Imperiul Babilonian

Imperiul Babilonian (sau Babilonia) a fost un stat în Mesopotamia Inferioară (Irak), Babilon fiind

capitala sa. Imperiul Babilonian a apărut atunci când regele Hammurabi cel Mare (circa 1728 – 1686 î.Hr.) a
creat un imperiu din teritoriile fostelor regate Sumer și Akkad.

Imperiul Babilonian a adoptat limba akkadiană semitică pentru uz oficial și a păstrat limba

sumeriană pentru uz religios, care în acel moment nu mai era o limbă vorbită. Tradițiile akkadiană și
sumeriană au jucat un rol major în cultura babiloniană de mai târziu, iar regiunea va rămâne un important
centru cultural, chiar și în afara statului, în întreaga epoca bronzului și epoca fierului timpurie.

Cea mai veche mențiune a orașului Babilon poate fi găsită într-o tabletă din timpul domniei
lui Sargon din Akkad, datând din secolul al XXIII-lea î.Hr.. După căderea ultimei dinastii sumeriene Ur-
III în mâinile elamiților (2002 î.Hr. sau 1940 î.Hr.), amoriții au preluat controlul asupra celei mai mari părți
din Mesopotamia, unde au format o serie de mici regate. În primele secole a ceea ce se numește  Perioada
Amoriților , cele mai puternice state oraș au fost Isin și Larsa, deși Shamshi-Hadad I a ajuns aproape de
unirea regiunile mai nordice în jurul orașelor Assur și Mari. Una dintre aceste dinastii ale amoriților s-a
stabilit în orașul-stat al Babilonului, care în cele din urmă își va extinde supremația și asupra celorlalte
astfel încât apare primul imperiu babilonian în timpul a ceea ce se numește Perioada Vechiului Babilon.

În timpul mileniului al III î.Hr., s-a dezvoltat o simbioză culturală foarte intimă
între sumerieni și akkadieni, care a inclus răspândirea bilingvismului.[1] Influența limbii sumeriene asupra
celei akkadiană (și vice versa), este evidentă în toate domeniile, de la împrumutul lexical la o scară masivă,
la convergențe sintactice, morfologice și fonologice. [1] Acest lucru a determinat oamenii de știință să se
refere la sumerienii și akkadienii din al treilea mileniu ca la un sprachbund.[1][2]

Akkadiana treptat a înlocuit sumeriana ca limbă vorbită în Mesopotamia undeva în jurul sfârșitul
mileniului al III-lea î.Hr. - începutul mileniului al II-lea î.Hr. (datarea exactă fiind o chestiune supusă
dezbaterilor),[3] dar sumeriana a continuat să fie folosită ca limbă sacră, ceremonială, literară și științifică
în Mesopotamia până în primul secol. Imaginea 1

Imaginea 1

Extinderea maximă teritorială a imperiului Babilonian în timpul lui Hammurabi

Orașul Babilon a obținut dominația asupra Mesopotamiei, sub conducerea celui de-al șaselea
conducător al său, regele Hammurabi (1728 - 1686 î.Hr.). El a fost un conducător foarte eficient, care a instituit
birocrația, cu impozitări și cu un guvern centralizat și oferind stabilitate regiunii după vremuri tulburi, astfel încât a
transformat statul într-o putere centrală a Mesopotamiei. În timpul său s-a elaborat o culegere de legi, păstrată
într-o lungă inscripție cu litere cuneiforme și cunoscută sub denumirea Codul lui Hammurabi.[4]
Religia babiloniană considera pe rege ca fiind trimisul lui Marduk, iar orașul Babilon ca un oraș sfânt,
locul în care orice conducător legitim al Mesopotamiei trebuia să fie încoronat.
 Babilonienii, la fel ca predecesorii lor, erau angajați în comerț regulat cu orașele-stat din vest, cu oficialii
babilonieni sau uneori trupele trecând spre Siria și Canaan, și negustori amoriți care operau în întreaga
Mesopotamie. Conexiunile monarhiei babiloniene spre vest au rămas puternice o perioadă. Un amorit numit Abi-
Ramu sau Avram a fost tatăl unui martor al datării unui document din timpul domniei bunicului lui
Hammurabi; Ammi-Ditana, stră-nepotul lui Hammurabi, care încă se auto-intitula rege din țara Amoriților. Tatăl lui
Ammi-Ditana și fiul de asemenea aveau nume canaanite: Abi-Eshuh și Ammisaduqa.
Armatele din Babilon erau bine-disciplinate. Ele au cucerit orașele-stat din Isin, Eshnunna, Uruk și
regatul Mari. Dar Mesopotamia nu avea limite naturale, care să poată fi apărate ușor, făcând regiunea
vulnerabilă la atacuri. Comerțul și cultura au prosperat aproape 150 de ani, până la domnia celui de al 15-lea
rege din prima dinastie, Samsu-Ditana, fiul lui Ammisaduqa. El a fost răsturnat în urma unei lovituri la palat dată
de către regele hitit Mursili I, iar Babilonul a fost predat kasiților, cu care Samsu-iluna intrase deja în conflict în
anul al șaselea de domnie.
În timpul secolelor de dominație asiriană, Babilonia s-a bucurat de un statut proeminent sau s-a revoltat
la cel mai mic indiciu că nu ar mai avea acest staut. Asirienii întotdeauna au reușit să restabilească loialitatea
babilonienilor, ori prin acordarea mai multor privilegii, ori militar. Totul s-a schimbat în 627 î.Hr. când a murit cel
mai puternic conducător asirian, Ashurbanipal, și Babilonia s-a răzvrătit în anul următor sub conducerea
lui Nabopolassar Caldeeanul. Cu ajutorul mezilor, capitala asirienilor, Ninive, a fost devastată în 612 î.Hr., iar
conducerea imperiului a trecut din nou în mâinile Babiloniei.
Nabopolassar a fost urmat la domnie de fiul său Nabucodonosor al II-lea, sub domnia căruia Babilonul a
devenit încă o dată centrul lumii civilizate, inclusiv prin cucerirea Feniciei în 585 î.Hr.[7]. Doar un mic fragment
dintre analele sale a fost descoperit, cel cu privire la invazia sa în Egipt în anul 567 î.Hr., în care se face referire
la „Phut al Ionienilor”.

