;ţ

Premiul
PULITZER
2006

Geraldine Brooks
D omnul March
„Plină de inspiraţie... o poveste tulburătoare,
profund emoţionantă, spusă cu empatie şi talent,
cu o imaginaţie demnă de un poet.”
- The Cleveland Plain Dealer

LEDA
 D om n ul M arch

G erald ine B r o o k s s-a născut în anul 1955 la Sydney,

în Australia. A absolvit Universitatea din Sydney, şi a
lucrat o vreme ca reporter, după care şi-a continuat
studiile în Statele Unite ale Ameridi, cu un masterat
în jurnalism la Universitatea Columbia, pe care l-a
absolvit în 1983. în calitate de corespondentă a
publicaţiei The Wall Street Journal, Geraldine Brooks a
scris despre crizele din Orientul Mijlodu, Africa şi
Balcani.
împreună cu soţul ei, Tony Horwitz, cunoscut ziarist
şi scriitor american, a primit în 1990 Premiul Hal Boyle
pentru cea mai bună corespondenţă din străinătate,
fiind astfel încununate relatările lor din zona de
conflid a Golfului Persic.
In domeniul beletristic a debutat în 2001, cu romanul
Year o f Wonders, devenit imediat bestseller interna­
ţional. în 2005 a publicat March — inspirat de Micuţele
doamne, de Louisa May Alcott — pentru care a primit,
un an mai târziu, Premiul Pulitzer. People o f the Book,
apărut în 2008 şi publicat şi în limba română sub titlul
Oamenii cărţii de Editura Leda în 2009, a fost distins, la
rândul lui, cu mai multe premii literare. în 2011 a
urmat un alt roman de succes Caleb's Crossing.
împreună cu soţul său şi cei doi fii ai lor — Nathaniel
şi Bizuayehu —, locuieşte în Martha's Vineyard,
Massachusetts, sau în celălalt cămin al lor, aflat în
Sydney, Australia.
 Geraldine Brooks

D o m n u l M arch

Traducere din lim ba engleză de

MARGARETA PETRUŢ

LEDA
G R U P U L EDITORIAL CORINT
 Redactor: Carmen B otoşaru
Tehnoredactare: C ristina A produ

Geraldine Brooks
MARCH
Copyright © Geraldine Brooks, 2005
All rights reserved including the right of reproduction
in whole or in part in any form.
This edition published by arrangement with Viking,
a member of Penguin Group (USA) Inc.

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate

Editurii LED A, imprint al GRUPULUI EDITORIAL CORINT

ISBN 978-973-102-573-5

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

BRO O KS, GERALDINE
Domnul March /Geraldine Brooks;
trad.: Margareta Petruţ. - Bucureşti: Leda, 2013
ISBN 978-973-102-573-5

I. Petruţ, Margareta (trad.)

821.111(94)-31=135.1
Pentru Darleen şi Cassie - în nici un caz
nişte micuţe doamne...
 PARTEA INTAI

Jo spuse cu tristeţe:
— Dar tata nu este cu noi şi nu vom f i împreună mult timp
de-acum încolo.
Nu zise „probabil că niciodată", dar fiecare adăugă aceste
vorbe în sinea ei fără să le rostească, găndindu-se la tatăl care era
departe, în război.

— Louisa May Alcott, Micuţele doamne1

1 Editura Corint Junior, 2011, traducere din limba engleză de

Diana Maria Laibăr. (N. ed.)
 CAPITOLUL UNU

<5 g re u cfru m u fsp re T )irg in ia

21 octombrie 1861

Iată ce-i scriu: Norii dau relief cerului astă-seară. Soarele la

apus le aureşte şi le înroşeşte marginile zdrenţuite, ca şi când
firmamentul ar f i cusut cu fire preţioase. Mă opresc pentru
a-mi şterge ochii îndureraţi, care nu încetează să lăcri­
meze. Rândul pe care tocmai l-am aşternut e poate într-un
stil cam înflorit, dar nu contează: ea e un critic blând.
Mâna, care observ că e pătată de flegmă uscată, îmi tre­
mură de epuizare. Iartă-mi scrisul nu prea frumos, dar o
armată în marş nu oferă linişte pentru reflecţie şi corespondenţă.
(Sper că draga mea tânără autoare găseşte timp, printre bunele-i
îndeletniciri, să facă uz de mica-mi vizuină şi că şobolanii ei
prietenoşi nu vor avea nimic împotriva unei scurte absenţe din
cuibul obişnuit.) Şi totuşi, să stau la adăpostul unui copac mare,
în timp ce bărbaţii aceştia aprind focuri pentru a-şiface de mân­
care şi sporovăiesc unii cu alţii, îmi dă o oarecare linişte. Scriu
pe măsuţa portabilă cu care tu şi fetele m-aţi înzestrat prevăză­
toare şi, cu toate că mi-am vărsat rezerva de cerneală, nu trebuie
să vă faceţi probleme şi să-mi trimiteţi alta, căci unul dintre
oamenii aceştia mi-a arătat o reţetă ingenioasă pentru a obţine
10 DOM N UL MARCH t&_

un înlocuitor folositor din murele rămase de-astă toamnă. Aşa

că vă pot trimite „vorbe dulci"!
îţi aminteşti paginile marmorate de pe interiorul coperţilor
acelui Spenser din care obişnuiam a-ţi citi în serile răcoroase de
toamnă asemenea acesteia? în acest caz, draga mea, poţi şi tu
vedea cerul, aşa cum l-am văzut eu aici, astă-seară, căci culorile
s-au învolburat pe boltă într-o la fel de fericită somptuozitate.
Iar sângele ce se răspândea în bulboanele nămoloase ale
râului tulburat de cizmele oamenilor forma şi el un model,
nu foarte diferit de acele frumoase înflorituri de pe paginile
de interior ale coperţilor acelui volum. Sau mai degrabă
seamănă cu pata de cerneală carmin, când mâna nerăbdă­
toare a midi noastre artiste a vărsat călimara pe podea.
Aceste rânduri, desigur, nu le voi aşterne pe hârtie. I-am
promis că-i voi scrie câte ceva în fiecare zi şi mă trezesc că
mă îndrept spre această îndatorire când mintea îmi este mai
puternic tulburată. Căd este ca şi cum ea ar fi lângă mine în
acel moment, cu mâna ei liniştitoare aşezată uşor pe umărul
meu. Cu toate acestea, sunt recunoscător că ea nu este aid,
să vadă tot ce îmi este dat mie să văd, să ştie tot ceea ce am
ajuns eu să ştiu. Iar prin acest gând îmi scuz cenzura: nu am
promis nidodată că ceea ce voi scrie va fi şi adevărat.
Scriu câteva cuvinte învăţate pe de rost, vorbind de
dorul unui soţ, urmate de mărturii ale tandreţei părinteşti:
Pe toate şi pe fiecare în parte vă am în minte, în salon, în birou, în
camere, pe peluză; cu vreo carte sau cu pana în mână sau de mână
cu sora dragă, vorbind despre tatăl aflat departe, întrebându-vă pe
unde e şi ce mai face. Să ştiţi că niciodată n-am să plec de tot;
pentru că, deşi acum cu trupul sunt departe, gândul îmi este
la voi, şi cea mai plăcută alinare îmi e dragostea voastră...
 E greu drumul spre Virginia fe­ ll

Apoi aduc vorba despre urgenţa îndatoririlor mele şi închei

cu promisiunea că le voi trimite în curând noi veşti.
îndatoririle mele, cu siguranţă, simt destul de presante.
Simt oameni în nevoie peste tot în jurul meu. Nu-mi strâng
însă de îndată măsuţa portabilă. O las să mai zacă desfă­
cută pe genunchi şi continui să privesc norii, mulţimea lor
ca nişte bulgări de cărbune, înnegriţi acum pe cerul aproape
lipsit de lumină. Nu e de mirare că oamenii simpli şi-au
pus zeii să locuiască în acele locuri de sus. Pentru că, de
îndată ce omul îşi coboară privirea de la ceruri spre linia
orizontului, riscă să descopere o privelişte dezolantă.
Pe râu în jos, oamenii din echipa ce se ocupă de înmor­
mântări, în apă până la piept, se luptă să recupereze tru­
purile agăţate de crengi rupte. Contrar a ceea ce am scris,
nu e nici o petrecere în noaptea asta, focurile sunt puţine şi
prost întreţinute, astfel că fumul înţepător îmi tulbură
ochii încă înlăcrimaţi. Un condor se uită ţintă la mine, de
pe o cracă de sicomor. Au fost în preajma noastră toată
ziua, păsările astea uriaşe. Azi-dimineaţă mi se păruseră
maiestuoase, în lumina alburie de dinaintea zorilor, înţe­
penite ca nişte garguie, cu aripile desfăcute, aşteptând
răsăritul soarelui. Nu s-au clintit deloc, pe toată durata
lungilor ceasuri cât a ţinut trecerea noastră peste râul
Potomac, precedând adunarea pe această insulă, ce stă ca
o barjă uriaşă în mijlocul curentului, despicând lăţimea
apei în strâmtori repezi. Au privit neclintiţi cum am trecut
pe celălalt mal şi am urcat în tăcere poteca lunecoasă,
făcută de vite, de pe malul abrupt. Mai târziu i-am zărit
din nou. îşi luaseră zborul, în cele din urmă, descriind
arcuri înalte şi graţioase deasupra câmpului. De-acolo, de
12 .¿ăl domnul march ta.

sus, cel puţin, situaţia noastră trebuie să fi părut limpede:

duşmanul deţinea controlul asupra dealului din faţa
noastră, lansând asupră-ne un foc nimicitor, în timp ce
prin pădure, la stânga, alte trupe se furişau pe ascuns, să
ne flancheze. în calitatea mea de capelan, nu aveam ordine
precise, astfel că mă plasam acolo unde credeam eu că pot
fi mai de folos. Gram la urmă, rugându-mă împreună cu
cei răniţi, când izbucnise strigătul: Doamne Dumnezeule,
vin peste noi!
Am strigat brancardierii să ia răniţii. Un soldat care
alerga strigă la mine că dacă încerca vreunul să facă asta,
ar fi fost străpuns de gloanţe mai multe decât are degete la
mâini şi la picioare. Silas Stone, uşor rănit, şchiopăta din
cauza genunchiului scrântit, aşa că i-am întins braţul şi
ne-am afundat împreună în pădure, alăturându-ne haosu­
lui gloatei de acolo. încercam să ajungem în vârful potecii
făcute de vite — singura cale liberă în jos spre râu — când
am dat peste un alt condor, atât de aproape, încât mai că
puteam să-l atingem. Era cocoţat pe pieptul unui om căzut
şi, la apariţia noastră, şi-a întors brusc capul. O bucată
lungă de organ, lucioasă şi maronie, îi atârna din doc.
Stone şi-a ridicat muscheta însă era atât de istovit, încât
mâinile îi tremurau violent. A trebuit să-i reamintesc că,
dacă nu ajungem la râu şi nu-1 trecem, o să fim şi noi hrană
pentru vulturi.
Ne-am croit drum afară din desiş, deasupra unui pro­
montoriu aflat la câteva prăjini mai încolo de cărarea
făcută de vite. De-aid am putut vedea o parte din oamenii
noştri, împinşi de focul care avansa spre marginea pro-
montoriului. Acolo, au ezitat puţin, dar apoi, dintr-odată,
 ^¡1 E greu drumul spre Virginia tes. 13

s-au pus în mişcare ca unul, ca o turmă de animale ce

năvălesc cuprinse de panică. Oamenii se rostogoleau,
săreau, se prăbuşeau peste margine. Căderea era abruptă:
vreo treizeci şi ceva de metri de povârniş ameţitor care se
afunda în râu. Se auzeau ţipete, în timp ce oamenii, lipsiţi
de raţiune, se aruncau peste capetele şi baionetele tovară­
şilor lor de jos. Am văzut cum cizma grea a unui soldat
vânjos se izbeşte cu o forţă copleşitoare de ţeasta unui
tânăr zvelt, strivindu-i-o de-o piatră. De-acum nu mai
avea nici un rost să încerci să ajungi la potecă, pentru că
orice reazem pentru picior fusese distrus în urma coborâ­
rii înnebunitoare. M-am târât până la marginea promonto-
riului şi m-am lăsat să atârn o clipă în gol înainte de a
cădea greu pe un tăpşan îngust, acoperit cu nuci negre.
Din cauza lor, am început să alunec. Silas Stone s-a rosto­
golit şi a alunecat după mine. Abia când am ajuns la malul
scăldat de ape mi-a spus că el nu ştie să înoate.
Duşmanul trăgea deja de pe vârful dealului. Câţiva din­
tre oamenii noştri s-au apucat să lege cârpe albe în vârful
unor beţe şi au pornit să urce dealul pentru a se preda. Alţii
se aruncau în râu; mulţi dintre ei, cuprinşi de panică, uita­
seră să-şi scoată cartuşierele şi celelalte echipamente de pe
ei, iar greutatea acestora îi trăgea repede la fund. Singurele
ambarcaţiuni erau cele două şlepuri care ne transportaseră
peste râu. Spre ele se năpusteau oamenii, adunându-se ca
un nor de albine lângă stup, apoi unii alunecau în apă în
grupuri mid, patru sau d n d deodată. Cei care rămâneau
agăţaţi erau ţinte uşoare şi nu rezistau mult.
Mi-am scos cizmele, l-am pus şi pe Stone să facă la fel
şi l-am îndemnat să-şi azvârle muscheta departe, spre cel
14 -iâl DO M N UL M ARCH Î&.

mai adânc canal, ca să nu încapă pe mâinile duşmanului.

Apoi ne-am cufundat în apa rece şi am pornit spre insulă.
Credeam că putem trece vadul cu piciorul căci, la traversa­
rea din zori, prăjinile nu păruseră să intre prea adânc în
apă. Nu ţinusem însă seama de puterea curentului, şi nici
de frig.
— O să te ajut să treci dincolo, i-am promis eu şi poate
chiar aş fi reuşit dacă glonţul nu l-ar fi nimerit, şi dacă el
nu s-ar fi zvârcolit atât, şi dacă haina lui, în locul de unde
l-am apucat, n-ar fi fost atât de prost ţesută.
Am auzit cum se rup firele chiar şi peste zgomotul apei
şi peste ţipete. Se apucase de gâtul meu cu mâna dreaptă,
degetele-i bătătorite, de meşter, îmi apăsau oasele mici şi
moi din jurul traheii. A întins mâna stângă să mă apuce de
cap. M-am aplecat, încercând în van să mă feresc de strân-
soare, ştiind că, în panica lui, mă va trage în jos. A reuşit să
mă înşface de păr cu o mână şi, făcând asta, m-a împuns cu
degetul mare în ochiul stâng. Am alunecat sub apă, greuta­
tea lui apăsându-mă tot mai mult, tot mai adânc. Mi-am
smucit capul înapoi şi am simţit o arsură în creştet în clipa
în care smocul de păr s-a desprins de pe scalp, iar genun­
chiul mi s-a ridicat, lovind tare în ceva ca un dovleac necopt.
Mâna i-a alunecat de pe gâtul meu, unghia zimţuită de la
degetul lui mijlociu sfâşiindu-mi o bucată de piele.
Am ieşit la suprafaţă, scuipând apă roşu-maronie. încă
îl mai ţineam strâns de haina care se destrăma şi, dacă nu
s-ar mai fi zbătut, chiar şi atunci, aş fi putut să-l apuc mai
zdravăn de haine. Curentul era însă foarte puternic în acel
loc, şi ultimele fire care se mai ţineau s-au rupt. Expresia
ochilor i s-a schimbat când a înţeles. Panica părea că
 .si E greu drumul spre Virginia te. 15

dispare, astfel că ultima lui privire a fost una pustie, aţin­

tită în gol — genul de privire pe care o vezi la nou-născuţi.
A încetat să mai ţipe. Ultimul sunet scos de el a fost mai
degrabă un lung oftat, ca un gâlgâit, în timp ce apa îi năvă­
lea pe gât. Curentul l-a smuls de lângă mine, cu picioarele
înainte. S-a ridicat la suprafaţă preţ de un moment, cu bra­
ţele întinse spre mine. Insă am înotat cu toată forţa şi, toc­
mai când să-l ating, un val răsucit de o stâncă scufundată
i-a prins picioarele şi i-a împins partea de jos a corpului
sub apă, făcându-1 să pară o clipă că stă în picioare.
Curentul l-a făcut să se răsucească — o răsucire completă,
cu braţele în sus, ca ale unei ţigănci care dansează uitând
de sine. Schimbul de focuri de pe malul abrupt făcuse să
cadă o ploaie de frunze, astfel că el se răsucea împreună cu
frunzele de culoarea razelor de soare. Era cu faţa spre
mine când curentul l-a tras în adânc. O panglică stacojie se
desfăcea, marcându-i dispariţia, lăţindu-se într-o eşarfă,
pe măsură ce curentul îl ducea cu el la vale, tot mai departe.
Când am reuşit să mă târăsc la mal, încă mai ţineam strâns
în pumn o bucată de lână udă.
O am şi acum: un cerc neregulat de ţesătură albastră,
un petic sărăcăcios, lat de vreo cincisprezece centimetri.
Poate că asta e suma totală a rămăşiţelor pământeşti ale lui
Silas Stone, strungar în lemn şi învăţat, în vârstă de două­
zeci de ani, crescut pe malurile râului Blackstone, dar care
nu ştia să înoate. Am hotărât s-o trimit mamei lui. Era sin­
gurul său fiu.
Mă întreb pe unde o fi zăcând. O fi rămas blocat pe sub
vreo stâncă, cu o mie de mici guri deja înfruptându-se din
carnea lui spongioasă. Ori poate că pluteşte încă, ba sus, ba
16 j SJ DOM NUL M ARCH teu

jos, tot înainte la vale, spre acele porţiuni unde fluviul este
mai lat şi mai lin. îi văd cum se adună: cei înecaţi, cei împuş­
caţi. Mâinile lor plutesc şi se ating, deget cu deget. într-o zi,
poate două, vor pluti mai departe, o flotilă funerară, pe
lângă alba cupolă neterminată, care se înalţă dintre schele
pe acel deal noroios din Washington. Oare îi vor recunoaşte
cetăţenii pe aceşti curajoşi căzuţi, îşi vor descoperi ei cape­
tele în semn de respect? Ori îşi vor întoarce feţele, scârbiţi
de această uriaşă masă de putreziciune umană?

