Imperiul Babilonian (sau Babilonia) a fost un stat în Mesopotamia Inferioară (Irak), Babilon fiind capitala

sa. Imperiul Babilonian a apărut atunci când regele Hammurabi cel Mare (circa 1728 – 1686 î.Hr.) a creat un
imperiu din teritoriile fostelor regate Sumer și Akkad.

Imperiul Babilonian a adoptat limba akkadiană semitică pentru uz oficial și a păstrat limba sumeriană pentru
uz religios, care în acel moment nu mai era o limbă vorbită. Tradițiile akkadiană și sumeriană au jucat un rol
major în cultura babiloniană de mai târziu, iar regiunea va rămâne un important centru cultural, chiar și în
afara statului, în întreaga epoca bronzului și epoca fierului timpurie.

Cea mai veche mențiune a orașului Babilon poate fi găsită într-o tabletă din timpul domniei lui Sargon din
Akkad, datând din secolul al XXIII-lea î.Hr.. După căderea ultimei dinastii sumeriene Ur-III în mâinile
elamiților (2002 î.Hr. sau 1940 î.Hr.), amoriții au preluat controlul asupra celei mai mari părți din
Mesopotamia, unde au format o serie de mici regate. În primele secole a ceea ce se numește Perioada
Amoriților, cele mai puternice state oraș au fost Isin și Larsa, deși Shamshi-Hadad I a ajuns aproape de
unirea regiunile mai nordice în jurul orașelor Assur și Mari. Una dintre aceste dinastii ale amoriților s-a
stabilit în orașul-stat al Babilonului, care în cele din urmă își va extinde supremația și asupra celorlalte astfel
încât apare primul imperiu babilonian în timpul a ceea ce se numește Perioada Vechiului Babilon.

Perioade

Imperiul Babilonian în timpul lui Hammurabi 1792 - 1750 î.Hr.

Perioada Vechiului Babilon

Articol principal: Prima Dinastie Babiloniană.

Partea superioară a Stelei din Codul lui Hammurabi

În timpul mileniului al III î.Hr., s-a dezvoltat o simbioză culturală foarte intimă între sumerieni și akkadieni,
care a inclus răspândirea bilingvismului.[1] Influența limbii sumeriene asupra celei akkadiană (și vice versa),
este evidentă în toate domeniile, de la împrumutul lexical la o scară masivă, la convergențe sintactice,
morfologice și fonologice.[1] Acest lucru a determinat oamenii de știință să se refere la sumerienii și
akkadienii din al treilea mileniu ca la un sprachbund.[1][2]

Akkadiana treptat a înlocuit sumeriana ca limbă vorbită în Mesopotamia undeva în jurul sfârșitul mileniului
al III-lea î.Hr. - începutul mileniului al II-lea î.Hr. (datarea exactă fiind o chestiune supusă dezbaterilor), [3]
dar sumeriana a continuat să fie folosită ca limbă sacră, ceremonială, literară și științifică în Mesopotamia
până în primul secol.

Extinderea maximă teritorială a imperiului Babilonian în timpul lui Hammurabi

Orașul Babilon a obținut dominația asupra Mesopotamiei, sub conducerea celui de-al șaselea conducător al
său, regele Hammurabi (1728 - 1686 î.Hr.). El a fost un conducător foarte eficient, care a instituit birocrația,
cu impozitări și cu un guvern centralizat și oferind stabilitate regiunii după vremuri tulburi, astfel încât a
transformat statul într-o putere centrală a Mesopotamiei. În timpul său s-a elaborat o culegere de legi,
păstrată într-o lungă inscripție cu litere cuneiforme și cunoscută sub denumirea Codul lui Hammurabi.[4]

Religia babiloniană considera pe rege ca fiind trimisul lui Marduk, iar orașul Babilon ca un oraș sfânt, locul
în care orice conducător legitim al Mesopotamiei trebuia să fie încoronat.
Babilonienii, la fel ca predecesorii lor, erau angajați în comerț regulat cu orașele-stat din vest, cu oficialii
babilonieni sau uneori trupele trecând spre Siria și Canaan, și negustori amoriți care operau în întreaga
Mesopotamie. Conexiunile monarhiei babiloniene spre vest au rămas puternice o perioadă. Un amorit numit
Abi-Ramu sau Avram a fost tatăl unui martor al datării unui document din timpul domniei bunicului lui
Hammurabi; Ammi-Ditana, stră-nepotul lui Hammurabi, care încă se auto-intitula rege din țara Amoriților.
Tatăl lui Ammi-Ditana și fiul de asemenea aveau nume canaanite: Abi-Eshuh și Ammisaduqa.

Armatele din Babilon erau bine-disciplinate. Ele au cucerit orașele-stat din Isin, Eshnunna, Uruk și regatul
Mari. Dar Mesopotamia nu avea limite naturale, care să poată fi apărate ușor, făcând regiunea vulnerabilă la
atacuri. Comerțul și cultura au prosperat aproape 150 de ani, până la domnia celui de al 15-lea rege din
prima dinastie, Samsu-Ditana, fiul lui Ammisaduqa. El a fost răsturnat în urma unei lovituri la palat dată de
către regele hitit Mursili I, iar Babilonul a fost predat kasiților, cu care Samsu-iluna intrase deja în conflict în
anul al șaselea de domnie.

Dinastia kasiților

Expansiunea Imperiului Babilonian în timpul dinastiei kasiților

Dinastia kasiților a fost fondată de Kandis sau Gandash de Mari. Kasiții au redenumit Babilonul Kar-
Duniash[5] și l-au stăpânit timp de 576 ani. Această domnie străină oferă o analogie izbitoare cu stăpânirea
din același timp asupra Egiptului antic de către hiksoși. Babilonia a pierdut imperiul său din Asia de Vest,
marele preot Ashur autointitulându-se rege al Asiriei. Cele mai multe atribute divine atribuite regilor semiți
din Babilon au dispărut în acest moment, titlul de Zeu nu a fost niciodată atribuit vreunui suveran din
dinastia kasiților. Cu toate acestea, Babilonul a continuat să fie capitala regatului și să fie considerat orașul
sfânt din vestul Asiei, unde preoții erau atotputernici și singurul loc în care dreptul la moștenirea vechiului
imperiu babilonian putea fi acordat.

În ciuda pierderii de teritorii și reducerea evidentă a educației și culturii, dinastia kasiților a fost dinastia cu
cea mai lungă durată din Babilon. Această dinastie a durat până în anul cca. 1155 î.Hr., când Babilonul a fost
cucerit de Shutruk-Nahhunte de Elam, și a fost recucerit câțiva ani mai târziu de către Nabucodonosor I,
evenimente ce aparțin de colapsul epocii bronzului.