Imaginea 2

Orientul Mijlociu, cca. 600 î.Hr. - Imperiul mezilor (galben) și în stânga lui - Noul Imperiu Babilonian (sub monarhie

- caldeeană)

Despre domnia ultimului rege babilonian, Nabonidus (Nabu-na'id) și despre cucerirea Babiloniei de

către Cirus cel Mare, există o mare cantitate de informații disponibile, cum ar fi tăblițele cronologice din analele
lui Nabonidus, completate de o altă inscripție a regelui Nabonidus unde descrie restaurarea Templului de
la Harran închinat Zeului Lunii. La aceste informații se adaugă cele din Cartea lui Daniel din biblia ebraică; și cele
din proclamația lui Cirus eliberată la scurt timp după recunoașterea sa oficială ca rege al Babilonului; decretul
este considerată legendar (închipuit, nu real)[8].
În 539 î.Hr. Cirus a invadat Babilonia. O bătălie a avut loc la Opis, în luna iunie, unde babilonienii au fost
învinși, și imediat după aceea cetatea Sippar s-a predat invadatorilor. Nabonidus a fugit spre Babilon, unde a fost
urmărit de generalul Gobrias[9], și în ziua de 16 Tamuz[10], la două zile după capturarea orașului Sippar, soldații lui
Cirus au intrat în Babilon, fără luptă. Nabonidus a fost scos din ascunzătoare lui, iar Cirus nu a ajuns decât în a
3-a zi a lunii Marchesvan (octombrie), timp în care Gobrias a condus în absența acestuia. Gobrias a devenit apoi
guvernator al provinciei Babilonului. Câteva zile mai târziu, fiul lui Nabonidus a murit. S-a decretat doliu public
timp de șase zile, iar fiul regelui Cirus al II-lea cel Mare, Cambyses al II-lea a participat la înmormântare.
În această situație, Cirus a pretins că este succesorul legitim al regilor antici babilonieni și trimisul lui
Bel-Marduk, susținând că zeul este mânios datorită necredinței regelui Nabonidus, cel care poruncise
distrugerea tuturor zeilor din vechile temple babiloniene. Nabonidus, de fapt, a atras un puternic sentiment
împotriva lui deoarece încercase să centralizeze religia babiloniană în templul lui Merodach (Marduk).
Fără îndoială, invazia în Babilonia a fost facilitată de existența unei grupări nemulțumite în stat, precum
și de prezența unor exilați străini, exilați fără voia lor ca de exemplu evreii, care au fost așezați în mijlocul țării. În
consecință, unul dintre primele gesturi ale lui Cirus a fost acela de a permite acestor exilați să se întoarcă la
casele lor, permițând să ia cu ei imaginile zeului lor și vasele lor sacre. Toate acestea s-au făcut printr-o
proclamație, prin care proaspătul cuceritor s-a străduit să justifice pretenția sa la tronul babilonian. Exista încă o
credință puternică cum că niciun om nu avea dreptul să conducă Asia de Vest fără a fi hirotonit de Bel și preoții
lui. Prin urmare Cirus și-a asumat în continuare titlul imperial de rege al Babilonului.
"În cel dintâi an al lui Cirus, împăratul perșilor, ca să se împlinească cuvântul Domnului rostit prin
gura lui Ieremia, Domnul a trezit duhul lui Cirus, împăratul perșilor, care a pus să se facă prin viu grai și prin scris
vestirea aceasta în toată împărăția lui: Așa vorbește Cirus, împăratul perșilor: „Domnul, Dumnezeul cerurilor, mi-
a dat toate împărățiile pământului și mi-a poruncit să-I zidesc o casă la Ierusalim, în Iuda. Cine dintre voi este din
poporul Lui? Dumnezeul lui să fie cu el și să se suie la Ierusalim, în Iuda, și să zidească acolo Casa Domnului,
Dumnezeului lui Israel! El este adevăratul Dumnezeu, care locuiește la Ierusalim. Oriunde locuiesc rămășițe din
poporul Domnului, oamenii din locul acela să le dea argint, aur, avere și vite, pe lângă daruri de bunăvoie pentru
Casa lui Dumnezeu, care este la Ierusalim!”"(Ezra 1:1-4)