Ar trebui să plec acum şi să aflu unde anume, pe această

insulă, sunt îngrijiţi răniţii. Desigur, chirurgul nu a găsit
de cuviinţă să-mi trimită vorbă. Chirurgul e calvinist, un
om necruţător, nerăbdător cu formele obscure de credinţă
rudimentară. Din punctul lui de vedere, omul trebuie să
fie stăpân pe meseria lui — un fierar să-şi cunoască forja,
un plugar plugul, iar un preot credinţa. Şi-a exprimat făţiş
nepăsarea faţă de mine şi de serviciul meu religios. întâia
dată când am ţinut o predică întregii companii, mi-a atras
atenţia că, după părerea lui, o slujbă care nu vorbeşte des­
pre veşnica osândire nu e de mare folos unor oameni care
văd moartea cu ochii în fiecare zi şi că, dacă ar vrea să
audă un poem de dragoste, i s-ar adresa nevestei lui.
Mi-am trecut mâna prin păr, care se uscase în şuviţe
încâlcite, precum mătasea porumbului aruncată după ce e
desfăcută. Chiar şi numai să ridic mâna, pentru acest
mărunt efort, e un chin. Fiecare muşchi mă doare. Mătuşa
mea avea dreptate, poate, opunându-se cu amărăciune
venirii mele aici: unui bărbat ajuns la vârsta de patruzeci
de ani i-a trecut vremea pentru o încercare ca asta. Şi totuşi,
 .s i E greu drumul spre Virginia te­ ii

ce fel de om aş fi eu, care am avut atâtea de spus în con­

fruntările de cuvinte, dacă aş da îndărăt în faţa acestei con­
fruntări de sânge? Aşa că voi rămâne aid, alături de cei cu
arma în mână, atâta timp cât mă vor sluji pirioarele. Insă,
după cum mi-a atras atenţia astăzi un soldat din Millbury,
„îi greu de-ajuns în Virginia, bag samă."
Mi-am îndesat măsuţa portabilă în rucsac. Ne lăsase-
răm mare parte a echipamentului aid pe insulă, dar pătura
mea era leoarcă după ce o folosisem ca să mă şterg şi să-mi
usuc veştmintele ude. Totuşi, lâna încă mai ţine întru câtva
de cald, indiferent dacă era udă sau nu. I-am dat-o unui
tânăr care zăcea încolădt şi bocea pe malul râului. Băiatul
era ud leoarcă şi tremura. Mă aşteptam ca până dimineaţă
să ardă de febră.
— Nu vrei să vii cu mine mai sus, unde e mai uscat?
l-am întrebat.
Nu mi-a dat nid un răspuns, aşa că l-am învelit cu
pătura, acolo unde era. Amândoi vom dormi în frig la
noapte. Şi totuşi, cred că nu vom fi la fel de red ca Silas
Stone.

Mi-am croit drum prin noroi, cale de câteva prăjini, iar

apoi, acolo unde malul se înclina uşor, m-am târât, nu fără
oarecare dificultate, pe un câmp cosit. In lumina pâlpâi­
toare a focului am zărit un mic grup de răniţi, care zăceau
fără vlagă în scobituri făcute într-o claie de fân, unde aveau
să-şi petreacă noaptea tremurând. I-am întrebat unde au
fost aşezate corturile de spital.
— Nu-s corturi defel; se folosesc de-o casă veche de
secesionist, spuse un soldat ce-şi aranja un braţ bandajat.
18 .¿Si DO M N UL M ARCH t&.

Tare ciudat loc, cu statui mari, albe şi goale puşcă şi camere

pline cu cărţi vechi. Un bătrân secesionist mai stă pe-acolo,
unu' dus cu pluta de tot, după cum s-arată, cu o singură
sclavă care face de toate. Ea îl ajută şi pe chirurgul nostru,
dacă mă credeţi. Mi-a cercetat rana şi mi-a legat-o foarte
fain, după cum se vede, zise el, ridicând mândru mâneca,
apoi strâmbându-se de durere. Mi-a zis c-a fost mai mult
de-o duzină de sclavi p-aid şi ea e singura care n-o fugit.
Nu cred că soldatul deosebea stânga de dreapta, pen­
tru că indicaţiile pe care mi le-a dat ca să ajung la casă nu
se puteau numi coerente, iar prietenul lui, care avea gâtul
bandajat şi nu putea vorbi, flutura din mână în semn de
împotrivire la fiecare schimbare de direcţie descrisă de
celălalt. Astfel că am bâjbâit prin întuneric, trezindu-mă
din nou pe malul apei, neştiind sigur dacă pe malul din
depărtare e Maryland ori Virginia. M-am întors şi am dat
de un gard din bare de metal forjat, care trecea pe lângă
ruinele a ceea ce trebuie să fi fost o moară. Am mers pe
lângă gard până am ajuns la o poartă. Dincolo de poartă,
se întindea o alee străjuită de corni, pavată cu pietre de
râu, prea tari pentru picioarele mele desculţe.
Atunci am ştiut că sunt pe drumul cel bun, căci am
simţit mirosul. Ce bine-ar fi dacă spitalele de campanie
n-ar avea acelaşi miros ca latrinele din tranşee! Dar aşa se
întâmplă când metalul pătrunde în măruntaiele oamenilor
vii şi resturile de digestie se revarsă. Mai e şi duhoarea,
mai puţin intensă, a cărnii proaspăt tăiate, care pentru
mine e aproape la fel de greu mirositoare. M-am oprit,
m-am dus alături în tufişuri şi am vărsat un lichid amărui.
Ceva din starea mea de acum, aşa cum stăteam aplecat şi
 .¿ăl E greu drumul spre Virginia t&. 19

slăbit, mi l-a adus în minte pe tatăl meu lovindu-mă cu

băţul pentru că refuzam să-mi mănânc porţia de came de
porc sărată. El era de părere că o dietă fără came, aşa cum
era a mea, nu-mi dă destulă vlagă pentru treburile mele
zilnice. Mă feream însă de aceste sarcini în sine, găsindu-le
respingătoare şi crude. Nici un suflet n-ar trebui să fie pus
să trudească din greu toată ziua, alături de boii galbeni
înhămaţi fără voie, cu crupele roase de hamuri şi ochii
mari, goliţi de orice speranţă. îţi secătuieşte sufletul să te
târăşti din zori şi până-n asfinţit în spatele vitelor, să te
afunzi în grămezile de bălegar aburind pe care le lasă în
urmă. Şi porcii! Cum mai poate cineva să mănânce came
de porc după ce a auzit ţipetele pe care le scot la înjunghi­
ere, când sângele negru ţâşneşte din ei?
Poate că era din cauza întunericului sau a faptului că
era un alt anotimp. Poate că erau de vină criza mea de bilă,
mâhnirea şi epuizarea. Poate că pur şi simplu douăzeci de
ani e o perioadă de timp mult prea mare pentru ca o minte
activă să păstreze o amintire, mai ales una atât de sumbră
şi de tulburătoare, cerşind să fie uitată. Oricare era moti­
vul, eram la jumătatea scării albe de piatră când am recu­
noscut casa. Mai fusesem acolo.
 CAPITOLUL DOI

0 n u cşo a ră (fin lem n

Mai fusesem acolo intr-o dimineaţă de primăvară, când

ceaţa era atât de deasă pe râu, încât părea că baierele ceru­
lui şi-au deşertat toţi norii lăptoşi în vale. Aveam optspre­
zece ani şi bătusem cu piciorul, cu popasuri, tot drumul de
la portul Norfolk. Gram zvelt şi puternic, cu părul decolo­
rat de soare, aproape alb, aşa cum ieşea de sub borurile
pălăriei mele de pai.
Exista pe-atunci un mic feribot, care, la cerere, oprea la
un debarcader din capătul de nord al insulei. Coborâsem
acolo dintr-un capriciu şi am străbătut pe jos cei aproape
doi kilometri până la casă, fluierând cântecul pe care-1
auzisem de la barcagiul care mă trecuse râul. Cornii albi
erau înfloriţi de-a lungul aleii, iar aerul părea vâscos şi
avea gust de miere, atât de diferit de miasma de noroi a
unei dimineţi friguroase de mai, pe Spindle Hill! Aveam
două cufere grele, legate de prăjina pe care o duceam pe
umăr, astfel că eram lipsit de apărare atunci când doi dogi
englezi s-au repezit la mine lătrând, făcând să salte pie­
trele sub labele lor groase şi iuţi. Era, aţi putea spune, o
întâmpinare obişnuită pentru un vânzător ambulant din
 .al O nucşoară din lemn ts. 21

Connecticut, reputaţia noastră nefiind una dintre cele mai

strălucite. Prea mulţi dintre noi, în goana după câştig,
dăduseră cinstea pe viclenie, bunacuviinţa pe grosolănie.
Eu însă ştiam să mă port cu câinii: acasă aveam un collie
care făcea cât un om când era vorba de adunat oile. Mai
învăţasem însă şi alte lucruri în călătoria mea la nord de
Norfolk, cel mai folositor fiind acela că, atunci când un
cerber vine spre tine lătrând şi mârâind, să-l chemi la tine
cu glas vesel. Nouă câini din zece vor răspunde la frică cu
agresiune şi la prietenie cu veselie. Până am ajuns la casa
cea mare, cele două bestii se zbenguiau pe lângă mine, fre-
cându-şi boturile umede de coapsele mele.
O tânără servitoare stătea în capul scărilor, părând sur­
prinsă şi poate puţin iritată de ce vedea. A fluierat ascuţit,
iar urechile câinilor s-au pleoştit, în timp ce patrupedele se
îndepărtau.
— Câinii-ăştia doi ar face mai bine să rupă fiecare câte
o bucată din şuncile tale înainte să apud să ajungi la jumă­
tatea aleii, decât să se linguşească aşa.
Vocea ei era neaşteptată: rafinată şi răsunătoare, ca un
clopot. Stătea cu mâinile în şolduri, mâinile ei cu degete
lungi, de un maroniu întunecat deasupra şi rozalii dede­
subt — contrast ce încă mă nedumerea — sprijinindu-se
pe betelia fustei apretate, cu dungi cenuşii şi crem, pe care
o purta cu un corsaj imaculat, fără decolteu. Pe cap avea
înnodată o eşarfă vopsită în culoarea sfedei, care produ­
cea un efect superb împreună cu sprâncenele-i arămii,
înfăţişarea ei era un semn bun: o casă care îşi ţine sclavii
atât de îngrijiţi era, probabil, una darnică.
22 JSi DOM NUL M ARCH te*.

în timp ce cobora treptele spre mine, mi-am lăsat jos

cuierele de tinichea, mi-am scos pălăria şi am arborat ceea
ce speram eu că e cel mai plăcut zâmbet al meu. Manierele
sunt preţuite în Sud; întâlnisem chiar şi muncitori cu ziua,
pe jumătate dezbrăcaţi şi cu picioarele goale, care se pur­
tau cu mai multă graţie decât un locuitor cu educaţie
medie din Noua Anglie. învăţasem, de asemenea, că a-i
câştiga de partea ta pe servitorii cu poziţii mai importante
în casă e prima ţintă a unui gentleman care bate drumurile
cu scopul de a vinde. Ei erau, până la urmă, cei care pre­
zentau cererea de a fi primit de stăpân — sau, lucru mai
de interes pentru mine, de stăpână — şi puteau face asta
în moduri mai mult sau mai puţin utile.
Deoarece de la talpa încălţării şi până la creştet am mai
mult de un metru optzeci, să privesc o femeie drept în ochi
nu e ceva obişnuit. în acea zi însă, ochii mei albastru-des-
chis au privit adânc în ochii ei întunecaţi, în care licărea un
uşor amuzament. Chiar şi acum îmi amintesc că eu am
fost cel care şi-a ferit privirea.
— Crezi că poţi să mă vrăjeşti şi pe mine, aşa cum i-ai
vrăjit pe câini, a spus ea, cu vocea ei limpede. Yankeu, nu-i
aşa? Din Connecticut? Şi-a ridicat brusc bărbia şi a plescăit
uşor. Şi ultimul vânzător ambulant care a trecut pe-aici era
tot din Connecticut. I-a vândut bucătăresei un borcan de
nucşoare din lemn.
— Ce ruşine! am zis, şi chiar credeam ce spun, deşi văzu­
sem o mulţime de falsuri asemănătoare, măsluiri ale com­
petitorilor mei, în orele de trândăveală din jurul focului.
— Nu cred că cineva din casă ar fi interesată să-ţi vadă
mărunţişurile, dar ar fi o neglijenţă din partea noastră să
 ^ O nucşoară din lemn te*. 23

nu-ţi oferim o băutură rece într-o dimineaţă călduroasă

cum este asta.
Ia te uită, mi-am zis. O sclavă neagră, poate nici măcar
de aceeaşi vârstă cu mine, dar cu un fel de a se adresa de
care nu s-ar ruşina nici un mare lord. Nimeni dintre cei pe
care îi ştiam acasă nu vorbea astfel, nici măcar pastorul.
Spindle Hill, aflat la vreo trei sute de metri înălţime, cu un
singur drum îngust care duce spre el, era un loc izolat,
unde oamenii vorbeau un grai rudimentar, pe care nici
măcar locuitorii din Hartford, la nici treizeci de kilometri
distanţă, nu-1 puteau înţelege cu uşurinţă. Acasă, eram
mai degrabă un tăntălău leneş decât un pierde-vară pros­
tănac. Pluralul de la „casă", în cătunul nostru cu puţini
locuitori, era „căşi" iar tata, când dorea să sublinieze ceva,
îşi încheia declaraţia cu „zău". Nici măcar un secol nu mă
despărţea de străbunii care desţeleniseră câmpurile, sco-
ţându-le din sălbăticia de pini, pietre şi stejari; casa noas­
tră, construită de tata într-un luminiş, apărut în urma
focului pus de indienii vânători de căprioare, are doar trei
camere, din scânduri nevopsite, care deja încep să se
năruie. Nădăjduiam să-l pot ajuta pe tata să găsească banii
pentru a ridica o altă casă, şi o vreme aşteptasem cu nerăb­
dare ziua în care mă voi întoarce cu câştigul adunat de pe
urma comerţului meu. Undeva, pe lângă York sau James,
încetasem însă să mai tânjesc după acea zi. Acum, spre
ruşinea mea, mă trezeam privind la nevestele plantatori­
lor lâncezind în mătăsuri, şi roşind la amintirea mamei
mele, istovită de muncă, cu pipa ei de lut cocoţată pe băr­
bia pe care se zbârleau fire rătăcite de păr, cu mâinile
mereu prinse cu treburi, din clipa în care atingeau ugerul
24 .¿ăl DOM N UL MARCH fc&.

vădi, în lumina de dinainte de ivirea zorilor, şi până când

lăsa jos suveica de la războiul de ţesut, seara târziu.
— V-aş fi foarte recunoscător pentr-o asemenea bună­
tate, am răspuns eu, gândindu-mă că partea bună în a te
afla mereu în preajma unor oameni cu maniere nobile e
inevitabila elevare a celor proprii.
Tânăra femeie m-a condus spre o latură a casei cu pereţi
de piatră, apoi printr-o poartă joasă, până la grădina bine
rânduită din faţa bucătăriei, unde vârfurile purpurii ale
sparanghelului stăteau drepte ca nişte santinele, iar stratu­
rile joase de căpşuni erau grele de fructele încă verzi. Aid
se vor ghiftui cu căpşuni înainte ca la mine acasă să se dez­
gheţe pământul. Am urmat-o, uitându-mă la felul în care
mergea: perfect dreaptă şi totuşi perfed relaxată.
în bucătărie, îmbietoarele miresme de dimineaţă, de
turte de mălai prăjite, de cafea bună şi aromată, mi-au
făcut stomacul să se strângă de poftă.
— Ce-mi aduseşi ad, Grace? a întrebat bucătăreasa, o
femeie cu şolduri largi şi o faţă lată ce strălucea de sudoare.
Foamea mea trebuie să fi fost destul de evidentă pentru
că, fără să mai întrebe, bucătăreasa mi-a pus în faţă o far­
furie de tinichea cu turte de mălai, în timp ce mă mustra,
turuind despre şiretlicurile celor de teapa mea şi despre
cum nu-i are la inimă pe cei care o trag pe sfoară,
încuviinţam, dând viguros din cap, în timp ce duceam cu
lingura mâncarea la gură.
— N-o să găsiţi nidun fel de nucşoare în cufărul meu,
doamnă, am spus. Doar o mulţime de lucruri folositoare şi
drăgălaşe, tocmai potrivite pentru bunăstarea trupului şi a
minţii.
 .¿si O nucşoara din lemn te*. 25

— Qhiar aşa? m-a întrebat ea, şi gura largă i s-a contor­

sionat, într-o încercare exagerată de a arăta ameninţătoare.
Mai bine arată-i lui Annie mărunţişurile alea, yankeule, şi
fă-o iute, că n-am vreme de tăiat frunză la câini.
Când pornisem întâia dată din Norfolk, fusesem mân­
dru de cuierele mele frumos lăcuite, de locaşurile şi raftu­
rile din interiorul lor şi de legăturile iscusite menite să ţină
lucrurile la un loc. Conţinutul îl alesesem chiar eu, cu mare
grijă, şi credeam atunci că marfa mea era foarte bună.
Investisem mult în mărfuri, care ar fi trebuit să trezească
interesul femeilor — căd mă simt mai în largul meu în
compania lor decât în prezenţa acelora de-acelaşi sex cu
mine. Aveam piepteni din carapace de ţestoasă, despre care
negustorul meu m-a asigurat că sunt foarte la modă; bijute­
rii şi amulete, granate şi perle, catarame pentru săculeţi de
mână şi hârtii de făcut bujori în obraz; esenţe, uleiuri, săpu­
nuri fine şi pomezi; degetare de argint şi ochelari din aur şi
argint în cutiuţe de şagrin; fire de mătase şi de bumbac, aţe
şi nasturi, dar şi ace cu urechi din aur şi argint; penare,
cuţite pentru hârtie, foarfed (de la Roger, după recoman­
darea negustorului meu), cărţi de joc şi sigilii pentru scri­
sori; evantaie şi coarde de vioară; şi multe cuburi colorate
şi puzzle-uri pentru copii. Pe fundul fiecărui cufăr aveam
cărţi. Pe acestea nu le luasem de la negustorul din Norfolk,
d le căpătăm la schimb în călătoriile mele, de oriunde
puteam. Le devoram şi le luam în stăpânire conţinutul, îna­
inte de a le da mai departe altcuiva, la schimb.
Eram, după cum am spus, mândru de lucrurile acestea
când pornisem la drum, cu multe luni în urmă, dar acum
ştiam că o mare parte din ce aveam erau lucruri fără valoare.
26 jSd DO M N UL M ARCH t&.