Epoca de Fier Timpurie

În Epoca de Fier Timpurie, din 1125 î.Hr. până în 732 î.Hr., Babilonul a fost din nou condus de dinastii
native, începând cu Nabucodonosor I din Dinastia a IV-a de Isin. Dinastia a IX-a începe cu Nabonassar, a
cărui conducere (din 748 î.Hr.), deschide Canonul lui Ptolemeu, o listă cu diferiți regi. În 729 î.Hr.,
Babilonul a fost cucerit de Imperiul Neo-Asirian condus de Tiglat-Pileser al III-lea și a rămas sub stăpânire
asiriană timp de un secol, până în anii 620 î.Hr., când a avut loc o revolta condusă de regele Nabopolassar[6].

Noul Imperiu Babilonian (Monarhia caldeeană)

Articole principale: Noul Imperiu Babilonian și Caldeea.

Noul Imperiu Babilonian sau Imperiul Neo-Babilonian a renăscut prin
încoronarea regelui chaldeian Nabucodonosor al II-lea care a cucerit Asiria,
Siria, Fenicia și Iudeea. În anul 587 î.Hr, Nabucodonosor al II-lea a reprimat
revolta iudeilor coduși de Zedechia, a dărâmat Ierusalimul, iar pe locuitori i-a
dus în așa-numita "robie"; însă dominația Babilonului a durat numai o jumătate
de secol: "Au dărâmat zidurile Ierusalimului, au pus foc tuturor caselor lui și au
nimicit toate lucrurile scumpe. Pe cei care au scăpat de sabie, Nabucodonosor
al II-lea i-a dus prinși la Babilon. Ei au fost supuși, lui și fiilor lui, până la
stăpânirea împărăției Perșilor" (II Cronici XXXVI, 19-20).

În timpul secolelor de dominație asiriană, Babilonia s-a bucurat de un statut proeminent sau s-a revoltat la
cel mai mic indiciu că nu ar mai avea acest staut. Asirienii întotdeauna au reușit să restabilească loialitatea
babilonienilor, ori prin acordarea mai multor privilegii, ori militar. Totul s-a schimbat în 627 î.Hr. când a
murit cel mai puternic conducător asirian, Ashurbanipal, și Babilonia s-a răzvrătit în anul următor sub
conducerea lui Nabopolassar Caldeeanul. Cu ajutorul mezilor, capitala asirienilor, Ninive, a fost devastată în
612 î.Hr., iar conducerea imperiului a trecut din nou în mâinile Babiloniei.

Nabopolassar a fost urmat la domnie de fiul său Nabucodonosor al II-lea, sub domnia căruia Babilonul a
devenit încă o dată centrul lumii civilizate, inclusiv prin cucerirea Feniciei în 585 î.Hr.[7]. Doar un mic
fragment dintre analele sale a fost descoperit, cel cu privire la invazia sa în Egipt în anul 567 î.Hr., în care se
face referire la „Phut al Ionienilor”.

Orientul Mijlociu, cca. 600 î.Hr. - Imperiul mezilor (galben) și în stânga lui - Noul Imperiu Babilonian (sub
monarhie - caldeeană)

Despre domnia ultimului rege babilonian, Nabonidus (Nabu-na'id) și despre cucerirea Babiloniei de către
Cirus cel Mare, există o mare cantitate de informații disponibile, cum ar fi tăblițele cronologice din analele
lui Nabonidus, completate de o altă inscripție a regelui Nabonidus unde descrie restaurarea Templului de la
Harran închinat Zeului Lunii. La aceste informații se adaugă cele din Cartea lui Daniel din biblia ebraică; și
cele din proclamația lui Cirus eliberată la scurt timp după recunoașterea sa oficială ca rege al Babilonului;
decretul este considerată legendar (închipuit, nu real)[8].

În 539 î.Hr. Cirus a invadat Babilonia. O bătălie a avut loc la Opis, în luna iunie, unde babilonienii au fost
învinși, și imediat după aceea cetatea Sippar s-a predat invadatorilor. Nabonidus a fugit spre Babilon, unde a
fost urmărit de generalul Gobrias[9], și în ziua de 16 Tamuz[10], la două zile după capturarea orașului Sippar,
soldații lui Cirus au intrat în Babilon, fără luptă. Nabonidus a fost scos din ascunzătoare lui, iar Cirus nu a
ajuns decât în a 3-a zi a lunii Marchesvan (octombrie), timp în care Gobrias a condus în absența acestuia.
Gobrias a devenit apoi guvernator al provinciei Babilonului. Câteva zile mai târziu, fiul lui Nabonidus a
murit. S-a decretat doliu public timp de șase zile, iar fiul regelui Cirus al II-lea cel Mare, Cambyses al II-lea
a participat la înmormântare.

În această situație, Cirus a pretins că este succesorul legitim al regilor antici babilonieni și trimisul lui Bel-
Marduk, susținând că zeul este mânios datorită necredinței regelui Nabonidus, cel care poruncise distrugerea
tuturor zeilor din vechile temple babiloniene. Nabonidus, de fapt, a atras un puternic sentiment împotriva lui
deoarece încercase să centralizeze religia babiloniană în templul lui Merodach (Marduk).

Fără îndoială, invazia în Babilonia a fost facilitată de existența unei grupări nemulțumite în stat, precum și
de prezența unor exilați străini, exilați fără voia lor ca de exemplu evreii, care au fost așezați în mijlocul
țării. În consecință, unul dintre primele gesturi ale lui Cirus a fost acela de a permite acestor exilați să se
întoarcă la casele lor, permițând să ia cu ei imaginile zeului lor și vasele lor sacre. Toate acestea s-au făcut
printr-o proclamație, prin care proaspătul cuceritor s-a străduit să justifice pretenția sa la tronul babilonian.
Exista încă o credință puternică cum că niciun om nu avea dreptul să conducă Asia de Vest fără a fi hirotonit
de Bel și preoții lui. Prin urmare Cirus și-a asumat în continuare titlul imperial de rege al Babilonului.

