militare, Berthelot a fost repartizat, pe rând, în Algeria, la
Tonkin şi la Annam. Începând cu anul 1907 şi-a început activitatea pe lângă Statul Major General, iar la
izbucnirea Primului Război Mondial, în august 1914, Berthelot a fost numit şef de stat major al generalului
Joseph Joffre, aceştia colaborând strâns în cadrul primei bătălii de pe Marna. În luna noiembrie a aceluiaşi
an, a primit comanda rezervelor la Soissons, după care a devenit comandant al Diviziei 53, iar în anul
următor al Corpului XXXIII Armată. În a doua parte a războiului, la data de 3/16 octombrie 1916 a fost
detaşat în România, ca şef al Misiunii Militare Franceze-Armata 5 franceză.
Misiunea Militară Franceză este denumirea sub care a fost cunoscut detaşamentul francez trimis în
România în timpul Primului Război Mondial, care între 15 octombrie 1916 şi 10 martie 1918, a avut
misiunea de a asigura consilierea, sprijinirea şi instruirea unităţilor şi autorităţilor militare române.
Personalul misiunii a fost detaşat pe lângă comandamentele române, până la nivel de comandament de
divizie, inclusiv, dintre care două secţiuni cu roluri distincte au fost Misiunea Aeronautică şi Misiunea
Serviciului Sanitar. Personalul misiunii a avut un aport deosebit pe timpul procesului de refacere şi
reorganizare a armatei române din prima parte a anului 1917. Pe toată durata misiunii în România, generalul
Berthelot a asigurat şi rolul de consilier militar al regelui Ferdinand, comandantul Armatei Române.
Totodată, datorăm victoria armatei române în timpul bătăliilor din vara anului 1917, de la Mărăşti, din
11 iulie, condusă de generalul Alexandru Averescu, de la Mărăşeşti, din 1-24 iulie, sub conducerea
generalilor Constantin Cristescu şi Eremia Grigorescu, cât şi la Oituz, în parte, eforturilor Misiunii Berthelot.
În 1918, generalul Berthelot este trimis în Balcani, ca şi comandant al armatei aliate de Dunăre.
Aci îl găseşte intrarea noastră în acţiune din toamna anului 1918, împotriva armatelor lui Mackensen,
şi pe când ostile române, coborând din Moldova, fugăreau victorioase, armatele lui Mackensen, Generalul
Berthelot ajuns la Dunăre, traversă prin mai multe puncte acest fluviu, la 10 Noembrie 1918, spre a veni în
ajutorul nostru, dând următorul manifest către locuitorii Munteniei şi Olteniei ocupate de duşman cât şi
unităţilor militare române:
La arme!
„La arme Români !! La arme Români !! Trupele franceze trec astăzi Dunărea pentru a vă ajuta să vă
eliberaţi de jugul, subt care inamicul credea să vă îngenuncheze. De opt luni de zile aţi fost cu toţii în
măsură de a judeca brutalitatea inamicului care vă socotea în puterea lui. Voi mai cu deosebire, oameni din
Oltenia şi Muntenia, care de doi ani de zile aţi suferit ocupaţia aţi putut constata obrăznicia şi barbaria
duşmanului care se numeşte civilizat. Germanii au pustiit câmpiile voastre şi au golit staulele voastre, au
prădat casele voastre, au aşezat robia şi foametea la vetrele voastre, ferm hotărâţi, ei însuşi au spus-o, să nu
vă lase decât ochii pentru a plânge. Ceasul răzbunării, sau mai bine zis, ceasul dreptăţii a sunat; învins
pretutindenea, acolo unde nu este zdrobit, duşmanul este pretutindeni pus pe fugă. Clipa a sunat de a arde
sdreanţa de hârtie care ne-a fost adusă la Bucureşti.
„Soldaţi! Batalioanele voastre să se unească cu ale noastre.
Ţărani, sculaţi-vă şi luaţi armele împotriva cotropitorului. Acesta este apelul patriei Române pentru
care voi aţi suferit. Acesta este apelul guvernului vostru care a jertfit totul pentru „Marea Românie”. Acesta
este apelul strămoşilor, a umbrei lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân. Acesta este
strigătul feciorilor şi fraţilor voştri căzuţi cu glorie pe câmpul de bătălie dela Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti şi
pretutindeni unde a fost nevoie de apărarea pământului. Iară mâine veţi putea vedea steagul englez şi
tricolorul francez fâlfâind atăturea de tricolorul vostru, la puternica suflare a victoriei şi libertăţei.
Sculaţi-vă, fraţi Români şi aruncaţi- vă asupra duşmanului !”
(ss)Berthelot
După semnarea tratatului preliminar de pace de la Buftea cu Puterile Centrale, personalul Misiunii
Militare Franceze a fost nevoit să părăsească România, la 10 martie 1918, ajungând în Franţa în luna mai
1918, după o călătorie de două luni prin Rusia.
După război a îndeplinit diferite funcţii de guvernator militar al unor departamente din Franţa. Generalul
Berthelot a revenit în România, în fruntea unei noi misiuni militare, care a activat în perioada
1 octombrie 1918 - 4 mai 1919.
La 31 mai 1927, generalul Henri Mathias Berthelot revine la Iaşi , cu zece ani după eroicul an 1917,
pentru a fi omagiat ca mare prieten al României. Ceremonia a avut loc în vechea Piaţă a Primăriei (locaţia de
astăzi), unde generalul francez a primit defilarea trupelor române şi a plantat cu mâna sa, un stejar în vârstă
de 10 ani , evocator al eroicului an 1917. Stejarul şi bustul generalului, amplasat aici, în faţa Institutului
„Notre Dame de Sion” (unde funcţionase şi un spital militar francez la 1917).
Pentru imensele sale merite, după terminarea războiului şi încheierea păcii, generalul francez a fost
decorat cu înalte distincţii ale României, pe lângă acestea primind în anul 1922, un lot de teren şi o locuinţă-
castelul Nopcsa, din comuna Fărcădinu de Jos (în prezent redenumită General Berthelot, judeţul
Hunedoara), ce a aparţinut familiei Nopcsa de Silvaşu de Sus-Hunedoara, familie nobilă atestată conform
documentelor istorice cu diplomă nobiliară şi blazon la anul 1367.
Dintre strămoşii acestei familii, Alexiu Nopcsa a fost cancelar al Ardealului şi Ladislau Nopcsa a
ocupat funcţia de comite suprem al Hunedoarei.*
După deces, generalul Berthelot a lăsat toată averea sa, Academiei Române, compusă din domeniul
din comuna Fărcădinu de Jos (în prezent comuna General Berthelot, judeţul Hunedoara), sumele de bani de
la banca „Marmorosch-Blank” sau din sucursalele ei din România, în scopul instruirii unor tineri la şcoli
superioare civile sau militare.
Cariera militară.
În anii de serviciu, cuprinşi în perioada 1883-1926, a primit următoarele grade militare: general de
brigadă, la 31 decembrie 1913; general de divizie, cu titlu temporar, la 30 noiembrie 1914; general de
divizie, cu titlu definitiv, la 25 noiembrie 1915 şi general de divizie, la 5 decembrie 1923.
Decoraţii şi distincţii.
În semn de recunoştinţă pentru meritele sale deosebite, generalul Henri Mathias Berthelot a fost
decorat cu cele mai înalte distincţii ale statului român:
- Cetăţean de onoare al României, titlu acordat în şedinţa solemnă a Parlamentului din Iaşi, la 21
mai 1917, pentru marile servicii aduse apărării naţionale şi ţării;
- Membru de onoare al Academiei Române, ales la 5 iunie 1926.
Decoraţii franceze.
Din partea statului francez a primit următoarele decoraţii:
Legiunea de Onoare (Légion d’honneur);
Cavaler (Chevalier) - 11 iulie 1902;
Ofiţer (Officier) - 20 noiembrie 1914;
Comandor (Commandeur) - 2 mai 1916;
Mare ofiţer (Grand Officier) - 6 iunie 1917;
Crucea de război 1914-1918 ( Croix de Guerre) cu frunze de
palmier; Marea Cruce (Grand Croix) - 11 iulie 1922;
Medalia militară (Médaille Militaire) - 10 iulie 1926;
Medalia interaliată a Victoriei (Médaille Interalliée de la Victoire);
Medalia comemorativă a expediţiei din Tonkin (Médaille Commémorative du Tonkin); Medalia
comemorativă a Marelui Război (Médaille Commémorative de la Grande Guerre).
Decoraţii străine.
- Statele Unite ale Americii: Distinguished Service Medal;
- Italia: Ordinul Regal Sfinţii Mauriciu şi Lazarcu rang de Comandor (Croce da cavaliere
dei santi Maurizio e Lazzaro);
- Italia: Ordinul Coroanei cu rang de Mare ofiţer (Croce da cavaliere Ufficiale dell’ordine
della corona d’Italia);
- Maroc: Ordinul Casei Chérifiene Alaouite cu rang de Marea Cruce (Grand Croix de
l’Ordre de la Maison Chérifienne Alaouite).
Funcţii.
În perioada anilor 1914-1926 a avut următoarele funcţii:
- adjunct al primului locţiitor al ªefului de Stat-Major al Armatei, 31 decembrie 1913-2 februarie 1914;
- prim-adjunct al şefului din Teatrul de Operaţii Nord şi Nord-Est (I), 2 august 1914-21 noiembrie 1914;
- comandant al Grupului 5 Divizii de rezervă (II), 21 noiembrie 1914-23 ianuarie 1915;
- comandant al Diviziei 53 Infanterie Rezervă (IV), 23 ianuarie 1915-3 august 1915;
- comandant al Corpului XXXII Armată (III), 3 august 1915-19 septembrie 1916;
- şef al Misiunii Militare Franceze pe lângă Armata României, 22 septembrie 1916-17 mai 1918;
- în misiune în SUA, 17 mai 1918-5 iulie 1918;
- comandant al Armatei 5 (VI), 5 iulie 1918-7 octombrie 1918;
- comandant al Armatei de la Dunăre, 28 octombrie 1918-6 mai 1919;
- la dispoziţie, 06 mai 1919-10 octombrie 1919;
- guvernator militar al localităţii Metz şi comandant superior al teritoriului Lorena,
10 octombrie 1919-1 ianuarie 1922;
- membru al Consiliului Superior de Război, 30 ianuarie 1920-7 decembrie 1926;
- guvernator militar al localităţii Strasbourg, 5 martie 1923-7 decembrie 1926;
- la 7 decembrie 1926 a fost trecut în rezervă.
„La Paris, generalul Berthelot locuia în str. Desaix, nr. 12.
În ziua de 2 ianuarie a.c., îmbolnăvindu-se, a fost transportat la clinica din str. Violet, unde a suportat
operaţiunea amputării părţii inferioare a unui picior.
La 28 ianuarie 1931, ora 17.35, după o agonie de şase ore, şi-a dat sufletul. El moare de aceeaşi boală
ca şi mareşalul Joffre, la vârsta de 69 ani.
Funeraliile generalului Berthelot s-au făcut în dimineaţa zilei de 31 ianuarie, la capela Sainte Louise
din Domul Invalizilor, în prezenţa unei mulţimi considerabile şi potrivit voinţei defunctului, cu mare
simplicitate.
Corpul, transportat cu un furgon automobil, a fost aşezat pe un catafalc, încadrat cu drapele.
În primele rânduri ale asistenţei, se aflau generalul Lasson, reprezentând pe preşedintele Doumergue;
consulul general Bavelier, reprezentând pe dl. Briand; miniştrii Maginot, Dumesnil şi Champetier de Ribes;
mareşalii Petain, Lyautey şi Franchet d’Esperey; reprezentanţii corpului diplomatic, între cari dl. Cesianu,
ministrul României; şase ofiţeri români în uniformă de gală, reprezentând armata română; prefectul Senei şi
prefectul Parisului, generalul Gouraud, comandantul Parisului, generalii din statul-major Berthelot, o
delegaţie a înaltelor şcoli militare.
După serviciul divin, sicriul a fost aşezat pe un afet de tun, în timp ce o companie de infanterie cu
muzică şi drapel dădea onorul.
Mareşalul Petain a făcut elogiul funebru al defunctului, apoi trupele din garnizoana Parisului au defilat
înaintea aceluia care a fost unul din şefii victorioşi ai armatei franceze.
După defilare, un furgon-automobil a transportat la gara de Lyon rămăşiţele pământeşti, care de aci
vor fi aduse la Nervieux, în departamentul Loire, unde vor fi înmormântate” ( ziarul „Universul” nr. 27 din
31 ianuarie 1931).
La ceremonia de înmormântare a fost decorat de suveranul României. D. Dinu Cesianu, ministrul
României la Paris, a depus pe sicriul generalului Berthelot Marea Cruce a Ordinului Ferdinand I, conferită de
M. S. Regele. De asemenea a depus în numele M. S. Regelui Carol al II-lea, o ramură de bronz şi două
coroane în numele guvernului şi parlamentului român. Ataşatul militar, generalul Dumitrescu a depus o
coroană în numele armatei române.
Cinstirea memoriei generalului Berthelot
- O localitate din judeţul Hunedoara, încă în timpul vieţii generalului, din 1923, îi poartă numele: General
Berthelot (în perioada comunistă denumirea a fost schimbată în Unirea, dar în anul 2001, la 7 decembrie, un
referendum local a aprobat - exact la 140 de ani de la naşterea generalului Berthelot - revenirea la vechea
denumire de General Berthelot). În anul 2010, conacul generalului Berthelot, în întregime renovat, a devenit
sediul Centrului de Dezvoltare Durabilă Ţara Haţegului - Retezat al Academiei Române.
- În data de 26 aprilie 2013, Consiliul Local al municipiului Galaţi a luat hotărârea ca intersecţia dintre
Bulevardele Milcov şi 1 Decembrie 1918, să se numească Piaţa General Berthelot.
- Strada Fântânii din Bucureşti, după ce a purtat o vreme şi numele de Carl Luegger, a fost redenumită
după Primul Război Mondial strada general Berthelot. În perioada comunistă, strada a purtat numele
fizicianului rus Aleksandr Stepanovici Popov, iar apoi numele strada Nuferilor. După căderea comunismului,
în anul 1990, strada a reprimit numele generalului Berthelot.
- În municipiul Iaşi, pe strada Berthelot Henri M., general, nr. 18, se găseşte Casa General Henri
Mathias Berthelot, iar la adresa Str. Agatha Bârsescu, nr. 18, în parcul Teatrului Naţional, se găseşte bustul
generalului Henri Mathias Berthelot.
- Un alt bust al generalului Henri Mathias Berthelot se găseşte lângă Mausoleul de la Mărăşeşti.
- Cu ocazia Zilei naţionale a României-1 Decembrie, Consulatul General a României la Strasbourg
obişnuieşte să depună o coroană de flori la bustul generalului Berthelot, amplasat pe rue de Boston, în faţa
parcului de la citadelle Strasbourg-Esplanade.
- De asemenea, în fiecare an la 1 Decembrie-Ziua naţională a României, Academia Română, Asociaţia
„Cultul Eroilor”, Asociaţii culturale, cadre militare în rezervă, instituţii ale statului, îl comemorează pe
generalul francez prin ţinerea unui parastas şi depun coroane de flori la Conacul din localitatea ardeleană
General Berthelot, judeţul Hunedoara.
Claude Berthelot (1835-1907) Francoise Coquard (1836-1901) Joannes Berthelot (1866-1898)

Tatăl generalului Mama generalului Fratele generalului
Locotenentul Berthelot Căpitanul Berthelot

în Algeria 1 noiembrie 1891
Conacul familiei Nopcsa din comuna Fărcădinu de Jos
Generalul Berthelot împreună cu ministrul Alexandru Constantinescu şi localnici,

la ferma donată de statul român din Fărcădinu de Jos, 1924
Generalul Berthelot (stânga centru) dansând hora în Transilvania