Imperiul Babilonian Persan

Imperiul Babilonian a fost absorbit de Imperiul Ahemenid (Persan) în 539 î.Hr..
Potrivit Bibliei, proorocul Daniel i-a prezis în visul nepotului lui Nabucodonosor sau într-o minune a lui Dumnezeu,
decăderea Imperiului Babilonian. În cele din urmă, după moartea lui Nabucodonosor, a urmat
la tron regele Belșațar. Perșii și mezii au atacat Babilonul și l-au cucerit. Prințul Belșațar, fiul lui Nabonid, a fost
ucis în 539 î.Hr. de trupele lui Cirus cel Mare.
Cu un an înainte de moartea sa, Cirus l-a numit pe fiul său Cambyses al II-lea rege al Babilonului, în
timp ce pentru sine a rezervat titlul mai amplu de „rege al (altor) provincii” din imperiu. În momentul în care Darius
I a devenit rege al Persiei, fiind adeptul religiei zoroastriane, a încălcat vechea tradiție și astfel pretenția
Babilonului de a conferi legitimitate conducătorilor din Asia de Vest a încetat să mai fie recunoscută.
Pentru scurt timp Babilonia și-a recuperat independența sa, Nidinta-Bel luându-și numele
de Nabucodonosor al III-lea și domnind din octombrie 522 î.Hr. până în august 520 î.Hr., an în care Darius a luat
cu asalt orașul. Câțiva ani mai târziu, probabil în 514 î.Hr., Babilonul s-a revoltat din nou sub conducerea lui
Arakha (Nabucodonosor al IV-lea). După recucerirea sa de către persani, zidurile Babilonului au fost parțial
distruse.

Cultura babiloniană
Articol principal: Mesopotamia#Cultura.
Cultura din Mesopotamia din epoca bronzului până în epoca fierului timpurie este adesea descrisă ca
fiind asiro-babiloniană din cauza interdependentei culturale strânse dintre cele două centre politice.

Imaginea 3

Grădinile suspendate ale Semiramidei

Printre cele mai importante repere privind cultura babiloniană se pot enumera:

 Epopeea lui Ghilgameș

 Codul lui Hammurabi
 Grădinile suspendate ale Semiramidei - una dintre cele șapte minuni ale lumii
 Etemenanki - Templul lui Marduk
 Turnul Babel
 Moștenire
Babilonia, și în special capitala sa, orașul Babilon, au fost pentru mult timp un simbol în
religiile avraamice datorită puterii nemăsurate și destrăbălării (prostituția și vrăjitoria erau practici obișnuite). Sunt
multe referințe spre Babilon în Biblie, atât literal cât și alegoric. Mențiunile din Tanakh tind să fie istorice și/sau
profetice. Cele din Noul Testament sunt figurative sau referințe criptice spre Roma păgână sau alte arhetipuri.
Legendarele grădini suspendate din Babilon și Turnul Babel sunt văzute ca simboluri ale puterii luxuriante și,
respectiv, al aroganței. Un festival important al babilonienilor era Mishtkaru Buylshu, festival în care se alungau
spiritele rele. Mulți babilonienii, mai ales bărbați, au participat la acest festival, încă de la o vârstă fragedă. La
acest festival, preoții ucideau sau sacrificiu un animal, (de obicei un bou) în cinstea zeilor. În schimb, zeii
promiteau protecție oamenilor oferindu-le câte o amuletă.

Secolele XII-VIII î.en. sunt pentru istoria Greciei Antice o epocǎ greu de definit datoritǎ surselor
precare și a contrastului cu epoca micenianǎ, dar și cu epoca clasicǎ de înflorire a civilizației grecești.
Această perioadă mai este denumitǎ "Epoca homerică" deoarece singurele informații despre această
perioadă proveneau din cele două epopei homerice,Iliada și Odiseea. Perioada dispariției centrelor
palațiale și întreruperea marilor rute de schimb mediteranean a fost comparată de istorici cu Evul
Mediu european. Epoca se remarcǎ prin prăbușirea demograficǎ, afectând cam 70% din totalul
populației. Din punctul de vedere al periodizării arheologice, epoca homerică aparține primei vârste a
fierului, cu perioadele submiceniană, protogeometrică și geometrică. Odată cu prăbușirea centrelor
palațiale , nu mai erau clǎdite monumente din piatră , pictura murală a încetat sǎ mai fie practicatǎ ,
scrisul de tip "Linear B" a încetat sǎ mai fie utilizat , legăturile comerciale vitale s-au pierdut , și diferite
orașe și sate au fost abandonate . Sistemele de redistribuire, instituțiile, regii , oficialii și armatele
organizate au dispărut. Cele mai multe informații despre perioada respectivǎ provin din site-uri funerare
și bunurile cuprinse în acestea . Cele mai vechi surse literare grecești , ca epopeile homerice și operele

lui Hesiod descriu parțial viața în secolele IX-VII î.en.