"În cel dintâi an al lui Cirus, împăratul perșilor, ca să se împlinească cuvântul Domnului rostit prin gura lui
Ieremia, Domnul a trezit duhul lui Cirus, împăratul perșilor, care a pus să se facă prin viu grai și prin scris
vestirea aceasta în toată împărăția lui: Așa vorbește Cirus, împăratul perșilor: „Domnul, Dumnezeul
cerurilor, mi-a dat toate împărățiile pământului și mi-a poruncit să-I zidesc o casă la Ierusalim, în Iuda. Cine
dintre voi este din poporul Lui? Dumnezeul lui să fie cu el și să se suie la Ierusalim, în Iuda, și să zidească
acolo Casa Domnului, Dumnezeului lui Israel! El este adevăratul Dumnezeu, care locuiește la Ierusalim.
Oriunde locuiesc rămășițe din poporul Domnului, oamenii din locul acela să le dea argint, aur, avere și vite,
pe lângă daruri de bunăvoie pentru Casa lui Dumnezeu, care este la Ierusalim!”"(Ezra 1:1-4)

Imperiul Babilonian Persan

Imperiul Babilonian a fost absorbit de Imperiul Ahemenid (Persan) în 539 î.Hr.. Potrivit Bibliei, proorocul
Daniel i-a prezis în visul nepotului lui Nabucodonosor sau într-o minune a lui Dumnezeu, decăderea
Imperiului Babilonian. În cele din urmă, după moartea lui Nabucodonosor, a urmat la tron regele Belșațar.
Perșii și mezii au atacat Babilonul și l-au cucerit. Prințul Belșațar, fiul lui Nabonid, a fost ucis în 539 î.Hr. de
trupele lui Cirus cel Mare.

Cu un an înainte de moartea sa, Cirus l-a numit pe fiul său Cambyses al II-lea rege al Babilonului, în timp ce
pentru sine a rezervat titlul mai amplu de „rege al (altor) provincii” din imperiu. În momentul în care Darius
I a devenit rege al Persiei, fiind adeptul religiei zoroastriane, a încălcat vechea tradiție și astfel pretenția
Babilonului de a conferi legitimitate conducătorilor din Asia de Vest a încetat să mai fie recunoscută.

Pentru scurt timp Babilonia și-a recuperat independența sa, Nidinta-Bel luându-și numele de Nabucodonosor
al III-lea și domnind din octombrie 522 î.Hr. până în august 520 î.Hr., an în care Darius a luat cu asalt
orașul. Câțiva ani mai târziu, probabil în 514 î.Hr., Babilonul s-a revoltat din nou sub conducerea lui Arakha
(Nabucodonosor al IV-lea). După recucerirea sa de către persani, zidurile Babilonului au fost parțial
distruse.

După căderea celei de-a treia dinastii din Ur, Vechiul Imperiu Babilonian a preluat controlul Mesopotamiei.
Prima dinastie din Babilon era formată din amoriţi de origine semită. Cel mai cunoscut dintre aceştia a fost
regele Hammurabi, faimos pentru codul său, prima culegere detaliată de legi a Antichităţii. Ea prezintă mai
multe procese în 282 de articole, acoperind toate aspectele legale cunoscute atunci. Pedepsele prevăzute
pentru infracţiuni erau acordate conform principiului „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte“ şi variau de la
biciuire până la mutilare şi moarte prin tragere în ţeapă, ardere sau înec. Hammurabi, care se
proclamase ,,păstorul poporului“, descria în prefaţa codului cum principala divinitate babiloniană, Marduk,
il insărcinase să facă cunoscute oamenilor săi legea şi dreptatea.

Fragment din epilogul Codului regelui Hammurabi

„Eu, Hammurabi… nu m-am îndepărtat câtuşi de puţin de supuşi, pe care Bel mi i-a încredinţat şi a căror
ocârmuire mi-a dat-o Marduk. Nu am fost nepăsător, ci le-am adus pacea şi le-am dat un adăpost statomic
şi fără de primejdii. Am gonit din calea lor toate greutăţile mari şi am făcut ca lumina să strălucească
asupra-le”.

La scurt timp după moartea lui Hammurabi, Vechiul Imperiu Babilonian a început să fie atacat de inamici
din exterior, precum hitiţii, care au devenit influenţi după 1650 î.Hr. Între aproximativ 1531 şi 1155,
Babilonul a fost dominat de către kassiţi, iar apoi de elamiţi şi de a doua dinastie a oraşului Isin (cca 1157-
1026 î.Hr.). Un reprezentant de seamă al acestei dinastii a fost Nabucodonosor I, care a respins cu succes
atacurile elamiţilor şi asirienilor. În cele din urmă, slăbit de atacurile triburilor aramaice, Babilonul a căzut
sub dominaţia Imperiului Asirian.

Reconstituire a Gradinilor suspendate din Babilon

 Noul Imperiu Babilonian al caldeilor 625-539 î.Hr

Setea de putere şi luxul Noului Imperiu Babilonian sunt prezentate drept culmea nedreptăţii în
Vechiul Testament.

Caldeii, unul dintre triburile aramaice de origine semitică, au ajuns în sudul Mesopotamiei în jurul anului
850 i.Hr. şi au contestat domnia asiriană din Babilon. Au ieşit invingători, iar Nabopolassar (625-605 i.Hr.)
a înfiinţat Noul imperiu Babilonian. Asirienii au fost infrânţi în 612 î.Hr., după ce capitala Ninive de pe
malul estic al Tigrului a fost cucerită şi distrusă. Fiul lui Nabopolassar, care apare în Biblie cu numele de
Nabucodonosor II (605-562 î.Hr.), şi-a concentrat eforturile pe ridicarea unor edificii impunătoare. A
poruncit să se ridice în zona templelor din Babilon un pasaj pentru procesiuni şi Poarta lui Iştar, acoperită cu
plăci de faianţă colorată. Pasajul ducea spre un zigurat central masiv, care ar fi putut servi ca model
pentru ,,turnul Babel“. Grădinile suspendate din palatul regal au devenit una dintre cele şapte minuni ale
lumii antice. Babilonul era de asemenea un centru mondial al ştiinţelor. Erau dezvoltate mai ales astronomia,
astrologia şi divinaţia.

Turnul Babel

Turnul Babel

Turnul ridicat de Nabucodonosor II în Babilon pentru zeul suprem Marduk era un templu cu cinci nivele, cu
o bază pătrată cu laturi de aproximativ 91 de metri şi o înălţime de circa 90 metri. A fost numit etemenanki
(,,casa pe care se sprijină cerul şi pământul“). Ultimele două nivele alcătuiau un templu acoperit cu plăci
albastre de faianţă. Potrivit cărţii Genezei, capitolul 11, versetele 1-9, edficiul ajungea până la cer şi
devenise un simbol al orgoliului oamenilor, care au fost pedepsiţi prin amestecarea graiurilor.