învăţasem asta treptat, căd nevestele plantatorilor îşi expri­

maseră entuziasmul cu gentileţe, scoţând exdamaţii în faţa
bijuteriilor, însă cumpăraseră doar mărunţişuri folositoare
precum jurubiţe de mătase sau jocuri pentru copii. Nu
cuvintele lor, d ochii mei m-au învăţat neajunsurile mărfu­
rilor mele, pentru că multe dintre casele în care fusesem
primit erau temple ale eleganţei, unde chiar şi un lucru atât
de mărunt precum o solniţă era opera unui artist renascen­
tist din Florenţa sau Bruges. Iar bijuteriile! De la lustrul
perlelor care se încolăceau în jurul gâturilor zvelte, fără
piei atârnând, şi de la gemele străluatoare prinse în stră­
vechi bijuterii de familie, am învăţat curând să văd jalnicele
mele imitaţii drept ceea ce erau de fapt.
Cu cărţile era însă altă poveste. De ele, cel puţin, nu
trebuia să mă simt ruşinat. îmi amintesc cu de-amănuntul
ce aveam la mine în acea zi, pentru că acele obiecte s-au
dovedit a fi deopotrivă mijloacele ce mi-au asigurat un loc
în acea frumoasă casă, dar şi cauza plecării mele grăbite.
Aveam cărţile mele preferate, precum Calea pelerinului, dar
şi noi achiziţii cum ar fi poeziile şi prefeţele lui Wordsworth,
ediţia Marsh a cărţii Sprijin pentru reflecţie a lui Coleridge,
Viaţa şi scrisorile lui Cowper, Fiziognomia lui Lavater,
Rasselas a lui Johnson, Vicarul din Wakefield a lui Goldsmith
şi Eseu asupra intelectului uman a lui John Locke. Pentru
copii aveam Abecedarul american al lui Noah Webster şi cărţi
frumos ilustrate, cu fabule moralizatoare precum Vulpea şi
strugurii şi povestea lăptăresei care a vărsat laptele.
Când a zărit cărţile, sclava înaltă, pe nume Grace, s-a
ridicat şi m-a întrebat dacă nu doresc un uldor cu apă
caldă, pentru a-mi face toaleta, înainte de a mă conduce în
 ^¡1 O nucşoară din lemn te*. 27

camera stăpânului. Mă bărbierisem lângă râu în acea dimi­

neaţă, înainte să-l trec, dar eram bucuros că aveam ocazia
să mă spăl cu apă caldă. Când Grace s-a înapoiat, mi-a
spus că stăpânul mă roagă să aduc doar cărţile şi să las
restul. M-a condus prin coridorul îngust care lega bucătă­
ria, camera pentru încălzit şi cămara, de întinderea răco­
roasă a restului casei. Casa nu era nemaipomenit de mare,
nici pe departe cea mai falnică în care fusesem vreodată —
unele conace, de pe plantaţiile aflate de-a lungul râului
James, semănau mai mult cu nişte palate —, însă era per­
fect proporţionată şi rafinat decorată. Pereţii albi se înălţau
spre tavanele înalte, acoperite cu înflorituri elaborate şi
rozete din ghips. Covoarele turceşti, în culori vii, încălzeau
întunecatele podele de lemn. In mijlocul casei, o scară în
spirală, decorată cu frunze de acant, pornea în sus din
holul oval de la intrare. Grace a făcut un gest, cu mâna ei
cu degete lungi — avea mâini ce nu păreau obişnuite cu
munca grea, am observat eu — indicându-mi să mă aşez
pe banca de marmură ce urma curbura peretelui dinspre
sud, opusă uşii şagrinate, flancată de statuile de marmură
ale lui Apollo şi Daphne şi Prometeu încătuşat.
— A id e biblioteca stăpânului meu. Va veni de îndată, a
spus Grace, îndepărtându-se în grabă spre îndatoririle ei.
Masiva intrare prindpală a casei era în dreapta mea, cu
uşa lată înconjurată de luminile reflectate de sticla faţetată,
iar eu stăteam acolo privind cum lumina soarelui dimine­
ţii se răsfrânge în m id curcubeie. Deoarece privisem prea
mult spre lumină, nu l-am văzut bine când a deschis, în
cele din urmă, uşa bibliotecii, pentru că stătea în umbra ei.
28 ^ D O M N U L M ARCH t&_

Impresia a fost aceea de statură înaltă, de ţinută dreaptă şi

voce moale.
— Bună ziua, domnule. Fii bun şi intră.
Am intrat, m-am oprit şi m-am învârtit ca şi cum aş fi
fost un titirez. Era o încăpere de două ori mai înaltă decât
o cameră obişnuită, cu o galerie îngustă pe mijloc. Cărţile
acopereau fiecare centimetru din ea. Un birou frumos,
mare şi simplu, din lemn de trandafir, se afla în mijloc.
— Augustus Qem ent, a spus el, în tinzând mâna.
Am mutat cărţile pe braţul stâng îndoit şi i-am strâns
mâna absent, căd eram copleşit de magnitudinea colecţiei
lui.
— Mereu mi-am imaginat paradisul ca fiind ceva ase­
mănător cu o bibliotecă. Acum ştiu cum arată.
Abia dacă mi-am dat seama că rostisem cuvintele cu
voce tare, când domnul Clement a râs şi m-a bătut pe
umăr.
— Mai primim aid din cei ca dumneata, sau cel puţin
primeam, înainte ca fiica mea să se mărite. Cred că s-a dus
vorba cum că ea ar fi — cum îi spuneţi voi? O ţintă? O
pradă uşoară? în orice caz, a cumpărat o mulţime de flea­
curi de la tovarăşii dumitale, de-a lungul anilor. Cred că
pur şi simplu îi plăcea să stea de vorbă cu bărbaţi tineri.
Insă n-am întâlnit până acum nid unul de acest fel, care să
fie interesat de cărţi. Pune-le, te rog, aid.
Le-am lăsat pe biroul din lemn de trandafir, iar el s-a
uitat în treacăt la ele.
Acum, că văzusem ce bibliotecă mare avea, mă îndo­
iam că o să găsească ceva care să-i stârnească interesul.
Fiziognomia lui Lavater i-a atras însă atenţia.
 O nucşoară din lemn t&. 29

— Ediţia asta e mai recentă decât a mea; sunt curios

să-i văd completările. Spune-i lui Grace cât vrei pe ea şi va
avea grijă să fii plătit.
— Domnule, nu vând cărţile.
— Chiar?
— Le dau la schimb — dau o carte pe alta, ştiţi. Astfel,
am mereu ceva nou de citit în călătoriile mele.
— Aşa, deci! Excelentă idee, a spus el. Deşi nu e nici pe
departe un mijloc prin care să faci profit.
— Mă interesează banii, desigur, domnule, căd un
tânăr în situaţia mea e nevoit să fie interesat. Dar cred că
nu veţi gândi că sunt iresponsabil dacă vă voi spune că
sunt mai interesat în a aduna bogăţii ale minţii.
— Frumos spus, tinere domn... March, ai spus? Ei bine,
se întâmplă să am nişte treburi în altă parte astăzi, aşa că
ce-ar fi să te foloseşti în voie de biblioteca mea? Acordă-ne
favoarea de a dna cu noi şi atund îmi vei putea spune ce
carte ţi-ai dori la schimb pentru Lavater.
— Domnule, n-aş putea să vă impun...
— Domnule March, mi-ai face o deosebită favoare.
Gospodăria mea s-a împuţinat zilele astea. Fiul meu este
plecat cu administratorul, cu treburi. Singurătatea nu e
prietenă bună cu ştiinţa. Cu siguranţă, ştii că noi airi, în
Sud, suferim de o oarecare subnutriţie a minţii: preţuim
arta conversaţiei mai mult decât demersurile literare, ast­
fel că, atund când ne în tâlnim o facem numai pentru poli-
teţuri şi petreceri de plăcere. Sunt multe de spus în
favoarea stilului nostru agrar de viaţă. Uneori, invidiez
însă oraşele voastre agitate din Nord, unde oameni de
geniu roiesc laolaltă precum albinele, producând astfel
30 .¿Sj DO M N UL M ARCH 1&.

mierea desăvârşirii intelectuale. Aş dori să discut cu dum­

neata despre cărţi; fii atât de bun şi acordă-mi o seară.
— Domnule Clement, ar fi cea mai mare plăcere pentru
mine.
— Foarte bine, atunci. Aştept cu nerăbdare. S-a oprit la
uşă şi s-a întors. Grace mi-a spus că ai nişte lucruri şi pen­
tru copii. Orice obiect ar fi, cărţi cu poze sau jocuri pentru
cei care nu ştiu să citească, am să le cumpăr, cadouri pentru
mititeii sclavilor, ştii. Spune-i lui Grace cât crezi că fac.
îmi dau seama că pofta e printre cele mai importante
păcate aducătoare de moarte. Şi totuşi poftă — gât uscat,
obraji îmbujoraţi, apetit răvăşitor — este singurul cuvânt
potrivit pentru a descrie senzaţia pe care am avut-o în acea
dimineaţă, în timp ce uşa pictată se închidea, iar eu am
rămas singur, liber să mă înfrupt din toate acele cărţi. Până
spre după-amiază, eram gata să-l iubesc pe domnul Cle­
ment. Pentru că a cunoaşte biblioteca unui om înseamnă,
într-o oarecare măsură, a-i cunoaşte mintea. Iar această
minte era nobilă în ţelurile sale, vastă în interese şi selec­
tivă în gusturi.
Grace bătuse la uşă, la un moment dat, aducându-mi o
gustare rece pe tavă, însă chiar dacă n-ar fi fost came, tot
nu m-aş fi oprit să mănânc. Nu voiam să risipesc nici
măcar o clipă din timpul pe care-1 aveam la dispoziţie ca
să răsfoiesc aceste cărţi. Cu vreo oră înainte de vremea
cinei, ea a revenit, şi-a exprimat dezaprobarea văzând
mâncarea neatinsă şi s-a oferit să mă conducă în camera
mea — urma să folosesc căsuţa administratorului care lip­
sea. Acolo am căutat să mă fac prezentabil cu ceea ce îmi
punea la dispoziţie garderoba mea cât se poate de drastic
 ^ O nucşoară din lemn tes. 3i

limitată. Nu era prima dată, de când plecasem la drum,

când mă simţeam ruşinat că trebuie să mă prezint la o
masă de oameni aleşi îmbrăcat intr-un costum de pânză
de in cules de pe câmpul nostru, tors şi cusut de mama.
Am hotărât că o să aloc nişte bani din profitul meu pentru
un costum decent, de la un croitor din New York, când o
să mă întorc în Nord.
Când m-am înfăţişat în salon, domnul Clement se afla
deja acolo. Era singur. Nădăjduisem s-o cunosc pe stăpâna
casei. Pe faţa mea trebuie să se fi văzut surpriza.
— Doamna Clement îţi urează bun venit şi îţi trimite
scuzele ei. Nu se simte bine, domnule March, nu va dna
jos cu noi. Totuşi, a spus că şi-ar dori foarte mult să te
cunoască mâine, dacă vei fi amabil s-o vizitezi. Ar dori să
audă impresiile pe care ţi le-ai făcut despre Virginia, în
urma călătoriilor dumitale.
N-am avut nidodată obiceiul de a consuma alcool însă,
din politeţe, am acceptat paharul de şampanie pe care
domnul Clement mi l-a oferit. Eram cât se poate de bine
dispus, ca urmare a bucuriilor de peste zi, iar când ne-am
aşezat la masă, în sufrageria elegantă, acele bule amărui
păreau că mă fac să mă înalţ. în încăpere s-a strecurat un
negru, purtând o tavă argintie pe care se afla o halcă de
came de vită în sânge, înfăşurată într-o pătură scânteie­
toare de grăsime galbenă. O parte din ea s-a prelins peste
cartofi, făcându-i necomestibili pentru mine. Apoi mi-a
întins o tavă cu verdeţuri, iar eu am acceptat o porţie mai
consistentă. Pe când duceam însă furculiţa plină la gură,
am simţit duhoarea de grăsime de porc şi am fost nevoit
s-o las din mână.
32 ^¡1 DOMNUL MARCH te*.

Totuşi, cufundat fiind în conversaţie, abia luam în seamă

foamea. N-aş putea să-mi amintesc acum toate subiectele
asupra cărora ne-am oprit, pot spune doar că am trecut de
la lumea veche la cea modernă, de la Roma lui Catul până
la catulii noştri revoluţionari, de la Kant despre apercepţie
până la Coleridge despre Kant şi până la datoriile nerecu­
noscute ale lui Coleridge faţă de Schelling. Clement deschi­
dea calea iar eu îl urmam, vinul din stomacul meu gol
furnizând combustibilul volatil pentru zborul meu. Abia
am observat când am trecut din sufragerie în salon, şi nici
nu ştiu cât era ora când Clement şi-a trecut o mână, pe care
strălucea un inel cu sigiliu, peste fruntea care, am observat
atunci dintr-odată, era cenuşie de oboseală.
— Te voi ruga să mă ierţi, însă nu simt obişnuit să mă
ocup de treburile proprietăţilor mele, aşa cum a trebuit să
fac astăzi. De regulă, fiul meu şi administratorul se înde­
letnicesc împreună cu treburile fermei, lăsându-mi mie
doar chestiunile cele mai importante. Cum ei sunt plecaţi,
trebuie să mă ocup singur şi, prin urmare, mă simt ostenit.
Nu ţin minte de când nu m-am mai bucurat atât de mult
de compania unui tânăr. Ai o minte mlădioasă, domnule
March. E lesne de observat că ai citit mult pentru un tânăr,
aflat în împrejurări care, iartă-mă, nu făceau acest lucru
tocmai uşor. Dacă planurile pe care ţi le-ai făcut îţi îngă­
duie, eşti binevenit aici cât timp vei voi să rămâi.
Există o zicală printre vânzătorii ambulanţi din Connec-
ticut: fereşte-te de ospitalitatea plantatorilor. Mulţi tineri
au fost abătuţi de la drumul lor şi de la câştig chiar de oferte
asemenea celei făcute mie, isprăvindu-şi călătoria cu un
desfrâu trândav. Eram însă, la vremea aceea, flămând de
 ^ O nucşoară din lemn 33

cunoaştere, iar perspectiva de a petrece mai mult timp

explorând biblioteca şi mintea domnului Clement era prea
ispititoare pentru a-i rezista.
A doua zi, i-am făcut o vizită doamnei Clement. Am
găsit-o întinsă pe un divan, în salonul inundat de soare, o
frumuseţe cu ochi imenşi, îmbrăcată în dantelă albă şi bro­
derie anglaise. Grace stătea pe un scaun cu spătar înalt, ală­
turi de ea, dtindu-i poezii cu o surprinzătoare delicateţe.
— Mulţumesc, Grace, draga mea. A fost minunat, ca de
obicei. Ce-ar fi să iei o pauză, acum, că acest tânăr este aid
să mă distreze?
Auzind-o vorbind, mi-am dat seama că vocea lui Grace
fusese exersată să o imite pe cea a stăpânei, cu toate că
sdava, având de la natură un registru mai jos, poseda un
timbru mai bogat şi mai sonor.
Doamna Clement a întins mâna spre mine, să mă salute.
Atingerea pielii ei — fierbinte, uscată, ca de hârtie — mi-a
produs un şoc. Mi-am dat silinţa să îmi ascund reţinerea.
— Soţul meu zice că eşti un tânăr cu care se poate purta
o conversaţie plăcută, însă nu mi-a spus nimic despre cât
eşti de chipeş. Intr-adevăr, întocmai ca „băiatul de aur" de
care vorbeşte poetul. Cred că ai toate frumoasele Virginiei
la pidoarele tale, a chicotit ea ca o domnişoară.
Am tuşit jenat. Grace mi-a aruncat o privire rece, în
timp ce a lăsat să alunece un semn de carte din mătase
între paginile volumaşului, şi s-a strecurat afară din came­
ră. Doamna Clement a observat cum ochii mei îi urmăreau
ieşirea tăcută. A oftat.
— Uneori mi se pare că ţin la fata asta mai mult decât
la fiica mea. Crezi că asta e foarte urât din partea mea,
34 .a J DOM N UL M ARCH I&.

domnule March? Nu aştepta vretm răspuns, aşa că n-am

zis nimic. Fiul e mai mult plecat prin lume, iar fata se
mărită de tânără şi pleacă. Fiica mea s-a măritat anul tre­
cut, la doar cincisprezece ani. Poţi să-ţi imaginezi una ca
asta? O fetiţă ca ea să fie stăpâna propriei moşii uriaşe.
Deşi am prevenit-o. O, da, am încercat. Ea a bătut însă din
picioruş şi a acceptat propunerea tânărului domn, în duda
faptului că tatăl ei şi cu mine am sfătuit-o să mai aştepte.
Cei tineri simt îndârjiţi, domnule March, după cum proba­
bil ştii deja, fiind dumneata însuţi foarte tânăr. Nu eşti
decât un băieţaş...
— împlinesc nouăsprezece ani în noiembrie, doamnă.
— Vezi? Un băieţaş, cum am spus... însă un băieţaş
foarte bine dezvoltat. Ochii mari şi întunecaţi mă cercetau:
Cât ai? Un metru optzed?
— Puţin peste, doamnă.
— Bravo ţie! Şi lat în umeri, pe deasupra. îmi plac băr­
baţii înalţi şi cu umerii laţi. Soţul meu are un metru opt­
zed, dar îşi petrece toată ziua în bibliotecă şi mi-e teamă că
nu are aspectul bărbătesc pe care l-ar putea avea dacă ar
călări mai m ult... A râs la mine din nou, un râs manierat,
muzical, apoi s-a încruntat, ca şi cum gândurile ei învăl­
măşite s-ar fi oprit din nou la fiica absentă. I-am spus:
„Marianne, poate că ei îţi vor spune stăpână, dar trebuie să
ştii un lucru: pe majoritatea marilor plantaţii, stăpâna este
adevărata sclavă." A chicotit din nou. îţi spun eu, domnule
March, Grace a mea are mai multă libertate decât are fiica
mea acum. Nu libertatea de a mă părăsi; pe asta n-o s-o
aibă nidodată. Grace este a mea, şi va fi aid cu mine pen­
tru totdeauna. A id s-a şi născut, de altfel. Domnul Clement
 ^ O nucşoară din lemn tes. 35

mi-a făcut-o cadou de nuntă. Un copil atât de drăgălaş!