Declinul Micenienilor
Din 1200 î.en., centrele palațiale ale micenienilor sunt abandonate sau distruse, și din 1050 î.en.,
elementele culturii miceniene dispar. Multe explicații istorice atribuie declinul micenienilor și colapsul epocii
bronzului schimbǎrilor climatice și catastrofelor naturale combinate cu invaziiile dorienilor și "Popoarelor
Mǎrii"[2] care utilizau unelte din fier. Revoltele din estul bazinului mediteranean și încercările de a răsturna
regatele existente au fost făcute ca urmare a instabilității economice și politice de către populațiile care erau
afectate de foamete și de greutăți. Imperiul Hitit și Egiptul au fost invadate și cucerite de "Popoarele Mării" ale
căror origini obscure provin din Marea Neagră, Marea Egee și regiunile Anatoliei.[3]}}
În 1100 î.en., are loc invazia doricǎ. Dorienii, veniți din Europa Centralǎ, ar fi adus fierul în Grecia, pe
care îl extrǎgeau din minele munților Epirului și Macedoniei, fǎurindu-și arme împotriva cǎrora armele de bronz
ale aheilor sau micenienilor nu le puteau face fațǎ. Și-au construit cetatea Corint, de unde dominau istmul și au
supus treptat întreaga Grecie, mai puțin Attica unde ionienii au putut să-i respingă.

Așezările

Imaginea 4

Lefkandi
 Imaginea 5

Vas grecesc din secolul VIII [Link].

Predominarea stilului de viață pastorală, cu limitarea drasticǎ a creațiilor de mari dimensiuni și durabile
și o modificare radicalǎ a practicilor funerare, ale căror urme materiale sunt greu identificabile, ar putea explica
frecvența foarte redusă a descoperirilor. Centrele dorienilor se limitează la câteva insule dintr-un pustiu odinioarǎ
prosper și înfloritor: Nichoria, Argos, Asine și Tirint, în Peloponez, Lefkandi în Eubeea, Atena, centre în care
tehnicile de bazǎ ale agriculturii, olǎritului și prelucrǎrii metalului nu au dispǎrut, dar produsele lor erau mai puține
și simplificate. La Lekcandi[4][5] s-a descoperit un mormânt deosebit de bogat din secolul al XI-lea î.en., o
construcție abisalǎ, înconjuratǎ de coloane de lemn și acoperita de tumulus de mari dimensiuni, care adǎpostea
resturi incinerate ale unui cuplu princiar, pentru care s-au sacrificat patru cai (calul era un bun
prestigios). Herodot desemna casele nobile ale epocii arhaice ca 'tetrippotrophoi', cei care creșteau patru cai.
Detaliile funerare amintesc de ritualul descris de Homer pentru incinerǎrile eroilor cu mari construcții tumulare.[6]
În Cipru, descoperirile arheologice se înscriu între dovezile unei civilizații complexe. Mormintele cu
camere funerare de tip micenian continuau sǎ fie utilizate, implicând aspectul continuitǎții de stil și de structură
socialǎ. Înmormântǎrile cu care de lupta delimitează extrem de sugestiv fenomenele de continuitate-carul fiind un
obiect micenian, dar și de discontinuitate, în multe principate miceniene, carul era proprietatea regalǎ a lui wa-
na-ka și nu însoțea ca bun personal de prestigiu pe rǎzboinicii regali dincolo de moarte. În epoca întunecatǎ,
obiectul apare ca proprietate individualǎ și un semn al unui statut personal și autodeterminat de autoritate și
rang.
În unele site-uri arheologice s-au gǎsit urme de ceramică greceascǎ, atestând o colonie greceascǎ
euboeeanǎ stabilită la Al Mina pe coasta siriană , și o rețea greacă de schimb comercial din Marea
Egee revitalizată din secolul al X-lea, datorită urmelor de ceramicǎ găsite în Creta și Samos , în largul coastei
Asiei Mici.[7]
Cipru a fost locuit de un popor mixt din " pelasgi " și fenicieni , formându-se primele așezări grecești .
Olarii din Cipru au inițiat stilul cel mai elegant: " cypro - fenician" în pictura pe ceramică din secolele X-IX î.en. ,
care constau în vasele mici și ulcioare pictate , care conțineau ulei parfumat. [8] Obiecte de ceramicǎ din Eubeea
au fost exportate la scară largă și găsite în site-urile arheologice din Levant și lângǎ Tyr , ce datau din secolele
XI-X î.en. S-au gǎsit metale cipriote exportate în Creta.[9]