Din punct de vedere militar, Nabucodonosor II s-a concentrat asupra Egiptului şi apoi a Palestinei. În anul
597 î.Hr., a prădat Ierusalimul pentru prima dată, atunci când acesta a refuzat să mai plătească tribut, iar în
587 a distrus oraşul cu totul. Locuitorii au fost duşi în „robia babiloniană“ şi puşi la muncă forţată. Dintre
oraşele-stat feniciene, doar Tirul a putut rezista invaziei lui Nabucodonosor.

Intrigile interne i-au slăbit pe succesorii acestuia, astfel încât uzurpatorul Nabonidus a fost cel care a
reconsolidat imperiul şi a respins invazia mezilor din 553 î.Hr. După ce l-a instalat pe fiul său Belşaţar
(cunoscut şi sub numele de Nidintabel sau Nabucodonosor III) ca regent al Babilonului în 550, Nabonidus s-
a retras în oaza Teima. Când a revenit în 539, era deja prea târziu, întrucât perşii conduşi de Cirus II
spulberaseră armata lui Belşaţar.

sursa: Marea istorie ilustrata a lumii

Imperiul Persan (în persana veche: Parsā), sau Imperiul Ahemenid, a fost un imperiu iranian ce a
dominat Asia de Sud și de Sud-Vest între 550 î.Hr., de la cucerirea mezilor de către Cirus cel Mare, până în
330 î.Hr., când ultimul împărat ahemenid moare și imperiul este cucerit de Alexandru cel Mare.

La apogeul întinderii sale teritoriale, teritoriul său cuprindea Iranul, Afganistanul, Irakul, Turcia, Siria,
Egiptul, Israelul, Libanul, Ciprul și porțiuni din România, Bulgaria, Grecia, Arabia Saudită, Libia, Sudanul
de Nord, Caucaz, India, Asia Centrală și chiar din China, cu o suprafață totală de 8.000.000 km2. Cirus cel
Mare creează dintr-un stat vasal un vast imperiu cucerind Imperiul Medic, primul mare stat monarhic
iranian, Imperiul Neo-Babilonian și Regatul Lidian, deschizând cale fiului său, Cambyses al II-lea, spre
cucerirea Egiptului.

Războaiele medice, dintre polisurile grecești și Imperiul Persan, au arătat acestuia că nu este invincibil,
înfrângerile suferite la Marathon, Salamina și Plateea umilindu-l pe Regele Regilor în fața întregii lumi.

După cucerirea Imperiului Persan de către Alexandru cel Mare, vastele sale teritorii încep să facă parte din
lumea elenistică.

Origini

Perșii sunt un popor indo-iranian stabilit în Iran (Persia) în jurul anului 1000 î.Hr. Triburile perșilor sunt
unificate, potrivit tradiției, către 700 î.Hr., de Achaemenes, întemeietorul dinastiei Ahemenizilor. Succesorul
său, Teispes, extinde posesiunile Persiei spre apus. Cyrus I recunoaște suzeranitatea Asiriei, iar Cambyses I
(600 î.Hr. - 559 î.Hr.) pe cea a Mediei.

Imperiul

Cirus al II-lea cel Mare (559 î.Hr.- 529 î.Hr.), una din cele mai strălucite personalități ale antichității,
transformă Persia, în numai trei decenii, dintr-o putere locală în cel mai vast și puternic imperiu al
Orientului. Prin înfrângerea lui Astiage (cca. 550 î.Hr.), Media devine provincie a statului persan. Cucerind
apoi Lidia lui Cresus (546 î.Hr.), Persia include în hotarele sale Asia Mică până la Marea Egee, cu toate
coloniile grecești ale Ioniei. În anii 545 î.Hr. - 539 î.Hr. sunt ocupate vaste regiuni din Asia Centrală -
Dragniana, Arachosia, Gedrosia, Bactriana, Sogdiana, ș.a. Profitând de slăbirea Regatului Noului Babilon în
urma unor conflicte interne, Cirus cel Mare ocupă în 539 î.Hr. Babilonul, anexând apoi toate posesiunile
Caldeei din Siria, Fenicia, Țara Israel, până la granițele Egiptului Faraonic.

Cambyses II (529 î.Hr. - 522 î.Hr.), fiul lui Cirus al II-lea cel Mare, personalitate controversată în
istoriografie datorită excentricității deciziilor sale, transformă în 525 î.Hr. Egiptul într-o satrapie a
Imperiului Ahemenid.

Ruinele Persepolisului

Darius I cel Mare (522 î.Hr. - 486 î.Hr.), genial om de stat, reorganizează, după cucerirea Punjabului (519
î.Hr..), vastul imperiu, care acoperea acum cca. 5.000.000 km². El creează un sistem modern de drumuri,
care să asigure transmiterea rapidă a informațiilor, a trupelor și mărfurilor ("calea regală" Persepolis-Sardes
măsura 2400 km), împarte imperiul în cca. 20 de unități administrative (satrapii), creează o monedă de aur
etalon (dareicul), începe zidirea unei noi reședințe regale la Persepolis. Campania din stepele nord-pontice
întreprinsă împotriva sciților (513 î.Hr.), cu care prilej Darius este înfruntat de geții din Dobrogea, se încheie
fără niciun rezultat. Cu un eșec se termină și cele două expediții vizând cucerirea Greciei, din 492 î.Hr. și
490 î.Hr.

Xerxes I (486 î.Hr. – 465 î.Hr.), fiul și succesorul lui Darius, încearcă în 480 î.Hr, cu forțe impresionante, să
transforme Elada în provincie persană. Eroismul cetăților grecești, în fruntea cărora se aflau Atena și Sparta,
face ca lumea elenă să respingă cu succes această ofensivă.
Imperiul Persan în anul 490 î.Hr.

Declinul

Începând cu domnia lui Artaxerxes II (465 -424 î.Hr.), Imperiul Ahemenid alunecă pe panta declinului. Fiul
său, Xerxes II (424 î.Hr.), după o domnie de 45 de zile este ucis de fratele său, Sogdianus (424 - 423 î.Hr.),
care la rândul său este asasinat. Darius II (423 - 405 î.Hr.) se aliază cu Sparta în Războiul peloponesiac
împotriva Atenei. Artaxerxes al II-lea înfrânge revolta fratelui său, Cirus cel Tânăr, în bătălia de la Cunaxa
din 401 î.Hr. Este confruntat și cu tentativa Spartei, victorioasă în Războiul Peloponesiac, de a se erija în
apărătoare a cetăților grecești din Ionia. Ca răspuns la ofensiva corpului expediționar spartan, condus de
generalii Tibron (399 î.Hr.) și Dercilide și, din 396 î.Hr., care acționează în Asia Mică, Artaxerxes al II-lea
subvenționează și încurajează rezistența antispartană a cetăților grecești, Teba, Atena, Argos, declanșând
războiul corintic (395 - 387 î.Hr.). De asemenea, Artaxerxes al II-lea sprijină reconstrucția flotei ateniene
care obține în 394 î.Hr. victoria de la Cnidos asupra celei spartane. Sprijină încheierea, la Susa, a păcii lui
Antalcidas (387/386 î.Hr.), numită și "pacea regelui", care punea capăt luptelor din Grecia și confirma
suzeranitatea Imperiului Persan asupra orașelor grecești din Asia Mică și a insulei Cipru.