Presupun că a socotit că îmi voi putea exersa deprinderile
materne pe ea până vor veni copiii noştri. Cine s-ar fi gân­
dit că prima încercare va fi şi cea mai grăitoare? Am învă-
ţat-o să citească, ştii? N-a fost greu, n-a fost greu chiar
deloc. A învăţat literele mai bine decât am făcut-o eu când
eram copil, şi mult mai bine decât Marianne. Nu ştiu ce
m-aş face acum, bolnavă cum simt, dacă n-aş avea-o pe
Grace să-mi citească. Fiicei mele nu i-au plăcut niciodată
cărţile. Nu era în ea nici un strop de poezie. Nu-mi dau
seama de ce. Dumneata poţi, domnule March? Nu, desi­
gur că nu, de unde să ştii dumneata. N-ai cunoscut-o, nu-i
aşa? Mintea mea rătăceşte, iartă-mă. G din cauza bolii. Fiul
meu e un om ocupat. Nu vine niciodată să mă vadă. N-a
mai fost de zile întregi...
— Mi se pare că e plecat cu treburi de-ale moşiei,
doamnă.
— Aşa e. Domnul Clement mi-a spus ceva despre asta.
E din cauza bolii, vezi? Uit tot felul de lucruri. Când cobori,
te rog, trimite-1 la mine! Un fiu ar trebui să-şi viziteze
mama, nu crezi? Sper că nu cer prea mult. Acum... poate
crezi că măcar fiica mea vine să mă vadă. Dar nu, ea e
măritată, nu-i aşa? Oare unde s-a dus? Nu-mi amintesc
numele moşiei. O partidă strălucită, îmi amintesc că toată
lumea zicea aşa. Cea mai strălucită partidă din acel an.
însă nu-mi aduc acum aminte cu cine s-a măritat... Grace
ştie. A întors capul: Grace, dne era domnul acela? A privit
în jurul ei, căutând-o pe sclava absentă. Privirea îi era
înnebunită. Unde e Grace? a întrebat, iar vocea îi era hâr-
şâită ca un cuţit frecat pe cositor.
36 DOM NUL MARCH kk-

— Aţi trimis-o din cameră, doamnă.

— Adu-o înapoi! Adu-o înapoi! Nu pot rămâne singură
cu un musafir bărbat! Ce-ar spune domnul Clement? Graoe!
Efortul de a striga i-a provocat tuşea — îngrozitoare
spasme devastatoare ce au făcut-o să scuipe sânge pe
batista din dantelă. Grace, care pesemne era prin preajmă,
s-a strecurat în cameră, aducând un ulcior de apă cu mentă
şi lămâie din care a turnat şi i-a dat stăpânei. Doamna
Clement a luat paharul, cu o mână tremurândă, şi a băut
însetată. Grace i-a ridicat uşor o şuviţă de păr alb, care-i
ieşise de sub boneta de dantelă, i l-a îndesat la loc şi apoi a
mângâiat-o pe fruntea ca de hârtie.
— Cred că doamna Clement e obosită acum. Simt
sigură că i-ar plăcea să o vizitezi din nou, altă dată.
Am încuviinţat din cap şi m-am retras uşurat. Mai târ­
ziu, în acea după-masă răcoroasă, m-am dus să mă plimb
pe câmp. Lumina cădea pieziş peste lucrătorii în veşminte
colorate, care cântau în timp ce plantau răsaduri de tutun
de un verde viu. Am tras în piept aerul înmiresmat şi
m-am minunat cât de frumos poate să fie acel peisaj, spre
deosebire de câmpurile sărăcăcioase din Spindle Hill. Eu
nu eram obişnuit să cânt în timp ce muncesc. Mai degrabă
înjuram, când pământul pietros tocea brăzdarele, iar vitele
încăpăţânate stăteau înţepenite în brazdă. întorcându-mă
spre casă, am întâlnit-o pe Grace, care culegea trandafiri
timpurii din grădina de flori.
I-am ţinut coşul, astfel ca ea să ajungă la nişte boboci
aflaţi mai sus, pe o arcadă din ramuri de salcâm împletite.
In timp ce se întindea, părea că este ea însăşi o ramură,
suplă şi mlădie.
 ^ O nucşoară din lemn t&. 37

— Domnul Clement nu ţi-a vorbit despre starea doam­

nei Clement, nu-i aşa? Mă gândeam eu că nu. îi vine greu
să accepte că e bolnavă de ftizie. N-a fost niciodată prea
bine, însă în urmă cu doi ani a avut un accident. Era călare,
ieşea din umbra pădurii la lumină şi iapa ei s-a speriat şi a
aruncat-o din şa. De-atunci, şi-a cam pierdut simţul echili­
brului şi stă mai mult în pat. Tuşea şi febra par să se înte­
ţească din cauza lipsei de mişcare şi a aerului proaspăt.
E îngrozită de lume, domnule March. Când se ridică,
simte că totul se învârte cu ea şi are din nou senzaţia că
este gata-gata să cadă de pe cal. Doarme foarte mult în
ultima vreme, ceea ce e o binecuvântare.
— Trebuie să fie; vreau să spun, îţi oferă şi dumitale un
răgaz.
— E o binecuvântare pentru ea, domnule March. Ea
este cea care are nevoie de un răgaz — de la fridle şi con­
fuzia ei.
Am simţit puterea dojenii ei.
— Te iubeşte ca o mamă, am lăsat eu să-mi scape.
S-a întors şi a pus trandafirii în coş, apoi m-a privit fix.
Nu îi puteam înţelege expresia. Când a început să vor­
bească, vocea îi era joasă, iar cuvintele întretăiate.
— Chiar aşa? Nu ştiam. Mama mea a fost vândută în
Sud de domnul Clement, pe când eu aveam doar un an.
A luat coşul din mâna mea şi a păşit, dreaptă, legă-
nându-se, pe cărarea ce ducea în sus, spre casă.
în seara aceea, domnul Clement a vorbit doar despre
ceea ce citise din Lavater şi de la asta am ajuns la cartea lui
Samuel Morton despre cranii — un minunat volum nou,
de care fusesem atras pentru frumuseţea ilustraţiilor.
38 ^ DO M N UL M ARCH t&.

Domnul Clement, în generozitatea lui, mi-a oferit-o la

schimb — imul cât se poate de păgubos pentru el. A fost
inevitabil ca de aici să trecem la ştiinţa „negrologiei", după
cum îi spunea domnul Clement, iar de la asta, uşor, uşor,
la chestiunea sclaviei. Mă gândeam să încep prin a lăuda
buna gospodărire a moşiei şi relaţiile de afecţiune şi încre­
dere pe care le observasem între stăpân şi servitor.
— încredere! a râs, atingându-şi uşor bărbia cu un şer­
vet gTeu de damasc. Singurul mod de a-i menţine pe sclavi
cinstiţi este de a nu avea încredere în ei! Poate că m-a zărit
tresărind: Ţi se pare că am făcut o afirmaţie aspră, dom­
nule March? Presupun că este, cu toate acestea nu e mai
puţin adevărat. Ei da, am avut un vecin, un ins extraordi­
nar, ce locuia la vest de aici. Nu era cunoscut ca imul care
şi-ar fi pedepsit vreodată sclavii. într-o zi, un băiat a fost
obraznic, iar când prietenul meu a ridicat fără tragere de
inimă biciul asupra lui, băiatul a luat o creangă de stejar
alb şi i-a făcut zob capul prietenului meu.
A afişat o grimasă şi a lăsat jos furculiţa încărcată cu
mâncare, făcând semn sclavului care aştepta în apropiere
să ia farfuria. Omul nid nu a apucat să iasă pe uşă, şi să se
îndepărteze cât să nu ne poată auzi, când domnul Clement
a continuat:
— Alege un vidu, domnule March: lenevia, înşelădu-
nea, desfrâul, hoţia. încrede-te într-un sdav şi, în curând,
vei vedea cât de versat este în oricare şi în toate aceste vidi.
— Dar, domnule, cu siguranţă starea lor de sclavi, nu
natura lor interioară, trebuie să fie responsabilă pentru
această lipsă de onoare. Inima este un organ roşu-carmin,
 O nucşoară din lemn te. 39

fie că e într-un piept alb sau negru; şi, cu siguranţă, răuta­

tea poate sălăşlui deopotrivă fie...
— Eu nu vorbesc însă de răutate! a spus Clement
aproape vesel, coborându-şi mâna pe masă. Ai atins însăşi
esenţa problemei. Se poate vorbi de răutate la un copil de
patru sau cinci ani, la un copil care nu a ajuns încă la vârsta
înţelegerii? N id vorbă. Pentru că acel copil nu cunoaşte
diferenţa dintre onestitate şi falsitate, şi nid nu se gândeşte
la viitor sau la consecinţe, d doar la dorinţa lui de moment
şi la modul în care şi-o poate satisface. La fel e şi cu africa­
nii. Şi ei simt copii, din pund de vedere moral, şi e de dato­
ria noastră să-i îndrumăm şi să-i păzim, până când rasa lor
se maturizează. Şi cred, domnule March, că se va maturiza.
O, da. Eu nu sunt unul din acoliţii lui Morton, cu măsură­
toarea lor de cranii. Nu sunt de părere că starea de acum a
lucrurilor este de neschimbat. Nu judeca o carte după
coperţi, March, nid după ilustraţii. Vei lua cu tine o carte
arătoasă însă, în curând, îţi vei da seama că metodele lui
Morton au cusururi, foarte mari cusururi. Ei da, chiar şi
marele Aristotel a dat greş aid: el susţinea că nid o altă
naţie în afară de eleni nu poate fi ridicată până la dvilizaţie.
Şi-a lăsat paharul pe faţa de masă din damasc şi a arătat cu
mâna spre încăperea rafinat orânduită, la cristalurile stră-
ludtoare şi la porţelanuri. Şi totuşi iată-ne, pe mine şi pe
tine, ai căror strămoşi erau nişte sălbatid vopsiţi în albas­
tru, rozând oase, la vremea când înflorea cetatea lui
Aristotel. Şi-a strâns şervetul şi şi-a atins delicat buzele cu
el. Lumina lumânării s-a răsfrânt în inelul lui cu sigiliu.
Sclavia se va veşteji în timp. Nu în timpul vieţii mele. Nid a
fiului meu. Totuşi se va veşteji, pe măsură ce africanii se
40 _Sl D O M N U L MARCH i&.

vor dezvolta moral, cu fiecare generaţie. Simplul fapt că

locuiesc alături de noi a produs o mare şi fericită schimbare
în condiţia lor. I-am scos de la întuneric la lumină, dom­
nule March. însă munca este departe de a fi terminată. G de
datoria noastră să ne comportăm ca un părinte aspru. Nu
trebuie să-i grăbim să-şi părăsească această vârstă a copilă­
riei, cum s-ar spune. Iar dacă asta presupune uneori să
recurgem la pedepse, aşa să fie, căci părintele trebuie să-şi
pedepsească uneori copilul neascultător. Dar niciodată cu
furie. S-a lăsat pe spătarul scaunului, tumându-şi vin în
pahar. Tonul lui, când a continuat, era imul gânditor, ca şi
cum ar fi vorbit pentru sine şi nu pentru a mă instrui pe
mine. Să te ocupi de un negru fără exces de patimă, aceasta
este provocarea oricărui creştin. Astfel, nimeni nu va lua
drept răutate personală ceva ce nu e decât pur şi simplu o
necesitate de bună chibzuinţă gospodărească.
— Iertaţi-mă, domnule, l-am întrerupt eu, însă cu sigu­
ranţă nu vorbiţi despre bici?
— Nu vorbesc despre biciul care apare zugrăvit în ima­
ginaţia febrilă a aşa-zişilor filantropi din Nord, mi-a răs­
puns el, îndinându-se în faţă, adoptând din nou o atitudine
declamatoare. Prea multă biciuire nu e niciodată necesară.
Dar pu ţin ă... este! Pentru binele lor, ca şi pentru al nostru.
Şi-a pus şervetul pe masă, strâns atent într-un triunghi,
şi s-a ridicat. M-am ridicat şi eu odată cu el şi ne-am retras
în salon. Am abandonat subiectul, cât timp sclavul în livrea
a revenit şi a adus o carafă de cristal cu brandy, din care
domnul Clement a turnat din belşug. în timp ce feciorul se
retrăgea, domnul Clement şi-a reluat firul discursului.
 O nucşoară din lemn te*. 41

— Ai putea crede că sclavia îi e de folos doar stăpânu­

lui, domnule March, şi simt o grămadă de foloase, recu­
nosc; instituţia te eliberează de toate acele îndatoriri de
rutină care întrerup o viaţă a minţii descătuşată. Doar că
nu e atât de simplu. Clement a clătinat lichidul arămiu în
pahar, l-a dus la nas şi a inspirat adânc. L-am imitat. Aburii
mi-au uscat sinusurile şi au făcut să-mi apară lacrimi în
ochi. Deoarece sclavul beneficiază de exemplul moral al
stăpânului şi de o imagine a condiţiei umane superioare,
stăpânul este supus exigenţelor de a oferi un bun exem­
plu. Simt de părere că deţinerea de servitori pune firea
omului la mare încercare; aceasta va fi ori distrusă, ori per­
fecţionată de disciplina necesară.
Membrele mi se încălziseră şi le simţeam greoaie. Am
zâmbit şi am încuviinţat din cap, gândindu-mă ce exem­
plu bun oferă el, ce norocoşi sunt sclavii lui. Şi eu mă sim­
ţeam norocos: măgulit de atenţia pe care mi-o acorda,
copleşit de înţelepciunea lui şi încântat, chiar şi pentru
puţină vreme, de a fi parte din stilul lui superior de viaţă.

Şi astfel mi-am petrecut zilele, în cea mai plăcută combina­

ţie de studiu şi viaţă de societate. Locul meu în casă a rămas
unul neclar. Deşi luam dna cu domnul Clement şi aveam
libertate totală în biblioteca lui în timpul zilei, nu dormeam
în casă, d în casa servitorilor, iar micul dejun îl luam, la fel
ca în prima zi, în bucătărie. în unele privinţe, am ajuns să
mă bucur de această masă tot la fel de mult ca şi de serile
petrecute discutând cu domnul Clement. Bucătăreasa,
Annie, s-a dovedit a avea o crustă foarte subţire. Sub ea,
sălăşluia un suflet bun şi cald, plin de umor sănătos şi de
42 .¿Si DOM N UL M ARCH I&.

afecţiune maternă. îşi ţinea copiii cât mai aproape de ea cu

putinţă. Drăgălaşa ei fiică, de numai şapte ani, un suflet
zglobiu, pe nume Prudence, lustruia pantofi sau desfăcea
fasole, căutându-şi de lucru şi luând treburile casnice drept
joacă. Mai era şi Justice, un băiat frumuşel, de aproape zece
ani, a cărui îndatorire era să aducă apă şi lemne, să lustru-
iască tigăile înnegrite şi uneori să ajute la servit. Annie îmi
spunea cu mândrie că Justice a fost ales pentru servit în
casă, spre deosebire de tatăl său, care fusese lucrător la
câmp, până murise într-un accident la pădure.
— Nu zic că n-a fost un om bun, nu, domnule, Louis
era un om tare bun. Annie învârtea în aluat, în timp ce
vorbea, încetinind mişcarea lingurii când gândurile i s-au
îndreptat spre trecut. Un vag zâmbet timid îi lumina faţa
lată. Am fost servitoare la copil când s-a născut tânărul
conaş; maica mea era bucătăreasă p-atunci. îmi aduc
aminte că eram cu tânărul conaş prin curte şi era vară şi
florile erau în floare, iar caprifoiul mirosea tare dulce.
Şi-atimci a venit Louis şi a făcut mare tărăboi vorbind cu
copilu' şi făcând caraghioslâcuri pentru el şi d-astea. Şi eu
zic: „Aşa-i că-i un copil drăguţ?" Şi el a zis: „Sigur că-i
drăguţ, da' nu aşa ca tine, Annie." Şi-uite-aşa, dintr-o
sminteală, ne-am dus să cerem de la conaş dezlegare pen­
tru nuntă. Peri că ne-a lăsat să ne căsătorim ad pe locu'
ăsta, da, domnule; el şi stăpâna au zis că aşa-i bine. Nu-s
de acord cu căsătoria fără nuntă. Stăpâna i-a zis conaşului:
„Să junghii o vită pentru ospăţ"; şi toată ziua dinainte m-a
ţinut închisă în camera copilului, zicând că mireasa nu tre­
buie văzută. Am avut o nuntă tare faină, ce-i drept, iar
bunul Dumnezeu m-a lăsat cu ăştia doi copilaşi să-mi
 ^¡1 O nucşoară din lemn 1&. 43

aducă aminte de Louis. Justice seamănă cu tată-său, a spus

ea, privind mândră la băiatul frumos şi tăcut.
Ce gândea Justice... n-am aflat niciodată. Spre deose­
bire de sora lui, care pălăvrăgea întruna, el vorbea foarte
puţin. Uneori cânta însă, cu o voce dulce de soprană.
Copiii mă plăceau pentru că eram sursa jucăriilor pe
care domnul Clement le cumpărase pentru ei, iar eu le
încurajam afecţiunea, arătându-le cum să facă puzzle şi
învăţându-i jocuri simple. Alteori le citeam din cărţile pen­
tru copii, pe care le aveam la îndemână, deşi Grace spu­
sese clar că nid una dintre ele nu va fi cumpărată.
Am observat că lui Prudence îi plăcea să stea lângă
mine când citeam şi, într-o dimineaţă, mi-am dat seama că
încerca să urmărească cuvintele de pe pagină. Am început
să urmăresc cu degetul arătător cuvintele pe care le citeam
şi n-a durat mult până am observat că rosteşte încet cuvinte
scurte ca în şi la. în ziua următoare, am văzut cum încerca
să scrie litere cu un vreasc în cenuşa din vatră. Am luat un
alt vreasc şi le-am corectat pe unele din ele, arătându-i
cum liniuţa, de regulă, precede bucla când vrei să scrii
litere ca b şi d. Armie era cu spatele la noi, frământând
aluat într-o covată, când Grace a intrat să ia ceva pentru
domnul Clement.
Când Grace a văzut ce făceam, a tras scurt aer în piept, a
înhăţat mătura pentru cenuşă şi s-a apucat să şteargă lite­
rele. Annie s-a întors atunci de la frământatul ei, certând-o.
— Grace, de ce te murdăreşti pe m âini...?
Dar când a văzut urmele câtorva litere în cenuşă, s-a
oprit brusc. Faţa lată a bucătăresei se întunecase; s-a aple­
cat spre Prudence, înhăţându-i din mână vreascul, ca şi
44 D O M N U L M ARCH t&.