O mărturie contemporană puțin

cunoscută despre Tudor Vladimirescu
Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda
Domnul Profesor Eugeniu Papavă din Tr. Severin ne-a pus la dispoziţie textul unui document de
maximă importanţă pentru istoria României în general şi a perioadei lui Tudor Vladimirescu în special;
pentru istoria ţării, dar şi pentru istoria mehedinţeană, fapt pentru care-i mulţumim cordial.
Am reușit să-l dăm publicității într-o carte cu câțiva ani în urmă1.
Documentul cuprinde ,,memoriul” lui Gheorghe Duncea din Prejna (Mehedinţi). Puţini ştim cine a fost
acest personaj. Din conţinutul documentului aflăm că a fost unul dintre oamenii cei mai de încredere ai lui
Tudor Vladimirescu, omul care a cunoscut din aproape evenimentele şi personajele principale din epoca
respectivă. Textul este simplu, se vrea un memoriu, pe care autorul, Gheorghe Duncea, îl face către
autorităţile vremii din 1822. El se poate constitui însă ca memoriu către posteritate, către noi cei de azi şi
către cei de mâine. Este cuvântul unui om care era hăituit de turci la scurtă vreme după ce fusese ucis Tudor
Vladimirescu. Este marcat sufleteşte profund de veştile ce i le adusese ginerele său, Bosoancă, un căpitan al
lui Tudor, care avusese nefericitul prilej să vadă, travestit fiind în călugăr, sfârşitul marelui erou. Este
cutremurător pasajul în care se relatează în cuvinte simple şi măsurate momentul respectiv: ,,Acolo când au
ajuns, au găsit pe Teodor prins în mâinile grecilor lui Ipsilante, care l-au luat afară din Târgovişte, l-au
legat cu mâinile la spate, l-au desbrăcat în piele şi l-au crăpat cu un iatagan pe burtă, trăgându-i maţele din
el cu sucala de viu”. De o astfel de ştire este îngrozit Gheorghe Duncea, autorul manuscrisului, aşteptându-şi
el însuşi ceasul să fie prins şi executat asemenea prietenului său de-o viaţă. El încredinţează hârtiei amintirile
sale cele mai relevante privind legăturile pe care le avusese cu Tudor Vladimirescu. Ies în evidenţă mai multe
activităţi de ordin economic, dar şi politic şi militar, la care Duncea participase alături sau din porunca ori cu
ştirea lui Tudor. În cuvinte simple se zugrăveşte o epocă, un colţ de pământ mehedinţean, care se încadrează
în trupul mare al ţării. Amănunte de o nebănuită prospeţime sunt relatate cu lux de amănunte. Luptele de la
Cireşu şi Bahna ar trebui studiate cu mai multă atenţie de către istorici şi încadrate în acţiunile militare ale lui
Tudor, ele relevând cu lux de amănunte capacitatea strategică a acestuia, experienţa lui în domeniul militar.
Documentul reprezintă un prilej important pentru cei ce studiază epoca lui Tudor Vladimirescu.
La finalul documentului aflăm o însemnare făcută de către profesorul Mihai Guşiţă(1890-1977),
personalitate marcantă în învăţământul mehedinţean şi în publicistica din această parte de ţară din perioada
interbelică. Ca profesor de limba română la Liceul ,,Traian” din Tr. Severin, el a întemeiat revista ,,Datina”(1920),
al cărei redactor şef a fost. Fiind născut în Obârşia Cloșani, el s-a ocupat toată viaţa de istoria nordului
Mehedinţiului, a strâns documente, mărturii şi tot ce-a putut găsi despre trecutul oamenilor şi locurilor din acele
părţi. Pe unele a reuşit să le publice, altele au rămas risipite în diferite biblioteci şi arhive. Despre Memoriul lui
Gheorghe Duncea, profesorul Mihai Guşiţă spune că l-a găsit ,,scris cu cerneală violetă pe un caiet de factură
şcolară, obişnuit înainte de războiul din 1916-1920”. Caietul era scris de către Ion Duncea din Prejna. ,,Întrebat de
original, I. Duncea ne-a spus că era scris de mâna moşului său Gheorghe în litere cirilice, pe un fel de caiet făcut
din foi disparate. Cele mai multe dintr-un fel de hârtie verde groasă, altele din hârtie galbenă, cusute laolaltă cu
mâna peste muche, între două coperte de mucava maro. Că originalul acesta păstrat împreună cu alte hârtii sub o
grindă a fost distrus de şoareci, dar că mai demult fusese copiat în litere latine de un dascăl bătrân, care cunoştea
scriitura veche în chirilice, ca să-l poată avea şi ceti şi ei”.
Însemnarea profesorului Mihai Guşiţă este datată ,,iunie 1941”. Nu am avut posibilitatea să cercetăm până
acum colecţia revistei ,,Datina”, ca să ne convingem dacă manuscrisul de faţă a fost sau nu publicat. Avem
convingerea că profesorul Guşiţă şi-ar fi dorit să- l publice pentru prima data în revista care-i era atât de dragă şi
care-şi făcuse o reputaţie de nivel naţional, în ea publicând personalităţi de seamă ale culturii româneşti din toată
ţara. Remarcăm onestitatea profesorului Mihai Guşiţă, care a precizat că memoriul original al lui Gh.
Duncea nu s-a păstrat. Manuscrisul original, însă, a fost rescris şi adaptat limbajului unei alte epoci de cel
puţin doi oameni în intervalul 1867-1918. De aceea, în textul reeditat de noi apar termenii de ,,Austro-
Ungaria”, ,,comună” şi ,,primar” în loc de ,,Imperiul habsburgic”(Austria), ,,sat” şi ,,pârcălab”, existenţi în
anii 1820-1821. Prea Sfințitul Episcop Nicodim ne-a făcut precizarea că
1
Gh. Duncea, Tudor Vladimirescu, așa cum l-am cunoscut, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 1912, 87 pag.
manuscrisul ar fi fost publicat într-un număr din ,,Drobeta”, periodic al Muzeului Județean
Mehedinți, dar până în prezent nu am reușit să identificăm acel număr din colecție. Indiferent dacă a
fost sau nu publicat până acum, socotim o datorie de conştiinţă românească să-l analizăm pe cât ne
este cu putință și să-l facem cât mai mult cunoscut și altor istorici și oameni de cultură.
*
Chipul lui Tudor Vladimirescu se conturează destul de clar în manuscrisul analizat. El este ,,prea
bunul şi înţeleptul Sluger… care gânditu-s-a să ne scape biata noastră Ţară Românească de grecii jupuitori
şi de ciocoii noştri, boierii români, care unitu- s-au de-ampreună cu grecii să ne despoaie pe noi ţăranii de
totul nostru avut”. Într-o singură frază, autorul reușește să sintetizeze cauza pentru care se ridicase Tudor la
luptă și pentru care îl urmaseră masele largi de țărani și târgoveți.
El cunoștea atât țelul lui Tudor, cât și realitățile din țară și era încredințat de justețea cauzei. Trecuse
doar un an de la izbucnirea Revoluției lui Tudor și câteva săptămâni de la asasinarea lui, așa încât lucrurile
erau proaspete în mintea autorului. Memoriul însuși devine un fel de reportaj de front, având în vedere
amănuntele deosebit de minuțioase pe care Duncea le dă despre discuțiile cu Tudor, despre gândurile și
planurile acestuia, despre luptele, victoriile, succesele și insuccesele sale.
Nu toată populația era atașată cauzei lui Tudor. Iată că în Prejna, spre exemplu, exista un
oarecare Mihai Paloș, filoturc, care era coada de topor a comandamentului turcesc de la Ada-Kaleh și
raporta acolo tot ce se petrecea în zonă și ar fi putut interesa pe turci. Acest Iuda român era chiar ,,în
fruntea” gărzii turcești, care -l căuta pe Gheorghe Duncea să-l omoare. Această atitudine de trădător a
lui Mihai Paloș se datora fie unei dușmănii de moarte care exista între el și Gheorghe Duncea, fie unor
interese personale, el însuși urmărind să obțină o funcție în zonă, ca om de încredere al turcilor.
Din textul manuscrisului reținem că în Mehedinți în general și în Plaiul Cloșani în special existau
două forțe antagoniste: o grupare conservatoare, care urmărea menținerea rânduielilor existente și
controlul absolut al puterii turcești de la Ada-Kaleh, grupare care-și avusese multă vreme până la apariția
lui Tudor oamenii de încredere plantați în diferite funcții, ori privilegiați în contextul unor afaceri mai mult
sau mai puțin cinstite; o altă grupare care sprijinea pe Tudor Vladimirescu și cauza lui, o grupare să-i
zicem ,,națională”, care urmărea o nouă rânduială în treburile țării, eliminarea elementelor străine în
frunte cu fanarioții din fruntea țării, o anumită dreptate socială și multe altele menite să aducă
îmbunătățirea stării materiale a poporului din Țara Românească. Între aceste două forțe existau tensiuni,
răbufniri, fiecare încercând să se impună și să submineze pe cealaltă.
Din ,,partida națională”, care-i era credincioasă lui Tudor Vladimirescu și-l sprijinea era și
Gheorghe Duncea, căpitan al lui Tudor. Din memoriu aflăm că ginerele lui Duncea, căpitanul
Bosoancă, fusese ,, căpitan de poteraşi al otcârmuirii pe lângă acest taft al plaiului Cloşani”. Aflat în
această importantă funcție de menținere a ordinii publice împlinire a legii, de om al statului, el favorizase
organizarea taberei de panduri a lui Tudor. Prin socrul său, căpitanul Gheorghe Duncea, îi comunica în
ascuns lui Tudor toate planurile stăpânirii de prindere a lui și de înăbușire a mișcării inițiate de el, iar în
ultimă instanță căpitanul Bosoancă însuși trece de partea lui Tudor, îi devine apropiat și este printre puținii
care, chiar deghizat în călugăr, îi vede moartea.
Acest Mihai Paloș, probabil tot un funcționar al stăpânirii, descoperise activitatea duplicitară a
căpitanului Bosoancă și, pe fondul unei dușmănii mai vechi pe care o avea cu socrul acestuia,
Gheorghe Duncea, îl pârâse la comandamentul turcesc.
Gheorghe Duncea se socotește ctitor al bisericii din Prejna, alături de Tudor. Chiar memoriul
este scris în ideea de a lăsa urmașilor o mărturie, ,,ca să știe și ei legăturile care au fost între mine şi prea
înţeleptul Sluger şi cum am ajuns la hotărârea de a construi acest sfânt locaş de închinare, care este aici în
comuna Prejna şi este ca legământ de credinţă între noi doi şi singura pomenire din ţară a neuitatului
Teodor”. Este foarte interesantă această mărturie, fiindcă ea nu era cunoscută istoricilor. Facem această
afirmație, bazându-ne pe monumentala lucrare a lui Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităților și
monumentelor feudale din România, vol. II, Țara Românească, Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei,
1970, p. 514, unde îl menționează doar pe Tudor Vladimirescu ctitor. E drept că biserica a fost refăcută în
1859, iar pictura în 1893, ceea ce ne face să credem că au intervenit modificări cu prilejul acestor renovări.
Legăturile de prietenie dintre Gheorghe Duncea și Tudor Vladimirescu erau foarte vechi, ,,pentru că
eu sunt cel dintâi care cunosc mai bine viaţa prea bunului şi înţeleptului Sluger Teodor, de la naştere şi până la
plecarea noastră spre Bucureşti”. Relatarea despre Tudor începe ,,de la naşterea prea înţ eleptului Sluger Teodor
şi până la anul 1820 luna cireşar în treizeci zile, de la care dată sunt investit de către Slugerul Teodor comandant
căpitan al cetei de panduri Mehedinţi, iar de la plecarea noastră spre Bucureşti şi până la
sprânjirea noastră, a pandurilor, se găseşte scrisă de cuconul Petrache Poenarul, care este logofăt al
Slugerului Teodor în răzmeriţă”.
Gheorghe Duncea precizează că documentului original al memoriului îi anexează și ,,cele două acte de
moştenire ale bisericii, lăsate mie în păstrare de către prea bunul şi înţeleptul Sluger Teodor, prin care
înzestrează biserica”. Autorul lăsa memoriul și cele două acte nepotului său, Constantin Duncea, fiul fiului
său, Iovan Duncea, ca după ce lucrurile aveau să se liniștească, să ducă memoriul și cele două documente ,,în
biserica din comuna Prejna clădită de noi şi s-o pună alături de tabla de tei pe care se găseşte pictat
portretul meu şi al Slugerului Teodor şi al soţiei mele jupâneasa Stanca”. Așadar, nu mai este nici un dubiu
că biserica de la Prejna îl are ctitor și pe Gheorghe Duncea, din moment ce portretul acestuia și al soției sale
Stanca erau pictate, alături de al lui Tudor, în biserică. Tot în acest memoriu, Gheorghe Duncea ne dă chiar
amănunte cu privire la contribuția fiecăruia la construcția locașului de la Prejna: ,,Această biserică a fost
ridicată cu materialele din proprietatea mea; varul şi piatra au fost scoase de mine, bârnele de construcţie
au fost tăiate de pandurii din Baia de Aramă, moşia lui Radu Muică, care o moştenise de la socrul său,
Dobru Vornic, pe care moşie Slugerul Teodor a asuprit-o de la Radu Muică după războiul ruşilor cu turcii
la anul 1814, fiind vătaf de plai al Plaiului Cloşanilor; şi a donat-o bisericii la anul ... pentru faptul că Radu
Muică era omul grecilor şi al turcilor, stăpânitori ai ţării. De la prima piatră de temelie, unde Slugerul
Teodor şi-a îngropat sabia şi eu inelul de la mână, a fost ridicată până la acoperiş cu cheltuiala mea
personală: iar tencuitul şi pictura, precum şi toate odoarele sfinte dinăuntrul bisericii au fost cumpăratele
Slugerul Teodor. La fel clopotul a fost cumpărat de Sluger de la Viena; şi Sfânta Evanghelie a cumpărat- o
tot el din Braşov. Clopotul ni s-a ridicat de turci în acest an 1822. Biserica a fost terminată în anul 1806 şi
sfinţirea ei s-a făcut în luna august, acelaşi an. Biserica a fost înzestrată cu pământ de Slugerul Teodor, în
anul 1819, când era vătaf de plai în Cloşani”.
De aici și din alte momente ale vieții și activității sale, ne putem da seama că Tudor Vladimirescu era
un om credincios și punea însăși revoluția pe care o pregătea sub semnul unei justiții divine ce trebuia făcută
în țară.
Gheorghe Duncea avusese un frate, Gherasim Duncea, care fusese călugăr la Mânăstirea Schitul
Topolnița. Acesta făcea des drumuri în Mehedinți și în Gorj după ajutoare pentru mânăstire. Cu acel prilej
cunoscuse în Vladimiri pe Tudor și pe mama lui, văduvă și pe cei doi frați ai acestuia. După spusele lui
Gherasim, Tudor s-ar fi născut pe la 1766. Călugărul Gherasim poposea adesea și la casa lui Tudor. Mama
lui Tudor era foarte săracă. Tocmai de aceea, călugărul Gherasim l -a luat pe Tudor și l-a adus la Prejna, la
fratele său, Gheorghe Duncea din Prejna. Acolo l-a învățat să scrie și să citească. Văzându-l foarte inteligent,
călugărul l-a dus pe Tudor la boierul Glogoveanu de la Baia de aramă, ,,şi a vorbit cu acesta ca să-1 ducă
împreună cu fiul său la Craiova, să înveţe carte boierească. Acolo la Craiova, Teodor, învăţând trei ani
carte boierească, a ajuns la boieria de sluger. Atunci Glogoveanu l-a numit mai mare peste moşiile sale din
Baia de Aramă, Glogova şi Filiaşi”.
La moșiile din Baia de Aramă și din Glogova, Tudor s-a făcut ,,frate de cruce” cu logofătul Covrea. S-
au înțeles amândoi prin jurământ, să-l slujească pe boier cât va fi nevoie, dar în timpul acesta să-și adune
bani pentru a cumpăra arme și a organiza revoluția. Tudor se întâlnea des cu Horea în târgul din Hațeg ,,însă
el nu putea să pornească odată cu Horia fiind prea tânăr atunci, având numai 18 ani şi nepregătit”. Exista,
la sfârșitul veacului al XVIII-lea și începutul celui de-al XIX-lea obiceiul ca la moșiile boierești din Țara
Românească să se crească cirezi mari de vite, care să fie apoi vândute în Transilvania, de unde obțineau
profituri frumoase. Așa făcea și boierul Glogoveanu. El avea legături strânse cu negustorii din Transilvania și
aceștia îi trimiteau veste când să le trimită vite. Uneori erau comenzi pentru câteva mii de animale mari, ceea
ce nu era puțin lucru. Tudor și cu logofătul Covrea duceau vitele boierului Glogoveanu în Transilvania ca
oameni de încredere. De dragul cauzei pe care o îmbrățișase, Tudor recurge la viclenia de a reține din prețul
vitelor pentru a cumpăra arme. Deși se jurase cu jurământ de moarte, Covrea nu se ține de jurământ și
prietenia dintre cei doi se strică. Abia atunci Tudor vine la 20 aprilie 1805 la Prejna și-l contactează pe
Gheorghe Duncea, cu care organizează în secret revoluția. Alături de ei sunt ,,Zoican de la Balta, Petre
Bălteanu şi preotul Nicolae Macu din Costeşti, care este parohul bisericii; şi în faţa lui am depus jurământul
si am jurat cu mâinile pe cruce ca acel care din noi se va lepăda sau trăda să fíe jupuit de viu”.
Covrea, văzând că Tudor nu vrea să mai împartă banii cu el, a început să-l pârască la Cuconul
Glogoveanu, spunându-i că Tudor a făcut jurământ, că nu va pleca de la dânsul, până ce nu va face bani să se
adune arme şi să întocmească armată, ca să plece contra stăpânirii. ,,-Nu ajunge numai atâta Cucoane
Glogovene, ţi- a oprit şi două preţuri din banii primiţi pe boii ce vândusem la Haţeg!” Auzind aceste fapte,
Glogoveanu a trimis un om de încredere de la curtea sa din Baia de Aramă la comandamentul turcesc de pe
insula Ada Kaleh, cu scrisoare, scriind că administratorul său, Teodor Vladimirescu, a adunat banii în aur cu
scopul de a aduna arme şi a întocmi armată pentru a pleca contra turcilor. Pe lângă toate acestea, i-a furat şi o
parte din bani.
I. Organizarea revoluției. Din relatările lui Gheorghe Duncea putem să ne dăm seama cu ușurință
de capacitatea de organizator și luptător în ilegalitate a lui Tudor. Se desprind câteva etape:
1. Stabilirea unor legături strânse cu imperiul rusesc: ,,După sfinţirea bisericii, Slugerul Teodor a luat
cei 3000 de panduri care [au participat] la sfinţirea acestui locaş de închinare şi am plecat cu toţii, sub
comanda lui, ca să ajutăm pe ruşi la războiul cu turcii. Am luat parte la luptele din jurul Calafatului,
peste Dunăre la Lom-Palanca şi în munţii Balcani. La Calafat şi la Lom-Palanca am luptat cu cea mai
mare vitejie. Pentru meritele câştigate în acest război, Slugerul Teodor, comandirul nostru, a primit
gradul de locotenent în armate rusă şi a fost decorat de Marele Ţar al Rusiei, care i-a dat şi un regiment
de cazaci ruşi, ,pe care să-l aibă la îndemână întotdeauna. A mai căpătat învoire de la Marele Ţar ca
toate armele pe care ruşii le dăduseră pandurilor ca să lupte cu ele în, război să rămână ale lui. Şi-am
mers cu el după terminarea războiului de le-am depozitat în Cerneţi, la cula de la via Slugerului, în paza
regimentului de cazaci. După terminarea acestui război, Slugerul Teodor a fost numit, în anul 1814,
vătaf de plai al Plaiului Cloşani, prin stăruinţa vistiernicului Mihalache Boboiceanu”.
2. Înființarea unor obiective conspirative, precum cârciume și hanuri, unde puteau să culeagă informații
și , în același timp, își mascau niște activități subversive. Așa se înființează cârciuma din hotarul satului
Balta, la marginea drumului dintre Baia de Aramă și Cerneți, capitala județului. De aici se putea ține cu
ușurință sub observație toate trecerile, toate mișcările, iar călătorii care poposeau aici vehiculau știri, care
erau culese de cârciumar și oamenii lui. Cârciumar a fost pus Petre al Preutesii, zis Bălteanu. omul de
încredere al lui Tudor. De aici urmau să se aprovizioneze cetele de haiduci. De la această cârciumă li se
lua urma dijmarilor greci, care veneau după încasări de biruri în Plaiul Cloșani. Haiducii îi prindeau pe
aceștia, îi omorau, le luau banii și-i depuneau la cârciumă.
3. Înființarea unor ascunzișuri cât mai sigure pentru haiduci. Gheorghe Duncea menționează în acest
sens următoarele ascunzișuri: primul în pădurea din muntele Camăna; acesta era sub îngrijirea preotului
Nicolae Macu; al doilea era în Ţăsna şi locuiau în peştera Scărişoara la poalele muntelui Ineleţu-Mare.
Grupul din această ascunzătoare era în număr de 140 haiduci. Țineau sub observație toate trecătorile care
duceau în Banat, Ruşava(Orșova), Ada-Kaleh, Baia de Aramă. Al treilea ascunziş al haiducilor-panduri
era la Vârfu lui Stan, deasupra satului Isverna. Erau la număr 89. La aceste grupuri se adaugă cei 500 de
de sârbi aduși de Tudor din Serbia, după înfrângerea răscoalei lui Karagheorghe: ,,aceşti sârbi au fost
aduşi la Prejna şi împărţiţi în cete panduri, prin aceşti munţi; şi care jefuiau pe ciocoi, pe greci şi pe
turci”. Fiecare grup avea comandantul său. Gheorghe Duncea era însărcinat cu aprovizionarea acestor
cete ,,cu mâncare, îmbrăcăminte şi le dam tot felul de ştiri şi eram obligaţi de Slugerul Teodor să avem
grijă de ei să nu cadă vreunul prins, fiind răspunzători. Şi trebuia ca noi să fim cu ochii în patru să
descoperim orice complot pus la cale asupra lor. Aceste cete de panduri jefuiau în stânga şi în dreapta,
omorau dijmarii greci, turci, dregătorii de toată mâna le luau banii şi pe ciocoii români care şedeau
mână în mână cu grecii, fără nici-o frică de nimeni”.
4. Coruperea unor demnitari din aparatul de stat. Tudor reușește, prin Gheorghe Duncea, să atragă de
partea sa pe ginerele acestuia, Bosoancă, ,,care era căpitan de poteraşi al otcârmuirii pe lângă taftul
plaiului1 Cloşani. Când venea ordin de la isprăvnicat la taft la Baia de Aramă ca să formeze poterile şi
să pornească după ei să-i prindă, atunci căpitanul Bosoancă îmi da mie de ştire şi eu anunţam cetele de
panduri să se ascundă până trecea potera”.
5. Conspirativitate absolută. Grupurile de panduri ,,erau de o credinţă nemaipomenită. Ei erau juraţi că