Artaxerxes al III-lea (358 – 338 î.Hr.) înăbușe în 343 î.Hr revolta Egiptului începută după moartea lui Darius
al II-lea. Urmat la tron de fiul său mic Artaxerxes al IV-lea (338 - 336 î.Hr.) care și-a asasinat fratele mai
mare.

În anul 334 î.Hr. tânărul rege al Macedoniei, Alexandru cel Mare, traversează, în fruntea unei modeste
armate, Hellespontul. În pofida uriașelor resurse ale imperiului, Darius III (336 î.Hr.-330 î.Hr.), ultimul
suveran ahemenid, se dovedește incapabil să facă față impetuozității lui Alexandru, pierzând bătăliile
decisive de la Issos (333 î.Hr.) și Gaugamela (331 î.Hr.). Darius al III-lea este asasinat în Bactria de către un
general al său care va fi torturat și ucis de Alexandru. Întregul Imperiu Persan este cucerit de Alexandru cel
Mare, devenind o parte a lumii elenistice.

Grecia antică a inaugurat în istorie formulele superioare de organizare politică – practic, a „inventat”
politica, reguli de drept referitoare explicit la proprietatea privată, conducere reprezentativă și libertate
juridică. Pe fundalul unei dezvoltări a agriculturii, comerțului, meșteșugurilor, a circulației monetare, s-a
constituit polisul – cetatea-stat, ca unitate de teritoriu, locuire, instituții, valori juridice, religioase, morale
etc. Întreaga viață publică și privată a vechilor greci se derula în jurul ideii de cetate, garanție a drepturilor
civile, a averii și persoanei fizice. În legătură cu cetatea-stat, a luat naștere și s-a împlinit și calitatea grecilor
de cetățeni, mai exact de oameni liberi, proprietari, purtători de arme, membri ai unei comunități de tradiții,
valori materiale, morale și religioase, de aspirații etc. „Polisul este acolo unde se află corpul civic”. Politeia
reprezenta ansamblul de instituții dintr-un polis. Patrios politeia echivala cu dreptul cutumiar al strămoșilor.
Străinii (periecii sau metecii) nu aveau drepturi politice, iar hiloții (populații dependente de Sparta) și sclavii
(prizonieri de război, datornici etc.), folosiți la muncile agricole în mine, ateliere meșteșugărești, flotă, erau
considerați aproape animale; celelalte populații neelene erau numite barbari. Grecii trăiau organizați în
triburi, fratrii, familii (génos) și vorbeau, până în secolul II î.Hr., dialecte diferite. Puterea politică a evoluat
de la autoritatea regilor la cea a aristocraților agrari, pentru a atinge stadiul în care averea se va impune în
locul originii sociale și a prestigiului religios și militar.

În acest context de instituții și tradiții, s-au întemeiat și polisurile de referință ale Greciei, Sparta și Atena, în
secolele IX — VIII î.Hr., prima în Peloponez, cea de a doua în Attica. Ele au fost rivale redutabile la
hegemonia Eladei, Sparta – ca stat oligarhic, militarist, cu bază economică agricolă, dominată de aristocrația
funciară tradițională, Atena – ca democrație, mare putere maritimă, cu resurse materiale impresionante,
agricole, „industriale”, financiare, condusă de o aristocrație cu putere financiară.
Viața publică în ambele orașe-stat se desfășura în cadrul cetății (activități politice, religioase, sportive,
spectacole, războaie). Instituțiile de putere se asemănau în mod formal; cele militare erau aproape identice și
porneau de la:

 obligația tuturor cetățenilor de a presta serviciul militar;

 organizarea pentru luptă pe principiul structurilor de fratrie, trib și teritoriale;
 divizarea armatei în infanterie (grea – hopliți), cavalerie și flotă.

Un rol însemnat revenea ritualurilor religioase (în cinstea zeilor cetății), spectacolelor, ceremoniilor de
inițiere, teatrului. Spațiul public al cetății era dominat la spartani de război și zei, la atenieni de politică,
afaceri, teatru etc. Numai bărbații liberi aveau dreptul de a alege și de a fi aleși, de a deține și transmite
proprietăți.

Viața privată în Sparta și Atena evolua în jurul familiei, condusă autoritar de bărbați. Femeile aveau în grijă
gospodăria și educația copiilor, mai ales a fetelor, și, uneori, purtau armele. Controlul statului se exercita
mai evident la Sparta, prin norme morale și comportamente fixate de Licurg (secolul IV î.Hr.). Atena
cultiva, într-o oarecare măsură, „libertinismul”.

Democrația ateniană respecta următoarele principii: egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii (isonomia);
libertatea individuală; libertatea cuvântului; participarea la guvernare. Platon caracteriza acest regim ca o
guvernare aristocratică, exercitată cu aprobarea demosului. Era o democrație directă, cu întrebuințarea
votului direct, dar limitată la teritoriul unui oraș-stat și la categoria bărbaților liberi, cu excluderea femeilor,
metecilor, sclavilor etc.

Modelele de organizare politico-administrativă din Sparta și Atena se regăsesc, cu adaosuri originale,

desigur, și în alte polisuri grecești. În Grecia propriu-zisă, orașele-stat mai puternice erau: Teba, Corintul,
Argosul. Pe țărmul asiatic al Mării Mediterane, grecii fondaseră cetăți prospere precum: Milet, Efes,
Halicarnas. În alte părți ale Mediteranei se evidențiau: Cumae, Crotona, Tarent, Sibaris, Cirene, Naucratis,
Masalla. La Marea Neagră ființau: Byzantion, Trapezunt, Chersones, Tomis, Histria, Callatis, Mesembria.
Întreaga lume grecească împărtășea valori culturale, instituții și aspirații politice comune. Pentru prima dată
în istorie apărea în Europa, în bazinele Mării Mediterane și ale Mării Negre, o asemenea unitate de înaltă
civilizație; integrarea într-un sistem economic unitar a furnizat Greciei produsele alimentare de bază, sclavi,
materii prime pentru „industrie” și o piață de desfacere stimulativă pentru metropole. Economia de bani a
spart tiparele economiei închise de „supra venituri”.