Metalurgia
 Imaginea 6

Armele lui Ahile

Epoca este autoarea și a unor inovații

tehnice decisive în difuziunea metalurgiei fierului.
Obiectele de fier erau de multă vreme cunoscute în
bazinul mediteranean, dar procedeul de
reducere a minereului fusese, pânǎ spre sfârșitul
mileniului I î.en., un secret al meșteșugarilor hitiți. Prǎbușirea imperiului Hitit duce la rǎspândirea treptatǎ a noii
tehnologii, care apare în lumea greacǎ a secolului XI î.en., când brusc, devine preponderentǎ pe coasta de est-
Argolidă, Eubeea și Attica, în vreme ce în vestul Peloponesului, nu apare decât spre sfârșitul secolului X î.en.
Rezultatul lipsei bronzului și aramei, metalurgia fierului nu era un progres absolut, fierul fiind mai greu
de prelucrat decât bronzul, și primele serii de obiecte erau de o calitate îndoielnicǎ. Superioritatea acestui
material ținea totuși de douǎ elemente: zǎcǎmintele frecvente, ceea ce îl fǎcea mai ieftin, și duritatea sensibil mai
mare a produselor, ceea ce face ca utilitatea și eficacitatea lor sǎ fie superioarǎ. Pe termen lung, multiplicarea
centrelor de prelucrare ale acestui metal duce la un grad sporit de difuziune a tehnicilor și mai ales la
pǎtrunderea utilajului de fier în economia cotidianǎ a gospodǎriilor rurale. Spre deosebire de bronz, rezervat
armelor și obiectelor prestigioase, fierul era comun, accesibil și producǎtor de efecte în viața de zi cu zi.
Într-o lume în care structurile rigide ale sistemului palatial dispǎruserǎ, aceste inovații tehnice au avut
efecte multiple. Dacǎ accentuarea temporarǎ a componentei pastorale în economia agricolǎ asigura posibilități
mai rapide și mai lesnicioase de acumulare de bunuri autonome și permiteau diferențieri structurale fațǎ de
comunitățile epocii bronzului, rǎspândirea fierului asigura și gospodǎriilor de nivel mediu o independență
economică și o soliditate care modifica raporturile între diferitele componente ale societǎții.

Societatea
O gospodǎrie cu câteva ajutoare ocazionale sau permanente, își putea dobândi și subzistența, și un
surplus necesar pentru procurarea uneltelor și a altor bunuri. Instrumentele din fier vor îngǎdui o nouǎ structurare
a economiei agrare, dinspre creșterea animalelor spre lucrarea pǎmântului, dar și o nouă orientare dinspre
obștile teritoriale ale epocii miceniene spre gospodǎriile individuale. Asigurând autonomia economicǎ a
gospodǎriilor de nivel mediu, generalizarea obiectelor de fier accentueazǎ tendința de pulverizare pe care
destructurarea lumii palațiale o instaurase. Pe un plan convergent, accesibilitatea și frecvența mai mare a
obiectelor de fier a diminuat distanța ireductibilǎ între posesorii de arme (rǎzboinici privilegiați aparținând cândva
unei lumi intangibile) și comunitǎțile de țǎrani (a cǎror dependențǎ de aristocrația locală devenea tot mai
abstractǎ).[10]
Lumea homerică se baza pe o economie naturală. Celula economică de bază se numea oikos.
Principala bogăție o constituiau vitele. Ulise avea 72 de turme de vite cu 7-8 mii de capete. Se practica și
agricultura, cultivându-se mai ales orzul și grâul, dar și pomicultura și grădinăritul. Meșteșugarii (demiurgii) erau
în număr mult mai mic în comparație cu epoca miceniană. Totuși ei se bucurau de un anumit prestigiu în
societate. Erau făurari, olari, pielari, dulgheri etc. Producția meșteșugărească era limitată la necesitățile
comunității, căci Grecia homerică, spre deosebire de cea miceniană, nu avea decât legături comerciale
sporadice cu alte teritorii.