nu lucrează decât pentru prea bunul şi înţeleptul Sluger Teodor. Toţi banii pe care îi luau din jafuri îi
depuneau la mine şi la preotul Nicolae Macu şi la cârciuma făcută de Teodor”. De la despărţirea de
toamnă lăsau vorbă unde să se întâlnească. Ei se întâlneau în anumite târguri; aceste târguri de întâlnire
erau: ,,pentru pandurii sârbi Carotin, la Verciorova şi la Ruşava, iar pentru ai noştri la Cerneţi, Baia de
Aramă, Strehaia. Se întâlneau şi fără să se cunoască; se cunoşteau pe un anumit semn între ei, căci care
era pandur purta o floare ce-nflorea primăvara, o iglice sau altceva, la al doilea nasture de la epângea.
Şi pe acest semn se cunoşteau şi se-mpreunau acolo în târg şi plecau la munte. De primăvara şi până
toamna era plin muntele de panduri, de la Verciorova până la Tismana. Din aceşti oameni şi-a întocmit
Slugerul Teodor armata lui pentru răzmeriţă”. Tot conspirativitate absolută păstrau atât pandurii, cât și
oamenii din popor la 1820, când se aștepta dintr-o zi în alta izbucnirea revoluției: ,,În vara anului 1820,
la începutul lunii iulie, Slugerul Teodor a dat ordin pentru adunarea pandurilor. Adunarea noastră s-a
făcut la repezeală, printr-un cântec pe care îl aveam ca drept semn de adunare, pe care fiecare îl cânta
prin dealuri şi prin păduri. Chiar şi femeile noastre îl cântau seara venind de la munca câmpului; şi
care cântec se termina cu cuvintele:„Nu la munte hoţilor/La ciocoi pandurilor”.
6. Atragerea pandurilor sârbi ai lui Karagheorghievici pentru cauza românească. Kara Gheorghe era
bun prieten al lui Tudor. Făcuse răscoală în Serbia în 1806, dar fusese învins. La această răscoală
participase și Tudor Vladimirescu. Înșelase vigilența turcilor, motivând că se duce în Serbia să caute
meșteri pentru a constru biserica de la Prejna. Cu 500 de oameni a trecut Dunărea și s-a alăturat mișcării
lui Tudor, convins fiind că, luptând pentru cauza românească, luptă pentru cauza propriului său popor.
7. Capacitatea strategică a lui Tudor Vladimirescu reiese cu prisosință din cele relatate de Gheorghe Duncea
cu privire la trecerea Dunării cu cei 500 de sârbi și parcurgerea drumului până la Prejna: ,,sârbii îi pune sub
comanda lui harambaşa Pavel Pavlovici şi i-a trecut Dunărea noaptea, între Verciorova şi Gura-Văii, pe 90
de luntri, şi au luat-o pe Matorăţu în sus pentru a merge în satul Prejna. În acest timp, turcii observându-i i-
au urmărit până în satul Costeşti. Acolo s-a încins o luptă între sârbi şi turci. Sârbii fiind respinşi şi
harambaşa rănit înspre sară s-au închis în biserica din sat şi prin casele din apropierea bisericii. În timpul
nopţii, sârbi au făcut găuri prin acoperişul bisericii şi al caselor pentru a se putea apăra contra turcilor.
Turcii s-au organizat şi în ziua următoare au pornit să scoată pe sârbi din biserică şi de prin case ca să-i
măcelărească în acest scop, turcii au dat ordine în sat ca toţi locuitorii să iese cu câte o blană lată şi groasă
şi meargă cu blana înainte, iar turcii, ascunşi după oamenii cu blanele să înainteze spre biserică şi înspre
casele unde erau sârbii ascunşi. Oamenii din sat au fost învăţaţi însă de Slugerul Teodor, care era ascuns la
preotul. Macu, să nu-1 vază turcii, ca să înainteze cu blanele înainte până când ajung în apropierea bisericii,
apropiere aşa încât sârbii să poată trage bine din biserică şi de prin case; atunci să se împiedice şi să cadă
jos cu blana dinaintea turcilor, iar turcii de la spatele lor rămaşi în picioare să poată fi măcelăriţi de sârbi.
Cu astfel de plan, turcii au fost respinşi şi omorâţi până la unu. Aceia care au mai scăpat cu viaţă, în
retragerea lor, au dat foc satului de necaz. Şi a ars complet de la un capăt la celălalt. Un prilej important
pentru dovedirea capacității strategice a lui Tudor este acela al luptelor de la Cireșu din 1820. Aici el folosește
cu mare meșteșug avantajele geostrategice, fiecare deal, pâlc de pădure, stâncă, vale etc., fiindu-i de un real
folos și ajutându-l să câștige victoria în fața unui dușman mult mai numeros și mai bine înarmat: ,,Slugerul
Teodor şi-a organizat armata de panduri şi apoi a împărţit-o în două cete: ceata numărul unu a pus-o
comanda comandantului rus, pentru că această ceată mergea alături de regimentul de cazaci şi ruşi, iar
ceata numărul doi a luat-o Slugerul Teodor. Eu am fost învestit de către Slugerul Teodor căpitan de panduri
la ceata numărul unu de pe lângă regimentul de cazaci, mai mult ca să servesc comandantului rus drept
călăuză prin aceste locuri şi prin faptul că eu cunoşteam foarte bine limba sârbă şi mă înţelegeam uşor cu
comandantul rus şi cu ceilalţi ofiţeri care mai erau. Noi, ceata numărul unu şi ruşii am mers pe următorul
drum: am luat-o prin satul Brezniţa, Jidostita. Matorăţul în sus,până am ajuns deasupra satului Cireşul; iar
ceata numărul doi în frunte cu Slugerul Teodor, care mergea ascuns să nu-1 dovedească turcii din Cetatea
Insulei Ada-Kaleh, a luat-o prin Gura Văii, Verciorova şi de la Verciorova a pornit pe apa Bahna în sus,
trecând prin satele: Bahna, Iloviţa, Moisesti, Negruşa. În acest timp, turcilor le-a venit vestea că o armată
rusă urcă pădurea Matorăţului şi înaintează spre satul Bunoaica, spre Ciresu. Comandantul Cetăţii din
Insulă, cum a primit vestea a şi trecut Dunărea cu o armată (de câteva mii), urcând dealul Duhovna în sus,
înaintând şi el spre comuna Ciresu, făcând tabără între Cireşu şi Bunoaica Noi pandurii împreună cu cazacii
ruşi i-am aşteptat deasupra satului Cireşu pe o culme înaltă în vârful dealului, care era acoperit de jur-
împrejur cu pădure de gorun. Numai vârful era pleşuv fără pădure. Acolo noi am .săpat metereze puternice
pe acest vârf de deal, precum şi de jur-împrejur de la poalele pădurii. Aceste metereze au fost făcute după
planul comandau cu cazacii şi cu pandurii. Slugerul Teodor cu ceata numărul doi s-a aşezat deasupra satului
Negruşa, întocmind şi el metereze (cunoscut sub numele de meterezele lui Tudor) la fel de puternicie ca ale
ruşilor de dincoace. Aceste metereze au fost lucrate cu pandurii şi cu oamenii de rechiziţie de prin satele
Bahna, Negruşa şi Moiseşti. Turcii fiind aşezaţi cu tabăra în platoul dintre satele Bunoaica şi Cireşu, şi
neştiind numărul nostru cu al ruşilor câţi suntem de mulţi, nu au avut îndrăzneala să urce pădurea deasupra
satului la noi şi au stat acolo o zi întreagă fără ca să ne atace. In acest timp, polcovnicul, comandantul
regimentului de cazaci, văzând din vârful dealului numărul atât de mare al turcilor, părea foarte îngrijorat
de soarta noastră şi a cazacilor. M-a chemat atunci la el şi mi-a vorbit pe ruseşte că
turcii sunt foarte mulţi la număr şi că n-o să ne putem bate cu ei. Au să ne înconjoare pe toate părţile si
cădem cu toţii în mâinile lor. Vorbea îngrijorat, fumând lulea după lulea pentru a-şi potoli spaima. Parcă mă
uit la el săracu, două zile n- a mâncat nimic de spaimă, numai câte un bob-de măslină şi toată ziua
îngenunchea şi citea pe o carte de rugăciuni. Mi-a ordonat să trimit doi panduri de aici la Negruşa, dincolo
lângă graniţa austro-ungară, unde săpase ceata numărul doi de panduri meterezele, după Slugerul Teodor,
ca să vie să întocmească amândoi împreună un plan de luptă bine reuşit. Atunci Slugerul Teodor a venit de
grabă şi văzând pe polcovnic aşa de înspăimântat, i-a spus să nu aibă nici-o frică, pentru că pe turci îi vom
bate foarte uşor, lucrând după planurile şi comanda lui. Pandurii erau 3000 la număr, împărţiţi în două cete
a 1500 ceata, fără regimentul de cazaci; cu toţii erau 5000 la număr. Teodor a luat de la fiecare ceată câte
500 de oameni, făcând o a treia ceată de 1000 de panduri. Această ceată a luat-o şi a dus-o în pădurea din
vârful dealului Duhovna cu câţiva gornişti şi barabanci sub comanda căpitanului Pavel Pavlovici. Şi le-a dat
ordin ca atunci când or vedea că turcii or pleca la atac spre satul Cireşu, să atace meterezele din pădurea
din dealul satului, unde se găseşte aşezată ceata numărul unu de panduri şi regimentul de cazaci şi când vor
vedea că lupta s-a încins pe toate părţile meterezelor, ei să înceapă să sune cu goarnele şi să bată tobele,
trăgând cu puştile şi pistoalele, strigând hura şi să înainteze spre satul Cireşu, tăindu-le ' retragerea turcilor
înspre pădurea Matorăţului sau Duhovna. Acest plan s-a întocmit în ziua de 5 august 1820 iar ocuparea
poziţiei s-a făcut la mijlocul nopţii, când au cântat cocoşii satului Cireşu, înspre 6 august, ziua bătăliei. Apoi
Slugerul Teodor s-a întors spre Negruşa la ceata numărul doi, aici rămânând numai eu cu comandantul
ruşilor. În dimineaţa zilei de 6 august 1820, turcii văzând mişcarea deasupra satului Cireşu, unde eram
aşezaţi noi cu cazacii şi fiind informaţi de oamenii de prin sat, care au refuzat să spună adevărul către ei, şi
le-a spus că a fost un regiment de ruşi cu puţini panduri care au stat trei zile şi au plecat când au văzut atâta
armată turcească; şi acolo pe deal sunt numai nişte străji care au rămas să observe şi să zădărnicească
pentru puţin înaintarea până să debarcă ei ca să aleagă o altă poziţie de luptă, unde aşteaptă să le vie noi
ajutoare şi încrezându-se pe aceste vorbe ale sătenilor s-au hotărât să atace dealul Cireşu în ziua de 6
august. Vizirul a dat ordin în tabăra soldaţilor lui ca să-şi strângă fiecare tot, că vor continua înaintarea în
urmărirea ruşilor, după spusele sătenilor, ca să-i ajungă şi să-i prindă p â n ă nu le vin ajutoare. De
dimineaţă, când s-a făcut ziuă, comandantul ruşilor luat cartea de rugăciuni în mână şi ne-a pus pe toţi să
îngenunchem şi să ne rugăm bunului Dumnezeu să ne ajute pentru că azi e ziua de schimbare la faţă a
Domnului. In timpul rugăciunii noastre s-a întâmplat o minune Dumnezeiască. Ne-am pomenit deodată cu
puştile şi pistoalele că au luat foc în mâinile noastre. [Din] fiecare puşcă şi pistol ieşea o flacără albastră ca
din lumânare fără să ne arză la mâini sau să ne facă alt rău. Când am văzut această minune ne-am
înspăimântat cu toţii. Atunci polcovnicul a închis cartea de rugăciuni şi după ce s -a închinat, mi-a spus mie
pe ruseşte ca să nu mai avem frică, fiindcă Dumnezeu ne-a scăpat de pericol. Şi atunci am ordin ca fiecare
om să treacă în meteriză la locul său şi să aştepte liniştit. A spus că dacă va veni vreun ofiţer turc cu vreo
gardă după el ca să cerceteze meterezele, să nu tragă nimeni în ei până când nu se apropie armata cealaltă.
Turcii se hotărâseră să nu mai urce dealul şi să ia şoseaua drept totuşi au trimis un ofiţer călări cu câţiva
ostaşi ca să doboare acele străji pe vârful dealului, de care spuseseră sătenii, [şi] ca prin acele străji să
informeze încotro a luat-o armata cealaltă rusă şi unde aşteaptă ajutoare. Ofiţerul a venit cu ostaşi, cu caii
alergând în fuga mare, dând târcol dealui. Şi văzându-ne [pe] noi toţi acolo, aşezaţi gata de luptă, s-a
înapoiat jos în a spus că tot dealul este împănat cu ruşi şi panduri şi că s-au înşelat, nu sunt numai străji cum
au spus sătenii. Când au auzit acest lucru, de grabă au împărţit armata în două. O parte a luat-o prin sat,
urcând pădurea prin vârful dealului, iar cealaltă a trecut prin dosul pădurii din valea Bahnei, înconjurând
dealul pe toate părţile, urcând spre vârf. Atunci pandurii şi cu cazacii ruşi, la ordinul comandantului, au
deschis foc asupra lor. În acest timp, căpitanul Pavlovici, văzând din dealul Duhovna că lupta s-a încins pe
toate părţile dealului pe viaţă şi pe moarte, a dat ordin pandurilor să plece la atac, să înainteze pe urma
turcilor înspre Cireşu, căzându-le în spate şi să tragă cu puştile şi pistoalele strigând hura, iar gorniştii şi cu
barabancii au rămas în pădurea din vârful dealului, sunând şi ei din goarne şi barabancii bătând tobele
strigând şi ei hura. Turcii, vâzându-se luaţi pe la spate de căpitan Pavlovici cu ceata lui numărul trei, şi în
vârf neputând să mai ajungă să cucerească meterezele, pentru că noi de aci ne apărasem cu dârzenie, şi
totodată auzind gomiştii sunând marşul de goarnă şi bătând tobele dinspre pădurea Matorăţilor, au crezut că
de la Cerneţi vine o altă armată rusească mult mai puternică decât cea de aici. Şi atunci de grabă şi-au dat
seama de spusele sătenilor din Cireşu, care le spuseseră că ruşii s -au retras în alt loc şi acolo aşteaptă
ajutoare. [Aşa că], au crezut că s-au înşelat, că ajutoarele chiar aci erau aşteptate. Atunci Vizirul văzând că
nu poare să ţină piept la atâta armată ruseasca, şi care o mai auzea venind prin pădurea Matorăţului dinspre
Cerneţi, a dat ordin de retragere. Şi s-a retras pe valea Bahnei în jos, deoarece spre Duhovna nu s-au mai
putut retrage, căci le tăiase retragerea căpitanul Pavlovici cu ceata de panduri
numărul trei, care făcuse legătura cu regimentul de cazaci şi cu ceata numărul unu din dealul Cireşului,
luându-i la goană şi făcându-i vălătoc în valea Bahnei pe toţi, lăsând în urma lor peste, 1000 de morţi şi
răniţi de mâinile cazacilor şi pandurilor. Când au coborât jos la apa Bahnei, care nu este mare, dar este o
vale strâmtă şi stâncoasă, au luat-o la vale în jos la fugă, fugind călăraşii cu caii în fuga mare, iar
pedestrimea turcă pe jos; fugeau cât îi ţineau picioarele ca să ajungă mai repede la Verciorova unde îi
aşteptau luntrile, pentru a-i tr ece în insulă şi în cetatea Cozia dincolo în Serbia. Dar nici aici nu avură
fericirea să scape căci, când o luară valea în jos la fugă, ieşi Slugerul Teodor cu ceata lui numărul doi de
panduri din meterezele de deasupra satului Negruşa, care se află în dreapta apei Bahna, şi doborând coasta
ca fulgerul pe vale, la intrarea satului Bahna, tăindu-le retragerea complet. Acolo s -a încins un atac pe viaţă
şi pe moarte, fiind sprijiniţi în faţă de către ceata Slugerului Teodor, care era fără nici un pandur căzut, pe
când la ceata noastră numărul unu lăsase numai în dealul Cireşului 200 de morţi şi răniţi. În spate eram noi
şi cu ceata căpitanului Pavlovici. Aici, în această vale, i-am tocat până la unu. Au căzut mulţi şi dintr -ai
noştri, dar ei au pierdut de zece ori mai mulţi decât noi. Se înroşise apa Bahnei de sânge. Nu au mai scăpat
din ei decât câţiva călăraşi care au reuşit să fugă mai repede până la ajungerea Slugerului Teodor cu
pandurii şi care au mai putut să dea bir cu fugiţii în timpul atacului, iar restul de pedestrime s-a predat,
făcându-i prizonieri. Cei care au scăpat au fost urmăriţi de cazaci până la Verciorova. Când au ajuns acolo
la Dunăre, au sărit de pe cai şi nici nu au mai stat să dezlege luntrile. Care cum ajungea scotea sabia şi tăia
sfoara cu care e legată luntrea şi-şi da drumul spre insulă. A doua zi, după terminarea acești bătălii, Slugerul
Teodor a dat ordin să se adune pandurii morţi în această vale şi să- i ducă în sat la Bahna să-i mormânteze
creştineşte: şi i-a îngropat acolo pe locurile de bătaie. Pe urmă a ieşit cu toate cetele lui de panduri în dealul
Cireşului şi a adunat şi de acolo toţi pandurii căzuţi în atacul de aci şi i-a coborât în satul Cireşu şi i-a
înmormântat în cimitirul satului. Acestui deal, la hotărnicia Slugerului Teodor care s-a făcut în acel an 1820,
i s-a dat denumirea de Dealul Bătăliilor.( Toponimul „Vârful Bătăliilor” a persistat până la jumătatea
secolului trecut). După înmormântarea pandurilor căzuţi în aceasta bătăli e, ne-am continuat drumul către
comuna Prejna prin satele libere de moşneni, pe sub poala muntelui, cu însărcinarea ca pe unde trecem să
luăm şi pandurii,însă de aci înainte nu-i mai luam pe ascuns şi în mod obligatoriu. În satul în care ajungeam,
ne duceam la biserica satului, puneam de trăgeau clopotele şi sunau goarnele prin sat de se aduna lumea în
curtea bisericii şi acolo vorbeam eu cât şi prea bunul şi înţeleptul Sluger Teodor. Îi desluşeam pe deplin
pentru ce am pornit această mişcare a noastră şi pe urmă preotul satului ne da o binecuvântare şi zicea să
mergem înainte vitejeşte cu Dumnezeu. După aceea îi alegeam. Pe cei care erau vânători îi puneam deoparte,
ălora le dam puşti şi pistoale şi făceam şcoală cu ei ca să vedem care ştie să pună praf în puşcă şi cremene.
Care nu ştiau li se da securi, topoare, iatagane, lănci, coase. Fiecare venea cu coasa sau securea lui. Mai
dădea ordin în sate preoţilor şi primarilor să adune boii şi carăle pentru podvezi şi provizii. În fiecare sat
schimbam primarii şi pomojnicii pe unde treceam, punând panduri de ai noştri. Şi ăştia ţineau legătura cu
noi prin vătăşeii din sat, purtau răvaşele şi trimiteau ce aveam trebuinţă. Aşa am trecut prin satele Ciresu,
Negrusa, Moiseşti, Podeni, Gornenţi, Costeşti. La Costeşti ne găsim în ziua de ... august 1820. Aici a murit
harambaşa Pavel Pavlovici din cauza rănii ce o căpătase în lupta cu turcii în Dealul Bătăliilor - Cireşu.
Dumnezeu să-l ierte. Soarta l-a adus să moară aici unde cu 14 ani înainte ca comandir al celor 500 de
panduri sârbi organizaţi de Slugerul Teodor, după înfrângerea lui Kara - Gheorghe, a dat lupta cu turcii. în
1806, ca să scape viaţa şefului lor care era urmărit de turci, fiind rănit prima oară în viaţa lui, s-a închis în
biserică aşa cum am arătat mai înainte în povestirea mea. Acum, după 14 ani, iarăşi ne-am găsit laolaltă cu
toţii. Eu căpitan la ceata numărul unu de panduri şi el căpitan la ceata de panduri numărul trei, luptând cot
la cot contra turcilor, în bătălia din dealul Cireşu şi valea Bahnei. Acolo el cade rănit a doua oară. Săracul,
însă de data asta mult mai greu ca în Costesti 1806,. rănit de un plumb de pistol în umărul drept. A fost
înmormântat în curtea bisericii din Costeşti. El toată viaţa lui a umblat fugar la fel cum umblu şi eu astăzi. La
1806 a fost harambaşa de haiduci în răzmeriţa lui Kara - Gheorghe. Apoi trece aici la noi şi de la 1808-1813
îl găsesc căpitan în armata de panduri a Slugerului Teodor, în războiul cu turcii. După acest război vine
iarăşi aici şi de aici trece în Moldova şi acolo se întâlneşte cu şeful lor Kara - Gheorghievici şi pune la cale
altă răzmeriţă. în 1817 trec amândoi în Serbia, însă acolo Kara - Gheorghievici a fost prins de turci, care i-
au tăiat capul cu săcurea. El ia comanda haiducilor săi şi fuge, iar aici la noi se bagă din nou în pandurii
Slugerului Teodor ducând lupta alături de noi contra turcilor pentru liberarea ţării lui şi a noastră,însă de
data asta slab de noroc, şi el şi noi. După înmormântarea lui harambaşa Pavlovici, Slugerul Teodor a dat
ordin ca să punem pandurii să taie pădurea lui Radu Muică din hotarul Baia de Aramă, unde vrea să facă o
casă pentru el şi o cazarmă pentru pandurii care păzeau hotarul între noi şi Austro –Ungari(a). J. Radu
Muică de frică a fugit în Austro - Ungaria, iar moşia lui din Baia de Aramă Slugerul a donat-o bisericii din
Prejna. Radu Muică de abia acum s-a întors
din Austria, după moartea Slugerului Teodor, a dărâmat comanda făcută de Sluger şi bârnele pe care
noi le tăiasăm pentru casă, le-a dat foc, iar moşia caută să o ia bisericii. După tăierea pădurii lui Radu
Muică, în seara zilei de 14 august, am ajuns în satul Prejna.( Locului unde au fost tăiate bârnele
pentru casă i se zicea şi în zilele lui Gh. Duncea: «La bârnele lui Tudor».) Noaptea am poposit aici şi
a doua zi, 15 august 1820, s- a făcut o slujbă pentru pomenirea sufletelor adormite ale pandurilor căzuţi
în lupta cu turci la Cireşu. Slujba a fost făcută de un sobor de preoţi în număr de zece în frunte cu
preotul Nicola Macu”.
8. Capacitate diplomatică desăvârșită. Marele vizir, primind reclamația boierului Glogoveanu, i-a cerut
acestuia probe ca să-și susțină acuzațiile. În cazul în care acele acuzații s-ar fi dovedit a fi adevărate, Tudor ar
fi fost judecat și condamnat la moarte. Omul de încredere al boierului Glogoveanu, în drumul de întoarcere de
la Ada-Kaleh, ,,s-a abătut pe la cârciuma lui Teodor şi, dându-se la chef, a dormit acolo noaptea. Atunci
cârciumarul, care era omul de încredere al lui Teodor i-a furat scrisoarea şi a dezlegat-o, citind-o şi, văzând
că Teodor va fi condamnat la moarte, i-a trimis ştire lui Teodor înainte de a ajunge omul cel cu scrisoarea de
la turci. Auzind acestea, Teodor a scris la toţi prietenii săi, că cine va avea mai bună cunoştinţă cu turcii de
pe insula Ada-Kaleh să alerge de îndată, că va trimite şi el câteva pungi cu bani”. Tudor a trimis prin
Gheorghe Duncea comandantului turc de la Ada-Kaleh: ,,80 de berbeci graşi bătuţi şi 35 stupi cu miere de
albine, precum şi 700 pungi cu bani trimise de slugerul Teodor. Marele Vizir m-a încredinţat că Teodor nu va
fi mort. Când i-am dus această ştire, Teodor de bucurie mi-a strâns mâna şi mi-a spus că dacă va scăpa de la
moarte va fi cel dintâi frate al meu din întreaga Oltenie”. Din memoriul lui Gheorghe Duncea reiese că turcii
de la Ada-Kaleh controlau toată zona de nord a Mehedințiului și erau în strânsă relație cu boierii pământeni.
Așa se face că peste câteva zile a sosit şi un paşă cu o gardă turcească după el. ,,L-a prins (pe Tudor – n. n. Al.
S.- B) şi l-a dus la Baia de Aramă, unde i s-a făcut judecata în mijlocul târgului, mărturisind martorul
Covrea pe Sfânta Cruce, că Teodor a oprit două părţi din banii boierului. Atunci paşa, care ştia secretul, l-a
pedepsit pe Sluger, să-1 dezbrace în pielea goală şi să-1 ducă pe apa Malareca în munţii Băii de Aramă, să-1
lege de un stejar cu mâinile la spate şi să stea acolo trei zile şi trei nopţi, căci dacă va fi vinovat îl vor mânca
fiarele sălbatice, iar dacă nu va fi vinovat va scăpa. Atunci noi prietenii lui Teodor am făcut gardă în
depărtare împrejurul lui, ca să-1 apărăm de fiarele sălbatice. După trei zile, ducându-se soldaţii turci, l-au
găsit nemâncat, dar încărcat de muscă. Văzându-l în aşa stare, un turc a luat o creangă de stejar ca să-1
scuture de muscă, însă Teodor i-a spus ca să lase această muscă, pentru că este sătulă; fiindcă aceasta s-a
săturat şi şade numai aşa, dar dacă o izgoneşte vine alta mai flămândă şi aceea îmi va pierde viaţa. Atunci l-
au dezlegat şi l-au dus în faţa acelora ce judecau, spunând şi cuvintele spuse de el cu musca şi auzind aceste
cuvinte, i-au spus lui Glogoveanu să-1 ierte întrucât din ceea ce a spus el se vede că el este sătul, însă vine
altul mai flămând, care îi va mânca toată averea şi îl va sărăci. Din ordinul turcului, fiindcă nu l-a găsit
mort, vrând-nevrând, ciocoiul a fost nevoit să-1 ierte, iar Teodor a fost achitat”.
9. Cultiva prieteniile trainice. Îl ajutase pe Karagheorghe în Serbia, dar, după acesta este înfrânt, trece cu
500 de panduri sârbi Dunărea și se alătura lui Tudor. Tudor face tot ce îi șade în putință ca să-i salveze
viața lui Karagheorghe: ,,După o săptămână de odihnă la Prejna, a fost adus în taină la Slugerul
Teodor, întovărăşit de câţiva panduri români. Şi l-a dat în primire generalului rus care este şeful
sfatului boieresc de la Bucureşti, în această vreme, în locul domnitorului Ipsilante, care să-l treacă în
Rusia pentru a-1 scăpa de turci”.
10. Om al dreptății. La scaunul de judecată al slugerului Tudor Vladimirescu găseau dreptate și cei mai săraci
și mai amărâți. Pe el nu-l influența starea materială sau poziția socială a împricinaților. Gheorghe Duncea
mărturisește că ,,Slugerul Teodor era un om drept. El a fost un dârz apărător al ţăranilor şi un duşman
neîmpăcat al ciocoilor care erau uniţi cu grecii. El nu putea să rabde niciodată nelegiuirile pornite contra
noastră. Cât a fost vătaf de plai aici în Cloşani, mergea întotdeauna pe jos sau călare până la Bucureşti la
cinstita cârmuire pentru a ne apăra drepturile noastre, ale ţăranilor, când ni se făcea vreo nedreptate”.
Întâmplarea de la Balta, povestită de Gheorghe Duncea ne-o dovedește cu prisosință: ,,Arăt aici un fapt
întâmplat înainte de răzmeriţă la anul 1819 1una iunie, nu ţin minte ziua tocmai, atunci când era vătaf de plai
al Cloşanilor. Slugerul Teodor, venind într-o zi de la cârciuma sa din Dealul Natamenia, hotarul Balta spre
satul Prejna, şi ajungând în lunca Prejnii, a văzut o ceată unde un proprietar, şi anume Ilia Chelcea, care este
din acest sat şi care avea oameni la cosit pe moşia lui, îşi luase câţiva, întrerupând cositul, ca să bată un
cioban care îşi păştea caprele mai la vale pe zăvoi, pentru faptul că câinele ciobanului se-ncleştase cu al
proprietarului, omorând câinele luând şi pe cioban la bătaie. Ciobanul
văzând pe Slugerul Teodor care trecea călări pe şosea, i-a raportat cum s-a întâmplat acest fapt.
Slugerul i-a chemat pe toţi acei cositori împreună cu proprietarul la Prejna, pentru ca stabilească a cui
este vinovăţia. Constatându-se că vina este a lui Ilia Chelcea, a dat ordin căpitanului Bosoancă să-1
ridice de aici şi să-1 ducă la taft la Baia de Aramă, să-1 închidă acolo. Ilia Chelcea, văzându- se închis,
i-a cerut Slugerului Teodor să-1 ierte. Slugerul i-a spus că, dacă vrea să-1 ierte, să nu-1 mai dea în
judecată la cinstita cârmuire, să plătească ciobanului câinele şi să se împace cu el pentru bătaie.
Totodată, i-a mai cerut ca acea proprietate unde au cosit oamenii să i-o vândă direct lui, adică
Slugerului Teodor, pentru că-i face trebuinţă [ca]' să înzestreze biserica din Prejna, ctitoria lui, cu ea.
Ilia Chelcea vrând-nevrând a trebuit să se împace cu ciobanul şi să vândă acea moşie Slugerului
Teodor, pe care a şi donat- o bisericii. In acest mod a înzestrat Slugerul Teodor biserica cu două moşii,
una de la Radu Muică şi una de la Chelcea, prin două acte de donaţie scrise de mâna sa.”
11. Pedepsește crunt pe trădători, ceea ce face ca pandurii să-i știe de frică în acest sens și să-și respecte întru
totul jurământul, chiar cu prețul vieții. Gheorghe Duncea ne relatează în acest sens judecata și pedeapsa pe
care o dă Tudor fratelui său de cruce, Covrea, care-l trădase față de boierul Glogoveanu și – i deconspirase
planul: ,,Slugerul a dat ordin cazacilor să prindă pe fratele său de cruce Covrea, pe care l-au şi prins
neîntârziat şi l-au adus în faţa noastră. Aici Slugerul Teodor a scos jurământul făcut înscris de ei în munţii
Parângului, când era la Glogoveanu şi ni 1-a cetit nouă pandurilor şi orăşenilor care erau şi ei faţă acolo,
care jurământ spunea că oricare din ei se va trăda să fie jupuit de viu pe sărciner. După citirea acestui
jurământ, ne-a. fost lăsat ca hotărârea de condamnare s-o dăm noi, Adunarea Pandurilor. Hotărârea de noi;
a fost luată de îndată. Am strigat cu toţii într-un glas să se execute aşa cum s-au obligat prin jurământ scris
de ei. Atunci Slugerul Teodor a dat ordin să se aducă un sărciner să-1 bată acolo în mijlocul nostru, a pus pe
Covrea pe sărciner şi a dat ordin cazacilor să-1 jupoaie de piele cu iataganele, zicând: „Aşa voi face la toţi
aceia care vor trăda mişcarea noastră şi nu vor asculta ordinele mele”..
12. Vorbitor desăvârșit, care știa să-și dozeze mesajul și să mobilizeze masele de ascultători: ,,La
terminarea slujbei, Slugerul Teodor s-a urcat pe scara bisericii şi a vorbit mulţimii de panduri. De aici a
declarat lupta deschisă pe faţă contra stăpânirii şi ciocoilor. El a spus: «De astăzi înainte nu veţi mai
cunoaşte nici-o stăpânire şi nu veţi mai da nici-o ascultare la nimenea decât mie şi căpitanilor mei. De
aceea vă cer vouă la toţi pandurii câţi sunteţi adunaţi, aici în această zi de sărbătoare „Adormirea
Maicii Domnului” să-mi juraţi credinţă cu mâinile pe cruce în faţa Sfintei biserici cu hramul zilei de
astăzi clădită de mine şi de cel mai bun frate al meu de cruce, jupanul Gheorghe Duncea. Acela care
va călca jurământul şi nu va asculta de ordinele mele şi ale căpitanilor mei îl voi da acestor cazaci
care ne însoţesc pe noi să-l jupoaie de viu, la fel cum am făcut cu Covrea la Cerneţi».
II. Desfășurarea Revoluției. Memoriu lui Gheorghe Duncea nu ne dă prea multe amănunte despre
desfășurarea propriu-zisă a Revoluției. El însoțește armata de panduri până la Tismana, după care se retrage
din motive de vârstă și de sănătate. Iată cum a decurs drumul de la Baia de aramă până la Tismana: ,,După
cuvântarea lui, pandurii au jurat cu mâinile pe cruce în grup de câte zece în faţa preoţilor şi a Slugerului.
Apoi i-a organizat pe cete şi am plecat spre Baia de Aramă, prin comunele Isverna. Nadanova. Proitesti.
Ponoare. Când am ajuns la Baia de Aramă, am poposit la vechiul lui stăpân, la ciocoiul Glogoveanu. Aici
Slugerul Teodor a dat ordin să spargem pătulele şi pivniţele şi să aprovizionăm pandurii cu hrană şi caii, iar
butoaiele;cu vin şi ţuică le-am golit prin curte. După ce le-am golit şi le-am desfundat la un cap, le puneam
pe cocii cu două roate trase de un cal. Pandurilor, însărcinaţi cu conducerea acestor cocii le-am dat ordin
să bată cu maiele(maiele-n.n.) în fundul butoaielor pentru a face sgomot în loc de tunuri. De aici de la Baia
de Aramă ne-am luat drumul spre Padeş-Tismana. În mănăstirea Tismana am închis pe boierii pe care-i
adunaserăm până aci şi am jurat ultimul jurământ de credinţă. De la Tismana, ne-am continuat drumul spre
Crai ova, lăsând la Tismana o gardă de panduri să-i păzească pe boieri. Când am pus mâna pe Craiova,
atunci Slugerul Teodor s-a declarat stăpân al Olteniei şi a schimbat de îndată ispravnicii la judeţe precum şi
vătafii de plai din Oltenia.
III. Moartea lui Tudor Vladimirescu este relatată în ultima parte a documentului. Relatarea se bazează
pe cele spuse lui Gheorghe Duncea de ginerele său, căpitanul Bosoancă. Acesta se travestise în călugăr și a putut
să vadă la fața locului execuția lui Tudor: ,,După cum spune căpitanul Bosoancă, ginerele meu, care a fost faţă
până a omorât pe Sluger, se vede că el a avut o moarte mult mai grea de cum a fost a lui Horia şi Cloşca din
Transilvania. El spune că Slugerul a fost vândut de unul din căpitanii de panduri, Iordache, care călcaseră
jurământul şi, în timpul răzmeriţei, cât au stat în tabără la Cotroceni, s-au dedat la omoruri şi
tâlhării prin Bucureşti şi prin împrejurimi. Iar Slugerul Teodor, după ce a primit jurământul de credinţă din
partea boierilor ţării, a făcut un sfat care să judece pe toţi acei care au făcut asemenea fapte din capul lor,
fără ca să ştie cineva. Unii dintre aceştia au vândut pe Teodor şi l-au dat în mâna căpitanului Iordache. care
era în oştirea lui Ipsilante. Căpitanul Bosoancă, de îndată ce a văzut că Teodor lipseşte dintre ei, i-a dat în
gând că a fost prins de cineva. Lor li s-a spus că s-a dus să se înţeleagă cu Ipsilante la Târgovişte ca să se
unească să plece ci toţii contra Turcilor, din nou spre Bucureşti; iar pandurii să aştepte acolo liniştiţi că
Slugerul vine cu Ipsilante, cu oştirea lui, şi face legătura cu pandurii aici. Atunci căpitanul Bosoancă a luat
zece panduri cu el, s-au schimbat de haine şi, au luat haine de călugări pe ei şi au plecat a doua zi la
Târgovişte să vază ce e cu Teodor. Acolo când au ajuns au găsit pe Teodor prins în mâinile grecilor lui
Ipsilante, care l-au luat afară din Târgovişte, l-au legat cu mâinile la spate, l-au desbrăcat în piele şi l-au
crăpat cu un iatagan pe burtă, trăgându-i maţele din el cu sucala de viu. Aşa i- a fost moartea Slugerului
Teodor pe care eu nu i-am văzut dar o scriu aici aşa după cum mi-a spus- o ginerele meu, căpitanul
Bosoancă şi el fugit în Transilvania, de două luni de zile Acum urmează rândul meu nu se ştie cât voi mai
putea umbla fugar. însă bunul Dumnezeu din ceruri este mare şi atotputernic, în el singur îmi este nădejdea”
În lumina celor relatate de căpitanul Gheorghe Duncea, chipul lui Tudor Vladimirescu apare mult mai
clar decât îl știam, iar numeroasele informații inedite, pe care ni le furnizează socotim că vor fi de un real
folos istoricilor și cercetătorilor.
Scrierea cu noduri quipu a fost descifrată

Popescu Costel Eugen
Calotă Armand Mihai
Aceasta este scrierea Quipu ( Khipu) și are 14 fire.
Firul 1 și 2 sunt fără noduri. Culoarea verde și violet.

Firul 3 este vișiniu și are 2 noduri.
Menționăm că nu cunoaștem limba Quechua și vom folosi numai cuvintele. Cuvintele Quechua ce
descifrează scrierea pentru nodul din firul trei,sunt. Sapa, Inka,( Sani), Soqo, Sayu, Suchi, Sipiq, Sikuay,
Sirpaq, Suyaq, Sayana, Sisiy,Siray.
În traducere românească este: Unicul Curaca ( Inka), cu părul alb, guvernator al unei reguni, comandă
un asasin plătit pentru hoțul care fură și care bate drumurile, fiind și trădător. Este așteptat într-o locuință (
Han) și copleșit, ciuruit cu lovituri de cuțit.
Firul 4 verde
Firul 5 este galben.
Firul 6 este roșu și are 6 noduri.
Cuvinte quechua. Challwawanka, Chapuykachay, Chanqaykachay, Chapuykachay. Chawpinchakui,
Chhaphchykachay.
Traducere în limba română este: O sirenă care se scufunda din când în când și care împrăștia apă ca și
când n-ar fi nimic, când deodată se întrerupe și-l scurură, îl zgâlție.
Firul 7 Albastru și are 3 noduri.
Cuvinte în limba quechua: Mamaku, Manaska, Makiyoq, Manukuy, Miyuy, Mnkiy, Makiyoq.
Traducere în limba română: Un bătrân cămătar socotit și hoț, a fost otrăvit.