Difuzarea valorilor vechii Elade pe spații întinse, în Antichitate, a fost rezultatul și unei „mari colonizări”,
realizate în secolul VIII î.Hr. Războaiele dintre orașele-stat, creșterea populației, conflictele sociale au
determinat contingente de cetățeni să-și părăsească locurile natale și să întemeieze colonii. Prin intermediul
lor, grecii au intrat în legătură cu popoarele Asiei, Africii, Europei Centrale, de Est și de Vest, au stimulat
relațiile dintre culturi, până atunci izolate, au edificat adevărate rute de navigație și piețe comerciale;
procesele de întrepătrundere etno-culturală și de civilizație au început, în consecință, să se intensifice pe
Vechiul Continent.

Totuși, unitatea statală a Eladei nu s-a putut înfăptui prin forțe exclusiv proprii. Rivalitățile dintre polisuri și
dintre „partidele” politice au împiedicat constituirea unei „mari puteri” grecești. La un moment dat, această
tendință părea să fie stimulată din exterior de amenințarea persană. În fața ei, Atena și Sparta, urmate de
majoritatea cetăților elene, și-au pus în comun resursele militare, câștigând așa-numitele Războaie medice
(490–479 î.Hr.), în urma marilor victorii de la Marathon (490 î.Hr.) și Salamina (480 î.Hr.). Dar Războiul
peloponeziac (431–404 î.Hr.), purtat de Atena și Liga de la Delos (alianță patronată de metropola din Attica)
împotriva Spartei și a Ligii peloponeziace a aruncat, din nou, lumea greacă în haosul războiului civil.
Victoria Spartei din 404 î.Hr. a determinat coalizarea celorlalte polisuri contra ei și, în final, afirmarea Tebei
ca putere hegemonă în Grecia continentală, în intervalul 371–362 î.Hr.

Abia Regatul Macedoniei, sub Filip al II-lea și Alexandru Macedon, va unifica Elada, prin cucerire (336
î.Hr.). Imperiul creat ulterior de Alexandru cel Mare (331–323 î.Hr.) în Europa de Sud-Est, Asia și Africa de
Nord avea să dea naștere „lumii elenistice” pe temeliile căreia se vor fonda regatele Antigonizilor,
Seleucizilor, Ptolemeilor. Sparta și Atena își vor pierde atunci definitiv importanța politică, dar vor rămâne
și după cucerirea romană (secolul II î.Hr.) simbolurile a două moduri de organizare și exercitare a puterii
politice: oligarhia și democrația.

Pericle

Articol principal: Pericle.

Pericle (495–429 î.Hr.) a fost un om de stat atenian. Descendent al familiei aristocratice a Alcmeonizilor, s-a
afirmat de timpuriu ca lider al „democraților” atenieni în lupta împotriva conservatorilor. A condus cetatea
în funcția de strateg. A încercat să impună hegemonia Atenei în Mediterana de Est și să creeze un adevărat
„imperiu maritim”; totodată, a sprijinit artele, ca unul dintre cei mai străluciți protectori ai culturii din
istorie. Sub conducerea sa, Atena atinge apogeul dezvoltării economice și al democratizării instituțiilor de
stat. Acesta reduce atributiile aristocratilor,iar in vremea lui,Grecia atinge punctul culminant al democratiei.

Instituții politice și juridice în Sparta și Atena

Sparta Atena
9 arhonți (religie,
2 regi din familiile
armată, finanțe etc.)
Conducerea aristocratice
Colegiul celor cinci
superioară Sfatul bătrânilor (Gerousia)
sute (Boulé)
(executivă) 5 efori care controlau
Consiliul militar–10
activitatea regilor
strategi
Apella Ecclesia
Adunarea - Toți cetățenii cu „drept de - Toți cetățenii liberi,
poporului cetate”, în număr limitat de născuți atenieni (circa
(legislativă) 10.000 40.000)
- Vot prin aclamații. - Vot direct.
Areopagul (format din
foști arhonți)
Justiția Sfatul bătrânilor și Eforii Heliaia–tribunalul
poporului, format prin
alegeri.

Cronologie

 Secolele XI î.Hr. – IX î.Hr.: „Secolele întunecate” – invazia și așezarea populațiilor elenice în Grecia
și Asia Mică. Asimilarea fondului civilizației miceniene (secolele XVI î.Hr. – XII î.Hr.);
 Secolele VIII î.Hr. – VI î.Hr.: Epoca arhaică. Fondarea cetăților-stat, „Marea colonizare greacă”,
economie agrară, comerț, meșteșuguri, activitate financiară, „piață elenă” în bazinele Mării
Mediterane și Mării Negre;
 Secolele V î.Hr. – IV î.Hr.: Epoca clasică. Apogeul democrației și „imperiului maritim” atenian.
Războaiele cu perșii și războiul peloponeziac dintre Atena și Sparta. Cucerirea și unificarea Greciei
sub dinastia macedoneană. Spiritul civic și formarea conștiinței unitare a Eladei (panelenismul).
 Secolele IV î.Hr. – I î.Hr.: Epoca elenistică. Crearea de către Alexandru cel Mare a „imperiului
universal” macedonean. Monarhia greco-orientală de natură divină. Civilizația elenistică de sinteză
greco-orientală. Cucerirea lumii grecești de către Roma și punerea bazelor celei dintâi civilizații
unitare a vechii Europe.
Istoria Greciei se întinde pe o perioadă mare de timp și cuprinde multiple perioade distincte, având ca
obiect de studiu istoria poporului grec, a zonelor în care acesta a locuit istoric, precum și studiul istoriei
teritoriului Greciei de azi.

Vezi și: Grecia antică.

