OCT

15

Prietenie stelară | Friedrich Nietzsche

Prietenie stelară.— Am fost prieteni și ne-am înstrăinat. Dar e bine așa și nu trebuie să ne
ascundem faptul și să-l acoperim, ca și cum ne-am rușina din pricina asta. Suntem două corăbii
și fiecare își are țelul său și calea sa; ne putem, desigur, încrucișa și celebra împreună o
sărbătoare, cum am mai făcut... atunci bravele corăbii stăteau atât de liniștite în același port și
sub același soare încât părea că ajunseseră la țintă și avuseseră același tel. Dar apoi forța
atotputernică a misiunii noastre ne-a despărțit din nou, împingându-ne spre țări și țărmuri diferite
și poate că nu ne vom mai vedea nicicând, poate că ne vom vedea, dar nu ne vom mai
recunoaște, felurite mări, feluriții sori ne-au schimbat!
Că a trebuit să ne devenim străini este o lege deasupra noastră, tocmai de aceea trebuie să ne
datorăm mai mult respect! Tocmai de aceea gândul prieteniei noastre trecute trebuie să fie mai
sfânt!
Există probabil o uriașă curbă și cale stelară nevăzută, în care potecile și țelurile noastre atât de
diferite sunt poate incluse ca mici bucăți de drum - să ne ridicăm la înălțimea acestui gând! Dar
viața noastră este prea scurtă și vederea noastră prea slabă, ca să putem fi mai mult decât
prieteni în sensul acestei sublime posibilități. Și atunci să credem în prietenia noastră stelară,
chiar dacă ar trebui să ne fim dușmani pe pământ.
Friedrich Nietzsche, Prietenie stelară în Știința voioasă