Imaginea 7
 Cal din bronz

Societatea homerică era împărțită în oameni liberi și sclavi, aceștia din urmă fiind încă foarte puțini,
sclavia homerică având un caracter casnic pronunțat, așa cum arată și denumirea dedmoes pentru sclavi.
Oamenii liberi se deosebeau după avere. În frunte era aristocrația gentilică care își baza poziția superioară pe
faptul că dețineau mai multe turme de vite și suprafețe de teren mai mari. Cea mai mare parte a populației libere
era formată din oameni simpli, crescători de vite, agricultori și meseriași. Sistemul economic, social și politic
homeric va decade treptat odată cu secolul al VIII-lea î.en., când apar și se dezvoltă elemente care vor
caracteriza lumea greacă în epoca arhaică.
Epoca homerică este un exemplu clasic de regres în istorie, deoarece lumea greacă se va întoarce,
timp de câteva secole, la rânduielile gentilice, dominate de relațiile bazate pe înrudire, pe dispariția statului care
lasă loc organizării pe ginți, fratrii și triburi. Eliminarea societǎții rǎzboinice din epoca micenianǎ a lǎsat loc unei
prularitǎți de mici centre izolate unul față de celălalt și dominate de o aristocrație fluidă. Destinul cuvântului
micenian pasireu, cândva desemnând un mic funcționar local al prinților micenieni, și ajungând sǎ denote
cǎpetenia militarǎ localǎ, basileus exprima limpede pulverizarea puterii. Epoca este domnatǎ de o puzderie de
personaje rǎzboinice în jurul cǎrora se dezvoltǎ și se desfac structuri fragile de putere. În fruntea tribului se
afla filobasileul , în fruntea fratriei basileutatos, iar în fruntea ginții basileuteros. Triburile și fratriile aveau un
caracter militar pronunțat. Raporturile gentilice erau reglementate de dreptul gentilic,themis, iar raporturile
intergentilice de dike.
În fruntea unei comunități era un basileus, care conducea împreună cu sfatul (boule), compus din șefii
ginților și de unii oameni cu prestigiu și experiență , numiți boelephoroi(consilieri) și gerontes(bătrânii). Unele
hotărâri mai importante se luau cu acordul demos-ului(poporului), care era format din toți bărbații majori. Regele
avea atribuții militare și prerogative religioase și juridice. Epopeile homerice vorbesc despre un mare numãr
de basilei, ceea ce dovedește că în Grecia nu exista în acea vreme o unitate politică. Fărâmițarea politică se va
menține în epocile următoare ca una din caracteristicile cele mai importante ale vieții politice grecești.
Precaritatea acumulǎrilor, frecvența raziilor menite sǎ sporeascǎ prada, și acerba concurențǎ între
basilei, pluralitatea și mobilitatea centrelor de putere se regǎseau în lumea greacǎ de la începutul mileniului I
î.en. Chiar dacǎ se pǎstra amintirea unor forme de autoritate stabilǎ, se prefigura transferul treptat cǎtre forme
stabile privilegiate, în care nu se vor regǎsi formele ierarhice ale societǎții miceniene, fiind organizate ca o
pluraritate de comunități de proprietari autonomi și autosuficienți ai unor gospodǎrii. Autoritatea basileilor nu se
exercita asupra fiecărei gospodării în parte, ci generic și mediat de comunitate, se va limita doar asupra unor
domenii de interes comun-rǎzboi, culte, transmiterea reglementarǎ a pǎmântului și statutelor sociale,
soluționarea reglementatǎ a stǎrilor conflictuale. Nici destructurarea societǎții palațiale, cu labilitatea formelor de
putere care le ia locul, nici difuziunea și generalizarea fierului nu reprezentau condiții suficiente ale noii organizǎri
a societǎții, însǎ au fost necesare pentru o restructurare ce a dus la constituirea cetăților grecești arhaice.  Se
observǎ elemente estetice ale protogeometricului grec: inovații în tehnica picturii pe vase, care descoperă nu
doar compasul, peria multiplă și roata rapidă, ci un nou mod de a construi decoruri abstracte și ordonate
geometric, mai impersonale în simplitatea lor severă, mai aproape de transformǎrile de mentalitate pe care le
atestǎ tranziția de la riturile de inhumație la cele de incinerație. Dispariția din legendǎ a regilor, mediatori între
colectivitǎțile umane și marea ordine cosmicǎ marchează o ruptură între universul uman și lumea zeilor și o
conștiințǎ mai acutǎ a fragilitǎții și vremelniciei destinului omenesc. În poemele lui Homer, se schițeazǎ de la
nivelul determinant al raporturilor cu pǎmântul, imaginea unei societǎți în care elita cǎpeteniilor-basilees,
constituiau o aristocrație rǎzboinicǎ și bogatǎ, protectoare a oamenilor de rând. Basileii dețineau comanda,
biruințele rǎzboaielor și roadele lor. Puterea eroului era de naturǎ personalǎ, întemeiată pe avuție și faimǎ.
Ideologic, basileii aspirau la o autoritate suveranǎ, dar o împǎrțeau cu cei deținători ai unei autorități similare,
concurențiale-coaliția lui Agamemnon.
Statutul depindea de poziția militarǎ, dar și de avuție: pǎmânturi, turme, bunuri nobile depozitate într-un
tezaur, arme, trepiede, cazane, lingouri, unelte și obiecte din metal, țesǎturi fine, rezerve de hranǎ, ulei și vin,
toate acestea îngǎduindu-i eroului sǎ-și întreacǎ tovarǎșii în daruri și ospețe, sǎ ținǎ pe lângǎ casa cete de
rǎzboinici încercați și de tineri ucenici, câștigând prietenia multor cǎpetenii din alte ținuturi și sǎ-și cǎsǎtoreascǎ
fiicele cu alți rǎzboinici de vazǎ.