Primele urme de locuire umană în Grecia, au apărut în epoca paleoliticului (cca. 120000 la 10000 î.Hr.). În
timpul epocii neolitice care a urmat (aprox. 7000 la 3000 î.Hr.), s-au gasit o mulțime de clădiri neolitice
răspândite în întreaga țară. Clădiri și cimitire au fost descoperite în Tesalia (Sesklo, Dimini), Macedonia, la
începutul Peloponezului, etc. Epoca bronzului (cca. 3000 la 1100 î.Hr.) este marcata de apariția primelor
centre urbane din regiunea Mării Egee.(Poliochni pe Limnos). Înfloritoare așezări au fost găsite pe Creta,
Grecia continentală, Cyclades și Marea Egee de nord-est, regiunile în care modelele culturale caracteristice
dezvoltate,La începutul al doilea mileniu î.Hr. Societățile organizate de palatul minoic au apărut pe Creta,
care rezultă în dezvoltarea de scripturi prima scriere sistematica. Minoicii, cu Knossos Palace ca epicentrul
lor, au dezvoltat o rețea de comunicații cu curse din regiunea Mediterana de Est,adoptate anumite elemente
și la rândul său, a influențat decisiv culturi pe continent și insulele grecești de pe continent Egean in Grecia,
grecii miceniani profitând de distrugerile provocate pe Creta de erupția vulcanică pe Santorini (in jurul
anului 1500 î.Hr.) -au devenit forta dominanta in Marea Egee în timpul ultimelor secole.

În mileniul al II-lea î.Hr., în jurul anului 1200 î.Hr., au fost distrugeri masive in centrele miceniene, care au
dus la declinul civilizației miceniene și au provocat populația să migreze catre regiunile de coastă din Asia
Mică și Cipru (prima colonizare greacă). După aproximativ două secole de inactivitate economica și
culturala, perioada care, de asemenea, a devenit cunoscută ca „anii negri” (1150 - 900 î.Hr.), a fost urmată
de „perioada geometrică” (secolul al IX-lea - secolul al VIII-lea î.Hr.). Acesta a fost începutul Renasterii.
Această perioadă a fost marcată de formarea si crearea alfabetului grec și scrierea epopeei homerice
(sfârșitul 8-lea î.Hr.)

In anii aheici care ulterior au urmat (7-lea- 6-lea î.Hr.) a fost o perioadă de schimbări majore sociale și
politice in Grecia.s-au stabilit colonii în Spania, la vest, Marea Neagra la nord și Africa de la sud (două
colonizarii grecesti) punand bazele pentru apogeului din timpul perioadei clasice.Anii clasici (sec. al 5lea
-sec al 4lea-lea î.Hr.) au fost caracterizate prin poziția dominantă culturala și politica din Atena, atat de mult
incat a doua jumătate a secolului al 5-lea î.Hr. a fost numit de catre Pericle Epoca de Aur . Odată cu sfârșitul
războiului peloponez în 404 î.Hr., Atena a pierdut rolul său de lider.Forțe noi au apărut în timpul secolului al
4-lea î.Hr. Macedonenii, cu Filip al II și fiul său Alexandru cel Mare, au început să joace un rol de lider în
Grecia. Campania lui Alexandru la est și cucerirea tuturor regiunilor pana la râul Indus a schimbat radical
situația în lume, așa cum a fost la acel moment.După moartea lui Alexandru, vastul imperiu creat de el a fost
împărțit între generalii săi, in regate care ar prevala în perioada elenistică (3-lea 1-lea î.Hr.). În această
perioadă Grecia a rămas mai mult sau mai puțin autonoma, dar a pierdut mult din vechea putere și
prestigiu.Apariția romanilor pe scena militara si socio-politica și cucerirea finală a Greciei, în 146 î.Hr.a
forțat țară să adere la marele Imperiu Roman. În timpul perioadei ocupației romane (1-lea î.Hr. - secolul 3
d.Hr.), Cei mai multi dintre imparatii romani , care au admirat cultura greacă, au acționat ca binefăcători în
orașele grecești, și mai ales in Atena. Vizitatorii in Grecia astăzi au posibilitatea de a urmări amprentele din
istoria Greciei din paleolitic,Grecia în epoca romană, sute de monumente arheologice, precum și în muzee și
colecții arheologice, care sunt împrăștiate în întreaga țară Decizia data de Constantin cel Mare pentru a muta
capitala imperiului de la Roma la Constantinopol a mutat în centrul atenției partea de est a imperiului.
Această schimbare a marcat începutul anilor bizantini, în care Grecia a devenit parte a Imperiului Bizantin.
După 1204, când Constantinopolul a fost luat de către cruciații din Vest, părți din Grecia au fost repartizate
liderilor occidentali, în timp ce venețienii au ocupat poziții strategice în Marea Egee (insule sau orașe de
coastă)în scopul de a controla rutele comerciale. Ocuparea Constantinopolului în 1262 a marcat ultimele
etape ale existenței imperiului. Otomanii au început treptat să profite de părți ale imperiului din secolul 14
AD, și completat destramarea imperiului cu cucerirea Constantinopolului în 1453. Creta a fost zona de final
in Grecia, care a fost ocupata de către otomani în 1669.În jurul a patru secole de dominație otomană, până la
începutul Războiului de independență al Greciei în 1821. Numeroase monumente din Anii bizantini și
otomani pot fi vizitate. Perioada Ocupației au fost conservate, cum ar fi biserici bizantine și post-bizantine,
manastiri, cladiri otomane, si castele fermecătoare diverse alte monumente, precum și asezari traditionale,
destul de puține, care păstrează și parțial structura bizantina. Rezultatul Războiului de independență al
Greciei a fost crearea unui regat independent grecesc în 1830, dar cu terenuri suveran limitate. În timpul
secolului 19 și începutul secolului 20 , noi domenii cu o populație compacta greceasca au fost treptat
inaugurate în statul elen, terenul suveranei Grecii ar atinge nivelul său maxim de la sfârșitul primului razboi
mondial în 1920, cu contribuția substanțială a prim-ministru Eleftherios Venizelos.Statul Elen a luat forma
sa actuală, după încheierea celui de al doilea război mondial, cu includerea Insulele Dodecanese.

Imperiul Roman este termenul utilizat în mod convențional pentru a descrie statul roman în secolele de
după reorganizarea sa din ultimele trei decade î.Hr., sub Octavian (Caesar Augustus). (Deși Roma deținea un
imperiu cu mult înainte de autocrația lui Augustus, statul pre-augustian este descris în mod convențional ca
Republica Romană.) Imperiul Roman controla toate statele elenizate de la Marea Mediterană, ca și regiunile
celtice din nordul Europei. Ultimul împărat de la Roma a fost detronat în 476, dar pe atunci, regiunile din
estul imperiului erau administrate de un al doilea împărat, ce se afla la Constantinopol. Imperiul Roman de
Răsărit (Bizantin) a continuat să existe, deși își micșora încet-încet teritoriul, până la dispariția sa efectivă, în
1453, când Constantinopolul a fost cucerit de otomani. Statele succesoare din vest (Regatul Franc și Sfântul
Imperiu Roman de Națiune Germană) și din est (țaratele ruse) foloseau titluri preluate din practicile romane
chiar și în perioada modernă.