cum copilul ar fi ţinut în palmă un tăciune aprins. S-a

întors spre mine, furioasă.
— Ce gândeşti că fad cu copilu' meu?
M-am uitat la ea, zăpădt, în tinzând mâinile în semn că
n-am înţeles întrebarea.
— De cât timp zid că eşti în Virginia?
— De aproape un an...
— Aproape un an, şi nu ştii că nu e permis să-l înveţi
literele pe un sclav?
— Dar Grace ştie să dtească. M-am întors spre Grace,
căutând ajutor. Te-am auzit dtindu-i stăpânei. Chiar ea a
recunoscut ce plăcere îi face...
Grace a închis ochii, ca şi cum cerea răbdare.
— Da, dtesc. Sclavii de vârsta mea, unii dintre noi,
câţiva mai norocoşi, dtesc. însă de aproape zece ani, e o
crimă să fim învăţaţi carte.
Annie s-a întors la covata ei, lovind cu furie aluatul cu
pumnii.
— Te pui de dteşti de 'neaţa până seara în cărţoaiele-alea
vechi care ar năud şi un taur, şi tot nimic nu ai învăţat. Ce
prost ar face ca un copil s-ajungă să fie biduit?
— Biduită? Prudence? Pentru că vrea să înveţe să
dtească?
— De ce nu-1 întrebi pe conu' Clement despre asta? a
zis Annie, întorcând aluatul cu un pocnet furios. Da' să
nu-i spui nimic de copilu' meu.
Grace a arătat din cap spre uşă:
— Domnule March, poate mă ajuţi să adun nişte fră-
guţe pentru prăjitura pe care trebuie să i-o servesc la ceai
doamnei Clement?
 -âi O nucşoară din lemn i&. 45

Am mângâiat-o uşor pe cap pe Prudence, observând cu

tristeţe că ochii îi erau plini de lacrimi, şi am urmat-o pe
Grace în grădină. Nu s-a oprit până nu am ajuns destul de
departe de bucătărie, ascunşi vederii de un şir de meri
crescuţi pe spaliere. Atunci s-a întors spre mine, cu buzele
strânse.
— Domnule March, mă ajuţi să o învăţ literele pe
copilă? îşi doreşte tare mult. Annie vrea doar ce e mai bun
pentru fata ei, dar ea nu înţelege... Pentru ea, viitorul
înseamnă mâine, nimic mai mult. Nu priveşte mai departe.
Fata ar putea avea nevoie... adică... ar fi mai bine dacă ar
avea mijloacele... Grace, atât de uimitor de elocventă,
părea pentru prima dată că nu-şi găseşte cuvintele. A tras
adânc aer în piept. Nici unul dintre noi nu poate şti viito­
rul, domnule March. Dar Prudence e un copil neobişnuit
de isteţ; ar învăţa în câteva săptămâni cât alţii s-ar lupta să
înveţe timp de un an sau chiar mai m ult...
— De ce nu o înveţi tu?
— Nu mi se dă voie să aduc cărţi ori alte scrieri din casă
şi, în orice caz, nu e nici un loc ferit în colibele sclavilor, iar
în alte locuri riscul de a fi descoperite e mult prea mare.
Aş putea însă să ţi-o aduc pe Prudence în fiecare seară,
preţ de un ceas, după ce adoarme Annie.
Grace nu avea cum să ştie cât m-a mişcat rugămintea
ei. Când plecasem din Connecticut, n-o făcusem din
dorinţa de a fi vânzător ambulant. Tânjeam să ajung învă­
ţător. Mi se părea mie că majoritatea şcolilor apucă munca
de învăţare de la coadă la cap, strivind curiozitatea înnăs­
cută a copiilor şi făcându-i surzi la înţelepciunea vocii lor
lăuntrice. Nu aveam suficiente calificări pentru o muncă
46 .S i DO M N UL M ARCH <&.

de acest fel în Nord, unde şi cele mai îndepărtate aşezări

îşi puteau alege dascălii din rândul celor care absolviseră
proaspăt una dintre multele noastre universităţi şi semi­
nare. Aşa că venisem în Sud, crezând că oamenii aceştia
vor fi mai puţin pretenţioşi în această chestiune. Curând
am descoperit însă că, şi aici, comunităţile îndeajuns de
mari ca să aibă o şcoală cereau şi ele acreditări, ori cel puţin
vechime în ani, iar eu nu mă puteam lăuda cu niciuna din­
tre ele, în timp ce săracilor din locurile îndepărtate nu le
păsa deloc să aibă copiii şcoliţi.
— De ce să nu fac cum a zis Annie şi să vorbesc cu
domnul Clement? E un învăţat şi iubeşte învăţătura; simt
sigur că o să considere că este un lucru bun pentru toţi
copiii, nu doar pentru Prudence...
Grace a tras furioasă de o crenguţă de măr, rupându-i
frunzele abia crescute.
— Nu-1 cunoşti! Poate că Annie are dreptate, la urma
urmei; cu tot cititul dumitale, dumneata, dumneata...
Nu şi-a terminat propoziţia. Oricât de nemăgulitor ar fi
fost lucrul pe care voia să-l spună, se gândise, evident, că
era mai bine să nu-1 spună. Mi-a aruncat însă o privire
îndrăzneaţă de-a ei, măsurându-mă de data asta din cap
până-n picioare. Apoi, ca şi când n-ar fi găsit nimic intere­
sant de văzut, mi-a întors spatele şi a plecat. Am rămas în
loc uitându-mă după ea cu gura căscată, ca un tăntălău,
aşa cum îmi spunea mereu tata.

S-a întâmplat ca însuşi domnul Clement să-mi ofere prile­

jul de a-1 iscodi cu privire la chestiunea asta. M-a căutat
 .âd O nucşoară din lemn t&. 47

înainte de ora cinei, să se scuze că în acea seară nu o să

coboare la masă, din pricina unei crâncene dureri de cap.
— Adevărul este, domnule March, că, deşi fiul meu mă
supără uneori cu obsesiile lui mercantile, nu sunt obişnuit
să mă descurc fără el. Am fost nevoit să-mi petrec o bună
parte din zi cu ocupaţia, mortală pentru suflet, de a ţine
socotelile morii. Ce consecinţă poate avea faptul că grâul
doamnei Carter măsoară şase baniţe sau şaizeci?
Am considerat că e mai bine să mă abţin de la a da răs­
punsul evident: că avea consecinţe însemnate pentru
doamna Carter. în schimb, am întrebat cu un aer destul de
prefăcut:
— N-ar putea fi învăţat imul din sclavii dumneavoas­
tră să facă o astfel de muncă de rutină?
Domnul Clement m-a fulgerat cu o privire plină de
reproş.
— Şi să măsluiască acte pentru fiecare fugar? s-a frecat
pe frunte. Oare n-ai auzit despre insurecţia Tidewater,
domnule March? Femei şi copii măcelăriţi în propriile
paturi? Simpli fermieri, răsplătiţi — pentru bunătatea faţă
de sclavii lor — cu un târnăcop în cap? Măcelarul acela,
Tumer, era un om cu carte. Ar trebui să cercetezi această
tragedie. Trebuie să spun că, prin aceste părţi, noi n-am
încetat să facem asta, deşi au trecut mai bine de zece ani de
atunci. Ce mare argument moral ar putea impune să-mi
fie soţia omorâtă ca rezultat al faptului că sclavii mei au
citit dne ştie ce broşură incendiară? Pamfletarii voştri yan­
kei au de dat socoteală pentru multe. Nu o să permit ca
vreunul de aid să dtească fiţuid prosteşti, necumpătate şi
calomnioase!
48 ^ DOM NUL MARCH t&.

Nu-1 auzisem niciodată până atund ridicând vocea.

Acum, şi-a apăsat buricele degetelor pe frunte şi s-a
strâmbat.
— Iartă-mă pentru lipsa mea de cumpăt. Nu mă simt în
apele mele. N-am vrut să te ofensez.
După care s-a înclinat, mi-a urat o seară plăcută şi s-a
retras. M-am dus la bucătărie, am cerut două mere şi m-am
retras şi eu, pentru o dnă singuratică, însoţit doar de pro-
pria-mi confuzie.
Până dimineaţă, am luat deja o hotărâre, aşa că, în acea
seară, au venit. Grace a aşteptat până când a văzut lampa
mea trecând peste pajiştea ce despărţea casa cea mare de
căsuţa vechilului. Abia am apucat să-mi arunc nişte apă pe
faţă, că am şi auzit un hârşâit la uşă. Stătea acolo în întune­
ric, cu Prudence alături. Copila nu părea câtuşi de puţin
trezită proaspăt din somn. îşi tot muta greutatea de pe un
pidor pe celălalt, în semn de nerăbdare.
— Ai reuşit, ded? Annie nu şi-a dat seama că ai trezit
copilul?
Prudence a chicotit.
— Mama sforăie prea tare, ca să-şi mai dea seama de
ceva!
— Mama ta se trezeşte înaintea păsărilor, spuse Grace
blând, să-i pregătească masa stăpânului tău şi să-i încăl­
zească apa pentru baie. De aceea doarme dusă de îndată
ce-şi lasă capul pe pernă.
Curăţasem deja şi ascuţisem o pană de gâscă, am des­
făcut o coală de hârtie, am deschis Webster-ul şi ne-am pus
pe treabă. Era, aşa cum prezisese Grace, un elev dezgheţat.
Trebuia să-i spun un lucru doar o dată, că se şi lipea de ea
 O nucşoară din lemn 49

ca lutul de cizmă. Cred că ar fi fost în stare să scrie litere

toată noaptea dacă eu n-aş fi căscat, iar Grace a cerut să
terminăm lecţia. Prudence s-a întors spre ea, dezamăgită:
-O f!
— Nu trebuie să abuzăm de bunătatea domnului March;
iar tu, micuţa mea, ai nevoie de puţin somn, la urma urmei.
— Poţi să mai vii, i-am spus. Eşti o fată bună şi te-ai
descurcat foarte bine.
Ne-am înţeles că, dacă va fi posibil şi condiţiile vor fi
sigure, o să ne întâlnim câte o oră în fiecare seară, atâta
timp cât voi rămâne la domnul Clement. La uşă, Grace s-a
întors spre mine. Mi-a zâmbit, iar eu mi-am dat seama că,
de când venisem acolo, nu-i văzusem niciodată până
atunci zâmbetul, nu pe de-a-ntregul.
— îţi mulţumesc, mi-a zis ea, iar vocea îi era atât de caldă,
încât îmi venea să mă înfăşor în ea ca într-o plapumă.
In următoarele două săptămâni, mi-am simţit viaţa mai
împlinită decât în orice altă perioadă pe care o ţineam minte.
Peste zi studiam, seara aveam parte de o conversaţie plă­
cută, iar noaptea, de o muncă pe care o găseam înălţătoare,
în nopţile în care nu veneau, rămâneam treaz pentru orice
eventualitate, plănuind cum să o pot învăţa mai bine pe fată
la următoarea lecţie. La început, aşteptam fiecare parte a
zilei cu aceeaşi plăcere, dar apoi, având în vedere că Prudence
progresa mai repede decât îmi imaginasem, am descoperit
că şcoala noastră secretă mă entuziasma cel mai mult.
Ajunseseră să-mi placă vinurile roşii pe care mi le turna
domnul Clement însă, în serile în care aveam lecţiile noastre,
mă abţineam de la ele la cină, ca să pot fi mai atent. într-o
seară, Clement a băgat de seamă că mă abţineam să beau şi
50 JSl DOM NUL MARCH

a făcut unele comentarii, astfel că am râs şi l-am lăsat să-mi

toarne în voie, pe toată durata cinei.
în consecinţă, judecata mea a fost afectată în acea seară,
pentru că am lăsat ca lecţia să dureze mai mult ca de obi­
cei, mă dezlănţuisem asupra unui punct fără îndoială de
mare importanţă pedagogică pentru că, la im moment dat,
pentru prima dată, eleva mea a adormit, cu bărbia spriji­
nită pe mână. Am privit în sus spre Grace, care a zâmbit
spre căpşorul căzut pe braţ.
— Am s-o duc eu, a şoptit ea, ridicându-se.
— Ah, e prea grea ca s-o dud dumneata...
— Nu, nu. N id vorbă. Am devenit puternică, după ce
am ridicat-o pe doamna Clement de-atâtea ori. Adesea e
prea slăbită ca să... ei bine, ca să se uşureze fără s-o ajute
cineva...
Şi-a întors privirea. Am simţit cum îmi iau foc obrajii,
pe jumătate de ruşine, pe jumătate de furie, la gândul că
Grace, la fel de rafinată ca orice doamnă de lume, era
nevoită s-o susţină la toaletă pe dementa doamnă Clement
şi să-i cureţe împuţitele oale de noapte.
— Nu-i cored! am spus, uitând să-mi modulez vocea.
Atund, Grace a zâmbit — nu imul dintre acele rare
zâmbete luminoase de-ale ei, d un zâmbet trist, plin de
resemnare.
— Dacă trăieşti cu capul în gura leului, e mai bine să-l
mângâi cumva, spuse ea.
Era poate din cauza frumuseţii buzelor ei arcuite. Poate
era din milă sau admiraţie pentru demnitatea sau pentru
răbdarea ei. Sau poate doar paharul în plus de vin roşu.
 .âd O nucşoară din lemn t&. 51

M-am ridicat, am întins mâna şi am mângâiat-o pe obraz.

Apoi am sărutat-o.
Aveam optsprezece ani şi nu mai sărutasem o femeie
până atunci. Gustul gurii ei era ca acela al apei reci de
izvor. Dulceaţa ei m-a ameţit şi m-am întrebat dacă o să fiu
în stare să mă ţin pe picioare. Am simţit în gură fineţea
limbii ei, preţ de un moment, apoi şi-a ridicat mâna, m-a
atins cu blândeţe pe obraz şi m-a împins uşor înapoi.
— Nu e înţelept, a şoptit ea. Pentru nici imul dintre
noi.
Am fost copleşit de un val de emoţii confuze: plăcerea
primului meu sărut, ruşine pentru lipsa mea de cumpăt,
dorinţa de a o atinge din nou, peste tot, să mă pierd în ea.
îngrijorare faţă de intensitatea poftei mele. Şi o conştienti­
zare vinovată că aveam o putere obscenă aici. A faptului
că, dacă pofta trupească punea stăpânire pe mine, această
femeie nu era în situaţia de a se opune dorinţei mele.
— Iartă-mă! am spus, însă vocea mea s-a auzit ca un
chiţcăit de liliac, abia perceptibilă.
A zâmbit din nou şi a luat fetiţa în braţe, ca şi cum ar fi
fost un fulg.
— Nu fi prost! a murmurat ea.
I-am deschis uşa, iar ea s-a strecurat afară în noapte.
Am stat treaz multă vreme, reflectând asupra naturii
dorinţei şi de ce Dumnezeu l-a înzestrat pe bărbat cu astfel
de pasiuni nestăvilite. Şi dacă, într-adevăr, suntem creaţi
după chipul şi asemănarea Lui, care parte din natura
divină se reflectă în asta? N-am găsit nici un răspuns, şi
nici o metodă de a adormi. în cele din urmă, când păsările
şi-au început trilurile din zori, am dat frâu liber tentaţiei.
52 JSl DOM NUL MARCH Î&.