Limbajul și scrierea
 Imaginea 8

Alfabetul grec

Invazia doriană a declanșat ample mutații demografice în ansamblu lumii grecești. Vechile populații
grecești, sosite pe pământ grecesc în Heladicul mijlociu, ionienii, eolienii, aheii, au fost alungați de pe
pământurile pe care le ocupau și s-au văzut siliți să-și caute noi ținuturi. Peloponezul, cu excepția muntoasei
Arcadii și a unor regiuni din Ahaia, a fost în totalitate ocupat de valurile doriene, la fel și cea mai mare parte a
Greciei centrale, Tesalia și Epirul. Ionienii au reușit să păstreze, Attica și insula Eubea, dar mare parte dintre ei
au migrat spre răsărit colonizând Cicladele și mai ales jumătatea sudică a litoralului anatolian care se va
numi Ionia. Eolienii au rezistat în Beoția și Tesalia, unde și-au impus limba lor, dar mare parte dintre ei au
emigrat colonizând aceeași coastă anatoliană la nord de ionieni și până în Troada, împreună cu marile insule din
vecinătate, Lesbos și Thasos; ținutul acesta se va numi Eolia. Aheii au păstrat Arcadia, mai puțin râvnită de
invadatorii dorieni datorită reliefului muntos și lipsei de comunicare, iar o parte din ei au migrat în Cipru. Nici
dorienii nu au rămas cu toții în Grecia balcanică, ci urmând aceleași direcții cu cei care fugeau din calea lor au
ocupat Creta, Insula Rodos și partea sudică a litoralui anatolian începând de la Halicarnasos, zona primind
numele de Dorida. La capătul acestui proces numit de istorici și migrația ioniană și care a durat până spre secolul
X î.en. (anii 1000-900), s-a desăvârșit tabloul etnic și dialectal al lumii grecești. În Epir, în jumătatea vestică a
Greciei centrale: Locrida, Focida, Etolia, Acarnania și jumătatea vestică a Peloponezului, se vorbeau dialecte
foarte apropiate numite grecești de nord-vest. În Argolida, Laconia, Mesenia, în insulele Creta, Milo și Tera, în
Sporadele de Sud, la fel în Rodos și Dorida anatoliană, se vorbeau dialecte dorice. În Attica, Eubeea, în Ciclade
(cu excepția insulelor Milo și Thera, unde de vorbea un dialect doric), în Ionia și în marile
insule, Chios și Samos se vorbeau dialecte ionice. În Beoția și Tesalia se vorbeau dialecte eolice puternic
influențate însă de cele doriene și tot dialecte eolice se vorbeau în Eolia adică ținutul de coastă anatolian situat
între râul Hermos la sud și orașul Smirna la nord, la fel și în insula Lesbos. În Arcadia și în Cipru s-au păstrat
vechiul dialect aheean numit de istorici arcado-cipriot; în mod excepțional în Cipru a supraviețuit până la
începutul epocii arhaice o variantă a scrierii liniarului B.
De la mijlocul secolului al VIII-a î.en. apare un nou sistem de alfabet grecesc adoptat de la fenicieni.
Grecii au adaptat sistemul de scriere feniciană, introducând în special caractere pentru sunete vocale și creând
astfel primul sistem de scriere cu adevărat alfabetic ( spre deosebire de Abjad ) . Noul alfabet s-a răspândit rapid
în întreaga Mediterană și a fost folosit pentru a scrie nu numai în limba greacă, dar, de asemenea, în limbile
frigienilor și altele din estul Mediteranei. Odatǎ ce grecii au stabilit colonii vestice în Sicilia și Italia, influența
noului alfabet s-a extins. S-a descoperit un artefact din ceramică Euboean inscripționat cu câteva rânduri scrise
în alfabetul grecesc care se referă la "Cupa lui Nestor ", într-un mormânt de la Pithekoussae ( Ischia ) ce datează
din 730 î.en. și pare a fi cea mai veche referință scrisă a Iliadei. Etruscii au beneficiat de inovație  : o variantǎ a
limbii italice s-a răspândit în întreaga Italia din secolul al VIII-lea. Alte variante ale alfabetului apar pe Stela de la
Lemnos și în alfabetele din Asia Mică. Script-urile liniare anterioare nu au fost complet abandonate: silabarul
cipriot preluat dupǎ Linearul A, a rămas în uz în Cipru până în epoca elenistică.
Cultura