Firul 8, violet ( Curaca), 4 noduri.
În limba Quechua. Pacha Mama, Paqarichiq, Puskaysiy, Phatatatay, Pakanakuy, Pisi Pisamanta,Pacha
phuyu, Pacha Illariy,Pituchakuy, Pituchakuy, PiqarichiqPirwaysiy, Payayasqa.
În limba română. Mama Pământ, creator ce face să izvorască și ne ajută cu băgare de seamă, prin
bătăile inimii, să ne înălțăm puțin câte puțin, implorând cu mâinile pe cel ce face să izvorască și care ajută cu
mângâierea sa să îmbătrânim..
Firul 9 Albastru
Firul 10 galben, 2 noduri.
În Quechua. Tukuy, Tullu, Tantay, Tuyuy, Teqsiy, Tiyachiy, Tonqor, Tuma, Thintiy, Tusaq, Turay,
Tupuy, Toqti, Tuyruy, Tinku.
Toată oștirea s-a reunit pentru a muncii din greu și a ridica o tabără lângă trecătoare unde se face un
ocol, pentru a rezista și a avea susținere și stabilitate, de a măsura alimentele și de a le depozita la bază,
lucrul hotărât și comfirmat.
Firul 11 Purpuriu.
Firul 12, Verde, 6 noduri.
În Quechua: Qhaphchiykachaq, Qhawapayakuy, Qechuykachay, Qaywiykachay.
Înlimba română: Un încrezut observă ieșirea din fire și învrăjbirea reciprocă cu nepăsare.
Firul 13 Roșu.
Firul 14 Albastru, 4 noduri.
În Quechua. Chutapachuy, Chuchuyay, Chaskichikuy.
În limba română. Se aplaudă vitejia persoanelor dure care înprăștie pe cei care lasă să jefuiască
propietățile.
Bibliografie.
Dicționar Quechua spaniol englez. Hippocrene Books Inc. New York.
2018 Dicționar Spaniol Român, Editura Științifică, București 1968.
P.S. Fiecare nod are o poveste mai mare sau mai mică, noi a scris doar rezumatul.
P.S: Metoda ce a dus la descifrare mai târziu.
Un document pe pergament
din satul meu de baștină
Gheorghe Șerbana
Aduc în atenție un document datat la anul 7123 (1615), a fost scris scris pe pergament în slavonă.
Acest document, bogat în informații, a aparținut lui Ioan C. Stoica (Papa) din Hârsești-Argeș, primit și
păstrat ca moștenire de la strămoșii săi. A fost predat în 8 iunie 1971 (și înregistrat la nr. 194), Bibliotecii
R.S.R. de preotul Alexandru Ponova, după ce a fost tradus într-o frumoasă limbă românească de preotul
Marin M Braniște.
Traducerea documentului:
Din mila lui Dumnezeu, Io Radul Voievod și domn a toată țara Ungrovlahiei, fiul marelui și prea bunului
răposatului Mihnea Voievod, dă domnia mea această poruncă a domniei mele lui Voic o din Batia și fiilor lui câți
îi va da Dumnezeu, ca să-i fie de ocină în Batia, dar din funie Popească, a treia parte, din câmp și din pădure și din
apă și din vatra satului, de peste tot cât se va alege, din tot hotarul, deoarece a cumpărat Voico de la Manea al
Iugăi, pentru 1.500 de aspri de argint, în zilele răposatului părinte al domniei mele, Mihnea Voevod.
Și iarăși a mai cumpărat Vaico de la Nușa a lui Mușat, dar din funia Sărulească, a treia parte din tot
hotarul, pentru 850 de aspri, în zilele lui Șerban Voevod.
Iar a mai cumpărat Voico ocină la Batia, de la Negrita a lui Stan, fiica Sarului, din funia Sarului
jumătate, pentru 2500 aspri gata.
Și iarăși a mai cumpărat Voico ocină în Hărsești, dar din partea Dadei, fiica lui Bîrcă, jumătate, din câmp și
din pădure și din apă și cu livezi și din vad de moară, de peste tot locul, cât i se va alege cumpărătura, până în
vâlceaua lui Mușat, căci a cumpărat Voico de la Dadea pentru 1750 de aspri gata, în zilele lui Mihail Voevod.
Și iarăși a mai cumpărat Voico de la Stana a Elinei și de la Neacșa, fiica Stanei, din funia Teflească,
jumătate din tot hotarul, cât se va alege, pentru 1730 de aspri gata.
Și de la Rada, fiica,,,,,,,,,,................................din Hârsești, partea.....................
............și cumpărătură cât vor avea, din funia Jitienească jumătate, cumpărată până la Vâlceaua lui
Mușat, pentru 845 de aspri, în zilele lui Radu Șerban Voevod.
Și iarăși a mai cumpărat Voico și Tatul și Sarul ocină în Obrejani, din partea Vlaicului, fiul Necșuței,
dar din funia ei jumătate, cât i se va alege din tot hotarul cumpărat până la apa Codmeanei, pentru 1 bou,
prețui lei 1000 de aspri și pentru 9oo de aspri gata.
Și iar au mai cumpărat Voico și Sarul ocină în Hărsești partea Dadei, fiica lui Bîrcă, din funia Bogăi a
treia parte, cumpărată până la Vâlceaua lui Mușat, din tot hotarul, pentru 850 aspri.
Și iar să fie Sarului și lui Vasilie, ocină în Batia, însă dedina tatălui lor, Buzea al Fătului, în întregime,
căci i-a fost ocină veche și dreaptă și de moștenire (dedină) de la părinții lui.
Și de asemenea au cumpărat Sarul și Vasilie ocină de la Batia, dar din „codrul” (bucata, funia)
Portăreasca a cincea parte din tot hotarul, de la Mansa și de la Zîrnă, pentru 1900 de aspri în zilele lui Mihail
Voevod.
Și iarăși a cumpărat Sarul, el singur, ocină în Hărsești, de la Dadea, fiica lui Bîrcă, jumătate din partea
ei, și din funia Jitienească iarăși jumătate, din tot hotarul, pentru 1450 de aspri gata.
Și iarăși a cumpărat Sarul de la Stana a Elinei și de la Neacșa fiica Stanei, dar din funia Toflească
jumătate pentru 1730 de aspri.
Și iarăși a cumpărat Oancea ocină din Hărsești, de la Stoica, fiul lui Tudor, toate părțile lui și de
moștenire (dedină) și de cumpărătură, din câmp și din pădure și din apă și din vatra satului și din livezi și din
vaduri cu moară și din tot hotarul, pentru două vaci, prețul lor 1600 de aspri și pentru 500 de aspri.
Și iar a mai cumpărat Oancea ocină în Hărsești, jumătate din partea lui Stoica, fiul lui Dobrotă, și din
moștenire (dedină) și de cumpărătură, din tot hotarul Toporăsc, de la Stoica, fiul lui Dobrotă, pentru 750 de
aspri gata.
Și iarăși a cumpărat popa Tatul ocină în Batia, dar din funia Popească, de la Neguța, f iica lui Ivan, a treia
parte, din câmp și din pădure și din vatra satului din ....................oricât i se va alege din tot hotarul, pentru 850
de aspri gata.
Și iarăși..............................Tatului, ocină în Batia, toată partea unchiului său Ioan din funia Popească,
din tot hotarul, căci i-o dăduse unchiul său ioan la moartea sa, ca să-i fie pomană în veci.
Și iarăși au cumpărat popa Tatul, ocină în Hârsești, de la Neacșa fiica Stanei, jumătate, cumpărată
până la Vâlceaua lui Mușat, pentru 850 de aspri gata.
Și au vândut acești maisusziși oameni ocinile lor, de bunăvoia lor și cu știrea tuturor megieșilor din sus
și din jos și din locurile de prinprejur.
Iar acum, în zilele domniei mele, Voico și Sarul și Oancea au mărturisit înaintea domniei mele, cu
mulți oameni buni și anume: din Hârsești: Mihail și Luca cel Bătrân și popa....... și Dragoș și Dumitru și din
Măldărești: și Oana vătaf,aman/ și Marin Ban și Neica și din Grozești: Stanciul pârcălab și Benea cel Bătrân,
precum că sunt ocinile lor drepte, cumpărate fără nici o ceartă cu nimeni. Fost-au și cărți pe aceste ocine, dar
s-au pierdut.
Pentru aceasta am dat și domnia mea, lui Voico și Sarul și popei Tatul și lui Oancea, să le fie ocine și
dedina, lor și fiilor lor și nepoților și strănepoților și neclintit de nimeni, după hrisovul domniei mele.
La aceasta, am pus domnia mea și martori:
Jupan Enachi, mare ban al Craiovei și jupan Gheorghe mare vornic și jupan Ventilă mare logofăt și
Deadiul vistier și Luca spătar și Mihalache stolnic și Bratul comis și Lupul paharnic și jupan Bernad mare
postelnic .
Și ispravnic Ventilă , mare logofăt Și am scris- eu Lepădat logofăt, în cetatea de scaun Târgoviște,
luna iunie în 7 zile și în cursul anilor de la Adam până acum, anul 7123 / 1615.
Io Radul Voievod, din mila lui Dumnezeu domn.
Original slav, pergament 41,5 x 32 cm, pecete timbrată pierdută. Inedit (neinclus în
D.I.R.) Lectură și traducere Pr. Marin M. Braniște
Documentul amintit mai sus, scris în slavonă a fost predat în anul 1971 Bibliotecii R.S.R. Documentul
a fost dat de către Domnul Țării Românești, a toată țara Ungrovlahiei , Radu Voievod, fiul
marelui Mihnea Voievod lui Voicoa din Batia, fiilor săi și altora, în cetatea de scaun Târgoviște, luna iunie în
7 zile în cursul anilor de la Adam 7123, iar de la Hristos 1615. Manuscrisul a fost predat de locuitorul Ioan
C. Stoica , ce-l avea păstrat de la strămoșii săi. Scoala din localitate și Ioan C. Stoica au primit fotocopia
documentului și traducerea sa făcută de un mare slavist, preotul Marin M. Braniște din zonă.
Localitatea Batia – Batium, sit arheologic din județul Argeș, fiind situată și pe harta lui Ptolemeu, a
fost distrusă de turcii Martalogi (strângători de biruri), instigați de fanarioți. Majoritatea locuitorilor au fost
decapitați. Cei care au reușit să fugă s-au așezat la Hârsești iar alții au întemeiat satul Ionești, pe apa
Teleormanului în anul 1812.
– Documentul datat la anul 7123 (1615), arată că locuitorii satului Batia erau foarte bine
organizați. Aveau pârcălab, arman și ban.
– La data respectivă țăranii erau proprietari de pământ și puteau să-l vândă altor țărani.
– Documentul precizează că în timpul marelui voievod Mihai, țăranii puteau cumpăra și vinde
pământ.
– Edictul dat de Mihai Vodă pentru rumânie era pentru stabilirea celor ce erau în slujba turcilor,
nestabiliți și spioni. Era război cu turcii și a fost un act bun pentru țară.
– Mihai Vodă a avut pământuri la Hârsești, moșia Pătrăchești. Din spusele țăranilor, tatăl său,
Pătrașcu era originar din Hârsești având și moară pe apa Codmenei,
– Aproximativ 50 de săteni mai păstrează și astăzi cu demnitate numele Pătrașcu și spun că sunt
rudele marelui Voievod Mihai.
– În zona comunei Hârsești, mai către Dunăre se găsesc urme ale Drumului Lerului, paralel cu apa
Codmenei.
– Erau și alte cărți pe aceste ocine, dar s-au perdut.
Ai carte, ai parte!
Drepturile fiilor de os domnesc, născuți în

afara căsătoriei, în eposul, etosul, cutuma și
istoria poporului român
Maria Rodica Pârvan
Epicul popular își construiește adesea trama pe tema lipsei urmașului la tron, aceasta constituind
subiectul multor basme românești. Nașterea unui prunc, a unui fecior, a prințului moștenitor, care să asigure
viitorul imperiului, devine o problemă de interes național, o problemă de stat, când este vorba de familia
imperială. Când acest prinț întârzie să apară, s e apelează la leacuri din cele mai diverse. Ca o poveste
modernă, se relatează într-o carte despre monseniorul Ghika, personalitate cu disponibilități spirituale ample,
că i-a transmis împăratului Japoniei, tatăl actualuli împărat nipon că, dacă dorește să i se nască urmașul, să-i
acorde o întrevedere . Împăratul a acceptat și ...prințul a venit pe lume!
În basmul popular ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, cules de zețarul Petre Ispirescu,
rolul de trezitor al valențelor de rodire ale cuplului imperial îl are un bătrân vrăjitor, care îi previne însă, că
prințul ce se va naște va fi Făt Frumos și drăgăstos și parte nu vor avea de el. Când a venit sorocul ieșirii
pruncului la lumină, deja prevestirea bătrânului vrăjitor a prins contur. Prințul nu voia să se nască, oricâte
promisiuni i se făceau. În cele din urmă împăratului i-a ieșit pe gură o promisiune lipsită de înțelepciune,
considerată doar o amăgeală pentru copil: ”Ieși, dragul tatii, că-ți voi da tinerețe fără bătrânețe și viață fără de
moarte”. Și pruncul s-a oprit din plâns și s-a născut. Cu această promisiune, basmul se îmbogățește cu tema
filosofică a visului omului de a rămâne veșnic tânăr și nemuritor. Crescând, prințul cere împlinirea
făgăduinței pentru care s-a nascut și, aceasta fiind ceva imposibil, pleacă în lume, să-și împlinească singur
visul. După multe aventuri va reuși, dar finalul basmului ne lămurește că depășirea condiției umane nu aduce
fericirea. Încălcarea unei anumite interdicții îl readuce la starea umană, reaprinzându-i în suflet acel
sentiment omenesc ce se numește ”DOR”. Prințul vrea să-și mai vadă o dată părinții și locurile natale, dar
apare încă o temă filosofică sau științifică, a scurgerii diferențiate a timpului pentru pământeni și pentru
călătorii în spații interastrale: prințul nu mai recunoaște locurile, pe măsură ce merge pe pământ îmbătrânește
și în ruinele palatului părintesc își descoperă ”într-un tron vechi” Moartea, care îl aștepta. Calul năzdrăvan,
un fel de echivalent al unei navete cosmice, aparține, în mod evident, tărâmului zânelor, spațiului
extraterestru, către care zboară cât poate de repede.
În basmul cult ”Harap Alb”, scris de Ion Creangă, dar de inspirație folclorică, intriga basmului este
generată de tradiția românească de a avea acces la tron numai urmașii de sex masculin. Verde împărat are trei
fete și niciun fiu, de aceea îi scrie fratelui său craiul, poate frate de cruce, să-i trimită pe unul dintre cei trei
feciori ai săi, pentru a-i urma la tron.
Basmul este extrem de bogat, dar următoarea temă importantă este de ”bildungs roman”: se urmărește
parcursul fiului cel mai mic, de la starea de simplu prinț, al cărui nume nu ni se dezvăluie, până la
desăvârșirea acestui traseu. Dar startul inițiatic al prințului a fost posibil numai după ce a depășit prima
probă, aceea a generozității. Aceasta a și fost unica probă pe care a depășit-o el singur, fiind dovada că merită
să fie ajutat în traseul său. După ce o miluiește cu un ban pe Sfânta Duminică, ce se ocultase într-o bătrână
cerșetoare, care îl abordează în grădina casei părintești, dezvăluindu-și întrucâtva sorgintea divină și
capacitatea divinatorie:”fecior de crai, vedea-te- aș împărat”, Sfânta Duminică îi dă prima lecție inițiatică: să-
i ceară tatălui său hainele, armele și calul cu care a fost el mire. Înțelegem de aici că nunta este o încununare
a împlinirii traseului inițiatic. Condiția era ca prințul să le curețe și să le recondiționeze cu mâna lui, iar calul
să-l hrănească el personal cu jeratic. În final, prințul urmează să devină un împărat iubit, stimat și puternic, ca
o oglindă a calităților umane ce-i sunt necesare unui conducător de popoare: bunătate, pentru a merita să fie
iubit de popor, ca un făcător de bine, înțelepciune, pentru a merita să fie respectat și abia după dovedirea
unor asemenea calități, să i se încredințeze puterea de decizie.
În balada populară ”DOBRIȘAN” apare tema urmașului la tron ascuns, ca o rezervă pentru situații grele. Se
prezintă povestea a doi frați, fii de domn, având aceeași mamă și același tată, dar care au fost crescuți separat și nu
se cunosc. Primul este Mihnea-Vodă, al doilea este Dobrișan din Stoenești, bogatul stăpân al multor turme de oi,
care se comportă ca un autocrat pe domeniul său. Fiind pârât la Domn de trei moșnegi, obiceiul turnătoriei
dovedindu-se a fi, deci, extrem de vechi, Dobrișan este obligat să se înfățișeze la Domnie. Dobrișan
știe, însă, că ei sunt frați buni și trece pe la monastirea în care se retrăsese mama lor, pentru a-i cere ajutorul.
Mama vine în grabă mare cu un ”ferman”, un act doveditor, din care Mihnea-Vodă află adevărul. Totuși,
Mihnea-Vodă este dator să aibă certitudinea, să verifice semnele, pe care trebuie să le aibă pecetluite pe trup
un prinț. Il ia pe Dobrișan de mână și îl duce la baie, unde i se descoperă însemnele urmașului de Domn:
”Îi găsea, măre, la brâu/ Scris prejur un spic de grâu;/ Și la piept de se uita,/ Scris pe dânsul ce găsea?/
Îi găsea domnești odoare:/ Sfânta lună, sfântul soare,/
Iar în cei doi umerei/ Găsea doi luceferei”.
Spre deosebire de istoria reală, unde frații se ucid unii pe alții de dragul tronului, în baladă, în spiritul
umanismului popular, Mihnea-Vodă își invită fratele regăsit să conducă alături de el.
Povestea produce totuși confuzia cititorului. Oare din ce motiv cei doi frați fuseseră crescuți separat și
nu se cunoșteau?
Eu aș opina că tocmai pentru a se proteja și asigura urmașul la tron.
Un mileniu și jumătate, de la apariția primelor popoare migratoare și până după invazia otomană,
poporul nostru a fost atacat din toate părțile, dar mai ales dinspre est, de diverse neamuri invadatoare, pe care
Dumnezeu știe ce necazuri le-au alungat din locurile lor de baștină.
Comentând la o clasă de-a zecea poemul ”Moartea lui Gelu”, de George Coșbuc, în care voievodul
piere în luptă, lăsând poporul lipsit de conducător, una dintre elevele clasei, o adolescentă, deci, a întrebat cu
ton aproape acuzator:”Bine, dar de ce nu erau pregătiți și alți posibili urmași, să nu rămână poporul fără
conducător?!”
In balada ”Dobrișan” tocmai că se gândiseră la o soluție pentru situație de criză, prevedere care a fost
dejucată de cei trei moșnegi delatori.
Și acum revin la tema principală a prezentului material: probabil că tocmai împrejurările tulburi, în
care se zbătea neamul nostru, au dus la situația ca domnitorii să-și asigure urmași și în afara familiei, să aibă
grijă ca acești prințișori să fie însemnați la naștere cu pecetea de foc, doveditoare a obârșiei lor princiare, iar
poporul să-i recunoască și să-i accepte drept conducători în momente de necesitate. Și datele istoriei ne
relevă faptul că tocmai dintre acești fii naturali s-au ridicat cei mai mari conducători ai neamului nostru.
Din scrierile istorice ale lui Nicolaie Iorga, am aflat că Bogdan, tatăl lui Ștefan cel Mare, nu era încă
născut, când tatăl său, Alexandru cel Bun, a trecut la cele veșnice.
Fiul cel mai mare a lui Alexandru cel Bun cunoștea, însă, situația și el a avut menirea de a recunoaște,
la naștere, pe fiul tatălui său. Iată ce scrie în letopisețul său cronicarul Grigore Ureche: ”Însă așa zic, că n-au
fostu Bogdan-vodă ficior cu cununie, ci copil lui Alixandru-Vodă”. Iată că descoperim și o problemă de
semantică: termenul ”copil” se pare că desemna pruncul născut dintr-o iubire ilicită, opunându- se termenului
”ficior”, care desemna pe pruncul născut în cadrul legitim al căsătoriei, antonimie disipată cu scurgerea
timpului.
Ștefan cel Mare, la rândul său, a avut grijă să-și asigure și alți urmași, decât cei avuți de la mai multele
sale soții. Mai multe, deoarece pe acele vremuri femeile se stingeau din viață cu ușurință, ori la naștere, ori
de vreo maladie, care le curma zilele înainte de vreme.
Așa l-am avut pe Petru Rareș, feciorul Răreșoaiei din Hârlău.
Ce spune cronicarul:”După moartea lui Ștefan- Vodă cel Tânăr (Ștefăniță-Vodă), strânsu-s-au boierii
și țara de s-au sfătuit pre cine vor alege să puie domn, că pre obiceiul țării nu se cădiia altuia domniia, fără
carile nu va fi sămânță de domn. Și iscodindu unul de la altul, aflatu-s-au unul de au mărturisit că au înțeles
din rostul mitropolitului, carile s -au fostu săvârșit mai înainte de Ștefan-Vodă și fiindu Ștefan-Vodă bolnav
la Hotin, au lăsat cuvântu, că de se va săvârși el, să nu puie pre altul la domnie, ci pe Pătru Măjariul, ce l-au
poreclit Rareș, dipre numele muierii ce au fostu după alt bărbat, târgoveț din Hârlău, de l-au chemat Rareș.
Așa pre Pătru aflându-l și adeverindu-l că ieste de osul lui Ștefan-Vodă, cu toții l-au ridicatu domn,
ghenuarie 20. Carile apucându-se de domnie, niminea nădejde nu s-a scăpatu, că pace și odihnă era tuturora
și ca un păstoriu bun ci străjuiește turma sa, așa în toate părțile străjuia și priveghiia...”
Povestea lui Petru Rareș o găsim și în legendele istorice, strânse de cronicarul Ioan Neculce în ”O samă de
cuvinte”. Se povestește că, fiind negustor de pește și fiind plecat de acasă cu aceste treburi, Petru Rareș a avut un
vis premonitoriu: ”Și piste noapte au visat un vis, precum dealul din cea parte de Bârlad și dealul cel di-ncoaci era
de aur, cu dumbrăvi cu tot. Și tot sălta, giuca și se pleca, să închina lui Rareș. Și deșteptându-să din somn
dimineața, au spus visul argaților săi, celor ce era la cară... Și când s-au coborât în Vadul Docolinii, i-au și
întâmpinat gloata. Și au început a i să închina și a- l îmbrăca cu haine domnești. Iar el s-au zâmbit a râde și au dzis
că ”demult așteptam eu una ca aceasta să vie”. Căci știa bine că-i era fecior lui Ștefan-Vodă cel Bun, pe care noi îl
numim ”cel Mare”. Iar carăle cu pește, cu boi cu tot, le-au dăruit argaților, pe care i-a chemat să meargă cu el, să
le dea ”cărți de scuteală”. După cum vedem, eroul legendei noastre a depășit cu brio prima probă, pentru a merita
să ajungă conducător de popoare, proba generozității. Această legendă, parte intrinsecă
din eposul popular moldovenesc, constituie cea mai bună dovadă că etosului , moralității ortodoxe a
neamului nostru îi era totalmente străină noțiunea occidentală de bastard, că urmașul de os domnesc era
recunoscut cu bucurie și din curgerea faptelor narate și în cronică și în legendă, se vede bine că exista o
cutumă bine stabilită pentru asemenea situații. Găsindu-se în impas, fără urmaș cunoscut la tron, persoanele
responsabile au început să se intereseze de existența unui prinț ”din flori” (remarcați ce expresie poetică au
găsit străbunii noștri pentru copilul născut din dragoste liberă), ”iscodindu unul de la altul”, așa au aflat că
înainte de a pleca la cele veșnice, mitropolitul, știind că și Ștefan e bolnav,a spus din ”rostul”, adică din gura
sa, despre existența lui Petru Rareș. Legenda istorică, culeasă și adăugată la cronica sa de Ioan Neculce, este
ilustrativă pentru toate cele patru noțiuni folosite în titlu:epos, etos, cutumă și istorie.
Tânărul Bogdan-Vodă, fiul lui Alexandru Lăpușneanul și al Ruxandrei, fiica lui Petru Rareș,
dovedindu-se neinteresat de treburile domniei, după moartea mamei sale, boierii au hotărât să cheme pe
tronul Țării Moldovei pe Ion-Vodă, ”ce-i zic Armeanul, carile mai apoi turcii l-au rupt cu doao cămile, 7078
(1570). Acest Ion-Vodă unii zic că au fost ficior de armean, alții zic că au fost ficior unui Ștefan-Vodă” cel
tânăr, adică nepotul lui Ștefan cel Mare, cunoscut ca Ștefăniță-vodă..
În romanul ”Nicoară Potcoavă”, Mihail Sadoveanu ne spune povestea romanțată a lui Ioan-Vodă cel
Cumplit, zis și Armeanul. Și anume: Ștefăniță-vodă, nepotul lui Ștefan cel Mare, a îndrăgit pe soția unui
negustor armean. Suntem în plin Ev Mediu, Domnitorul țării este monarh absolut, nimeni nu-i poate refuza
nimic, deci nici soția armeanului, pe care negoțul lui cu pietre prețioase îl purta timp îndelungat departe de
casă. Așa că, la una din întoarcerile sale acasă, soția îi înfîțișează negustorului armean un frumos prunc,
având pe trupul său cel crud pecetea de foc a urmașului de os domnesc. Om înțelept, negustorul armean
crește copilul și-i dă frumoasă educație, alături de fii săi legitimi, Nicoară și Alixăndrel. În romanul amintit
mai sus, Nicoară acționează pentru a moșteni tronul fratelui său. În această luptă piere întâi Alixăndrel,
personaj romantic, care-și pierde mințile din cauză că-i este interzisă iubirea pentru Ilinca, fiica celui ce-l
trădase pe Ioan Vodă cel Cumplit. În învălmășagul luptelor piere și Nicoară, despre care Sadoveanu scrie că
a trecut ”ca un vis al noroadelor”.
Din acest roman am aflat eu, la vârsta copilăriei fiind, în niște vremuri în care despre asemenea lucruri
era interzis să pomenești, că Moldova lui Ștefan cel Mare avea granița pe Nistru, iar moldoveni, adică români
de-ai noștri, trăiau și mai departe, până la Pragurile Niprului.
Tema enunțată în titlu o regăsim și în eposul din Țara Românească. Balada ”Radu Calomfirescu” ne
deapănă povestea a doi frați care nu se cunosc, dintre care unul este domnitorul Mircea Vodă. Balada are însă
un final tragic. Ne povestește balada despre Radul din Calomfirești care vine la Mircea Vodă să ceară ajutor
pentru a-și salva mama, soția și copilașii, răpiți de tătari. Dar Mircea Vodă, aflat la masă mare cu ”Doi
Căplești și trei Buzești”, nu-l refuză, dar îl amână până a doua zi:
”-Alei! Radule mișel!/ Mai așteaptă tu nițel,/ Până ce vom ospăta,/ Până ce ne vom culca,/ Până ce ne
vom scula,/ Să văd ce vis om visa,/ Ș-apoi ajutor ți-om da!”
Dezamăgit și disperat, ”Radu iute-ncăleca,/ După dușmani se lua/ Cu sluga lui, cu Nedea,/ Ce de mic îi
tot dădea/ Ajutor bun de putere/ Și cuvânt de mângâiere”.
Ajungându-i abia după trei zile pe tătari și luptând cu puterea disperării, ”În tătari ei se izbea,/ Vârtej
de moarte făcea/ Și tăia, nene, tăia,/ Pe tătari îi risipea/ Și pe cei robiți scotea/ Și pe-acasă-i trimitea”. Dar
dintre cei eliberați lipsea mama lui Radu. O găsește la ”Un Mârzac de la Bugeac,/ Care-n brațele-i strângea,/
O creștină ce plângea”.
Era mama voinicului. Situația în care o află ne determină să înțelegem că această mamă era încă
deosebit de frumoasă. La jumătatea drumului spre casă, Radu îi întâlnește pe boierii lui Mircea Vodă, cei doi
Căplești și trei Buzești, cei care ar fi trebuit să-i fie de ajutor la nevoie. Radu Calomfirescu îi întâmpină cu
vorbe bune, de prietenie:”- Noroc bun și cale bună!/ Ce vânt dulce vă adună/ Și cu mine vă-mpreună?”
”Noi în cale ți-am ieșit/ C-avem dor de hărățit./ Și la harță vitejească/ Și la joacă războiască.”
Numai că lupta vitejească pare a fi un complot și se transformă într-un asasinat: ”Când deodată cei
Căplești/ Și cu cei tustrei Buzești/ Peste Radu năvălea,/ Cu cinci lănci îl străpungea:/ Apoi capul îl tăia,/ Pe-o
tipsie îl punea/ Și la domnul îl ducea/ Și cu toți așa grăia:/ ...Radul de-ar mai fi trăit,/ Scaunul ți-ar fi răpit!”
Oare știau acești boieri ceva, de care Mircea vodă însuși nu avea habar?
La scaunul lui Vodă vine măicuța Radului, care îngenunchea ”Și, plângând, maica zicea:/ - Alei!
doamne, doamne Mirce,/ Alei! doamne mult voinice!/ Fă-mi dreptate, fă-mi dreptate,/ Radu că ți-a fost bun
frate,/ Că eu, doamne, din păcate,/ M-am iubit cu taică-tău/ De-am făcut pe Radul meu!”
După cum reacționează Vodă Mircea, deducem că nu-i fuseseră cunoscute nici frăția, nici complotul:
”Domnul Mircea greu ofta/ Pe bătrână o scula,/ Mâna dreaptă-i săruta/ Și pe loc dreptate-i da”.
Relatând modul în care se împlinește pedeapsa capitală, bardul anonim este subiectiv și-și exprimă
satisfacția pentru pedepsirea vinovaților, prezentând într-un mod satiric finalul trădătorilor: ”...Și capetele le
zbura,/ Zbura pe scări de-a dura:/ Când Buzești peste Căplești,/ Când Căplești peste Buzești”.
Ca și în Moldova și în istoria Țării Românești întâlnim numeroși prinți, proveniți din relații libere. Doi
istorici , Ducas și Chalkokondyl, chiar își permit să-l critice pe Mircea cel Bătrân pentru că ”ducând
o viață libertină, a avut mai mulți copii naturali”.
În cronica grecului Laonic Chococondyl întâlnim denumirea importantă pentru noi: ”Dracula, domnul
DACIEI...” În conștiința Europei, deci, amintirea și numele Daciei noastre străbune se mai păstra.
Mulți dintre acești fii naturali au ajuns pe tronul țării, dar numai câțiva au reprezentat un factor de
pace, dreptate, progres și cultură.
Dintre fiii naturali ai lui Mircea cel Bătrân au fost domnitori: Radu Praznaglava(chel) de la 1420 până
la 1421; Alexandru Aldea, în perioada 1431-1436.
Un Mircea al 2-lea a fost fiu natural al lui Vlad Dracul și a domnit numai câteva luni, din iunie, până
în noiembrie 1480.
Basarab al treilea cel Bătrân Laiotă, Laiotă Basarab, legal a fost fiu al lui Danciu și nepot al lui Dan al
doilea, dar susține că-i este fiu lui Dan al doilea. A domnit doar între aprilie și iunie 1544.
Vlad al patrulea Călugărul, fiu natural al lui Vlad Dracul, a domnit câteva luni în anul 1482 și alte
câteva luni în 1495.
Neagoe Basarab este legal fiu al boierului Pârvu Craiovescu și al soției sale Neaga, fiind însă
recunoscut ca fiu natural al lui Basarab al patrulea cel Tânăr.
Pârvu Craiovescu i-a dat acestui fiu o educație cu adevărat princiară, angajându-i profesori, învățându-
l, între altele, limbile greacă, slavonă și latină, limbile de circulație internațională ale vremii sale, trimițându-l
în călătorii. Neagoe Basarab a domnit în perioada 1512 - 1521, după ce avusese înalte dregătorii în stat.
Neagoe Basarab este o mare personalitate a timpului său. Inițiază relații diplomatice și cu Occidentul.
Dezvoltă comerțul, creând bunăstare în țară. Este un om de cultură, fiind autorul unei cărți cu valoare de
inițiere pentru un viitor principe: ”Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”. Cartea fiind
scrisă în limba slavonă, a fost plagiată pentru Ivan cel Groaznic, ca să facă impresie bună la Vatican, unde a
fost dusă lucrarea plagiată. Neagoe Basarab a fost un mare ctitor. Păstrăm de la el o bijuterie arhitectonică,
Monastirea de la Curtea de Argeș. A făcut donații generoase monastirilor din țară și din toate țările din
Balcani. A făcut tipografie, în vremea lui tipărindu-se cele patru Evanghelii. Pentru asemenea merite a fost
sanctificat, în 2008, de Biserica Ortodoxă Română, prăznuirea lui fiind pe 26 septembrie.
Radu al patrulea cel Mare, fiu legitim al lui Vlad Călugărul, pe lângă cinci copii legitimi, doi fii și trei
fiice, are și doi fii naturali: Radu al cincilea de la Afumați și Radu al șaselea Bădica. Cel care îi recunoaște
drept fii ai lui Radu cel Mare este Neagoe Basarab.
Radu de la Afumați a domnit cu intermitențe între 1522 și 1529. Fiind o personalitate puternică , a purtat 20
de războaie pentru apărarea drepturilor țării. A avut moarte violentă și este înmormântat la Curtea de Argeș.
Petru Cercel, fiu natural al lui Pătrașcu cel Bun, a domnit în perioada 1583 - 1585. El este cel care a mutat
curtea domnească de la Curtea de Argeș la Târgoviște, unde a ctitorit monumentala Biserică Domnească.
Mihai Viteazul, pe care mie mi se pare că ar fi mai corect să-l numim ”BRAVUL”, folosind epitetul
nostru străvechi și nu termenul slav, este fiul natural al lui Pătrașcu vodă cel Bun și al Teodorei Cantacuzino,
care s-a călugărit sub numele de Teofana și este înmormântată în Monastirea Cozia, ctitoria și locul de
odihnă veșnică al lui Mircea cel Bătrân.
Mihai Bravul, care a domnit între 1593 și 1601, a fost o personalitate de anvergură europeană.
A avut anterior demnitățile de stolnic, în 1588 și de ban al Craiovei, în 1593.
Pe 2 septembrie 1593 obține de la Poartă tronul Țării Românești, plătind tribut, dar fiind susținut și de
Patriarhia Constantinopolului.
Aderă la ”Liga Sfântă Creștină” și intră în alianța antiotomană. Reprezentanții creștinătății balcanice îl
numeau ”Steaua lor răsăriteană”.
Încheie, pe rând, tratate cu Sigismund Bathory, în 1595, de la care obține ca bisericile române din
Transilvania să depindă de Mitropolia Târgoviște, și cu împăratul Rudolf al doilea, în 1598. Prin acest tratat,
încheiat la Monastirea Dealu, recunoaște suzeranitatea împăratului.
Deoarece a fost atacat de principele Andrei Bathory, se întoarce împotriva acestuia, îl învinge și are o
intrare triumfală în Alba Iulia. Cu această ocazie a înființat Mitropolia Ortodoxă de la Alba Iulia, ceea ce a
constituit un pas spre recunoașterea oficială a confesiunii ortodoxe. În actele în limba slavonă el se
intitulează ”Domn al Țării Românești și al Ardealului”. Acționează în favoarea preoților români, pe care-i
scutește de robotă.
Deoarece domnul Moldovei, Ieremia Movilă, făcuse alianță cu turcii și cu tătarii, pentru a-l ataca, în
aprilie 1600 intră pe patru căi în Moldova, învinge trupele polone și moldovene, astfel că la 1 iunie intră în
Iași, realizând unirea celor trei principate românești, refăcând astfel hotarele Daciei. De aceea occidentalii îl
numesc ”MALUS DACUS”.
Malus, rău, pentru că nu se lăsa învins.
Într-un document datat la 6 iulie 1600 se intitulează: ”Domn al Țării Românești și Ardealului și a toată
Țara Moldovei”.
Ca și în balada lui Radu Calomfirescu, este asasinat, fiind luat prin surprindere de cel pe care îl
întâmpină ca pe un prieten, Bașta Giurgiu.
Închei fragmentul despre Mihai Bravul cu un citat din ”Istoria Țării Rumânești de când au descălecat
pravoslavnicii creștini”, cunoscut ca ”Letopisețul Cantacuzinesc”:
”Și căzu trupul lui cel frumos ca un copaci, pentru că nu știuse, nici se împrilejise (întâmplase) sabiia
lui cea iute în mâna lui cea vitează... Și rămaseră creștinii și mai vârtos Țara Rumânească, săraci de dânsul.
Pentru aceasta, dar, cade-să să blestemăm ... pre Bașta Giurgiu... Adevăr, acel Bașta, însă, ș-au luat plata de
la împăratul Rudolful, că cine sapă groapa altuia, el cade într-însa...
Pân-aici s-au sfârșit toată jitiia răposatului Mihai-Vodă. Și au domnit Mihai-vodă ani zece”.
Există voci care neagă paternitatea lui Pătrașcu vodă cel Bun, dar eu consider că este cazul să dăm
crezare spuselor mamei lui Mihai Bravul.
Faptele sale de vitejie, inteligența sa, înțelepciunea de care dă dovadă în toate actele sale, sunt de
asemenea mărturia unei origini ilustre.
Urmașii de os domnesc și de sânge domnesc ai celor doi mari domnitori, Alexandru cel Bun și Mircea cel
Bătrîn, fiind mulți și, toți, dornici de domnie, iar reprezentanții Porții Otomane lacomi de aur, s- a ajuns la situația
ca tributul datorat a fi plătit anual să ajungă la sume de nesuportat. De aceea, în secolul al XIX-lea, boierii
intelectuali ai generației pașoptiste au ajuns la concluzia că, pentru a se putea păstra Unirea Principatelor, realizată
în ianuarie 1859, pentru a se termina cu luptele interne pentru tron și pentru a se asigura sprijin extern la nevoie,
este necesar a se aduce pe tronul țării un principe dintr-o familie regală europeană.
Cu venirea principelui Carol I de Sigmaringen și Hohenzolern pe tronul Principatelor Danubiene, unite
sub numele de România, începe construirea statului modern al românilor. Dacia ar fi dorit boierii patrioți să
se numească țara lor, dar s-au opus marile imperii, care acaparaseră vaste teritorii din Dacia cea veche a lui
Burebista, ba chiar și din Moldova mai recentă lui Ștefan cel Mare.
Pentru un timp pentru poporul nostru va urma o istorie glorioasă, care este, însă, o altă poveste.
Descântecele:
străveche formă de medicină populară
Dr Elena Armenescu
Descântecul: multitudinea factorilor de ordin psihic, fizic şi biochimic,