Influența Imperiului Roman în limbă, guvernare, drept, arhitectură, precum și în multe alte aspecte ale vieții
de zi cu zi devine inevitabilă. Vezi Cultura Romană.

Ascensiunea lui Augustus

Când Republica Romană (509 î.Hr. - 31 î.Hr.) a ajuns la finalul său, Gaius Octavius, nepot al lui Iulius
Cezar, și-a consolidat poziția prin înfrângerea rivalului său la putere, Marc Antoniu, în bătălia de la Actium,
din anul următor. Deși foarte tânăr și fără experiență în complicatele treburi administrative și politice,
Octavian a declanșat un amplu proces de restructurare a tuturor instituțiilor statului, fiind conștient că anii de
război civil au lăsat Roma într-o stare de anarhie și că societatea romană nu era încă pregătită să accepte
controlul total al unui despot. Bun tactician, Octavius (sau Octavianus) a știut să câștige simpatia tuturor.
Mai întâi, a desființat armatele sale și a organizat alegeri, în urma cărora a fost ales în funcția de consul. În
27 î.Hr. a returnat, în mod oficial, puterea Senatului Romei, și s-a oferit să renunțe și la supremația militară
peste Egipt. Dar Senatul Roman nu numai că l-a refuzat, dar i-a dat chiar controlul asupra Spaniei, Galiei și
Siriei. Puțin mai târziu, Senatul i-a dat și titlul de Augustus (cel venerat).

Augustus știa că puterea necesară dictaturii absolute nu putea deriva din funcția de consul. În 23 î.Hr. a
renunțat la această funcție, în favoarea altor două puteri. În primul rând, i-a fost garantată funcția de tribun,
care îi permitea să convoace Senatul după voința sa și să-i stabilească agenda. De vreme ce funcția de tribun
era asociată, în mod tradițional, cu plebeii, aceasta i-a consolidat poziția pentru mai târziu. În al doilea rând,
a primit o nouă competență, similară unei puteri "imperiale", care îi oferea autoritate supremă în toate
problemele legate de guvernarea teritorială. Se spune că, în 23 î.Hr., Augustus și-a asumat funcția de împărat
al Romei. Totuși, el folosea adesea titlul civil "Princeps", sau "Primul Cetățean".

Ca împărat, Augustus a reorganizat, radical, structurile publice ale imperiului; datorită geniului său a durat
Imperiul Roman cât a durat. El a stabilit sisteme monetare și impozite standardizate; a creat o structură
pentru serviciul militar civil, ce consta din cavaleri și oameni liberi (foști sclavi). S-a îngrijit și de beneficiile
de pensionare pentru soldați.

Era un maestru al propagandei și patronatul său asupra scriitorilor romani Horațiu, Titus Livius și, (în
special), Virgil i-a permis să-și cimenteze poziția prin intermediul poeziei și a prozei. Folosirea jocurilor și a
ceremoniilor, special pentru a se celebra pe el însuși și pe familia sa, i-a sporit popularitatea.
Augustus a fondat, de asemenea, și primul grup de pompieri din lume și a creat o forță de poliție regulară
pentru Roma.

De fapt, controlul lui Augustus peste întregul imperiu era absolut, încât i-a permis chiar să-și numească
succesorul, un obicei abandonat și ridiculizat încă de la fondarea Republicii. La început, el l-a desemnat ca
succesor pe Marcellus, nepotul său de soră, ce era căsătorit cu fiica sa, Iulia. Între timp, însă, acesta a murit
otrăvit prin mâncare (23 î.Hr.). Relatările istoricilor de mai târziu, conform cărora Marcellus ar fi fost otrăvit
de soția lui Augustus, Livia Drusilla, sunt îndoielnice.

Provinciile Imperiului Roman în perioada sa de glorie

Evolutia Imperiului Roman

Regatul Roman
753 î.Hr. – 509 î.Hr.
Republica Romană
509 î.Hr. – 27 î.Hr.
Imperiul Roman
27 î.Hr. – 476 / 1453 d.Hr.
Principatul
Dominatul
Imperiul de Apus   Imperiul de Răsărit
Magistrați obișnuiți
 Consul  Edil
 Pretor  Tribun
 Chestor  Cenzor
 Promagistrat  Guvernator

Magistrați extraordinari
 Dictator  Triumviri
 Magister Equitum  Decemviri

Oficii și titluri onorifice

 Pontifex Maximus  Magister Militum
 Legatus  Imperator
 Dux  Princeps senatus
 Officium  Împărat
 Praefectus  August
 Vicarius  Cezar
 Vigintisexviri  Tetrarh

Politică și legislație
 Adunările romane  Legea romană
 Senatul roman  Cursus honorum
 Imperium  Colegialitate

modifică 

După moartea lui Marcellus, Augustus și-a măritat fiica cu Marcus Agrippa, mâna sa dreaptă. Din această
căsătorie au rezultat trei copii: Gaius Caesar, Lucius Caesar și Postumus Agrippa (numit așa pentru că s-a
născut după moartea lui Marcus Agrippa). Intențiile lui Augustus de a-i face pe primii doi copii moștenitorii
săi au devenit evidente când acesta i-a adoptat ca propriii săi fii. Augustus a arătat afecțiune și față de fiii săi
vitregi (copii Liviei din prima căsătorie, Nero Claudius Drusus Germanicus și Tiberius Claudius), după ce
aceștia au cucerit o mare parte din Europa Centrală.

Agrippa a murit în 12 î.Hr., urmând ca fiul Liviei, Tiberius, să divorțeze și să se căsătorească cu văduva lui
Agrippa. Tiberius a lucrat ceva timp în puterile tribunice ale lui Augustus, dar, la scurt timp după aceasta, s-
a pensionat. Totuși, luând în considerare moartea prematură a ambilor frați vitregi ai săi, Gaius și Lucius, în
anii 2 și 4 d.Hr., precum și a fratelui său Drusus, în anul 9 î.Hr., Tiberius a fost rechemat la Roma, unde a
fost adoptat de către Augustus.

La 19 august 14 d. Hr., Augustus a murit. Ceva mai târziu, senatul l-a votat în panteonul zeilor romani (sau
l-a divinizat). Postumus Agrippa și Tiberius au fost numiți co-moștenitori. Pe de altă parte, Postumus a fost
exilat și menționat ca mort în jurul aceleiași date. Nu se știe dacă a murit de moarte naturală, dar drumul lui
Tiberius era liber acum să-și asume aceleași puteri ca tatăl său vitreg.