Imaginea 9

Homer si ghidul sau

Imaginea 10

Hesiod si muzele
 Imaginea 11

Vas pictat cu stil geometric

Odatǎ cu declinul sistemului palațial au dispǎrut și arhivele miceniene și însǎși deprinderea scrisului,
memoria colectivǎ reintegrând pe deplin practicile de transmitere a informației pe cale oralǎ.
Forma privilegiatǎ a acestei transmiteri era poemul epic cu subiect eroic, povestind în lungi versuri cu o
ritmicitate aparte, isprǎvile strǎlucite ale unor rǎzboinici de o neîntrecutǎ vitejie. Poemul eroic apare ca un gen de
literaturǎ oralǎ caracteristic societăților rǎzboinice în faza de tranziție cǎtre forme mai durabile de organizare
politică și corespunzător unei etape anterioare apariției culturii scrise ca formǎ dominantǎ a culturii. Doar câteva
vor supraviețui, în special poemele legate de rǎzboiul troian, rememorând faptele de glorie ale eroilor viteji cu
prilejul unui rǎzboi purtat de ahei în Asia împotriva cetǎții Troia. Nu sunt transmiteri din generație în generație a
unor poeme compuse cândva și recitate apoi de urmași, ci povești despre vremuri demult apuse recreate de
barzi numiți aezi care improvizau pe teme în parte moștenite, dezvoltate și modificate cu ajutorul unei tehnici de
compunere și versificație complexe. Fiecare aed dispunea de un vocabular bogat, memorat în cursul unei lungi
ucenicii. Experiența cotidianǎ a aedului și a auditorilor este proiectatǎ într-o narațiune despre întâmplǎri
neobișnuite din trecutul imaginar, dotat cu atribute de excepție, eroice și supradimensionate, aezii evocând
veacuri apuse, mǎrețe, mai strǎlucite și mai exaltante decât existența contemporanǎ.[1]
La capǎtul acestei bogate tradiții se situeazǎ doua mari compoziții epice și grandioase atribuite
aedului Homer: Iliada, istorisind un episod al rǎzboiului troian și Odiseea, povestind peripețiile înfruntate în drum
spre casǎ de unul dintre eroii aceluiași rǎzboi, Odiseu. În rândul altor poeme similare ca facturǎ, remarcǎm "
Cǎderea Ilionului", "Întoarcerile acasǎ ale eroilor"-Nostoi, au supraviețuit atât cât sǎ fie amintite de autori târzii.
După compunerea lor, școli specializate de recitatori le-au transmis pânǎ ce în secolul al VI-lea î.en. au fost
înregistrate în scris. Textele lor au circulat apoi în întreaga lume greacǎ și elenisticǎ. [10] Natura și substanța
informativǎ a textelor homerice au fost diferit evaluate, de la grecii care credeau în istoricitatea deplinǎ a
lui Homer, la savanții secolelor XVII și XVIII, pe care d' Aubignac sau Fr. A. Wolff le considerau o colecție de
poeme anonime artificial adunate într-o alcǎtuire lipsitǎ de unitate realǎ, de la scepticismul diferitelor școli critice
ale secolului XIX la entuziasmul lui Schliemann, care reconstituia topografia Troiei recitând versurile Iliadei.
Lumea homericǎ este elocventǎ și pentru vremea în care au fost compuse poemele, și pentru veacurile
anterioare, în care s-a constituit tradiția epicǎ. Universul strǎlucitor, însângerat și eroic în rǎzboiul din Iliada, în
contrapunct cu Odiseea, care evoca Itaca cu prinții și pǎstorii ei, dar și imaginea fabuloasǎ a ținuturilor populate
de monștri mitici pe care eroul o parcurge, au de spus multe despre felul în care trǎiau grecii în epoca
întunecatǎ, despre cum vedeau oamenii și zeii, viața și moartea, natura și alcǎtuirile iscusite ale muritorilor.
Epopeea este un cântec eroic din punct de vedere al analizei istorice. Se referea constant la elita unei
aristocrații rǎzboinice și bogate, basilees,hegemones, și doar incidental la alte categorii de oameni, că doar
faptele de vitejie și glorie, aventurile excepționale ale acestor cǎpetenii era subiectul poemelor. Incidental,
povesteau și câte ceva din existența pașnicǎ și cotidianǎ. Extraordinara bogǎție de imagini și împrejurǎri pe care
le punea în joc poemul homeric îngǎduie o reconstituire a structurilor de bază ale societǎții-ocupațiile precum
agricultura și pǎstoritul, formele de avuție și schimb, meșteșugarii, formele de agregare și diferențierele sociale.
Poetul Hesiod din Askra, Beotia, a scris cele două mari poeme, Teogonia și Munci și Zile. Spre
deosebire de Homer, opera acestuia ne informeazǎ direct despre viața acestuia, amintind de pǎrintele sǎu,
plecat din Eolida în cǎutare de pǎmânt rodnic, de conflictul pentru moștenirea pǎrinteascǎ în care se înfrunta cu
fratele sǎu Perses, despre propria-i experiențǎ poeticǎ invocând muzele și își expunea pǎrerile la persoana I,
ceea ce-l desparte de tradiția impersonalǎ a epos-ului eroic. Era ca și Homer un cântǎreț profesionist, dar care
manifesta un punct de vedere propriu, independent de preferințele sau de ideologia nobililor. Homer, ca și aedul
Demodokos, cânta la ospețele regilor din Feacia și se ospǎta în schimbul poveștilor de vitejie, considerându-i pe
nobili ca fiind urmașii eroilor. Hesiod formula preceptele unei drepte conduite etico-religioase, încrezǎtor în
propria-i menire de poet inspirat, intermediar între zei și oameni, mustrând sau lăudând fapta celui de rând ori a
basileului ca unul care nu depinde de niciunul de pentru a-și duce viața. Idealul lui nu era rǎzboinicul viteaz, ci
vrednicul gospodar trudind pentru a se supune ordinii instituite de zei pentru lucrarea pǎmântului și pentru
îndreptarea faptei și gândului omenesc în Munci și Zile. În Teogonia, Hesiod ordoneazǎ principalele mituri
cosmogonice ale Greciei și genealogiile divine ale zeilor și definește statutul omului în univers ca ființǎ muritoare
și culturalǎ.

Bibliografie
Chew, Sing C., World Ecological Degradation: Accumulation, Urbanization and Deforestation
3000 BC - AD 2000, 2001, [ISBN 0-7591-0031-4] Chapter 3, The second-millennium Bronze Age: Crete and
Mycenaean Greece 1700 BC - 1200 BC.

 Desborough, V.R.d'A. (1972). The Greek Dark Ages..

 Faucounau, Jean, Les Peuples de la Mer et leur histoire, Paris : L'Harmattan, 2003.
 Hurwitt, Jeffrey M., The Art and Culture of Early Greece 1100-480 BC, Cornell University Press, 1985,
Chapters 1-3.
 Langdon, Susan, Art and Identity in Dark Age Greece, 1100-700 BC, Cambridge University Press, 2010.
 Latacz, J. '"Between Troy and Homer : The so-called Dark Ages in Greece", in: Storia, Poesia e Pensiero
nel Mondo antico. Studi in Onore di M. Gigante, Rome, 1994.
 Jan Sammer, New Light on the Dark Age of Greece [1] (Immanuel Velikovsky Archive).
 Snodgrass, Anthony M. (c2000). The dark age of Greece : an archaeological survey of the eleventh to the
eighth centuries BC. New York: Routledge. ISBN 0-415-93635-7. Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
 Sandars, N.K. (c1978). The Sea Peoples: Warriors of the ancient Mediterranean 1250–1150 BC. London:
Thames and Hudson. ISBN 0-500-02085-X. Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
 Whitley, James, Style and Society in Dark Age Greece: The Changing Face of a Pre-literate Society, 1100–
700 BC, Cambridge University Press, 2003, Series : New Studies in Archaeology.