mobilizaţi de o persoană înzestrată nativ cu puteri vindecătoare, care doreşte să
făptuiască binele şi trăieşte în armonie cu legile divine în beneficiul celor suferinzi.
Bolnavul reprezintă în această relaţie omul cu o tulburare pasageră sau permanentă a echilibrului
energetic manifestat sub diferite semne (simptome) mai mult sau mai puţin evidente fie asupra trupului, fie a
psihicului sau a amândorura. El este cel descântat.
Conţinutul, mesajul rostit, porunca în caz de exorcizare a duhului bolii, foloseşte puterea cuvântului,
care în medicina modernă a fost preluată de psihiatri şi psihologi.
Factorii fizici cu rezonanţă asupra celor biofizici sunt cei întâlniţi în stările crepusculare, în timpul,
dinaintea şi imediat după răsăritul soarelui, când încărcătura electromagnetică este importantă, potenţează
transmiterea informaţiei, a mesajului energetic. Apa folosită este apa neîncepută, apă care în timpul nopţii a
cunoscut, a restabilit netulburată şoapta cosmică, a ascultat simfonia astrelor acordându-se ordinii universale.
Busuiocul folosit în timpul descântecului este o plantă magică.Cu tulpina scufundată în apa cu care se va
stropi bolnavul sau pe care o va bea, se fac cercuri sau cruci, care contibuie la energizara apei.
Substanţele active din plantele medicinale folosite ca ceaiuri merg electiv spre anumite puncte situate
în diferite organe interne, lucru bine stabilit pe care se bazează fitoterapia, aromaterapia, urmând legea
biotactismului, a atragerii reciproce în funcţie de receptorii (markerii) biochimici.
Descântătorul asociază incantaţiile cu masaj uşor sau mai profund, în funcţie de zona abordată, de
efectul şi rezultatul scontat, zone ce corespund punctelor de acupunctură descrise de anticii chinezi, dar iată,
practicate aici în Carpaţi poate cu mult mai înainte. După descântat, bolnavul nu trebuie să deschidă gura,
nici măcar să mulţumească, pentru că ea (gura) era considerată o poartă prin care se putea strecura răul.
Mențiune importantă: Descântecul nu se plăteşte.
Cântecele de deochi
Descântecul de deochi este o exorcizare a duhului bolii, în care se doreşte răul răului (de-a pocit vreun
bărbat-curat, necurat/ cu ochi de vârcolac/să-i crape inima/să-i crape fierea/să-i crape maţele/să-i curgă venin
etc).
Cu totul altceva este descântecul de ursită, de dezlegare în care nu se pomeneşte nici un blestem.
Există descântece de protecţie (spre exemplu protejarea bărbatului de femei străine) descântece pentru
combaterea unor fenomene naturale, ca grindina, furtuna, descântece pentru muşcătura de şerpi veninoşiş.a.
În texte se regăsesc apelurile la astrii luminoşi (soarele, luna, stelele) Descântecele se practică în general ziua
sau când lumina este la crepuscul (rasărit, amurg). De aceea consider că descântătorii se situează în tabăra
fiilor luminii.
Platon îi admira pe vracii daci

Se stie că în munţii Carpaţi erau grupuri de iniţiaţi , mari maeşrti în arta vindecării.
Cu siguranţă ei cunoşteau mult mai multe remedii, procedee de vindecare decât au ajuns până la noi.
În primul rând ele erau cunoscute de un grup restrâns de oameni, care traiau într- un cerc închis. La popor a
ajuns ceea ce au considerat ei să ajungă, pentru a nu pune la îndemâna profanilor nişte forţe care, manipulate
de oameni impuri, fie îşi diminuau efectul, se demitizau, fie erau dirijate în slujba răului, aşa cum s-a ajuns
azi în grupările satanice.
Despre aceşti strămoşi ai noştri, vindecători, vorbeşte Platon cu admiraşie, pentru că auzise că ei
practicau un tip de medicină integrală, ocupându-se nu de parte ci de întreg, incluzând şi sufletul.
În perioada creştină poporul a păstrat, a îmbogăţit descântecele, apelând şi la ajutorul sfinţilor, al
Maicii Domnului, încheind de multe ori cu formula:Descântecul de la mine- leacul de la Dumnezeu, fiind
conştienţi că puterea, Adevărata Putere, vine din altă parte ( de la cine altcineva, decăt de la Cel ce a făcut
văzutele şi nevăzutele?!)
Descântecul se fură
Este o credinţă veche, că înţelepciunea se îmbogăţeşte cu ce primeşti sau „furi” de la alţii. Medicina
este o artă care se bazează exact pe acest principiu.
De aceea furate sunt si descântecele, să aibă har vindecător! Si azi, vârstnicii care le ştiu nu-ţi permit
să le notezi, ca să nu-şi piardă puterea.
Vraci şi vrăjitoare
Cel care are harul descântecului l-a primit ca dar de la zeu ( mai apoi creştinii l-au atribuit lui Dumnezeu
–în dar ati luat în dar să daţi- îndemna Iisus apostolii-) şi aşa cum ei nu au plătit ca să-l dobândească, nici nu
primesc nimic când îl dăruiesc. Erau bucuroşi că pot face bine.
Descântătorii ştiau că vraja (boala psihică) şi boala se pot cuibări mai uşor acolo unde omul trăieşte în
neînţelegere cu trupul. De aceea ei dau sfaturi de stabilire şi menţinere a armoniei interiorului cu exteriorul.
Descântătorii, vracii sunt opusul vrăjitorilor. În prezent mulţi practică atât farmecele cât şi descântecele
( farmecele acţionează la distanţă, ele fac parte din asa zisa „magie naturală”dar cum ele pot fi folosite
împotriva omului, fiind comandate şi facute din sentimente de ură şi răzbunare, nu se încadrează în magia
albă, vindecătoare!). Este lesne de înţeles că, pentru a nu mai stârni puterile răului, lumea trebuie să înţeleagă
că nu mai trebuie să recurgă la vrăjitori, la farmece.
Descântecul trebuie diferențiat

Descântecul trebuie diferențiat de vrăjitorie și magie care sunt considerate arte ezoterice prin care se
crede că se pot produce fenomene supranaturale cu ajutorul unor forțe misterioase; au legătură cu spiritismul
și cu forțele oculte.
Învățăturile anticilor au fost preluate de magiile tuturor sistemelor vestice până la ocultismul modern,
vrăjitorie și magie. Este cel mai utilizat model conceptual din lume și reprezintă fundamentul sistemului
magic enochian, precum și al tarotului, astrologiei, anotimpurilor și al cercului magic.
Importanța conceptului de element în magie este reprezentată de corespondețele fiecăruia cu diverse
lucruri. De exemplu, Platon a divizat toate ființele în patru categorii: Pământul = animalele sălbatice, Apa =
peștii, Aerul = păsările iar Focul = stelele.
Alchimiștii medievali și magicienii au repartizat elementele diferitelor pietre prețioase și mineralelor,
corpurilor cerești, orientărilor și anotimpurilor, specii de plante și animale, formelor geometrice, părților
interne și externe ale corpului omenesc. În fiecare din noi acestea au o corespondență: existența fizică
(Pământul), compasiunea și emoția (Apa), intelectul și comunicarea (Aerul), transformarea și creativitatea
(Focul).
În lucrările magice, vrăjitoarele și vrăjitorii invocă forțe spirituale ale elementelor dar și spiritele
acestora păzitoare care sunt: elementalii. Se consacră uneltele și obiectele magice cu aceste elemente.
Cercetarea Viitorului
în sprijinul Neamului Românesc
Conf.Univ.Abil.Dr.Ing. Petre Săvescu
Ce înseamnă să fii cercetător științific în România? Înseamnă să fii câte puțin din fiecare acestea : un
observator obiectiv, un descoperitor, un vizionar, un comunicator, un martir, un ”ales” dar mai ales un OM.
Un Observator capabil să se distanțeze de sisteme dar în acelați timp să pătrundă în metabolismul acestora
pentru a le cunoaște misterele. Un Descoperitor aflat permanent în contact cu realitatea obiectivă care
transcede timpul și vremurile. Un Vizionar sau Cel care a primit Harul și Dreptul de acces la Realitățile
Viitorului și cunoaște astfel înaintea celorlalți evoluția și tendințele unor sisteme…Un Comunicator, bun
cunoscător al Legilor și Principiilor Universului, capabil să intre în conexiune de rețea cu Sistemele vii și
nevii dar în același timp să transmită o serie de informații valoroase care să stea la baza proiectării și
dezvoltării unor Strategii de Dezvoltare Durabilă… Un Martir – deseori neînțeles de persoanele din jur,
nefinanțat corespunzător, împiedicat adeseori în activitățile nobile pe care le desfășoară, dar în aceelați timp
un mare Luptător pentru Credință și Adevăr… Un OM care își recunoaște Misiunea asumată chiar înainte de
întrupare și care are un respect deosebit pentru toate formele de Viață și pentru Creație… !
A fi cercetător înseamnă de fapt o asociere în întreaga activitate cu anumite planuri euristice, înseamnă
o altfel de abordare a observației obiective a manifestărilor de sistem, de câmp, de regn, de populații, de
obiceiuri și comportamente, înseamnă o Alegere a unui anumit Mod de Viață ; un Cercetător nu este altceva
decât un OM dedicat observației, studiului, descoperirii, îmbunătățirii. Acest OM cunoaște anumite limite
dar este departe de a fi limitat, cunoaște și respectă fractalitatea universurilor fiind capabil astfel de o
comunicare reală în lumea cunoscută și mai ales în cea mai puțin studiată. În Înțelepciunea populară sunt
înscrise Marile Adevăruri și , de aceea, începutul în Cunoaștere este de cele mai multe ori supus unor
paradoxuri clare : suficient de limpede și facil dar…în același timp nepermis unor oameni care se
încăpățânează în material, Ego, convingeri limitative !! Este TOTUL atât de simplu…”îți dai voie” sau
nu…la tine este această Cheie, dragă Omule ! Și când te gândești că TOTUL este CICLIC…că de fapt marile
descoperiri sunt mereu reluate și uitate, când te gândești la ce nivele de cunoaștere euristică se aflau Marii
Preoți Geto-Daci, Conducătorii Universității Zalmoxiene, filozofii antici și marii înțelepți, la ce nivel
tehnologic și de dezvoltare se aflau Marile Așezări…și, în același timp, la cât de mult se chinuie anumiți
contemporani ”să prindă” și ei o Idee, un Concept…nu ai cum să nu traversezi anumite stări…
În întreaga mea activitatea am văzut foarte multe forme pe care le îmbracă munca de cercetare
științifică… Am văzut locuri unde această muncă este respectată, ajutată, promovată…iar rezultatele au fost
peste așteptări…Am văzut perseverență, credință, strategie și precizie în cercetare la oameni care de peste 40
de ani studiază doar o specie de mucegai care atacă vița de vie (nu o familie de mucegaiuri, nu familii de
microorganisme, nu…doar o specie)…am văzut (la același Institut de Cercetare care se respectă) un tânăr
care de peste 13 ani studia activitatea și modul de viață specifice unei viespii (care putea fi vector sau agent
dăunător)… Am văzut credință, speranță, luptă pentru o idee… în activități genetice specifice salvării unor
specii din flora sau fauna atât de pericilitată de nechibzuința unor ”oameni”…Am văzut Oameni care au
crezut toată Viața în Bionică…în studiul direcțiilor de dezvoltare a unor sisteme vii și a comportamentelor
acestora în scopul adaptării acestor sisteme la cele care pot face Viața mai frumoasă pe această planetă… Am
văzut Oameni care ”văd” cu mult înaintea altor semeni ”legăturile” între sisteme și cunosc astfel următorii
pași, am văzut în Metafizică…Am văzut Cercetători-Antreprenori, Cercetători-Manageri, am văzut și
Cercetători – Vizionari care pot fi cu adevărat exemple de Bune Practici în acest domeniu …pentru mulți
dintre semenii noștrii… Am văzut Lupta incomensurabiă a acestora …în a demonstra unor semeni virusați de
politică sau doctrine ce înseamnă finanțarea unor Idei valoroase… Am văzut finanțări uriașe în
cercetare…dar pe direcții militare care se opun Vieții și Viețuitoarelor…Poate aceste rânduri pot produce
anumite sentimente dar gândurile care au stat la baza acestui articol sunt curate, simple și am considerat că
își găsesc ”rostul” aici… Dacă utilizăm bionica pentru a împrumuta, adapta, proiecta și dezvolta unele
sisteme inovative este bine s-o facem în slujba Păcii, a Oamenilor, a Vieții în Universuri ! ”Toate ni sunt
îngăduite…dar nu toate-s de folos” (așa cum ne-a lăsat posterității Sfântul Apostol Pavel)…
În cercetare, OMUL este în Centrul și deasupra oricăror sisteme… Ce înseamnă echipamentele de cercetare
(indiferent cât de innovative, de perfecționate sau prietenoase cu utilizatorul sunt acestea) sunt totuși
limitate…ce sunt acestea fără însuflețirea pe care o dăruiește un OM..NIMIC…! Dar atenție NIMIC este
TOTUL și TOTUL este NIMIC…! Să nu uităm și acest aspect! Munca de Cercetare științifică este frumoasă
dar, paradoxal, foarte puțin apreciată în România… Ca și cea de Educație…pentru că nu vei învăța să zbori
dacă nu-ți vei dori să cunoști cum se construiesc aripile, cum se adaptează, cum se folosesc…Dar ce să
faci…nu un OM Cercetător se află ”la butoane”… Și cum , așa cum am primit de la clasici ”numai o Valoare
poate recunoaște altă Valoare; numai cu ajutorul unui Diamant poți șlefui alt Diamant”…ne rămâne o mare
Speranță și Credința că, poate vreodată Cineva va înțelege ce stă la baza unei Dezvoltări adevărate…!
Cercetarea reprezintă Accesul la Viitor, aducerea Viitorului în Prezent (pentru că de fapt TOTUL se
întâmplă AICI și ACUM…se cunoaște aceasta), traducerea și adaptarea Viitorului (în această grea Misiune intră
fundamental și Partea în care se traduce și se aduce la nivelul de cunoaștere redus această IMPORTANȚĂ a
CERCETĂRII și unor blocați în gândire, virusați cu programe pendul sau ”ancorați în anumite doctrine”). Dar ce
faci dacă ți-a bătut mereu la ușă un OM care vrea să ofere din Munca Lui posterității și tu nu înțelegi care este
acest ”rost” ? OMUL a venit la tine ( ca la un Decident căruia ar trebui să-i pese despre construcția unor sisteme
valoroase capabile să susțină Viața) pentru că Frumosul din Subconștientul tău sau al Celor cu care tu
interacționezi primar a solicitat repetat aceasta… Ce păcat că n-ai înțeles următorii pași, ce păcat că nu ți-ai dorit
mai mult…ce păcat că nu ai deschis ușa atunci când trebuia…Tu veneai mereu cu ”principalele tale obiective”,
astfel că întotdeauna se comunica ”fiecare pe limba lui”… !Cu mare tristețe am scris aceasta, cunoscând câți
OAMENI DE MARE VALOARE au ales CALEA PRIBEGIEI ducând această plus-valoare izvorâtă din Aurul
Cenușiu spre alte plaiuri, acolo unde munca lor era sprijinită necondiționat, acolo unde erau respectați, iubiți,
apreciați… Ce să-i faci…ACOLO li s-au deschis larg Ușile, ACOLO și-au putut îndeplini Misiunea pe care și-au
asumat- o înainte de întrupare…Nu trebuiesc criticați, nu trebuiesc judecați, nu trebuie să persistăm în niște
obiceiuri stupide… Trebuie identificată Calea prin care acești OAMENI DE MARE VALOARE vor identifica
ROMÂNIA ca fiind LOCUL în care SUFLETELE acestor OAMENI se pot manifesta… ! Readuși ACASĂ
pentru a trăi cu adevărat VIITORUL în PREZENT ! Românul simplu, un OM pașnic și frumos face mereu haz de
necaz… și de aceea nu ar mai trebui să retrăim mereu aceleași și aceleași tristeți… Vorba cântecului ”abia când a
plecat plângând și mi-a luat inima…m-am îndrăgostit numai de EA”…Cine are urechi să audă..ar fi bine s-o facă
la timp…
În cercetarea viitorului, regulile sunt simple, bazate pe Cunoaștere și Considerație a Adevărului, Iubire
necondiționată și Bun Simț, Etică și Morală Divină, Respectul față de Orice Formă de Viață… ! Cercetătorul
Viitorului este MODEST dar nu SĂRAC, Integrat în Medii (Social, Natural, Economic) dar nu Limitat, Vizionar
nu mereu în așteptare de știri fabricate, Creator nu distrugător, Copiator de Sisteme dar nu plagiator, capabil să
cânte atât singur cât și ”cu o orchestră”, Organizat în Timp și Spațiu iar nu limitat între anumite Ore de Program și
doar în anumite Locuri (pentru că nu poate zbura nimeni într-o colivie, subliniez asta), Tolerant (în sensul corect)
nu frustrat, capabil să comunice la toate nivelele fără a fi plătit pentru o anume comunicare, Liber nu eliberat de
anumite convingeri, Luptător Activ pentru Pace și nu aflat într-o ”Pace” a Creierului…
Trebuie să ne gândim că a face cercetare științifică nu este altceva decât a avea un anumit Mod de
Viață, să cunoaștem că cercetarea științifică nu înseamnă liniaritate, să ne gândim că există un ”DAT”, un
HAR, un DAR pe care anumiți OAMENI l- au primit înainte de întrupare, asumându-și o Misiune deloc
facilă, aceea de a aduce ”Viitorul” și ”Trecutul” în ”Prezent” pentru a ne reaminti mereu cum putem să ne
înfrumusețăm Viața ! Pentru a nu fi cârcotași, am ales să vorbim foarte puțin despre ”cercetătorul amorf”,
fără sclipiri, care accesează într-un mod incorect programme de finanțare a cercetării, produce (cu știință sau
din necunoaștere și lipsă de respect) date ”valoroase” și se ”bucură” de niște drepturi temporar… Pădure fără
uscături nu există…și de aceea, spunem că și astfel de indivizi există (mai ales la noi în România, dar și în
alte medii corupte din exterior) și că trebuiesc ignorați, nu ajutați ! Sunt cei care se află sub Adevăr pe scara
nivelelor de Conștiință și de aceea nu pierdem ”timpul”…Scriem aceasta cunoscând rolul lor izolat și
misiunea asumată de ei în ”Viitor”…
În încheiere, reliefăm o serie de concluzii (celelalte fiind desprinse déjà din lecturarea textului) :
 Este foarte important managementul resurselor umane la nivel local, regional, național, având o
amprentă puternică asupra dezvoltării sau inhibării cercetării științifice de calitate
 Cercetarea științifică este o Misiune deloc facilă, asumată de anumiși Oameni cu nivele ridicate de
Conștiință și de aceea trebuie recunoscută, apreciată, iubită. Ea nu poate înflori decât în această formă, altfel
se va dezvolta punctiform și aleatoriu
 Este foarte importantă înțelegerea rolului educației și cercetării științifice asumate
 Ego-ul, limitările, convingerile limitative și alte comportamente anormale sunt principalele căi de
obstrucționare a dezvoltării cercetării
 Cercetătorul este co-creator, conștient, responsabil și un mare luptător pentru Pace aflat în respect
față de orice formă de Viață. Altfel nu va avea acces la Cunoaștere avansată și în profunzime, la Harul Divin,
la Pacea-n Suflet și Iubire necondiționată. Sunt Cheile care deschid Ușile Cunoașterii adevărate, fără de care
s-ar opri la intrare…
 Inspirație și Spor în Cercetare și să nu uităm… NIHIL SINE DEO !
În respect pentru Creație,Valoare și Adevăr