A fost un tremur cald, urmat instantaneu de o ruşine fier­

binte, iar în cele din urmă somnul m-a învăluit.
M-a trezit o rază strălucitoare de lumină, care răzbătea
prin uşa deschisă. Dormisem prea mult. îmi puteam da
seama după căldura soarelui că dimineaţa era târzie. Am
ţâşnit în picioare, când un om mărunţel, ca o vrabie, a
intrat în cabană şi a început să mă examineze printr-o
pereche de ochelari cu ramă de baga.
— March, nu-i aşa? a spus omul, scoţându-şi pălăria de
drum prăfuită şi dând la iveală un creştet aproape chel. Eu
sunt Harris, administratorul lui Augustus Clement. Mi-a
spus că stai aici, dar nu mă aşteptam să te găsesc încă în
pat. Ţi-aş fi recunoscător dacă ai fi atât de amabil, încât să
mă laşi să-mi ocup casa. Simt pe drum de mai bine de o
săptămână, ştii. Sunt frânt de oboseală, murdar, şi am
multe de făcut astăzi.
Am bâlbâit câteva scuze şi m-am dus să-mi strâng
lucrurile. Am văzut pana, cerneala, Webster-ul şi paginile
cu scris de copil, mâzgălite peste tot de corecturile mele.
M-am deplasat brusc, stânjenit, interpunând corpul meu
masiv între Harris şi masă, sperând să ascund masa vede­
rii lui. Am început să vorbesc repede, încercând să-i dis­
trag atenţia.
— Sper că aţi avut o călătorie de succes. Că drumul n-a
fost prea greu.
Harris, care părea extrem de obosit, şi-a trecut degetele
prin părul plin de praf.
— Da, da. Pe-atât de bine cât ne aşteptam...
— Ce traseu aţi urmat? Sunt interesat, ştiţi, de drumu­
rile lăturalnice din Virginia... îmi ţineam hainele grămadă
 O nucşoară din lem n \&. 53

dinaintea mea. Cu o mişcare nefirească a încheieturii am

încercat să arunc o cămaşă peste pagini. Mi-ar face plăcere
să arunc împreună cu dumneavoastră o privire pe hartă...
Am ratat, iar cămaşa a căzut grămadă jos, lângă masă.
Harris, nerăbdător să mă vadă plecat, s-a aplecat să o
ridice. Profitând de acel moment, m-am răsucit şi am vârât
sub haină foile scrise de copilă. El s-a ridicat şi mi-a înmâ­
nat cămaşa. M-am îndreptat spre uşă. Când m-am întins
să iau cămaşa, o pagină mi-a alunecat din mână şi a căzut
pe podea. A aterizat cu faţa în jos. Repede, m-am aplecat
s-o iau. Harris, remarcând că mă purtam straniu, a fost la
fel de iute ca mine. Capetele ni s-au ciocnit. Am apucat
amândoi de foaia de hârtie. Am tras şi s-a rupt. Harris a
întors încruntat bucata pe care o ţinea.
— Ce dracu...
Se ridică, cu faţa îngustă brăzdată de riduri. Era clar că
înţelesese totul.
— Frumos lucru găseşti când ajungi acasă! Şi o răsplată
bună pentru ospitalitatea familiei Clement! Afurisit de
nordist băgărios şi laş! Ce eşti? Aboliţionist? Quaker?
Am clătinat din cap. Gura îmi era uscată din cauza
vinului şi a lipsei de somn, şi am simţit un val acru de bilă
urcând din stomac.
— Al cui e scrisul ăsta?
N-am dat nici un răspuns.
— Pe sfântul soare, o să dai socoteală în faţa domnului
Clement. Cred că şederea dumitale aid s-a încheiat.
Fără să-şi schimbe hainele murdare de drum, Harris a
ieşit afară, trântind uşa în urma lui. L-am urmărit pe
fereastră, traversând ţanţoş ca un cocoş bantam peluza
54 .£¡1 DO M N UL M ARCH I&.

spre casă. M-am aşezat pe un scaun, neştiind ce să fac. Aş

fi vrut să o avertizez pe Grace, dar cum ea trebuia să fi fost
deja la doamna Clement nu-mi venea în minte nici un mij­
loc prin care aş fi putut să fac asta. Nu cred că mă mai
simţisem vreodată aşa de josnic ca în acea dimineaţă, în
timp ce mergeam, cu inima grea, spre casă. Vestea ajun­
sese înaintea mea. Annie, în bucătărie, era aplecată peste
masa de lucru, cu capul îngropat în îndoitura unui braţ şi
celălalt încolăcit protector împrejurul lui Prudence, a cărei
faţă mică era scăldată în lacrimi. Când am intrat, Annie
m-a privit cu reproş, durere şi teamă.
— îmi pare foarte rău! am spus.
M-a fulgerat cu privirea, reproşul ei mut fiind mai gră­
itor decât cea mai aprigă pedeapsă. M-am îndreptat spre
bibliotecă. Domnul Clement ţinea bucata de hârtie în
mână. A aruncat-o pe biroul din lemn de trandafir. Alături
de el, stătea un tânăr bine făcut, semănând la chip cu tatăl
său, doar că avea pielea arsă de soare. Administratorul se
afla între ei, statura lui părând şi mai scundă pe lângă cea
înaltă, a celor doi Clement.
Când Clement a început să vorbească, m-am simţit ca
şi cum mi-ar fi turnat un pahar de apă rece sub guler.
— Deoarece ai trădat ospitalitatea mea şi ai nesocotit în
mod făţiş dorinţele mele, poate nu ţi se va părea nepotrivit
să te întreb pe care dintre sclavii mei l-ai stricat cu instrui­
rea dumitale?
Până în acel moment, mă simţisem vinovat. Insă asoci­
erea cuvântului sclav cu făptura vie a lui Prudence şi cu
demnitatea lui Grace mi-a alungat brusc acest sentiment.
 j?sl O nucşoară din lemn i&. 55

— îmi pare rău că n-am ţinut cont de dorinţele dum­

neavoastră, am început eu, dar chiar dumneavoastră aţi
spus că educarea africanilor este datoria şi povara siste­
mului dumneavoastră. Cu siguranţă...
— Cum îndrăzneşti, domnule? a lătrat fiul lui Clement.
A făcut un pas spre mine, cu faţa roşie de furie. îmi
aducea aminte de un căţeluş care imită ameninţarea unui
câine mai mare. Tatăl său a ridicat o mână, să-l oprească.
în acel moment, s-a auzit o bătaie uşoară în uşă. Domnul
Clement a spus:
— Intră!
Iar Grace s-a strecurat în încăpere, cu ochii plecaţi, evi-
tându-mi privirea.
— Ce e, fato? a ţipat domnul Clement nerăbdător.
Atunci, ea şi-a înălţat capul şi l-a privit drept în ochi:
— Domnule, e doar vina mea, a început ea. I-am cerut
domnului March s-o înveţe pe Prudence să scrie. L-am
implorat s-o facă, împotriva voinţei lui şi a bunei sale
credinţe. L-am silit s-o facă. Annie n-a ştiut nimic despre
asta. Am acţionat împotriva dorinţei ei.
— Mulţumesc, Grace. îţi sunt recunoscător pentru sin­
ceritatea ta. Te poţi întoarce să ai grijă de doamna Clement
acum.
Ea a încuviinţat din cap şi a ieşit. N-am reuşit să-i sur­
prind privirea nid măcar o clipă, înainte să iasă. Uşurarea
mea, la blândeţea reacţiei domnului Clement, a fost imensă.
— Mă aştept să nu-ţi ia mai mult de o jumătate de ceas
să-ţi strângi lucrurile şi să pleci de pe proprietatea mea.
Iartă-mă că nu te conduc.
56 D O M N U L MARCH i&_

S-a întors cu spatele la mine, iar eu m-am retras, ca un

copil pedepsit, spre uşă.
N-a trecut n id un sfert de ceas până când am pornit pe
aleea străjuită de corni. Cât timp fusesem oaspetele dom­
nului Clement, luna mai trecuse şi venise iunie, care era şi
ea acum pe terminate. Petalele cornilor căzuseră, iar acum
copacii erau înfrunziţi, oferind o oarecare protecţie faţă de
soarele amiezii, care deja ardea cu puterea verii depline.
Abia am apucat să fac câţiva paşi spre poartă, când l-am
auzit pe domnul Q em ent strigându-mă:
— Un moment, domnule March, dacă nu te superi.
Trebuie să vezi ceva înainte de a ne părăsi, dacă nu te
deranjează să-mi fad această ultimă favoare.
La auzul cuvintelor sale, m-am simţit uşurat. îmi
doream să însemne că ne vom despărţi în termeni mai
buni, până la urmă. Mi-am lăsat jos cuferele şi l-am urmat.
A luat-o spre poteca dinspre nord, care ducea la un ham­
bar pentru tutun, cu acoperiş înalt, în care frunzele culese
cu un an în urmă tocmai fuseseră atârnate. înăuntru, am
fost surprins să constat că fuseseră adunaţi toţi sclavii, din
casă şi de pe câmp. Apoi am văzut-o pe Grace.
O aşezaseră cu faţa în jos pe o bancă, cu mâinile deasu­
pra capului şi cu cele două degete mari lipite laolaltă şi
legate cu o frânghie, care apoi trecea pe dedesubt pe toată
lungimea mesei, pentru a ieşi deasupra să-i strângă şi
gleznele. O fâşie lată de piele trecea peste spatele ei zvelt şi
o ţintuia de masa tare. Sub fâşie, partea de jos a trupului ei
era expusă, în toată golidunea ei.
— Cu siguranţă, nu e nevoie de această fărădelege, am
spus, cu o voce piţigăiată şi spartă.
 ^ O nucşoară din lemn 57

Clement doar şi-a ridicat bărbia şi s-a întors spre dom­

nul Harris. Dintr-un sac de pânză, acesta a scos un b id de
piele împletit, aproape la fel de mare ca el. Apoi, plasându-se
cam la doi metri de locul în care se afla Grace, a făcut un
salt, agil şi rapid, a ridicat bidul şi l-a coborât apoi cu un
pocnet. Lovitura a jupuit o fâşie îngustă de piele care s-a
prins de bid, a atârnat acolo un moment, apoi a căzut pe
podeaua acoperită cu frunze. Un şuvoi de sânge roşu aprins
a apărut în locul ei. întregul său trup s-a cutremurat.
— Fie-ţi milă, omule! am exclamat eu.
Faţa lui Clement era la fel de rece şi de imobilă ca a
uneia dintre sculpturile sale. Era — deşi detest sentimen­
tul corectitudinii care mă face să aştern asta aid — aproape
la fel de albă.
Bidul a căzut din nou, cu o precizie aproape perfectă,
smulgând o altă fâşie de piele de pe fese, cu trei centime-
. tri mai jos, perfect paralelă cu cealaltă. Prudence urla şi îşi
ascunsese faţa în fusta lui Annie. A tund, Clement şi-a
ridicat mâna, iar eu mi-am simţit corpul înmuindu-se de
uşurare că această îngrozitoare faptă se încheiase.
— întoarce copilul, a spus el. Trebuie să vadă pedeapsa.
Bucătăreasa i-a descleştat degetele fiicei ei de pe şorţ,
i-a pus o mână pe obrazul ud şi i-a întors căpşorul.
— Continuă, a ordonat Clement.
Lovitură după lovitură, bidul scobea în carnea lui
Grace, care se cutremura. Deja plângeam, lacrimi grele
cădeau în praful de frunze peste sângele care se scurgea
de pe masă. Mâinile îmi erau atât de amorţite, încât nid
măcar nu eram în stare să le ridic ca să-mi şterg lacrimile
ce-mi picurau de pe vârful nasului.
58 _Sl DOM NUL MARCH I&.

în cele din unnă, Clement a ridicat din nou mâna. O

rază de lumină ce pătrundea printr-o scândură desprinsă
din acoperiş a strălucit în inelul lui cu pecete.
— îţi mulţumesc, domnule Harris. Asta e tot.
Omul a trecut o cârpă cenuşie de-a lungul biciului ca
să-l cureţe de sânge, apoi l-a băgat la loc în sac. Femeile
s-au năpustit să-i desfacă legăturile lui Grace şi să-i maseze
mâinile, în timp ce altele au adus urcioare cu apă ca să-i
spele rănile. Ea zăcea acolo, cu faţa întoarsă de la mine.
Apoi şi-a ridicat capul şi şi-a întors pridrea spre mine, şi
ne-am uitat unul la celălalt. Dacă o nicovală ar fi căzut din
cer şi ar fi aterizat peste mine, nu m-aş fi simţit mai
strivit.
 CAPITOLUL TREI

C ic a /n c i

1 noiembrie 1861

Draga mea,
Admirabila ta scrisoare şi binevenitul conţinut al
pachetului trimis au ajuns la mine. M ii de mulţumiri
pentru caldele urări din cea dintâi şi pentru lâna caldă
din cel de-al doilea. M ă bucur să aud că tu şi fetele mele
sunteţi în continuare bine, acum, că se apropie vremea
rece; spune-i dragii mele Jo că nu trebuie să-şi desconsi­
dere tricotatul, ci să-şi vadă andrelele ca pe nişte lănci
care se înfruntă, căci frum oasele ei şosete albastre se
avântă acum în luptă. Aş vrea să am ceva mai bun de
oferit în schimb, decât aceste rânduri pe care le trimit în
grabă, căci umblă vorba că avem să ne mutăm de-aici în
scurt timp şi, prin urmare, sunt multe de făcut. Mie, cel
puţin, nu-mi va părea rău că plecăm, deşi chiar şi într-un
astfel de loc se poate găsi multă înălţare sufletească.
Dacă cineva ar continua să se îndoiască, draga mea, că
negrii sunt pregătiţi pentru emancipare, atunci să vină şi
să stea alături de mine, în spitalul de campanie amenajat
în această casă, al cărei bătrân stăpân obişnuia să se laude
60 D O M N U L M ARCH tio.

cu faptu l că ar coborî din rândurile Cavalerilor. „ Coborâre "

e într-adeoăr un cuvânt potrivit, pentru că acum a decă­
zut, printr-o combinaţie de senilitate şi sărăcie, la o condi­
ţie foarte joasă. M ajoritatea sclavilor lui au fugit, înainte
de bătălia pentru această insulă, ce a precedat cu două săp­
tămâni nefericitul nostru asalt asupra coastelor Virginiei.
Doar o singură sclavă a mai rămas, care, oferindu-se
voluntar să-l ajute pe chirurgul nostru, a muncitfără înce­
tare, cu atâta îndemânare şi dăruire încât părea că voia să-l
facă pe-acesta de ruşine. De-atunci încoace, am început să
fa c însemnări despre unii dintre oamenii pe care i-a îngrijit
ea şi care se însănătoşesc mai bine şi mai repede decât cei de
care s-a îngrijit el. Şi colonelul recunoaşte asta; s-a oferit
chiar să oficializeze „fugara de război" şi să-i ofere un post
într-un spital din capitală — un post în care să fie plătită,
şi asta pentru o fem eie care a fost sclavă de când s-a născut.
Iată însă din ce sto ß aurită îi e croit caracterul: ea refuză
să-şi părăsească stăpânul şubrezit, spunând că acesta n-ar
f i în stare să supravieţuiască fir ă ea. Şi totuşi, eu ştiu că
exact acest om a pus cândva să fie biciuită, pentru o ndn-
sem nată uzurpare a autorităţii lui. Ce exemplu de iertare
creştinească! Unii spun despre ei că sunt mai prejos de
oameni; eu spun despre ea că este mai presus de sfinţe­
nie — un model, într-adevăr, pentru micile noastre dom­
nişoare. Care, desigur, n-au nevoie de alt model decât cel al
dragii lor mame; ea, care radiază perfecţiune şi fa ß de care
îm i afirm constanta mea devoţiune...

Ştiam că ar fi trebuit să sting lumânarea, pentru ca lumina

să nu-i deranjeze pe răniţii cu care împart podeaua, aici,
 Cicatrid 61

unde odată era camera de zi a domnului Qement. M-am

oprit însă o clipă înainte de a o stinge şi am scos dintr-unul
din buzunarele bluzei săculeţul satinat pe care îl păstram
acolo. Cu grijă, am scos şuviţele de păr şi le-am aşezat în
cercul de lumină pe care îl făcea lumânarea. Un cârlionţ
gros de păr auriu, legat cu o panglică de satin roz: mândria
midi mele Amy. O şuviţă cenuşiu-maronie de la liniştita
mea Beth. Un rotocol castaniu de la Meg. Şi în cele din
urmă, două smocuri groase, negre şi ludoase. Chiar dacă
culoarea şi textura părului de la mamă şi de la fiică erau
identice, nu mi-a fost greu să-l iau pe-al iui Jo şi să-l pun
alături de cel al surorilor ei. Neastâmpărata mea fiică îşi
dopârţise părul, de-aceea vârfurile-i erau zimţate, şi-l
legase cu o bucată de sfoară. Am privit îndelung şuviţele
fetelor, imaginându-mi cele patru capete iubite, dormind
liniştite pe perne, în Concord. Le-am reintrodus apoi în
plic şi am suflat în lumânare. Ultima şuviţă am lăsat-o
afară. Am lipit-o de obraz, aşteptând somnul. Stând întins
pe podelele tari, printre gemete şi sforăituri, am descoperit
că somnul mă ocoleşte. Astfel, am avut timp să mă gândesc
de ce, după toate câte i-am împărtăşit soţiei mele, nu i-am
dezvăluit povestea acelei neferidte primăveri în Virginia.
Desigur, evenimentele se petrecuseră deja de câţiva ani
înainte de momentul în care ne-am întâlnit. Vinovăţia pe
care o simţisem pentru că m-am lăsat sedus de bogăţia lui
Qem ent şi de falsul lui aer nobiliar se ostoise în timp,
durerea vie lăsând locul uneia nedesluşite. La vremea
aceea, doream prea puţin să-mi amintesc de vânzătorul
ambulant, novice, care se apleca asupra oricărei pietre
umede şi reci, în goana lui după cunoaştere. Desigur,
62 DO M N UL MARCH

ezitam să recunosc faţă de ea — mai ales faţă de ea, pentru

că de curând observasem mânia înfocată cu care aborda
astfel de cazuri — că suferisem, chiar şi în treacăt, de
orbire morală în ceea ce priveşte problema sclaviei; că-mi
abătusem ochii tineri pentru a mă înfrupta şi eu puţin din
ispititoarele fructe ale acelui sistem.
După evacuarea mea de pe moşia lui Clement, am con­
tinuat să fiu vânzător ambulant, dar am încetat să-mi mai
feresc privirea. Din tinereţe, fusesem neortodox în cre­
dinţa mea. N-am putut niciodată să mă împac cu predicile
severe ale calviniştilor care spun că suntem cu toţii, chiar
şi copilaşii cei luminoşi, plini de păcate. Şi nid să cred
într-o divinitate al cărui deget atinge orice faptă a omului.
Pentru mine, divinul este acea imanenţă ce se manifestă în
marile minunăţii ale naturii şi în mărunta bunătate a ini­
mii omeneşti. Şi totuşi, preţ de câteva clipe, într-o biseri­
cuţă de la periferia Petersburg-ului, am simţit ca şi când o
Putere mi s-a dezvăluit şi mi-a făcut cunoscut cum trebuia
să continui.
Observasem un grup ce studia Biblia şi, cum nu aveam
treburi urgente, m-am hotărât pe loc să mă alătur lor. De
ce am făcut asta, n-am să ştiu niciodată pe deplin, pentru
că renunţasem de mult la speranţa că voi afla vreun sprijin
spiritual în biserici, găsind în ele doar un ritual pompos şi
învechit, în Nord, şi superstiţii primitive în Sud. Cu toate
astea, am intrat în modesta clădire din şindrilă, care nu
ieşea cu nimic în evidenţă, decât prin faptul că se întâmpla
să fie amplasată în acea zonă a pieţei de lângă o curte în
care, din când în când, sclavii erau scoşi la vânzare. S-a
 ^ Cicatrid t&. 63

întâmplat că o astfel de vânzare a început tocmai în ora de

studiu al Bibliei.
Astfel că, cu o ureche auzeam veştile bune despre
marea bucurie care se va pogon asupra oamenilor, iar cu
cealaltă îl auzeam pe adjudecător strigând: „Aduceţi
negrii!" In timp ce contemplam învăţăturile care trebuie
trase din cea mai glorioasă viaţă trăită vreodată, vocea de
afară prezenta marfa: doi copii fără mamă, răpiţi de lângă
aceasta. Gândurile mele au zburat la versetul „lăsaţi copi­
laşii să vină la mine" şi, de mi-ar fi stat atunci în putinţă,
aş fi mers pe loc şi le-aş fi cumpărat libertatea. Cel mai
izbitor pentru mine a fost că nimeni din biserică nu părea
să ia seama la ce se întâmpla afară, iar când pastorul a
cerut donaţii pentru a fi trimise Biblii în Africa, n-am mai
putut răbda şi m-am ridicat în picioare, întrebând cum de
nu poate fi trimisă Vestea cea Bună, mult mai ieftin, fiinţe­
lor puse la mezat alături? întrebarea mea a fost întâmpi­
nată cu fluierături şi exclamaţii dezaprobatoare, însoţite
de invitaţia rece s-o iau din loc, ceea ce am şi făcut, repede
şi fără regrete.
Afară, cei doi copii fuseseră deja vânduţi, iar acum se
licita viguros pentru un bărbat solid, de vreo treizeci de
ani. Vânzătorul striga că acela este un negru liber, care era
acum pus la vânzare pentru că nu-şi plătise dările locale.
Omul plângea şi nu m-am mirat de asta. Cât poate fi de
intolerabil să-ţi câştigi o dată libertatea şi apoi să-ţi fie
furată din nou!
Următorul era un tânăr, care socoteam că avea cam pai­
sprezece ani, cu părul brunet şi drept, dar a cărui piele era
la fel de albă ca a oricui din mulţimea de cumpărători.
64 DOM NUL M ARCH t&.