De ce a dăinuit utopia socialistă

un timp relativ îndelungat?
prof. univ. dr. Raisa Radu
Societatea socialistă a fost o încercare de transpunere în realitate a unui model utopic, a unui ideal social-
politic ce li se părea teoreticienilor marxiști a fi cel mai bun și dezirabil. Din antichitate și până în zilele noastre, s-
a creat o anumită literatură social-politică referitoare la o construcție imaginară, himerică a unei societăți viitoare.
Majoritatea utopiilor se referă, critic, la relitatea existentă, proiectând un model al societății viitoare. Proiectele
utopice de reînnoire a societății au un caracter global, deoarece ele vizează întreaga organizare socială, presupun
profunde transformări economice, sociale, politice, culturale, educaționale. Majoritatea acestor proiecte au rămas
în faza de construcție imaginară, totuși au existat și încercări de a le transpune în realitate. Bineînțeles, toate
experimentele sociale au eșuat. Creatorii de utopii cred în perfectibilitatea omului și a societății, în posibilitatea
remodelării acestora. Ei consideră că sunt, deopotrivă, posibile înlăturarea trăsăturilor negative ale oamenilor și
eliminarea structurilor disfuncționale ale societății.
Tot mai mulți autori, care analizează utopia comunistă, consideră că aceasta s-ar afla, dintotdeauna, în
inconștientul tuturor oamenilor „preocupați de modalitatea de a trăi împreună în cetate și de organizarea
vieții în comun”1. Acestă utopie ar oferi o viziune liniștitoare a unui viitor planificat, ar exprima, prin
simbolismul visului, dorința oamenilor de a regăsi structurile sigure ale societății tradiționale, ale vârstei de
aur a omenirii în care indivizii și-ar dobândi siguranța și, renunțând la liberul arbitru, s-ar încadra în rețeaua
obligațiilor, interdicțiilor și permisiunilor.
Tentația transpunerii în realitate a principiilor de egalitate și echitate socială s-a manifestat în cazul
unor utopii „experimentale”, precum cele ale esenienilor, qumranienilor* și ale comunităților creștine
primitive din sec. I d. Hr. Aceste încercări au avut o existență destul de îndelungată, au fost specifice unor
grupuri restrânse ce s-au autoizolat de societate. Vizând și realizând un egalitarism în sărăcie, aceste
experimente nu s-au putut generaliza la scara întregii societăți deoarece nu foarte multă era atrasă de un
asemenea ideal. În evul mediu, unele secte religioase cereau restaurarea principiului creștinismului primitiv
al egalității între oameni și transformarea lui în normă a vieții comunității. Despre utopiile Renașterii, ale
perioadei revoluțiilor burgheze și ale celei postrevoluționare, m-am referit într-o comunicare anterioară.
Majoritatea ideilor cuprinse în literatura utopică au fost preluate și prelucrate de marxism. Conform
concepției lor referitoare la societatea viitoare, Marx și Engels considerau că trăsătura fundamentală a
economiei acesteia ar consta în faptul că se întemeiază pe proprietatea socială asupra mijloacelor de
producție. Ei vedeau în acestă proprietate socială o nouă forță productivă în raport cu proprietatea
particulară, în sensul că proprietatea socială socialistă asociată cu o tehnică avansată ar asigura o eficiență
sporită muncii sociale. Chiar dacă experimentul social, din statele est-europene și din unele țări de pe alte
continente, nu s-a realizat în condițiile prevăzute de model (o economie dezvoltată), totuși el a evidențiat
faptul că organizarea producției pe baza proprietății sociale socialiste este sortită eșecului, deoarece lipsesc
stimulentele pentru muncă, pentru creșterea productivității acesteia și, deci, pentru ridicarea eficienței
activității economice. Și această utopie socială presupunea posibilitatea unei schimbări spectaculoase a
naturii umane, astfel încât omul ar accepta substituirea interesului personal prin cel social. În model, statul
era conceput în termenii democrației reprezentative, ca o republică parlamentară.
Pentru a răspunde la întrebarea: „De ce a dăinuit utopia socialistă un timp îndelungat?”, s-ar putea lua în
considerare „efectul Oedip”2. Această expresie este folosită de viitorologi pentru a evidenția influența previziunii
asupra faptului prevăzut. Prognozele sociale influențează evenimentele prevăzute, contribuind la realizarea lor sau
împiedicând-o. Previziunea unui viitor dezirabil, corespunzător intereselor unor grupuri sociale, le stimulează
activitatea în această direcție. Apar situații în care previziunile optimiste neîntemeiate și scopurile legate de ele par
a începe să se realizeze atât de puternice sunt entuziasmul și dorința de activitate a
1
Daniel, J., L’adieu au siècle, România literară, 14/1990, p. 24
*Qumranian, termen creat pentru a denumi acele grupuri care au trăit în apropierea peșterilor de la Qumran de lângă Marea
Moartă. În peșteri, au fost descoperite, în perioada 1947-1957, o serie de manuscrise ce conțin informații în legătură cu
organizarea acestor comunități total izolate de societatea timpului și despre care nu există relatări istorice (sec. II î. Hr.
– sec.I d. Hr.)
2
Ghendin, A. M., Efectul Edip și problemele metodologice ale prognozei sociale, Voprosî filosofii, 5/1970
oamenilor. Succesul vizibil contribuie la acțiunea legii psiho-sociale a contaminării care aduce noi adepți ai
acțiunii sociale3. Dacă previziunile și scopurile ce direcționează acțiunile nu reflectă cerințe obiective, atunci
fie că experimentul va înceta cu timpul, fie că, sub presiunea condițiilor, se va deforma devenind de
nerecunoscut în comparație cu modelul. Într-o țară în care se manifestau inegalități economice și sociale, un
program ce prevedea dezvoltarea industriei grele, electrificarea, extinderea înfăptuirii reformei agrare,
încurajarea inițiativei particulare, acceptarea pătrunderii capitalului străin industrie, proiect propus de
comuniștii români în octombrie 1945 a stârnit un oarecare interes în rândul categoriilor sociale defavorizate
și a creat o anumită bază socială socialismului. După instaurarea socialismului, fiecare program de scurtă
durată (5 ani) menținea speranța oamenilor î ntr-o îmbunătățire a situației. Nu numai „efectul Oedip” explică
longevitatea unui astfel de experiment, ci întregul ansamblu al măsurilor luate de cei care erau inițiatorii
acestuia.
Statul instaurat prin revoluția socialistă era denumit al dictaturii proletariatului și considerat a
reprezenta puterea politică a clasei muncitoare. De fapt, nici nu a fost o dictatură a proletariatului, ci a fost o
dictatură de partid care, în unele cazuri, s-a transformat într-o dictatură personală. Se afirma că această putere
reprezintă o dictatură doar față de clasele exploatatoare. Pentru clasa muncitoare și aliații săi, acestă putere ar
fi fost democratică și populară. În realitate, rigorile funcției represive a statului au fost suportate nu numai de
elemente ale fostelor burghezii și moșierimi, ci și de indivizi aparținând clasei muncitoare, țărănimii,
intelectualității. Concepția potrivit căreia „dictatura proletariatului este neîngrădită de lege” a contribuit la
manifestarea subiectivismului și arbitrariului, la săvârșirea unor abuzuri și încălcări flagrante ale legalității.
La un moment dat, s-a constatat că modificările în structura socială și începerea unui proces de omogenizare
socială au dus la extinderea bazei sociale a statului. În asemenea condiții, s-a apreciat că noțiunea de
dictatură a proletariatului n-ar mai corespunde realității și s-a propus expresia „stat al democrației
muncitorești revoluționare”.
Legitimitatea puterii politice a societății socialiste era considerată ca derivând din legitimitatea
revoluției socialiste care era prezentată atât ca o necesitate a determinismului social, cât și ca o cerință a
realizării idealurilor egalității, dreptății și echității. Esența populară a puterii i-ar fi conferit acesteia și
atributul legitimității. La nivelul societății, s-ar fi realizat consensul față de acțiunile puterii, s-ar fi înfăptuit o
identificare a intereselor guvernanților și guvernaților, aceștia din urmă transformându-se din obiect al puterii
în subiect.
Teoria asupra revoluției socialiste a cunoscut numeroase elaborări și revizuiri, convenindu-se, în cele din
urmă, că 23 august 1944 reprezintă începutul revoluției de eliberare socială și națională, iar 30 decembrie 1947,
începutul revoluției socialiste. De fapt, acestea sunt datele la care au avut loc lovituri de stat cu semnificații
diferite. Prin lovitura de stat de la 23 august 1944, s-a pus capăt unui regim de dictatură militară personală a
mareșalului Ion Antonescu, considerându-se posibilă revenirea la democrație. S- a încercat înlocuirea unui regim
dictatorial cu unul democratic, situație ce nu a fost menținută multă vreme din cauza prezenței trupelor sovietice și
a manipulării demagogice a unor grupuri sociale de către comuniști. Prin lovitura de stat de la 30 decembrie 1947,
s-a înlocuit forma de guvernământ monarhică prin cea republicană. Republica era socialistă. Într- un astfel de stat,
s-a manifestat o creștere considerabilă a puterii executive ce guverna, mai ales, prin decrete. Executivul și-a
subordonat total puterea legislativă și judecătorească. Parlamentului, ca organ legislativ, i s-a rezervat rolul de a
aproba în unanimitate hotărârile centrului de putere.
Rolul conducător al partidului comunist a fost statuat în Constituție. Partidul unic s-a împletit cu
puterea de stat, etatizându-se, devenind partid- stat. Principalul centru de putere se afla la conducerea
superioară a partidului comunist. La concentrarea puterii a contribuit structura piramidală și ierarhizată a
partidului. Sursa reală a puterii acestui centru se afla în forța coercitivă a statului, în activitatea aparatului
represiv. Adevărul acestei afirmații a fost evidențiat, în evenimentele ce au avut loc, de încetarea puterii
partidului comunist în momentul prăbușirii puterii de stat. Deci, „centrul vital” al regimului totalitar
comunist este reprezentat de sistemul organelor de represiune. Ca instituție politică, partidul comunist a
exclus pluralismul din structura și funcționalitatea sa prin apelarea la principiul interzicerii fracțiunilor. În
felul acesta, activitatea internă a partidului, ca instituție, s-a caracterizat prin unanimitate.
Totalitarismul socialist s-a pretins democratic. În realitate, centrul de putere a fost scos de sub controlul
social, forurilor de partid, incontrolabile de masa alegătorilor, asigurându-li-se dreptul de decizie asupra
problemelor statului. În principalele domenii de activitate – industrie, agricultură, învățământ, știință, cultură – s-
au creat forme ale democrației: adunări, consilii, conferințe pe plan local, congrese la nivel național prin care, se
afirma cu ipocrizie, s-ar fi realizat participarea oamenilor la conducerea treburilor societății. La nivel central,
această „diversitate democratică” a organismelor, organelor și organizațiilor avea, invariabil, în
3
Merton, R.K., Social Theory and Social Structure, Glencoe, 1967, p. 423
frunte persoana dictatorului. Majoritatea indivizilor înțelegeau că aceste forme erau create pentru a masca
amplificarea puterii personale și pentru a da satisfacție „pasiunii” pentru unanimitate a dictatorului.
Ierarhia de partid și de stat s-a constituit într- o pătură dominantă, într-o adevărată clasă politică. Prin
așa-numitul cumul de funcții pe linie de partid și de stat, prin organismele cu dublă natură, prin rotația cadrelor în
diferite funcții de conducere, clasa politică a acaparat întregul sistem al puterii de stat, folosindu-l pentru
realizarea propriilor interese. Autonomizându-se față de societate, clasa politică și-a exercitat puterea în mod
discreționar. Această clasă politică a permis instituirea puterii personale a lui N. Ceaușescu care a ajuns stăpân
absolut al partidului și al statului. Partidul Comunist a fost transformat într-un „mecanism” de preluare,
transmitere și executare a ordinelor grupului conducător, dar, mai ales, al directivelor dictatorului. Preluând de la
regimul fascist principiul conducătorului unic, precum și întreaga argumentație referitoare la legitimitatea unui
astfel de șef „carismatic”, clasa politică a inițiat promovarea unui dezgustător cult al personalității.
Viața politică a luat înfățișarea unui imens spectacol de teatru regizat de clasa politică. Dictatorul
era, în același timp, actor, regizor și spectator de rangul întâi. Exista în societatea românească o mare bătălie
pentru rolurile principale – posturile de conducere. Deținătorii acestora erau preocupați de îndeplinirea
întocmai a ceremonialului vieții politice, antrenând, activ, figurația – majoritatea cetățenilor – la sloganuri și
aplauze. Se pare că, din cauza megalomaniei și a practicării cultului personalității, dictatorul ajunsese la
concluzia că realitatea românească exista doar pentru ca el să se manifeste și să fie adulat.
Regimul totalitar socialist a înlăturat transparența vieții politice, a actului decizional și a motivației
acestuia. Oamenii cunoșteau numai cerințele deciziilor, neavând nicio posibilitate de a le influența, ci doar de
a le executa.
Regimul totalitar socialist a înlăturat nu numai pluripartidismul, ci și pluralismul politic prin care
puterea statului ar fi fost temperată de existența mai multor elemente intermediare ca partide, sindicate,
grupuri de interes și de presiune, tendințe politice diverse. Absența multiplicității acestor intermediari, prin
care ar fi fost pusă în discuție dogma statului forte, a dus la privarea individului de condițiile, garanțiile
libertății individuale.
Înlăturarea pluralismului politic și a pluripartidismului s-a corelat cu dispariția opoziției politice ca
instituție. Sarcina opoziție parlamentare și neparlamentare constă, în primul rând, în a oferi contrapropuneri,
în a se prezenta ca alternativă șla guvernare și nu, doar, a se opune din principiu. Suprimând o astfel de
opoziție, regimul totalitar socialist s-a lipsit de un mijloc important de control al validității cerințelor
deciziilor sale politice4.
Regimul totalitar socialist a distrus societatea civilă ca ansamblu de relații și instituții prin care
individul se manifestă ca persoană liberă, activă, independentă, responsabilă, ca persoană ce nu este stivită de
puterea statului. Desființarea proprietății particulare a privat omul de independența economică, i-a inhibat,
într-o mare măsură, motivațiile creatoare, l-a făcut sclavul structurilor statale, administrative, birocratice.
Etatizarea proprietății particulare a dus la etatizarea omului și distrugerea civismului acestuia. Deși se vorbea
de alianța și prietenia dintre clase și categorii sociale, se desfășura o activitate subterană sistematică de
spargere a unității, de învrăjbire a acestora. Grupurile sociale nu se manifestau independent. Majoritatea
organizațiilor diferitelor clase și categorii sociale au fost desființate. Cele care s-au menținut, precum și cele
care s-au creat și -au pierdut independența, devenind modalități prin care partidul unic își transmitea
ideologia și strategia la nivelul societății.
Finanțarea unor activități economice nerentabile pentru a absorbi forța de muncă, oferind
indivizilor posibilitatea de a-și câștiga existența prin muncă, deși aceasta era ineficientă, a fost o modalitate
de a preveni conflictele sociale care ar fi posibile în condițiile șomajului.
A fost folosită metoda frustrării relative ca supapă socială. Pe plan intern, frustrarea relativă presupune
faptul că orice individ sau grup social consideră că principala cauză a privării lor de bunuri materiale și spirituale
se află în posesia acestora de către unele sau de către majoritatea celorlalte grupuri sociale. În felul acesta, fiecare
individ sau grup social se considerau a fi victima celorlalți. Pe plan extern, frustrarea relativă presupune insinuarea
ideii că situația grea a unei țări ar fi cauzată de celelalte state mai bogate și mai puternice. Conducerea politică a
regimului totalitar socialist folosea, alternativ, frustrarea relativă, când pe plan intern, când pe cel extern, în
funcție de epuizarea posibilităților acesteia de a servi ca anihilator al revoltei sociale.
Funcția represivă a statului a constituit o sursă a menținerii regimului socialist. Opoziția politică,
manifestată, inițial, față de instituirea socialismului a fost reprimată folosindu-se împotriva sa mijloacele violenței
brutale.. Pe parcursul existenței sistemului, orice idee, orice aspirație care nu coincideau cu ideologia dominantă,
orice opoziție față de partidul comunist, față de conducerea superioară, față de conducătorul suprem erau
etichetate ca subversive, antipatriotice, antisociale și pedepsite , mergându-se până la privarea de libertate.
4
Ionescu, G.; de Madariaga, I., Opoziția, București, Editura Humanitas, 1992, pp. 159- 165
A fost înlăturat pluralismul ideologic, doctrina politică a partidului comunist fiind considerată ca
singura legitimă în stat. Atitudinea discreționară a clasei politice s-a manifestat și față de ideologie. Arbitrul
suprem în toate disputele teoretice era dictatorul. Ideologia clasei politice era prezentată ca fiind cultura
politică a întregii societăți. Politologia, celelalte științe sociale și politice erau ideologizate, erau subordonate
practicii politice a elitei totalitare, impunându-li-se să justifice și să apologizeze direcțiile și mobilurile
acțiunilor fixate de clasa politică.
Prin funcțiile sale explicative, prospective, apreciative, normative, persuasive și manipulatorii,
ideologia socialistă a jucat un rol important în menținerea regimului totalitar. Ca formă teoretică
sistematizată a gândirii politice a grupului conducător, ideologia socialistă explică realitatea socială, internă
și internațională, prin prisma intereselor, scopurilor și experienței clasei politice, elaborând, în același timp,
prognoze pe baza unor demersuri prospective ce țin seama de cerințele acestor interese. Fiind ideologie
dominantă, ea contribuie la distribuția valorilor la scara întregii societăți în consonanță cu interesele grupului
conducător, prezentând principiile, idealurile acestuia ca fiind ale întregii societăți. Prin activitatea ideologică
se urmărea integrarea socială, formarea unui conformism psihologic și comportamental al membrilor
societății față de normele promovate de clasa politică. Funcția persuasivă a acestei ideologii constă în faptul
că ea urmărește încorporarea, în mentalitatea și comportamentul indivizilor, a ideilor, principiilor, valorilor și
normelor corespunzătoare intereselor și scopurilor clasei politice. Caracterul manipulator al ideologiei
socialiste constă în dirijarea comportamentului indivizilor în așa fel, încât le lasă acestora impresia că ei
acționează conform propriilor lor voințe și interese, că își formează,în mod liber, modul de a gândi și acționa.
Prin manipulare, s-a realizat subordonarea membrilor societății față de putere, s-a ajuns la depersonalizarea,
la transformarea oamenilor în simple mijloace pentru realizarea scopurilor acesteia. Sarcina manipulării a
fost ușurată de existența represiunii și supravegherii totale, de faptul că oamenii erau lipsiți de mijloacele
informării corecte și ale confruntării opiniilor.
În viziunea comuniștilor, ideologia căpătase dimensiunea transcendenței, fiind transformată într-o
adevărată religie ce-și propunea schimbarea omului și a societății. Prin ideologie, s-a realizat și menținut
alienarea politică a oamenilor, astfel încât aceștia au acceptat să fie dominați de „un aparat eclezial”, cel al
partidului comuniat care „deținea privilegiul interpretării dogmei și catehismul noii științe – materialismul
dialectic – și al omuni nou”5. Convins că, în orice moment, se află în posesia adevărului, partidul comunist
incerca să imprime oamenilor ideea că raportarea continuă a intențiilor și acțiunilor lor la documentele
strategice este o modalitate care-i scutește de greșeli, îndoieli și incertitudini.
Ideologia socialistă urmărea formarea unui om nou care să înțeleagă, să accepte și, chiar, să se
entuziasmeze de realitatea existentă. Ideea omului nou nu este o creație a comuniștilor, aceasta i-a preocupat
și pe alți gânditori de-a lungul timpului, dar „regimurile care s-au apucat în mod conștient de promovarea
unui om nou au adus de obicei cu sine prăpădul totalitar”6, scria A. Toffler. Conform modelului, acest om
nou trebuia să aibă o bună pregătire de specialitate, o conduită morală conformă principiilor socialiste, o
cunoaștere politică bazată pe materialismul dialectic și istoric și impregnată de spirit revoluționar, de
receptivitate față de nou, de intransigență față de influența altor ideologii, trebuia să fie ateu, să aibă o
atitudine militantă, combativă. Desigur, o bună pregătire profesională, receptivitate fașă de nou sunt trăsături
ce fac cinste ființei umane, dar celelalte caracteritici ale omului nou ne dau imaginea unui individ
înregimentat și subordonat unei ideologii și politici totalitare.
Există studii ale unor politologi străini, apărute înaintea colapsului societății socialiste, studii în care
aceștia au sesizat faptul că socialismul nu a putut crea o cultură politică în stare să-l susțină.
A.Brown și J. Grey au evidențiat insuccesul masivei experiențe socialiste de a transforma atitudinile
politice. „Încercarea de a crea un om nou socialist a fost per total un eșec deprimant. Aproape
pretutindeni, apatia, intimismul și economismul sunt dominante, tolerate și, uneori, chiar, încurajate”, scriu
cei doi politologi. Ei remarcă faptul că poate cea mai izbitoare descoperire a studiului lor este „relativul eșec
al procesului socialist de socializare și de educație, în ciuda tuturor puterilor instituționale de care dispune un
sistem politic socialist”7.
Deși G. Almond și S. Verba nu au analizat cultura politică a regimurilor totalitare, în „The Civic Culture
Revisited”, sunt câteva referiri la această problemă. G. Almond arată că ideologia socialistă are o poziție extremă
referitoare la maleabilitate ființei umane, susținând că diferențele atitudinale sunt simple consecințe ale
aranjamentelor structurale, sociale sau politice. Conform acestei ideologii, prin schimbarea arnjamentului
5
Daniel, J., op. cit, , p. 24
6
Toffler, A., Al treilea val, București, Editura politică, 1983, p. 513
7
Almond, G. The intelectual of Civic Culture, Almond, G. Verba, S.. The Civic Culture Revisited, Newbury Park
London, New Delhi, Sage Publications, 1989, p. 31
politicului și socialului, s-ar putea crea un tip nou de om socialist8 . G. Almond se referă, nu neapărat, la
diferențele ideologice dintre concepția sa și marxism, ci la diferențele teoretice. El evidențiază modul
mecanicist în care marxismul prezintă raportul dintre structura socială și structura politică, pe de o parte, și
cultura politică, pe de altă parte. Este vorba de o relație cauzală unilaterală și automată de la structură la
cultură politică.
Conducerea superioară a partidului comunist a inițiat un program ideologic de educație politică,
antrenând, în această activitate, organizațiile politice și profesionale, școala, instituțiile de cultură, mijloacele de
informare în masă. Dar, un astfel de program nu viza, în primul rând, transmiterea unor cunoștințe despre
componența, funcționalitatea și dinamica sistemului politic, despre trăsăturile și resorturile vieții politice, ci
presupunera, mai ales, studierea documentelor partidului comunist. Prin formele învățământului politico-ideologic
inițiat de partid, sindicat, organizațiile de tineret, populația activă și viitor activă era cuprinsă într-un vast program
de îndoctrinare. Dar nu scăpau nici cei aflați în afara procesului muncii, mijloacele de comunicare în masă,
bombardându-i, zilnic, cu prelucrări și prezentări ale documentelor de partid. Plicticoasa și continua repetare la
radio, la televiziune, în presă a puctelor de vedere și a sloganurilor ideologiei și politicii socialiste, anihilând
autonomia spirituală, tocind atitudinea critică și simțul responsabilității, genera inerția indivizilor. Oamenii, deși
simțeau că respectivele idei nu erau neapărat adevărate, ajungeau, din cauza amorțirii conștiințelor, la un fel de
acceptare a acestora, la un gen de consens prin oboseală.
Majoritatea celor supuși unui astfel de proces de socializare politică repetau, mecanic, ideile cuprinse
în documentele partidului comunist. Erau și oameni care înțelegeau și analizau conținutul acestor „creații”
teoretice și strategice ale partidului comunist, constatând discrepanța dintre cele afirmate și realitatea socială.
De fapt, intensificarea activității ideologice și propagandistice era înfăptuită cu scopul menținerii, la nivelul
celei mai mari părți a societății, a stării de necunoaștere sau de pseudocunoaștere a modalității de funcționare
a politicului. Indivizii, neputând să-și explice starea lor de dependență și subordonare de către politic, îl
priveau ca pe o fatalitate ce trebuia acceptată și față de care nu era posibilă împotrivirea. Cei ce înțelegeu
mecanismele vieții politice și descifrau acțiunile tentaculare ale partidului comunist, erau copleșiți de
neputința de a acționa pentru a bara calea acaparării totale a societății de către politic.
Deși ideologia socialistă își propunea uniformizarea oamenilor, recurgând la prototipul „omului nou”,
cultura politică a societății socialiste s-a caracterizat printr-o oarecare diversitate a percepțiilor, credințelor,
aprecierilor, atitudinilor și comportamentelor față de politic, mergând de la acceptarea, uneori, docilă, alteori,
fatalistă, a dogmelor și strategiilor partidului comunist până la anumite grade de distanțare și opoziție în
raport cu sistemul.
Dedublarea individului, această caracteristică a psihucului uman, s-a accentuat și generalizat în
condițiile regimului totalitar socialist. Teama de a nu se afla sub incidența funcției represive a statului îi
determina pe oameni să gândească una și să spună alta, să acționeze contrar propriilor cunoștințe și
convingeri. Ruptura între viața interioară și viața publică producea numeroase drame la nivelul conștiinței de
sine a unor indivizi. Este vorba de acele persoane care sufereau văzând incongruența dintre sistemul social și
trăsăturile naturii umane, care se indignau constatând cinismul și ipocrizia celor ce afirmau, zilnic, că
acționează pentru binele oamenilor. Erau indivizii cărora dedublarea nu le producea niciun fel de problemă,
unicul lucru ce-i preocupa fiind propria carieră.
Propaganda de partid genera unor indivizi disonanța cognitivă care reprezintă o stare de nepotrivire
între două concepții, între un principiu și realitate. Spre exemplu, propaganda afirma că se acționează pentru
binele întregului popor. Ce oferea realitatea? Discrepanțe foarte mari la toate nivelurile între viața liderilor și
viața oamenilor obișnuiți. Cum se puteau împăca, în gândirea omului obișnuit, aceste două situații
contradictorii? Disonanța era resimțită ca fiind penibilă. Unii oameni căutau să depășească acest disconfort
psihic printr-o atitudine fatalistă, alții, prin persiflarea principiilor9.
Dedublarea, debusolarea, disconfortul psihic au creat unor oameni apetența pentru alcool care, în
anumite cazuri, s-a transformat în alcoolism. Consumul băuturilor alcoolice este vechi, datând de când omul
a constatat posibilitatea transformării strugurilor și a altor fructe în astfel de produse. Societatea nu a fost,
niciodată, împotriva consumului moderat de alcool, ea nu a fost de acord cu excesele. Considerând că, prin
consumul de alcool, pot uita, pentru un timp, de realitatea care le producea numeroase insatisfacții, indivizii
au căzut în capcană. Consumul „nevinovat” de la început s-a transformat în obișnuință și, apoi, în boală-
dependența totală de alcool. Unii oameni - valoroși pe plan profesional și social – nu s-au mai putut redresa
niciodată, devenind victime ale alcoolului10.
8
Ibidem, p. 30
9
Radu, R., Psihosociologia schimbării, București, Editura ASE, 2005
10
Ibidem, pp. 121-122, 123
Existau și indivizi pe care nu-i interesau problemele politice, singura lor aspirație fiind concentrată
spre acumularea cât mai multor bunuri materiale. Distingem, în cadrul lor, atât categoria celor slab pregătiți
profesional, care acceptau orice compromis pentru a-și păstra o anumită poziție obținută, cât și categoria
celor bine pregățiți în profesia lor care nu erau frământați de absența libertății politice, de creșterea excesivă
a rolului politicului în societate, de transformarea regimului socialist într-o dictatură personală. Deși
societatea socialistă nu putea oferi abundența produselor socetății de consum, la indivizii preocupați doar de
bunăstarea materială se manifesta, pe lângă procesul alienării politice, și cel al alienării prin obiecte.
Este necesară analiza loialității și duplicității celor patru milioane de membri față de Partidul
Comunist. Clasa politică era fidelă, probabil, în totalitate, doctrinei marxiste și ajustării ei de către N.
Ceaușescu. Nu am folosit termenul „unanimitate”, deoarece și în rândurile sale puteau fi indivizi care vizau
doar ascensiunea în ierarhia politică și avantajele care decurgeau dintr- o carieră politică. Foarte puțini erau
cei care urmăreau, prin activitatea lor, estomparea efectelor aberante ale dispozițiilor conducerii centrale de
partid, ale hotărârilor dictatorului. În afara membrilor clasei politice, erau și alte persoane care credeau în
doctrina marxistă, fiind de acord cu activitatea conducerii superioare a partidului comunist, subordonându-se,
conștient și disciplinat, tuturor hotărârile acesteia.
Cea mai mare parte a indivizilor, care erau membri de partid, au făcut această opțiune din diverse
motive: avantaje profesionale – menținerea în serviciu sau în funcție, avansarea, admiterea la diferite forme
de specializare în țară și în străinătate; avantaje politice – pătrunderea în rândul clasei politice și, de aici,
perspectiva urcării scărilor ierarhiei politice. Erau duplicitari acești oameni? Un răspuns categoric este greu
de dat. Dacă raportăm atitudinea lor la morala comunistă, răspunsul este afirmativ. Dar, dacă admitem că
aceasta era morala unei doctrine și a unui regim politic dăunătoare omului, răspunsul este negativ. Atitudinea
acestor oameni derivă din voința de supraviețuire a poporului român, din posibilitatea lui de a se adapta și de
a suporta vitregiile soartei.
Cultura politică a unei societăți se referă la cunoașterea, afectivitatea și evaluarea manifestate față de
politic. Afecțiunea masei cetățenilor față de sistemul politic, autoritățile politice, deciziile politice era
aproape inexistentă. Evaluarea sistemului politic și a performanțelor sale cunoștea aceeași duplicitate
manifestată la nivelul cunoașterii și sentimentelor. Repetata afirmație a lui N. Ceaușescu, cuprinsă în multe
dintre documentele partidului comunist, referitoare la rămânerea în urmă a conștiinței față de transformările
ce aveau loc în societate, este o dovadă atât a hiatusului dintre cultura și structura politică a socialismului, cât
și a neintegrării poporului român, a neacceptării de către acesta a ideologiei socialiste. Fără a fi suspectată de
o concepție cinică, menționez că o asemenea afirmație poate fi folosită ca argument pentru o reabilitare,
atunci când unii ar încerca să culpabilizeze întregul popor român.
Expresia: „Să ne despărțim de trecut, râzând” ar putea fi corelată cu afirmația: „Să ne despărțim de
trecut, analizându-l”.
Bibliografie:
*Almond, G.; Verba S., The Civic Culture Revisited, Newbury Park London, New
Delhi, Sage Publications, 1989
*Daniel, J., L’adieu au siècle, România literară, 12/1990
*Ghendin, A.M., „Efectul Edip” și problemele metodologice ale prognozei sociale, Voprosî filosofii
5/1970
*Ionescu, G.; de Madariaga, I., Opoziția, București, Editura Humanitas, 1992
*Merton, R.K., Social Theory and Social Structure, Glencoe, The Free Press,
1967 *Radu, R., Cultura politică, București, Editura Tempus, 1994
*Radu, R., Psihosociologia schimbării, București, Editura ASE,
2005 *Toffler, A., Al treilea val, București, Editura politică, 1983
Obiceiul pământului
Badea Constanța
Dreptul consuetudinar sau cutumiar (jus consuetudinale), adică dreptul nescris (obiceiul pământului),
dar consacrat prin uz, datină, reprezintă toate normele de drept nescrise, cu putere de lege, care s-au aplicat
din cele mai îndepărtate timpuri până la apariţia legilor scrise.
Cutuma a fost şi la geto-daci principalul izvor al dreptului, principala formă prin care s-au instituit
norme obligatorii pentru întreaga societate. În timp, obştea gentilică şi cea familială s- au transformat în
obştea sătească, ce presupunea proprietatea comună asupra pământului, apelor, păşunilor, etc. Existau şi
forme ale proprietăţii private asupra cirezilor de vite, a robilor şi chiar asupra unor loturi mai mici de pământ.
Cu timpul, oamenii liberi s-au diferenţiat şi au apărut oamenii bogaţi. Şi după retragerea stăpânirii romane
din Dacia, au existat în obştile săteşti, “oamenii buni şi bătrâni”.
Aceste “obiceiuri juridice” îşi au rădăcinile nu numai la valahii de la nord de Dunăre, ci şi la “cuţo-
vlahii” sau aromânii de la sud de Dunăre.
Strămoşii îndepărtaţi ai valahilor, trăiau după un cod de legi numit “Belagine” sau “Legile frumoase”.
Unii scriitori antici au menţionat că Burebista a elaborat unele legi, mai ales cu caracter religios. Ele
consfinţeau drepturile şi libertăţile dacilor. Strabo spune că Burebista a fost un bun conducător al dacilor prin
“cumpătare şi ascultare de legi”.
Deceneu, urmaşul lui Burebista şi marele preot al lui, a transcris aceste legi, preocupat de cultivarea
supuşilor săi, aşa cum scrie Herodot. Belaginele au devenit legile “obiceiului pământului”, numit în
documentele istorice “Jus Walachiae, voloski zakon, Lex Valachorum sau Jus et Consuetudo, Antiqua
Valachorum”; în Ungaria s-a numit “Lex et Consuetudo Valachorum” .
Obştea era alcătuită din „moşi” (oameni ce descindeau dintr-un „neam”) care stăpâneau pământul în
devălmăşie1).
„Sfatul bătrânilor înţelepţi” conducea obştea, fiind păstrătorul legilor străvechi, transmise din generaţie
în generaţie, numindu-se rânduieli. Cea mai importantă lege este cea care reglementa „neînstrăinarea
pământului unui neam” - instituţie constituită din membrii înrudiţi prin sânge.
Obştea avea deci o instanţă de judecată, alcătuită din „Oameni buni” adică oameni de bună-credinţă,
consideraţi de comunitate, imparţiali şi de o probitate morală incontestabilă, această instituţie asigurând şi
martorii.
Domnitorii şi Boierii recunoşteau această instanţă a bătrânilor, care s -a păstrat şi în Transilvania sub
Imperiul Habsburgic. Membrii Sfatului Bătrânilor nu puteau fi judecaţi decât de Domn.
Moşia nu se putea înstrăina fără încuviinţarea rudelor nici pe timpul stăpânirii Valahiei Mici (Oltenia
de azi) de către austrieci, încuviinţare consemnată expres în documente. Şi acum trebuie să vedem originea
cuvintelor: moştenire, ocină, ohabă. „Moştenire” vine de la cuvântul „moş”- proprietatea este transmisă din
tată-n fiu, din moşi-strămoşi, iar „ocină” de la sl. „očina, din otĭčina - patrimoniŭ, patrie, otĭčinŭ - părintesc,
otĭcĭ, otecĭ, otecŭ - tată, moştenire de la tată, drept de a stăpâni pământul cu aceleaşi drepturi cu care-l
stăpâneau cei de la care-l moşteniseră. Proprietarii de pământuri, ca vecini de moşie în acelaşi hotar sau
hotare apropiate, erau „megiaşi”, şi ca proprietari prin moştenire ai ocinelor lor, se numeau „dedini, moşteni
sau moşneni”. „Ohabă” înseamnă înlăturarea oricăror pretenţii din partea terţilor asupra proprietăţii întărite
de Domn, de regulă, ereditară, inalienabilă şi scutită de impozite şi de prestaţii.
Dacă legile străvechi scrise prevedeau pedepse pentru cei care nu le respectau, din Evul Mediu până în
secolul al XIX-lea se folosea blestemul asupra celor din neam care ar revendica vreodată ceea ce s-a vândut
cu consimţământul rudelor. Practica blestemului asupra urmaşilor care nu vor respecta dorinţele înaintaşilor
este întâlnită şi în actele de proprietate date de Domnitori.
Blestemul ţinea loc de lege scrisă, dar avea mai multă autoritate decât aceasta.
Majoritatea proprietăţilor se dobândeau prin moştenire „le sunt vechi şi drepte ocine, dedine”. Un
exemplu de dobândire a proprietăţii, prin slujbă credincioasă, este hrisovul dat de Vlad Voievod, din 1 aprilie
1492, prin care fraţii Craioveşti obţin drept de proprietate asupra Potelului cu gârla şi Cuşmiţa cu toate
seliştile Jupanului Barbul Ban, Jupanului Pârvul Vornic şi Jupanului Danciul Mare Vornic „pentru că le-a
dobândit jupanul Barbul Ban şi fraţii săi cu bună şi dreptcredincioasă slujbă la domnia mea”3).
Multe din proprietăţi se dobândeau prin defrişarea pădurilor. Exemplificăm cu documentul din 7 aprilie
1518, prin care Domnitorul dăruieşte „slugilor domniei mele jupan Danciul cu fiii săi şi jupan Oprea Spătar cu fiii
săi…şi încă câţi le va da D-zeu şi lui Ivul cu fiii săi, să le fie lor loc din ocina Aninoasa, în toată pădurea
de jos”, urmând stabilirea hotarelor din valea Runcului până în dealurile din împrejurimi, „pentrucă au cerut
dela domnia mea, această ocină, pădurea toată, ca să cureţe acel loc cu foc şi cu securea”4) .
De fiecare dată, Domnii întăreau proprietăţi după legea „bătrână” , apelând la cărţile de judecată ale
predecesorilor lor, majoritatea acestora stipulând sancţiunea blestemului. Deci, un Domnitor îi dădea acte de
proprietate unui nobil (Boier), respectiv unor nobili, pentru una sau mai multe moşii, iar Domnitorul, care-i
urma la domnie, i-o întărea adică i-o confirma sau i-o lua pentru “hiclenie”.
Dreptul acestei etape a fost un drept cutumiar, agrar-funciar, numit “jus valachiae, antica lex, adică
dreptul Valahiei sau legea veche; cnezii, “majore terrae” sau “potentes” şi-au transmis ereditar pământurile,
transmiterea ereditară a pământului premergând eredităţii în funcţiile politice.
Foarte important a fost aşa numitul „drept cnezial al cnejilor5)”, numit şi jus cnezatus sau jus
keneziale, în care mulţi cercetători au inclus şi judecata (judecia, sudstvo), „Judecia” fiind o instituţie a
vechiului drept valah. Din rândul cnejilor s-au ridicat nobiles knezi, de aceea jurământul lor a fost echivalat
în faţa instanţelor cu cel al nobililor. În Valahia, (cnejii) cnezii care judecau au fost ajutaţi de „Sfatul
oamenilor buni şi bătrâni”. Faptul că în documente apar alături termenii „cneaz” şi „jude”, dovedeşte
importanţa atribuţiilor judecătoreşti ale cnezilor (cnejilor).
Din punct de vedere al formei de exprimare şi aplicare, şi dreptul Evului Mediu a fost un drept
cutumiar. Cutuma sau obiceiul juridic (denumit în documentele din Valahia şi Moldova, „pravo”, „zakon” şi
„obiceai”, iar în Transilvania, „ritus”, „lex”, „jus”, „lex olahorum”, a constituit izvorul principal al dreptului
în această perioadă. Chiar şi atunci când au fost elaborate şi aplicate legi scrise, cutuma a avut un rol
dominant, fiind invocată înaintea legii scrise. Tot în Evul Mediu, legea scrisă a fost denumită în Valahia şi
Moldova pravilă, iar în Transilvania „lege”, „constitutio”, „decret”, „statut”, etc. Pravilele nu au detronat însă
obiceiurile juridice de pe primul loc. Este necesar să amintim câteva obiceiuri juridice care s-au aplicat
înaintea legislaţiei scrise pe care le găsim în hrisoavele domneşti.
Aşa cum am arătat mai sus, şi în Evul Mediu, Domnul şi dregătorii recunoşteau „ Sfatul oamenilor
buni” sau „Sfatul de bătrâni”, ori „ Sfatul oamenilor buni şi bătrâni”. Aceştia îi ajutau pe trimişii Domnului
în cercetările pentru care primiseră răvaşe domneşti. Tot ei judecau pricini simple, cu caracter local, privind
administrarea moşiilor, mici furtişaguri, certuri etc.
“Obiceiurile juridice”, “obiceiul pământului”, “le droit coutumier” din Valahia, sunt întâlnite în
hrisoavele pe care le cercetăm.
Acest “obicei al pământului” cuprindea reguli sau principii juridice ce se treceau în hrisoave domneşti sau
boiereşti, prin care se consemnau anumite dispoziţii de drept civil sau penal, ca de exemplu: dreptul de
revendicare al imobilelor rurale de la străini de către descendenţii vânzătorului, dacă dovedeau că nu s-a adresat
mai întâi lor să le cumpere; împroprietărirea ostaşilor în urma războaielor victorioase; înfrăţirea, adică doi
proprietari “ se prindeau fraţi” şi se moşteneau, dacă nu aveau copii; dreptul de proprietate asupra moşiei de
baştină la formarea numelui sau a poreclei de familie începând cu secolul al XVII-lea; dreptul de moştenire egal
între bărbaţi şi femei; dreptul de a testa în favoarea străinilor, când nu aveai copii; dreptul de zălogire; dreptul de a
răscumpăra pedeapsa cu bani; dreptul de iertare în materie penală; jurătorii; talionul; „prădalnica să nu fie”, adică
„să nu se ia de Domnie”, etc. Toate documentele din secolele XI-XV arată că exercitarea dreptului de proprietate
se manifesta prin stăpânirea în comun a satelor şi ocinelor în devălmăşie, iar în secolul al XV-lea, aceşti stăpâni
devălmaşi purtau numele de megieşi, adică vecini de hotar. Ei erau chemaţi să delimiteze părţile celui care urma
să iasă din devălmăşie, la cumpărarea unei părţi de moşie (a unei părţi din stăpânirea comună) şi tot ei erau
chemaţi ca jurători în caz de litigiu sau ca martori pentru a întări o înţelegere.
Astfel, prin documentul nr. 258 din 30 decembrie 1640, Matei Basarab întăreşte lui Danciul Logofătul
din Pârăiani, satele Mileştii de Sus şi Mileştii de Jos, judeţul Dolj, văzând şi ţinând cont şi de cărţile vechi ale
lui Petru Voievod din 1566 şi Mihnea II Turcitul Voievod, fiul lui Alexandru Voievod cel Bătrân 6) .
O foarte interesantă procedură de judecată, asemănătoare cu o instanţă de recurs ca mod de judecată,
însă având în fapt în fiecare speţă rolul unei instanţe de fond, erau judecăţile în care reclamanţii veneau
înaintea Domnitorului şi “pârau” sau aduceau la cunoştinţa acestuia un fapt deja petrecut şi judecat de
predecesorii Domnului, în speranţa că de data aceasta vor avea câştig de cauză. Din aceste tipuri de procese
observăm cum instanţa domnească primea reclamaţia "... iar întru aceasta domnia mea am cercetat şi am
judecat după dreptate şi după lege, cu toţi cinstiţii dregătorii domniei mele ..." şi făcea cercetări cu privire la
faptul reclamat. În condiţiile în care hotărârea anterioară era corectă, domnia o recunoştea şi o întărea, în
unele cazuri chiar prin carte de blestem. Dacă se dovedea că hotărârea anterioară se bazase pe acte furate,
false, distruse sau pe cercetări injuste ale jurătorilor, atunci se dădea altă soluţie 7).
Soţia aducea zestrea într-o familie. La căsătorie se încheia un fel de contract matrimonial în care erau
cuprinse toate situaţiile materiale ale viitoarei perechi. Fiicele se înzestrau cu moşii, obiecte de podoabă, de
îmbrăcăminte, de amenajare a locuinţei, ţigani, etc8). Existau situaţii când o moşie sau o parte din aceasta se
vindea rudelor pentru a se înzestra fata, altfel moşia nu se împărţea.
În cazul decesului prematur al tatălui, fiii se ocupau de zestrea surorilor lor. În cazul decesului soţului
înaintea soţiei şi în lipsa copiilor, în Valahia exista obiceiul ca averea să se întoarcă la familia sau la rudele
lui. Şi în cazul decesului prematur al soţiei, în situaţia când cei doi nu aveau copii, soţul supravieţuitor
împreună cu familia lui trebuia să plătescă zestrea fostei soţii, zestre ce se stabilea şi se consemna în
contractul dinaintea încheierii căsătoriei.
Când jupâniţele rămâneau văduve, reprezentau familia în faţa autorităţilor. Şi fiii şi fiicele aveau drept
de moştenire.
Femeile, la fel ca bărbaţii, aveau dreptul de a testa, adică dreptul de a lăsa prin testament sau diată
averea rudelor sau locaşelor de cult. Un document convingător în acest sens este diata jupâniţei Marga din 30
august 1587 9), fiica lui Matei, şi a jupâniţei sale, Stanca, nepoata Margăi celei bătrâne, fiica lui Craiovescul
Pârvul, Mare Ban al Craiovei. Aceasta lasă prin testament Mânăstirii Glavacioc jumătate din satele Drencea,
Caracalul, Comoştenii şi ţiganii, jumătate din Comoşteni şi jumătate din ţigani mamei ei, jupâniţa Stanca, cu
condiţia, ca după moartea acesteia, aceste proprietăţi să rămână tot Mânăstirii Glavacioc. Mai lasă surorii
sale, jupâniţa Caplea, trei sălaşe de ţigani, „iubitului ei bărbat”, Ivan Postelnicul, doi ţigani şi verişoarei ei,
jupâniţa Rada, o familie de ţigani. Acest testament are şi o clauză, adică, în situaţia în care sora ei din Ţara
Turcească va reveni în Valahia, aceasta să procedeze în felul următor :” satele, ţiganii şi toate celelalte bunuri
să le împartă frăţeşte şi pentru jumătatea ei să hotărască după bunul plac, iar partea testatoarei să rămână
sfintei Mânăstiri Glavaciocul”. În încheiere sunt trecuţi martorii, printre ei fiind şi Hamza Banul din
Dobroieşti, sat în fostul judeţ Romanaţi.
Lucrarea lui Neagoe Basarab „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”, numită de B.
P. Hasdeu „falnic monument de literatură, politică, filozofie si elocvenţă”, este un manual de educaţie morală
şi politică şi în acelaşi timp un testament pentru urmaşi, cuprinzând sfaturi, norme de conduită şi poveţe ale
Domnitorului Neagoe Basarab pentru fiul său şi urmaşii acestuia la tronul Valahiei.
Cele mai importante capitole sunt acelea care tratează modul în care Domnul trebuie să-i cinstească pe
Marii Boieri sau să-i pedepsească în anumite cazuri, principiile de alegere a dregătorilor şi îndepărtarea lor
din funcţii, regulile de comportare la masă, problemele soliilor şi ale războaielor, dar şi maniera în care
Domnul trebuie să-i judece pe supuşii săi.
Cartea scoate în evidenţă o întreagă tehnică a stăpânirii de sine şi avertismente faţă de comportamente
ce ar pune în primejdie prestigiul Domnului şi puterea sa.
In ceea ce priveşte metodele de ocârmuire, Voievodul pledează împotriva hotărârilor luate după bunul
plac al Domnului şi a uciderilor fără judecată ori a judecăţilor superficiale, concepând guvernarea după legi,
care să aibă ca scop îndreptarea oamenilor şi nu după acelea care să arate cum să fie supuşi aceştia.
Sfaturile lui Neagoe Basarab dovedesc o îndelungată experienţă a vieţii, conturând norme de conduită
pentru Domnitorul situat în fruntea ierarhiei politice a vremii.
Înţeleptul Domn îl sfătuieşte aşa pe urmaşul său la tron :”Iar domnul care va judeca pe dreptu, acela-i
domn adevărat şi unsul lui Dumnezeu….iar domnul care nu va judeca pre dreptate şi pe legea lui Dumnezeu,
acela nu iaste domn…şi unsul lui Dumnezeu…şi pentru făţărnicia lui nici faţa lui Dumnezeu nu o va
vedea…drept aceea şi tu, fătul meu, şi dumneavoastră fraţilor, cu ce dreptate veţi judeca săracii într-această
lume, cu aceea vor fi judecate şi faptele voastre la împărăţia cerească. Când veţi şedea să judecaţi în Divan,
să şază lângă voi tot oameni buni şi aleşi. Şi să fie şi Boieri mai tineri lângă voi, ca să ia toţi învăţătură
bună”. Acest citat, pe lângă valoarea artistică de sensibilizare a sufletelor urmaşilor lui la tron, îi îndeamnă pe
viitorii conducători cum să-şi aleagă în Sfatul Domnesc oameni care să judece cu dreptate, pentru că altfel
vor fi pedepsiţi de divinitate. De asemenea, să fie înconjuraţi de oameni nobili, cinstiţi, atât vârstnici cât şi
tineri, pentru ca aceştia din urmă „să înveţe” trăsăturile morale ale unui dregător din cea mai fragedă vârstă.
Dimitrie Cantemir în lucrarea sa „Descriptio Moldaviae”, precizează că în Sfatul Domnesc, judecăţile
aveau la bază „ jus non scriptum”, adică legea nescrisă şi „ jus scriptum”, adică legea scrisă.
Litigiile judecate de Domn împreună cu Sfatul Domnesc, erau definitive. Voievodul, ca şi Împăratul
bizantin, era unicul legiuitor, recunoscut ca reprezentant al voinţei lui Dumnezeu pe pământ. El îmbina
autoritatea sacră, dobândită prin „ungerea ca Domn”, cu cea rezultată din jurământul de credinţă dat în faţa
Marilor Boieri ai ţării. Domitorul avea dreptul să judece în ultimă instanţă, orice pricină, să o întărească prin
blestem, să pronunţe pedepse şi să- i certe pe cei vinovaţi, având competenţă generală atât teritorială cât şi
materială. Hotărârea domnească era definitivă, irevocabilă şi executorie, asupra căreia nu exista nicio cale de
atac.
Pentru a soluţiona pricinile şi a lua decizii, Voievodul se consulta cu Sfatul Domnesc, care din a doua
jumătate a secolului al XVII-lea, s-a numit şi Divan.
Sfatul Domnesc nu era o instanţă de judecată, însă membrii acestuia, fiind Marii Boieri ai ţării, îl ajutau pe
Domn în cercetarea faptelor, în vederea stabilirii adevărului şi a judecăţii corecte, iar în cărţile şi hrisoavele
domneşti apăreau în calitate de martori, întărind semnătura Domnului. Aici, putem să dăm exemplu hrisovul din
20 ianuarie 1640, prin care Matei Basarab Voievod întăreşte Mânăstirii din Crasna, judeţul Gorj, partea lui Hamza
cel Bătrân. Martorii din Divan, Teodosie, Mare Ban al Craiovei, Hrizea, Mare Vornic, Miho, Mare Logofăt,
Radul, Mare Vistier, Radul, Mare Spătar, Dragomir, Mare Clucer, Socol, Mare Sfetnic, Radul, Mare Comis,
Vucina, Mare Paharnic şi Constantin, Mare Postelnic nu au putere decizională. Domnitorul avea o putere absolută,
de origine divină, împricinaţii trebuind să-şi arate respectul faţă de judecătorul suprem. Chiar şi Marii Boieri, dacă
erau împricinaţi, trebuiau să apară în faţa Domnitorului, arătând respectul cuvenit judecăţii şi judecătorului.
Dimitrie Cantemir scrie că judecata era aşa de înfricoşătoare şi lipsită de părtinire încât „însuşi Marele Logofăt
dacă ar fi pârât şi de un ţăran, îndată ce aude că se face chemarea numelui, trebuie să se scoale de la locul său şi
până ce procesul a fost dezbătut, să stee la stânga ţăranului”.
Al doilea organ de judecată a fost constituit din dregători: cei a căror funcţie a determinat şi o
asemenea activitate, ca de exemplu Marele Vornic ori Marele Logofăt, şi cei care au primit de la Domn
dreptul de a judeca. Cu timpul, dregătorii au primit de la Domni tot mai multe atribuţii judecătoreşti, iar
Reforma lui Mavrocordat a ierarhizat mai bine şi mai precis atribuţiile judecătoreşti.
Au mai avut drept de judecată şi boierii asupra ţăranilor aserviţi, obştea prin reprezentanţii ei asupra
ţăranilor liberi, iar primarii şi pârgarii în oraşe şi starostele în cadrul breslei.
Studiind cu atenţie documentele, ne dăm seama că litigiul se numea „pricină”, „gâlceavă”, reclamantul
se numea „pârâş” (el pâra, adică reclama), „jăluitor”, iar „pârâtul” era cel învinuit. Părţile aflate în proces,
erau obligate să se prezinte în persoană, iar mai târziu, prin reprezentanţi legali (Vătafi, Ispravnici).
Plângerea adresată Domnitorului se numea „pâră sau jalbă”. Domnul asculta sau citea plângerea şi fixa un
termen de judecată. Pentru amânarea termenului, Domnul „dădea carte de volnicie”, iar pentru împricinatul
care nu se prezenta la proces, Domnul dădea cartea unui Armaş pentru a-l executa silit, urmând să plătească
cheltuielile, numite „treapăd”. În administrarea probelor se recurgea la mărturisire, adică la recunoaşterea de
către cel învinuit a afirmaţiilor făcute de jălbar, iar în lipsa acesteia se recurgea la jurământ, adică
reponsabilitatea penală în faţa lui Dumnezeu. De multe ori, în faţa dregătorilor, jurămintele se desfăşurau în
biserică cu mâna pe Evanghelie, simbolizând sancţiunea divinităţii în viaţa de dincolo sau cu lumânări
aprinse şi, apoi, stinse repede în apă cu blestemul “aşa să li se stingă neamul dacă nu vor arăta adevărul”. Alt
mijloc de probă era stabilirea rudelor apropiate ca martori principali. Se mergea pe considerentul că aceştia
susţineau fapte pe care le cunoşteau foarte bine. În afară de rude care prestau jurământ de credulitate sau de
moralitate, megieşii depuneau jurământ de veritate ori de adevăr, ca vecini. Când nu se puteau face probe cu
martori, se recurgea la jurători. Instituţia jurătorilor era instituţia juridică, derivată din obşte, în care 6, 12, 24
sau 48 de oameni erau aleşi sau numiţi de Domn, adică luaţi pe răvaşe domneşti. De regulă, numărul lor era
stabilit prin lege, în funcţie de gravitatea faptelor, cercetau litigiul civil sau penal şi expuneau hotărârea lor,
depunând jurământ. În caz că Domnul nu era de acord cu hotărârea luată, trimitea alţi jurători, de obicei un
număr dublu. Documentele arată că jurătorii trebuiau să fie “oameni buni”, adică oameni cu experienţă,
cinstiţi, drepţi, de bună-credinţă, alcătuind un juriu de onoare. Jurătorii nu erau instanţa de judecată, ci erau
numai parte în proces, jurând şi susţinând ceea ce a declarat partea reclamată.
Jurământul era impus de Domn, fiind luat în Sfatul Domnesc sau Divan în faţa mai multor Boieri sau
megieşi şi întărit, apoi, prin blestem. Au fost şi cazuri când în proces s- au adus mărturii mincinoase, faţă de
care Domnul a luat măsurile de rigoare. Celui care pierdea procesul i se spunea „ a rămas de lege şi de
judecată”. Jurământul Boierilor jurători, desemnaţi prin răvaşe domneşti, era valabil numai dacă era întărit de
Domn. Dacă partea nemulţumită afirma că jurământul a fost strâmb, atunci Domnul numea tot prin răvaşe
domneşti, un număr dublu de Boieri, de regulă douăzeci şi patru, iar, în cazuri speciale, patruzeci şi opt. Cei
ce nu respectau hotărârea definitivă dată de Domn, plăteau amendă numită ”gloabă”, în numerar sau în
natură: boi, cai, ovine.
Înainte de secolul al XVII-lea, dreptul de protimis sau drept real de preferinţă aparţinea rudelor, până
la gradul III-IV, şi vecinilor unui vânzător de imobile. În documentele cele mai vechi, se spune că vânzarea
“s -a făcut cu ştirea rudeniilor şi megieşilor din sus şi din jos”. Această instituţie a apărut ca o atenuare a
inalienabilităţii imobilelor din vremuri mai vechi care trebuia să dispară odată cu dezvoltarea comerţului şi
însemna dreptul de revendicare a imobilelor rurale de la străini, dacă descendenţii vânzătorului dovedeau că
nu li s-a adresat lor mai întâi să le cumpere. Chiar dacă aveau consimţământul rudelor, până la un an, una din
rude putea înapoia banii cumpărătorului străin de familia respectivă în schimbul imobilului vândut acestuia.
Atunci când familia bazată pe rudenie lipsea, se constituia artificial o familie prin adopţii şi înfrăţiri pe
moşii. Exemplificăm prin documentul dat de Voievodul Radul cel Mare, “ dă domnia mea....slugilor mele, lui
Toma şi lui Mihail, şi lui Stan, şi lui Cârstiian, şi verilor lor, lui Roman, şi lui Dan, şi lui Radul, şi lui Micul, şi
lui Muşat, ca să le fie în Miceşti (Mirceşti, judeţul Argeş), pentru că a venit mătuşa acelor oameni şi fiul
mătuşei, Toma, înaintea domniei mele şi s-au unit cu Mihail şi cu Stan, şi cu Cârstiian, şi cu Roman, şi cu
Dan, şi cu Radul, şi cu Micul, şi cu Muşat peste Miceşti, ca să fie fraţi nedespărţiţi în veci.
Şi Roman să ţină pe Neag, cumnatul mătuşei şi pe fiul ei, Toma, şi să-i cinstească.. şi să-i…hrănească,
cât vor trăi..” 10). Existau şi înfrăţiri mai solemne “pe cruce”. Au existat şi situaţii când părinţii „ au înfrăţit,
pe moşie, fetele cu fraţii lor”.
Hrisoavele ne mai arată că Domnul sau Banul Craiovei trasa mai multor persoane misiunea de a hotărî într-
o contestaţie sau într- un proces. Acest juriu era o adevărată instanţă ca „judices recuperatores”. Mai existau şi alte
obiceiuri: martori cu traiste de pământ, pământ în spate sau brazdă pe cap în timp ce se mergea pe semnele sau
hotarele cele adevărate ale moşiilor, responsabilitatea rudelor pentru faptele membrilor familiei.
Duşegubina - răscumpărarea în bani sau vite pentru comiterea unui omor, a unui adulter, pentru răpirea
unei fete- era plătită de toţi membrii obştei, mai ales când avea loc o crimă.
Uneori, Domnitorul emitea acte de proprietate privind moşii sau ţigani, pentru merite sau servicii
deosebite aduse Domniei, proprietăţile nefiind prădalnice.
Prin hrisovul din 27 februarie 1487, Vlad Vodă confirmă lui Ştefan cu fiii lui şi lui Ion cu fratele său
Neagul şi cu fiii lor, stăpânire peste 1/7 din Leleşti şi din muntele Coarnele, jumătate să fie stăpânite de
Ştefan şi jumătate de Ion cu frate-său, şi „prădalnica să nu fie până ce se va găsi la vreunul din ei fată”, adică
dacă vor avea băieţi moştenitori, moşia revenea acestora, iar dacă unul dintre ei ar avea moştenitor o fată,
partea aceluia va fi luată de Domnie. Să luăm alte exemple pentru a înţelege mai bine cele afirmate anterior.
Prin documentul din 5 aprilie 1485, Domnitorul Vlad Călugărul confirmă lui Danciul cu fiii şi lui Laţco cu
fiii, o moşie. „pentru aceasta le-am dat şi Domnia mea ca să le fie moşie şi ohabă şi oricărui s-ar întâmpla
mainainte moarte, moşia să fie celor rămaşi, şi prădalnica să nu fie şi de către nimeni nezăticnită (oprită,
împiedicată), după cuvântul Domniei mele”. Prin actul din 9 martie 1502, fraţilor Vlastelinului, Ticuci,
Radul şi Petru, li se întăresc mai multe moşii. Dintre acestea, ½ din Bârseşti şi ½ din Băbeni se vor stăpâni
de nepoţii lui Radul şi Petru, anume Danciul şi Radul, cât vor trăi, iar dacă aceştia nu vor avea fii, moşiile să
nu fie „prădalnice”, dar să fie ale unchilor lor, Radul şi Petru. Deci, Domnul îngăduie ca, dacă Danciul şi
Radul ar muri fără moştenitori, în lipsa descendenţilor direcţi ai acestora, moştenirea să treacă la unchii lor.
Din cele trei acte domneşti rezultă că, în cazul în care unul dintre părtaşi ar muri fără moştenitori
direcţi, partea lui nu se va lua de Domnie, ci va rămâne celorlalţi coproprietari. Intervenţia Domnului ar fi
posibilă numai în cazul abaterii de la „obiceiul pământului” adică respectarea dreptului de a vinde, fără
încălcarea dreptului de preemţiune al rudelor şi de la ieşirea din indiviziune.
În 1586, în timpul unui proces între urmaşii Craioveştilor, Neagoe Basarab, Pârvul Banul şi Radul
Postelnic, moşiile lui Pârvul Banul au rămas Margăi, ale lui Radul Postelnic lui Nica Armaşul, iar satele
moştenite de Neagoe Vodă au devenit proprietate domnească, pentru că nu a avut moştenitori direcţi, deşi a
avut rude colaterale. Moşiile Elenei Năsturel, soţia Domnitorului Matei Basarab au rămas, după moartea
acesteia, în proprietate domnească, deşi fuseseră cumpărate şi avea nepoţi de frate. Ulterior, Domnitorul
Grigore Ghica i-a retrocedat moşiile lui Radul Năsturel.
Domnul îi putea pedepsi pe supuşii săi şi pentru „hiclenie”. Cuvântul „hiclean” adică „viclean” în
forma actuală, este de origine maghiară. Hitlen = necredincios, a avut şi înţelesul de „infidel”, „trădător”.
Faţă de asemenea vinovăţie, Domnitorul aplica pedepse aspre: aplicarea de amenzi, confiscarea moşiilor,
terorizarea, condamnarea la moarte. Măsurile nu se refereau numai la pierderea moşiilor de către cei
vinovaţi, ci atingeau şi alte venituri ale vinovatului şi chiar securitatea persoanei sale. Trebuie precizat că
moşiile aduse zestre de soţiile celor acuzaţi de „hiclenie” nu puteau fi confiscate.
Toate legile importate din Occident ca, de exemplu, Codul Napoleon, introdus de Cuza-Vodă, nu au
fost adaptate la vechiul nostru “obicei al pământului”, ci aplicate literalmente.
1)
Paul Stahl, Satele devălmaşe româneşti şi europene. Studii introductive, Ed. Cartea Românească, 1998.
2)
Ocină-moşie moştenită de la părinţi, dedină-moşie moştenită din moşi-strămoşi, prin împărţire, schimb,
donaţie, cumpărare şi „dreaptă slujbă faţă de domnie”.
3)
DRH, I, B, pag. 142.
4)
Ibidem, pag. 134.
5)
Eminescu aprecia documentele publicate de istoricul Nicolae Densuşianu în revista lui B.P. Haşdeu, „Columna lui
Traian”: „ Mai mult decât interesant este studiul domnului Nicolae Densuşianu…care citează un vraf de izvoare,
dovedind că deja sec. al XIV-lea al lui Mircea cel Bătrân e plin dincolo de munţi de Cnezii et Seniores Olachales, de
districte române, de verii nobiles, adevăraţi nobili, între care întâlnim chiar Basarabi, de posseniones valachales,
având veche şi aprobată lege proprie şi autorităţi elective din oameni oneşti şi nobili. Ba chiar a înnobila se chema
boeronisare, a boeri. Din acest studiu se vede mai mult: identitatea instituţiilor române de
pretutindeni, o unitate a poporului românesc, preexistentă formaţiunii statelor dunărene ce cuprinde în