Câţiva bărbaţi au aruncat glume deocheate, cu referire la

părinţii lui, iar faţa pistruiată a băiatului s-a îmbujorat.
Licitaţia mergea prost iar când vânzătorul, menţionând
condiţia bună a băiatului, a îndemnat mulţimea să ofere
mai mult, s-a auzit un strigăt venit din spate, cum că lui
„nu i-ar trebui acele bunuri drept cadou". Un bărbat care
stătea lângă mine a clătinat dezaprobator din cap, iar când
ochii ni s-au întâlnit mi s-a părut că am un tovarăş de sufe­
rinţă în faţa acestei scene.
— E o greşeală, a spus el.
— De-a dreptul şocant, am fost eu de acord.
— Negrii albi aduc mai multe necazuri decât câştig.
Băiatul a fost vândut pentru 250 de dolari şi, în timp ce
era dat în grija cumpărătorului, am văzut o femeie foarte
tânără, legată în lotul sclavilor nevânduţi, întinzându-şi
braţele în direcţia băiatului, luându-şi rămas-bun de la fiul
pe care probabil că nu avea să-l mai revadă niciodată. Am
plecat de-acolo, neputând să mai îndur să asist la un ase­
menea tablou. N-am putut să nu mă întreb cum s-ar fi des­
făşurat scena dacă pastorul şi-ar fi condus enoriaşii afară
din bisericuţă şi ar fi stat în mijlocul pieţei, cu Bibliile ridi­
cate în semn de protest. Din acea zi, am fost convins că
amvonul este locul de unde poţi critica acest sistem bar­
bar. Cum voi ajunge eu însă într-un asemenea loc... nu-mi
era clar în acel moment.
Aşa că am mers mai departe, rătăcind vara pe drumuri
prăfuite şi pe-o căldură sufocantă, şi iama, prin zăpezi
până la genunchi şi pe drumuri îngheţate. Uneori, în cău­
tare de noi pieţe, intram prin pustietăţi fără cărări, cum era
Mlaştina întunecată. Aid mă rătădsem noaptea, în toiul
 ^1 Cicatrici teu 65
unei furtuni atât de înfricoşătoare, încât credeam că mi-e
sortit să mor, alergând la lumina fulgerelor, printre crengi
căzute şi şuvoaie torenţiale. Am scăpat însă cu viaţă şi, cu
un procent de 33 la sută din fiecare vânzare, câştigul meu a
crescut până când am avut destul cât să-mi cumpăr un cal
şi o căruţă, astfel încât am putut să-mi extind şi inventarul,
şi teritoriul. Spre sfârşitul celui de-al doilea an, pe măsură
ce încasările au crescut, am luat băieţi din Connecticut, ce
tocmai debarcaseră, să lucreze cu mine în schimbul unui
comision, iar când am vândut afacerea celui mai harnic
dintre ei, am făcut-o pentru o sumă frumuşică.
Am călătorit spre casă prin oraşul New York, unde
m-am oprit pe Broadway, să-mi comand costumul de
haine pe care mi-1 promisesem, şi m-am întors în Spindle
Hill acoperit de glorie şi de o vestă de Marsilia. Le-am
cumpărat părinţilor o casă nouă, apoi am jucat cam ace­
eaşi sumă, făcând nişte speculaţii cu argint, care au ieşit
foarte bine, astfel încât să am dobânzi de la vreo şase
fabrici din Naugatuck. Sărăcia, se spune, este podoaba
înţeleptului şi pacostea omului de rând. Totuşi, deşi îmi
place să mă cred un filosof, asta nu m-a împiedicat să adun
recunoscător tot ce mi-a picat în mână. Pe scurt, pe la
douăzeci şi ceva de ani, m-am trezit bogat, suficient cât
să-mi permit două camere frumoase, la o distanţă scurtă
de mers pe jos faţă de marile biblioteci din Boston. Acolo,
am început să mă aplec asupra studiului, reflecţiei şi, trep­
tat, spre mânuirea penei şi susţinerea de prelegeri, fapt ce
mi-a adus o oarecare recunoaştere în ochii celor a căror
opinie însemna ceva pentru mine. Prin intervenţia unuia
dintre ei, onorabilul reverend unitarian Daniel Day, mi s-a
66 .S l DOM NUL M ARCH te .

dat voie să ţin slujbe şi să devin predicator, fără un amvon

stabil. Reverendului Day îi simt de asemenea îndatorat
pentru că m-a prezentat remarcabilei persoane care este
sora sa şi care acum este soţia mea.
Stând în întuneric şi gândindu-mă la cuvintele pe care
tocmai i le-am scris, mi-am amintit că spusesem că nu-mi
va părea rău să plec de-aici. Reflectând la aceste cuvinte,
îmi dau seama că nu sunt pe deplin adevărate. îmi va
părea rău pentru un singur lucru: şi anume, că o las pe
Grace, pentru a doua oară, legată de acest loc. Deşi, de
data asta, alegerea de a rămâne este a ei.

în acea noapte, după bătălia pentru promontoriu, stătusem

îndelung, încercând să-mi adun puterea să intru din nou în
această casă. Nu pot spune cât am stat cu capul sprijinit de
stâlpul alb, ciobit. în ciuda frigului, sudoarea îmi curgea
şiroaie pe spate. Auzeam strigătele răniţilor venind dină­
untru şi ştiam că trebuie să fiu lângă ei. Pentru că durerea
lor era una reală şi prezentă, iar a mea era doar o amintire
veche din trecut, pe care nimeni n-o putea schimba.
în cele din urmă, mi-am îndreptat umerii, am tras
adânc în piept aerul de-afară şi mi-am sprijinit mâna de
uşa uriaşă. Acum erau bucăţi de scândură prinse în cuie
pe locul unde fuseseră luminile piezişe. Cred că fuseseră
împuşcate sau sparte în lupta pentru cucerirea insulei,
înăuntru, în ceea ce fusese holul oval de primire, oamenii
stăteau îngrămădiţi, răniţi şi uzi. Unii zăceau întinşi pe
podea, alţii sprijiniţi de perete. Capul unuia era sprijinit ca
pe o pernă de soclul statuii care-1 reprezenta pe Prometeu
 .â l Cicatrici ta. 67

încătuşat, iar faţa lui avea aceeaşi expresie de suferinţă

precum a celui sculptat deasupra lui.
Nimeni, se părea, nu trecuse râul cu echipamentul
complet. Unii aveau pantaloni, dar le lipseau cămăşile;
alţii erau îmbrăcaţi exact invers, pierduseră partea de jos a
uniformei dar îşi păstraseră haina. Alţii erau complet goi.
Dintre aceştia, câţiva împărţeau covoare turceşti, pe care le
trăseseră peste ei să se acopere. Alţii, fără un astfel de con­
fort, tremurau atât de tare, încât părea că vor zgudui casa
din temelii. I-am dat mantaua mea neagră unuia dintre
aceşti năpăstuiţi.
Fiindcă se auzeau strigăte din încăperea care fusese
biblioteca domnului Clement, am presupus că cele mai
grave cazuri sunt înăuntru şi că acolo îl voi găsi şi pe chi­
rurg. Doctorul McKillop e un om scund şi îndesat, cu braţe
musculoase şi păroase, de macac. Era cu spatele la mine,
lucrând la braţul distrus al lui Seth Millbrake, un rotar din
Cambridge. Am observat că până şi partea din spate a hai­
nei doctorului McKillop era stropită cu sânge, indicând
astfel munca depusă de el, în timp ce eu zăbovisem bălă-
cindu-mă în epuizarea şi disperarea mea. Am hotărât să
am o părere mai bună despre el. La picioarele lui zăceau
un braţ, o talpă, un picior tăiat de la genunchi. Doctorul
McKillop şi-a ridicat cizma de pe podeaua plină de sânge
închegat şi a început să ascută bisturiul pe talpa ei.
Seth se ruga de chirurg — cum fac adesea oamenii —
să-i salveze braţul. Insă proiectilul îi distrusese osul din
apropierea cotului, transformându-1 într-o grămadă de ace
albe care erau acum înfipte prin muşchiul zdrenţuit.
68 DOM N UL MARCH t&.

Decizia mea în ceea ce-1 priveşte pe McKillop a fost

pusă îndată la încercare, când chirurgul, întorcându-se
să-şi şteargă bisturiul de o cârpă, m-a zărit.
— March! Era şi timpul! Treci încoace! mi-a strigat el, ca
şi cum ai chema un câine vagabond. Ţine-1 de umeri, mi-a
ordonat şi asta am făcut, concentrându-mă la chipul lui
Millbrake pentru a nu fi nevoit să privesc ce făcea McKillop.
Ochii lui Millbrake erau doar pupilă, măriţi din cauza dure­
rii şi a fricii. Tremurul lui zguduia masa pe care stătea.
Mi-am apropiat capul de urechea lui şi i-am murmurat
cuvintele psalmului: Apoi ei au plâns către Domnul în durerea
lor, iar El i-a izbăvit de suferinţă... Exact în acel moment instru­
mentul lui McKillop a atins un vas, şi un jet de lichid cald
m-a stropit în ochi. Nu puteam să las trupul ce se zvârcolea
pentru a mă şterge, aşa că am continuat: Şi a trimis cuvântul
şi i-a tămăduit... Am simţit gustul de fier când sângele s-a
prelins pe lângă nasul meu şi mi-a ajuns pe buze. Millbrake
a încetat să se mai mişte în mâinile mele, iar eu am crezut că
a căzut într-o binecuvântată inconştienţă. însă când
McKillop şi-a ridicat mâna de pe vasul pe care îl apăsa, am
văzut cum lichidul curge fără puls şi am înţeles că omul se
stinsese. McKillop a mormăit ceva şi s-a întors spre următo­
rul pacient, care primise un glonţ în stomac. Şi-a afundat un
deget în rană şi a cercetat la nimereală, preţ de câteva
momente. Apoi, şi l-a retras şi a ridicat din umeri.
— Când gloanţele se rătăcesc prin abdomen, n-ai voie
să te distrezi căutându-le.
Din fericire, rănitul era inconştient şi nu a auzit sumbra
sentinţă pe care tocmai o dăduse chirurgul. în timp ce
McKillop se ducea spre un bărbat al cărui craniu fusese spart
 Cicatrici fe. 69

ca o cană de tinichea, i-am ridicat lui Millbrake braţul rănit,

contorsionat într-un fel neobişnuit, şi i l-am aşezat pe piept,
după care i l-am luat şi pe celălalt şi l-am pus peste el.
— Philbride, acolo, în colţ, a zis McKillop, fără să-şi
ridice ochii de la ceea ce făcea. Şrapnel în piept. Nu pot
face nimic. Strigă după un preot. Du-te repede.
Un băiat de la ţară n-ar fi confundat niciodată clăile de
fân cu corturile. Nu trimiseseră însă un băiat de la ţară să
cerceteze malurile Virginiei. Philbride era un flăcău de la
oraş, obişnuit cu drumuri construite şi pereţi din cărămidă
şi o vedere nu mai largă decât o şosea. Noaptea, în ceaţa
groasă, frica lui făcuse dintr-un câmp secerat o companie
inamică; fără santinelă, se pare, pusă acolo tocmai ca să
satisfacă dorinţa generalului nostru de a obţine o victorie
uşoară. Sărmanul Philbride! Şi-a dat seama că raportul lui
eronat a fost fundaţia şubredă peste care edificiul întregii
noastre zile se prăbuşise. Dar asta nu a fost singura gre­
şeală, şi nici cea mai gravă. Asta i-am şoptit băiatului, care
abia mai putea respira şi pe care, în duda nopţii red,
curgea transpiraţia.
îmi doream ca privirea lui să fie mai puţin disperată,
respiraţia lui mai profundă în timp ce îi vorbeam. Dar nu
pot spune că aşa a fost. „Voia lui Dumnezeu", „Sânul
Mântuitorului", poate acestea erau cuvintele pe care dorea
să le audă. Probabil, în speranţa unor astfel de predid,
ceruse să vină preotul. în schimb, ceea ce i-am spus a fost
purul adevăr: că ceea ce se întâmplase în acea zi n-a fost
lucrarea Domnului, şi niri voinţa Lui, d doar un măcel
săvârşit de om. Aş fi putut să continui, spunând că nu
conta, că o bătălie pierdută nu însemna un război pierdut,
70 -âl DOM NUL M ARCH 1&.

iar cauza pentru care luptam merita preţul plătit aici şi,
poate, în alte o sută de locuri în acea zi. Tot ce făcusem însă
în acea zi ieşise prost, şi nici ajutorul oferit acelui băiat n-a
fost altfel. S-a ridicat brusc, încercând cu disperare să res­
pire. Plămânii lui găuriţi, se pare, nu puteau face asta
singuri, aşa că l-am sprijinit aşa ridicat, cu gura deschi-
zându-i-se ca a unui peşte pe uscat, în timp ce pielea lui
căpăta treptat culoarea terciului de ovăz.
După aceea, m-am dus să caut o ladă în care să adun
membrele amputate, a căror prezenţă, am socotit eu, nu
făcea decât să sporească frica răniţilor. Odată treaba asta
încheiată, am căutat apă cu care să spăl sângele. Găsind
urcioarele goale, am strâns cât de multe puteam duce şi,
ocolind răniţii, am mers la fântână.
Chiar şi la lumina lumânării, chiar şi după douăzeci de
ani, chiar şi stând cu spatele, am recunoscut-o. Se aplecase
să umple urcioarele turnând apă cu găleata scoasă din fân­
tână — iar în curbura spatelui, în balansul taliei şi în felul
în care s-a îndreptat încet era ceva aparte. Când stătusem
afară pe trepte, adunându-mi curajul ca să pot intra în acel
loc, îmi venise în minte că Grace ar putea fi sclava de care
vorbise soldatul. îmi doream să fie aşa. Mă temeam că era
aşa. în momentul în care am recunoscut-o, dorinţa şi teama
s-au ciocnit cu atâta forţă, încât m-au făcut să devin neîn­
demânatic, astfel că un urcior mi-a alunecat din mână iar
eu m-am străduit să-l prind. Ea, desigur, nu s-ar fi gândit
la posibilitatea de a mă întâlni. Astfel că, atunci când s-a
întors spre mine, nu a văzut decât un oarecare ins din roiul
de răniţi, un soldat fără haină, căruia nu i se putea cunoaşte
 ^ Cicatrici 'te­ ii

gradul, şi a cărui faţă mânjită cu sânge arăta că putea fi

vorba de o rană gravă.
— Dă-mi voie să le iau eu, soldatule, a spus ea, întin-
zând mâna spre urcioare. Acea voce argintie, atât de
deosebită. Eşti foarte amabil că încerci să mă ajuţi, dar n-ar
trebui să umbli pe-aici cu rana neîngrijită.
— Nu sunt rănit, domnişoară Grace. L-am ajutat pe
chirurg la o amputare.
Capul ei, acoperit îngrijit cu un şal, aşa cum mi-1 amin­
team, s-a ridicat brusc, ca al unui animal adulmecând.
Grace a înălţat felinarul în care se afla lumânarea şi s-a
uitat cu atenţie la mine.
— Te cunosc, domnule?
— Probabil că nu-ţi mai aminteşti de m ine...
Dar exact în momentul în care am rostit cuvintele,
mi-am dat seama cât de ridicol sunau. Cum să nu-şi mai
amintească de acel copil nătâng care fusese cauza suferin­
ţei ei?
— Mă numesc March... am fost aici în patruzeci şi
unu...
— Domnul March! învăţătorul!
Nu mi-am putut da seama, în întuneric, dacă intenţio­
nase să fie ironică, adresându-mi-se astfel, sau dacă acea
căldură din vocea ei era adevărată.
— Iartă-mă, nu mă aşteptam să te văd printre soldaţi.
— Sunt înrolat pe postul de capelan.
Şi-a ridicat bărbia, încuviinţând uşor, ca şi cum acest
lucru se potrivea cu amintirea pe care o avea despre mine,
apoi mi-a întins mâna. I-am luat-o, observând cu acest pri­
lej că era crăpată şi bătătorită.
72 -âJ D O M N UL MARCH te .