unele priviri şi pe românii de peste Dunăre”.
6)
Arh. Nat. St., Catalogul documentelor Ţării Româneşti, vol. V, p. 122-123.
7)
În 9 octombrie 1609, Radu Vodă Şerban îi dă poruncă „lui Bălan de la Pârăiani” să-şi ia cărţile de moşie de moştenire de
la locuitorii Prodea şi Calea din Zătreni, comună vecină la nord cu satul Pârâieni; cărţile îi fuseseră furate (Arhivele
Olteniei, nr. 86-88, p. 400). Prin actul din 7 februarie 1721, administraţia austriacă a Olteniei confirmă mănăstirii
Polovragi, în urma cercetărilor făcute de Dositei monah Brăiloiul, Staicul Bengescul, Gr. Băleanul biv
Vel Logofăt, Constantin Strâmbeanul, stăpânire peste moşia Polovragi, deoarece oamenii cu care se
judeca mânăstirea falsificaseră iscăliturile şi peceţile lui Danciul Pârăianul şi ale Boierilor din Câineşti
(Boierii Pârâieni), în actele de răscumpărare de rumânie, dar fără moşie.
8)
Vom da exemplu o foaie de zestre a Mariei Logofetesa Lăcusteanaca, din familia Zătrenilor, dată fiicei sale Bălaşa (Arh.
Olteniei, sept-oct., 1928, pag. 295): « Fă doamne mila ta spre noi, precum am nădăjduit spre tine. Făcutu-s-au această foaie de
zestre ce s-au dat ficei mele Bălaşi precum scrie în jos, anume să fie întru cea mai de pre urmă însciiţare şi încredinţare la cei ce s-
ar cuveni, întărim cu iscălitura mea şi cu a mărturiilor ce s-au întâmplt la această tocmeală.
-Un rând de haine de atlas cu flori de fir, cu blana de sangeap (sângeap=blană de jder sau de veveriţă
siberiană). -Un rând de haine de atlas cu flori de fir, îmblănit cu cacom. (cacom=blană de hermină).
-O giubea ghermesut (ţesătură fină de mătase, voal) cu flori de fir cu blana de cacom.
-O rochie de tulpan (ţesătură fină, transparentă; muselină), cu antereu ei (haină scurtă, ţesută din fire de lână
subţire, ornată cu şnururi împletite tot din fire de lână ).
-Un rând de haine de şaliu (stofă de lână vărgată, produsă în Angora), îmblănit cu
sângeap. -O pereche de cercei de aur cu zamfir (safir).
-Un inel de aur cu zamfir.
-200 talere (monedă de argint austriacă), adecă două-sute pentru
mărgăritari. -600 talere, adecă şease-sute bani gata.
-3 suflete ţigani.
-8 boi de jug. -8
vaci cu lapte.
-15 eape (iepe) fătătoare.
-20 oi cu miei.
-Partea mea de moşie din Locusteni.
-Partea mea de moşie din Predeşti. -
Partea mea de moşie din Urecheşti. -
Moara jumătate din Predeşti.
-6 zile de moară din Greaca.
-5 zile din moara Popei.
-1 (loc rupt în original)… lanu lor de sârmă.
-O malotea (haină lungă, căptuşită cu blană scumpă, cu guler şi manşete de blană) cu crasac (casac=haină
bărbătească). -Casele din Craiova jumătate.
-Viea de la Locusteni (Lăcusteni, judeţul Vâlcea)
jumătate. -12 tipsii de cositor.
-12 taiere de cositor.
-12 perechi de cuţite, cu lingurile
lor. -Un lighean cu ibricul lui.
-Un covor de Ţarigrad.
-Un bocealâc de nun. (boccealâc=pachet cu haine şi rufe pe care mireasa le dăruia mirelui, nunei şi
soacrei). -2 mese mari.
-22 şervete.
-2 mărămi de obraz (maramă=şal din ţesătură fină de
borangic). -2 mărămi de mâini.
-2 scoarţe de pat.
-5 cămăşi borangic
femeieşti. -2 ii cu fir.
-2 cu mătase.
-2 cămăşi cu margine voiniceşti.
-O cămaşă cusută voinicească. -
Un cearşaf de borangic. -
Aşternutu dupe obicei.
-Şi a treilea parte ce i se cuvine de la răposatu ginere meu Nicolae Mărgăritescu, dupe cum se cuprinde în comisionul
ce este făcut de d-lui Cluceru Băbeanu (loc rupt) Logofetu Constantin Târnăveanu ce sunt primiţi i erocriţi.
Maria Locusteanca Logofeteasa.
D. Viişoreanu, Armaşu, martor.”.
9)
Arhivele Olteniei din 1936, iulie/dec., pag. 406 .
10)
DRH, I, B, pag. 422.
Principii de conviețuire a tuturor semenilor pe

Planeta PĂCII, în care Omenia și Bunul Simț
devin LEGI
Adrian Pop
ÎN PRINCIPIU pentru a fi alături de noi trebuie să îndepliniţi următoarele criterii:

- Dragoste pentru toti semenii
- Loialitate
- Onorabilitate
- Disponibilitate
- Credibilitate
- Determinare
- Modestie
- Altruism
- Empatie
- Reputatie buna
- Claritate în gândire şi în comunicare
ÎN PARTICULAR cei care formează un "PUNCT DE SPRIJIN" adunând continuu Energie a

SUFLETULUI Uman și caută continuu Principiile de conviețuire a tuturor semenilor pe Planeta PĂCII, sunt :
1. Oameni cu credinţă în Dumnezeu şi înalte convingeri spirituale, capabili să înţeleagă darul chipului
şi asemănării, darul liberului arbitru ca premisă a participării conştiente la împlinirea destinului individual şi
colectiv al fiinţei umane.
2. Oameni de SEMENI iubitori, purtători ai respectului faţă de valorile tradiţionale – materiale şi

spirituale ale TUTUROR POPOARELOR de la originile lor şi până în prezent – faţă de toţi semenii care au
contribuit la propăşirea şi continuitea lor istorică.
3. Oameni care înțeleg importanța obținerii într-un mod perfect Legal a banilor și a părții materiale.
4. Oameni capabili să slujească tuturor semenilor de pe Terra cu puterea gândului şi a cuvântului

expus public, prin toate mijloacele creative de exprimare şi toate canalele moderne de comunicare.
5. Oameni devotaţi fiinţei umane, învățători care se înnobilează prin voința de a dărui cu altruism
semenilor ştiinţa şi experienţa propriei lor vieţi.
6. Oameni de caracter, care îşi respectă întotdeauna cuvântul dat, rămânând loiali semenilor şi
principiilor care i-au consacrat.
7. Oameni care nu renunţă niciodată să caute drumul optim pentru atingerea ţelurilor nobile propuse,
pentru care nu contează cât au realizat, ci piedicile depăşite şi transformate în principii de înţelegere corectă
şi acţiune eficientă.
8. Oameni cu accentuat spirit de echipă şi simţ al responsabilităţii, dispuşi oricând să contribuie la

rezolvarea în comuniune a problemelor care vizează devenirea intregii colectivităţi umane.
9. Oameni modeşti, perseverenţi şi conștiincioși în serviciile aduse, urmărind creșterea calității

acestora și nu câștiguri sau avantaje personale.
10. Oameni care ştiu să abordeze problemele fără înverşunare, fără ură și părtinire, cu faţa luminată de
un zâmbet sincer, oglindă a unui suflet deschis şi prietenos.
11. Oameni cu „cazier moral” curat şi cu conştiinţa împăcată, neimplicaţi în grupări şi interese
ideologice partinice, invulnerabili la presiuni şi atacuri publice.
12. Oameni pentru care „imposibil” nu există, capabili de a găsi mereu soluţii particulare novatoare şi
strategii generale de rezolvare creativă a problemelor.
13. Oameni capabili să înţeleagă că aparţin unei comunităţi care depăşeşte graniţele propriei Patrii şi că
numai prin inălţarea unui CURCUBEU al spiritului planetar, guvernat de necondiţionată iubire şi armonică
înţelepciune vor contribui la continuitatea vieţii pe Pământul-Mamă, în relaţie cu valorile “semenilor întru raţiune”
şi cu conservarea nealterată a creaţiei cosmice, prin cunoaşterea Legilor primordiale, cele Zalmoxiene.
Cei care doresc sa vina alaturi de noi pentru a consolida acest "PUNCT DE SPRIJIN" atât de necesar
privind viitorul Terrei, să intre în conferințele noastre whatsapp și skype "smerenie 1,2...n" pentru a putea
comunica eficient, public, continuu și responsabil pentru a gasi soluții viabile, usor de pus în practică zilnic,
să multiplice sistemul pe facebook în speranța că și alte persoane de pe toate continentele ni se vor alătura, să
se înscrie pe forumul www.sfatulbatranilor.ro pentru a aduna punctiform Energie benefică, unde să-și
posteze CV-ul ca să știm cu cine discutam și astfel ne vom crea șansa clară pentru a avea cu toții un trai
decent, Fericit și Sănătos.
Ar fi bine (dar nu și obligatoriu) ca în prealabil (înainte de a efectua cererea printr-un mesaj scris
adresat echipei Sfatului Bătrânilor din România) să aveţi un număr de subiecte/mesaje postate (studii,
analize, cercetări, opinii, comentarii), reflectând punctul de vedere, opiniile, concluziile personale, etc.
http://www.sfatulbatranilor.ro/threads/26476-Suntem-mesagerii-Omeniei-Bunului-Simt-si-ai-Pacii-
la-nivel-Mondial-!
http://www.sfatulbatranilor.ro/threads/26683-%E2%80%9C-PUNCT-DE-SPRIJIN-
%E2%80%9C-Energia-SUFLETULUI-Uman?highlight=punct+sprijin
http://www.sfatulbatranilor.ro/threads/26716-Principii-de-convietuire-a-tuturor-semenilor-pe-Planeta-
PACII
http://www.sfatulbatranilor.ro/threads/26701-Proiect-privind-Viitorul-Copiilor-si-Nepotilor-Terrei
Primii pasi pe care o să-i facem împreună sunt în a educa corect copiii de gradiniță și de clase primare.
DOAMNE AJUTĂ!

Obarșia Neamului Nostru-Ed.3 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Obarșia Neamului Nostru-Ed.3 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Obârșia Neamului nostru  martie 2020  1

Scrierea cu noduri quipu a fost descifrată _____________________________________________ 214

Doar asta facem....

Cuza Vodă, domn din țară, De vecini și nepoftiți,

Alexandru Ioan Cuza, Domnul Unirii, făuritor

Motto: Alexandru Ioan Cuza,

Cuza Vodă, “unul dintre

“Alegându-te pe tine Domn...

1. Lucia Borş, Doamna Elena Cuza, ed. Belendava, Craiova 1992

Destui sunt conducătorii care au trecut ca o

-4 -fălci-pentru mijlocași(cu doi boi)

Genealogia lui Alexandru Ioan Cuza

1.Predescu Lucian,ENCICLOPEDIA ROMÂNIEI,BUCUREȘTI, 1999,

Brașovul alături de „Mica Unire“

Alexandru Ioan Cuza - Principe și Domn al

De la început, Franța, Rusia și Sardinia au fost în favoarea unirii.

Personalitatea lui A.I.Cuza

Detronarea lui Cuza Vodă

1. Pregătirea politico-militară a detronării lui Cuza Vodă

2. Pregătirea complotiștilor pentru capturarea lui Cuza Vodă

4. Umilirea lui Cuza Vodă de către militari complotiști

5. Izgonirea lui Cuza Vodă din țară

Cum a fost întronat și detronat Cuza-Vodă

Destine de participanți și martori

1. Destine exaltate, destine frânte și destine întinate

2. Destine de autori, victime și martori ai loviturii de stat

2.1. Ce s-a întâmplat cu Cuza Vodă și cu familia sa?

- Cuza: Pentru ce?

Cuza Vodă, 1859, 1866, 1873, București, 1898, p.123-124.

3. Destinul complotiștilor: oameni politici și militari

La 14 ani de la producerea evenimentului, gazetarul Mihai Eminescu avea să scrie că respectiva

Alexandru Ioan Cuza va rămâne veşnic în

Discursul lui Kogălniceanu

...Era vremea de mult, pentru versul hesiodic:

“La început de începuturi fu Chaosul, iar după-aceea /

11. – (4) TIGRUL ROBESPIERE

APA VIE (VISARE POETICĂ)

Toate grupele de Spirite, de până acum (ale ÎNŢELEPCIUNII, VOINŢEI, MIŞCĂRII,

Orizontala Călugăr Lucifer-Ea: tranzit pe deasupra Crucii – Figura 4

5. SPRE ŞI ÎN BURICUL PĂMÂNTULUI (MUNTELE SOLARO-

B. INTERPRETĂRI ALE LIMBAJULUI ŞI SPIRITULUI POETIC EMINESCIAN

Amita Bhose, Eminescu şi India, Junimea, Iaşi, 1978.

1. Damaso Alonso, Poezie spaniolă, Univers, Buc., 1977.

54. L. Pareyson, Estetica - teoria formativităţii, Univers, Buc., 1977.

II. ISTORIA CULTURII. FILOZOFIE. MITOGRAFIE. MITOLOGIE. RELIGIE. ISTORIE.

1. Alexandrian, Istoria filozofiei oculte, Humanitas, Buc., 1994.

24. ***, Cartea tibetană amorţilor, Moldova, Iaşi, 1992.

61. N. Iorga, Istoria românilor, ESE, Buc., 1988.

66. L. Kolakovski, Religia, Humanitas, Buc., 1993.

80. I. Negoiţescu, Istoria literaturii române, Minerva, Buc., 1991.

Unele aspecte ale emigrației din sudul Dunării

Despre renașterea Statului Național

Așa ar fi arătat înaintașii noștri la vremea aceea, într-o viziune/reproducere modernă

Vreme trece, vreme vine,

Multe trec pe dinainte,

Nici încline a e limbă

Căci acelorași mijloace

Nu spera cînd vezi mișeii

De te-ating, să feri în lături,

Tu rămîi la toate rece,

Ce e val, ca valul trece,

Cum ar arăta DacoRomânia – Dacia cea Mare în viziunea contemporanilor noștri

(1) Teritoriul DacoRomâniei este inalienabil, indivizibil şi netransmisibil.