Probabil că a ghidt ceva pe faţa mea, pentru că atunci

când şi-a retras-o s-a uitat la ea stingherită.
— Atât de multe s-au schimbat pe aici, domnule March!
Unele le poţi vedea cu ochii dumitale. Altele simt mai
puţin evidente. Poate găsim răgaz să vorbim despre toate
astea, dacă vei voi, însă acum răniţilor le e sete...
— Desigur, am spus. Amândoi avem multe de făcut.
Am lăsat-o să plece şi m-am întors la îndatoririle mele,
şi anume să aduc alinare acolo unde puteam. In zori,
şedeam în holul oval de primire, cu spatele sprijinit de
scară, când epuizarea m-a copleşit. Luasem mâna unui
rănit grav şi încă i-o ţineam când m-am trezit. Doar că
acum era rece şi ţeapănă.
Grace stătea în picioare lângă mine, turnând cafea
dintr-un ibric. Am închis ochii mortului şi m-am ridicat
înţepenit, simţind cum fiecare fibră din corp mă doare,
încercând să mă sprijin de balustradă, am observat că lem­
nul de sub mâna mea era aspru. Grace şi-a trecut degetul
peste balustrada stricată.
— Mă tem că este vina mea: am adus aici calul domnu­
lui Clement, în timpul luptelor, mi-a explicat ea. A ros
balustrada, după cum poţi vedea, iar apoi armata tot l-a
găsit şi l-a luat ca pradă de război...
Apoi a privit în lături, iar eu m-am întrebat dacă era
conştientă că nici statutul ei nu era diferit de cel al calului:
şi ea putea fi considerată pradă de război. Am luat cana de
tinichea pe care mi-a întins-o, am băut conţinutul fierbinte,
apoi i-am dat-o îndărăt ca să mai poată da şi altcuiva. în
lumina cenuşie — pentru că plouase tare toată noaptea,
adăugând un plus de suferinţă oamenilor care nu aveau
 ^ Cicatrici I&. 73

nici măcar un adăpost trist cum era această casă —, am

cercetat trăsăturile lui Grâce. îmbătrânise în aceşti două­
zeci de ani, desigur; linii fine se conturau în jurul ochilor şi
a gurii, iar vremurile grele îi răpiseră prospeţimea pielii.
Dar încă mai era frumoasă — şi am zărit ochii bărbaţilor
urmărind-o, pe când ea trecea de la imul la altul.
în acea dimineaţă, erau multe de făcut. I-am îngropat
pe cei care muriseră în toiul luptei, întinzându-i unul lângă
altul într-o groapă puţin adâncă, fiecare om cu numele şi
unitatea scrise pe o bucată de hârtie, vârâtă într-o sticlă şi
apoi sub bluza mortului, dacă mai avea aşa ceva. înainte
de amiază, au venit ambulanţele dinspre Maryland, ca să
ducă răniţii la Washington, aşa că am dat ajutor ca bran­
cardier, ducând oamenii jos la bărci, în duda protestelor
muşchilor mei suferinzi. A fost o muncă de multe ore, pe
care ploaia ce nu contenea şi noroiul o făceau şi mai grea.
Nu aveam cizme, astfel că noroiul mi se lipea de pidoarele
goale şi, curând, pielea mi-era roşie şi jupuită. Dincolo de
râu, pe măsură ce ziua trecea, catârii flămânzi trăgeau de
hamuri, mişcând căruţele înainte şi înapoi. Gemetele celor
care zăceau înăuntru arătau care erau efectele acestei legă­
nări. Când convoiul s-a pus în cele din urmă în mişcare,
rămăseseră cu noi doar răniţii care puteau să umble şi cei
aflaţi în stare atât de gravă, încât McKillop considera că nu
vor face faţă unei călătorii până la Washington.
La lumina zilei, se puteau vedea lucruri pe care întune­
ricul le ascunsese. Era clar că gradul de dărăpănare a casei
nu era rezultatul celor câtorva săptămâni de război. Sem­
nele de îndelungată degradare erau peste tot. Câmpurile
de tutun erau năpădite de neghină şi scaieţi; plantele, care
74 js J do m n ul m arch ta.

ar fi trebuit să fie culese şi puse la uscat, zăceau înnegrite

de îngheţ. Pomii cu vârful retezat care împrejmuiau gră­
dina bucătăriei erau plini de mlădiţe care nu mai fuseseră
tăiate; lungile şiruri de fasole, altădată îngrijite şi aliniate
ca la paradă, erau acum pipernicite, în timp ce multe stra­
turi rămăseseră nesemănate. Mi-am dat seama că moara
ruinată pe lângă care trecusem era aceeaşi care, la vremea
când funcţiona, îl indispusese atât pe domnul Clement.
Cu siguranţă, peste acest loc se abătuse un dezastru.
Doream să aflu mai mult. Am fost însă ocupat toată ziua şi
toată seara, iar când am zărit-o pe Grace, şi ea era prinsă
cu o mulţime de treburi, încât n-am avut nici o şansă să
stăm de vorbă. în ziua următoare, a venit colonelul să facă
o evaluare a situaţiei noastre şi ne-a spus că rămăseseră
cam 350, dintr-o unitate care numărase la început peste
600 de oameni.
McKillop s-a dovedit priceput în a evalua starea de
sănătate a oamenilor, deoarece majoritatea dintre cei des­
pre care spusese că aveau să moară chiar muriseră în acele
două zile. După-amiezile, ajutam la îngroparea lor, făcând
o ceremonie pe măsura posibilităţilor.
Mă întorceam dinspre câmpul devenit cimitir, când am
văzut-o pe Grace mergând de-a lungul terasei şi susţinând
de braţ un bătrân firav. Am zis că mergea — însă ceea ce
făceau ei era un umblet ciudat pentru care nu există nume.
Augustus Clement — nu pot spune că l-am recunoscut, ci
mai degrabă am ştiut că el trebuia să fie — nu mai avea
înfăţişarea unui om. Capul lui era aplecat înainte şi într-o
parte, ca al Unui cocoş, cu urechea aproape lipită de clavi­
culă. Grace îl ţinea strâns de braţul stâng şi îl sprijinea şi cu
 Cicatrici la . 75

cealaltă mână petrecută în jurul taliei. Braţul lui drept

părea fixat de corp de la umăr la cot, însă antebraţul i se
agita sălbatic, cu degetele fluturând în gol. Se deplasa ridi-
cându-şi câte un genunchi aproape până la înălţimea taliei,
ţinându-1 suspendat acolo o vreme, după care punea dege­
tele pe pământ şi abia apoi şi călcâiul, întocmai ca un
dansator.
Pentru că nu puteau avansa prea repede, în scurt timp
am ajuns în dreptul lor şi i-am salutat. Domnul Clement nu
putea să-şi ridice capul, aşa că s-a întors într-o parte, cău­
tând cu ochii înceţoşaţi să vadă cine îi vorbise. Avea un chip
lipsit de expresie, pentru că, după câte se părea, muşchii
feţei îi erau la fel de paralizaţi ca şi restul trupului. Grace s-a
aplecat spre urechea lui şi i-a vorbit pe un ton liniştitor. Un
sunet straniu, ca un răget de măgar, i-a ieşit de pe buze. O
bulă de salivă s-a transformat într-un firişor şi i s-a scurs pe
bărbie. Balansul braţului a devenit mai violent.
— Domnul Clement este foarte agitat din cauza confu­
ziei de aici, mi-a explicat ea. Iartă-mă, domnule March,
dar cred că ar fi mai bine să-l duc în camera lui.
— Pot să te ajut? Pare atât de firav...
— Ţi-aş fi recunoscătoare, a spus ea, aşa că m-am aşe­
zat de cealaltă parte a trupului tremurător şi, împreună,
l-am dus înăuntru.
îi pregătise patul în camera unde se servea micul dejun,
pentru că el nu mai era în stare de mult să urce scările.
Când am ajuns acolo, după un mers chinuitor, şi Grace l-a
lăsat încet pe pat, el a scos un suspin de uşurare. Am ţinut
ligheanul pentru ca Grace să-l spele pe faţă şi, până să ter­
mine ea, el părea deja că moţăie.
76 -¿£j D O M N U L M ARCH te .

Grace a luat ligheanul şi cârpa şi s-a retras în încăperea

care cândva fusese cămăruţa majordomului. Pe podea se
afla o saltea de paie şi, probabil, acolo îşi petrecea ea acum
nopţile. După ce i-a aranjat lucrurile pentru toaletă, s-a
îndreptat de spate şi a privit ţintă afară, printr-o fereastră
micuţă cu canaturi. Soarele asfinţea peste câmpurile nelu­
crate, iar scaieţii aruncau umbre lungi.
— N im ic altceoa decât resturi. în jurul acelei enorme epa­
v e ..., a oftat ea adânc. Doamnei Clement îi plăcea acest
poem, domnule March. Mi-a tot cerut să i-1 citesc până am
ajuns să-l ştiu pe de rost. Mă bucur că nu e aici să vadă în
ce ruină am ajuns.
Grace s-a întors de la fereastră, revenind în încăpere.
— A murit, ştii, în toamna anului în care ai fost la noi.
Doliul a fost ţinut, însă de fapt eu am fost singura pentru
care moartea ei a schimbat ceva.
S-a aşezat apoi pe un scaun cu spătar. îmi imaginam că
stătea adeseori aşa, veghindu-1 pe bătrân. Spatele îi era
foarte drept. Şi-a privit mâinile împreunate în poală, le-a
întors ca şi cum faptul că erau bătătorite de muncă încă o
surprindea. Părea că vrea să mai spună ceva, aşa că m-am
aşezat şi eu, într-un fotoliu care am presupus că era locul
obişnuit al domnului Clement. Probabil că trecuseră luni
de când nu mai avusese cu cine vorbi în voie, pentru că
şi-a început povestea, care a tot curs, ca o litanie despre
pierderi.
— Lucrurile au continuat, ca de obicei. Ştiu că fiica
domnului Clement l-a rugat să mă dea ei, să lucrez pe
plantaţia sa de pe James. Susţinea, pe bună dreptate, că aş
fi avut de-acum prea puţine îndatoriri în această casă. însă
 Cicatrici ta. 77

domnul Clement a refuzat-o, iar ea a plecat de-aid foarte

îmbufnată. Mă aşteptam să preiau eu îndatoririle vreunui
alt servitor din casă, iar acel neferidt să fíe trimis la câmp.
Dar nu s-a întâmplat nimic din toate astea. Dacă cumva
domnul Harris a făcut vreo sugestie de genul ăsta, dom­
nul Clement nu l-a luat în seamă. Am fost lăsată în pace,
să-mi umplu timpul cum doream. Aşa că am făcut ce
făceam de obicei. Citeam, domnule March, numai că acum
îmi alegeam cărţile după dorinţa mea, şi nu a doamnei
Clement. Aşa au rămas lucrurile mai bine de un an, până
în toamna următoare. Domnul Qement plecase la moşia
fiicei lui, unde urma să aibă loc o sărbătoare în familie.
Fiul său trebuia să-l urmeze, în ajunul reuniunii, şi s-a
hotărât să ducă o pereche de curcani sălbatid pentru
această ocazie. S-a dus singur şi nu s-a mai întors. Domnul
Harris a fost cel care l-a găsit. După câte se pare, cizma i se
încâldse într-un desiş de caprifoi, iar puşca i s-a descărcat
în faţă. Domnul Harris i-a adus trupul aid acasă, iar eu am
încercat să-i spun că ar fi mai bine să-l băgăm în sicriu
înainte să se întoarcă stăpânul. însă el a spus că nu va face
nimic până nu va afla care este voia stăpânului. Ei bine,
desigur că domnul Clement s-a întors călare, într-o stare
de mare tulburare, şi a cerut să-şi vadă băiatul. Eu făcu­
sem tot ce-am putut, dar asta n-a ajutat prea mult.
S-a uitat la mine, iar eu mi-am dat seama de starea în
care se afla cadavrul doar după amintirea din ochii ei.
— A vegheat mortul toată noaptea. In dimineaţa urmă­
toare, am observat că-i tremura mâna. Am crezut că din
cauza oboselii. Era însă începutul lungului său declin.
Domnul Harris n-a mai rămas mult timp pe-aid. A primit
78 .¿d DO M N UL M ARCH te .

o ofertă mai bună şi a acceptat-o. Legăturile lui erau mai

strânse cu tânărul stăpân. Cred că, într-adevăr, îl iubea pe
băiat, în felul lui. Cu siguranţă, îşi petrecea mai mult timp
cu el decât cu domnul Clement, care spusese clar că
propriul lui fiu îl plictisea. Domnul Harris era cel care îl
lăuda pe băiat când reuşea să ducă la îndeplinire vreo
treabă legată de moşie. Cred că ştii că domnul Clement nu
s-a ferit niciodată să-şi ascundă dispreţul faţă de treburile
moşiei şi faţă de cei se ocupau de ele. Nu ai de unde să ştii
cât s-a supărat domnul Harris când a venit în acea dimi­
neaţă în bucătărie pentru o gustare şi a aflat de la Annie că
ai cinat cu domnul Clement în fiecare seară. El nu fusese
niciodată invitat la cină. Nici măcar o dată în cei nouă ani
în care îl slujise. Aşa că, presupun, ai putea spune că dom­
nul Clement nu era îndreptăţit să se aştepte la loialitate
din partea acestui om.
în orice caz, locul acesta n-a mai fost niciodată gospo­
dărit cum se cuvine după plecarea lui. înlocuitorul pe care
l-a angajat domnul Clement a fost un escroc; a fugit cu tot
profitul de pe un an. Următorul a fost o brută... s-a oprit
un moment, căd erau amintiri prea amare ca să le dea glas.
Domnul Clement l-a concediat după ce doi dintre cei mai
buni oameni ai noştri, Mose şi Asa, au fugit. Până atund,
familiei Clement nu-i mai fugise nid un sclav. La vremea
aia, locul îşi câştigase deja renumele că era prost gospodă­
rit, iar singura persoană pe care domnul Clement a putut-o
găsi să se ocupe de moşie a fost un bărbat care-şi petrecea
noaptea bând rachiu de mere şi ziua dormind. Acela a fost
anul în care domnul Clement a început să vândă din sclavi,
ca să facă rost de bani. Speculantul a vrut să mă cumpere
 _sl Cicatrici ta. 79

pe mine: l-am auzit spunând că o „gălbejită" ca mine face

mai mult decât oricare alte trei mâini de lucru, jos, în New
Orleans. însă domnul Clement nid n-a vrut să audă. I-a
vândut în schimb pe Justice şi pe Prudence. în ziua în care
speculantul i-a luat, Annie s-a dus la râu. Domnul Clement
a susţinut mereu că a alunecat pe pietre, dar n-a fost aşa.
Pur şi simplu, a înaintat în râu până când apa i-a trecut de
creştet.
Dintr-odată am simţit că mi se pune un nod în gât.
Grace s-a ridicat brusc şi şi-a făcut de lucru aprinzând
lampa, căci se aştemea întunericul. înainte să apuce fla­
căra să pâlpâie, mi-am şters lacrimile cu dosul mâinii.
— De îndată ce s-a zvonit că armata unionistă e staţio­
nată dincolo de râu, la Poolesville, jumătate din mâna de
lucru rămasă a fugit. Astfel că am rămas doar trei, iar cei­
lalţi doi au fugit acum două săptămâni, în timpul bătăliei
pentru insulă.
— Grace, am spus eu, ridicându-mă şi făcând un pas
spre ea. Tu de ce nu pled? Colonelul mi-a spus că ţi-a ofe­
rit un loc într-un spital din Georgetown... Ai putea s-o iei
de la capăt acolo...
Drept răspuns, s-a întors şi a privit în jos, spre faţa sco-
fâldtă a domnului Clement. S-a aplecat şi i-a aranjat cuver­
tura. Sforăia acum, scoţând nişte sunete puternice ca ale
unui animal.
— Doar pentru că nu te-a vândut vreunui bordel nu
înseamnă că îi datorezi o asemenea loialitate. La urma
urmei, are o fiică, am continuat eu. De ce nu poate ea să
aibă grijă de el?
80 -fii DOM N UL MARCH t&.

S-a îndreptat de spate şi s-a uitat la mine, cu acea pri­

vire fixă pe care mi-o aminteam atât de bine.
— Are două fiice, domnule March.
Preţ de o clipă, n-am înţeles ce voia să spună. Apoi, când
am priceput, am pus o mână pe spătarul scaunului, să mă
sprijin. Era atât de evident, până la urmă; statutul ei în casă,
tenul deschis al pielii, asemănarea cu înălţimea şi purtarea
lui Clement. De n-aş fi fost atât de naiv când am venit aici,
aş fi putut să-mi dau seama de la început. îmi spusese că
mama ei fusese vândută în momentul când Clement se
căsătorise. Desigur, de multe ori se întâmpla aşa.
— Să nu crezi însă că mă amăgesc singură. Nu ăsta a
fost motivul care l-a ţinut pe speculant departe.
S-a întors, în lumina slabă a lămpii, iar eu am văzut
cum îşi desface şiretul de la fustă.
— Grace, am zis, dar ea şi-a dus degetul la buze,
făcându-mi semn să tac.
— Ce rost mai are ruşinea între noi doi, a zis ea, vocea
ei cristalină devenind dintr-odată răguşită. M-ai văzut aşa
şi înainte.
Privirea îi era hotărâtă, deşi ochii îi înotau în lacrimi. A
împins fusta în jos, pe şoldul drept. Cicatricile erau acolo,
ridate şi palide, înconjurate de piele netedă. Trecuseră
douăzeci de ani, dar iat-o: mărturia grozavei întâmplări la
care fusesem martor. Pe care o provocasem eu.
— Negustorii de fete nu plătesc pentru o marfă stricată,
domnule March.
M-am îndreptat spre ea şi i-am tras fusta în sus, să aco­
păr acele semne ale ruşinii. în timp ce făceam asta, am
atins locul cu vârful degetului. Cicatricea era tare ca o
 .ai Cicatrici ta. 81

coajă. Atunci, am căzut în genunchi, copleşit de durere şi

milă.
— îmi pare atât de rău, am şoptit eu.
In timp ce încercam să mă ridic, ea şi-a lăsat mâinile pe
umerii mei şi m-a strâns blând, dar ferm. Apoi mi-a tras
capul spre ea.
De-atunci încoace, mi-am spus mie însumi multe
lucruri, ca să mă disculp pentru ceea ce am simţit în acel
moment. Am încercat să dau vina pe oboseala care îmi tul­
burase mintea; pe nevoia trupului, cu atâta moarte în jur,
de a se îndrepta spre viaţă, chiar spre actul de a genera
viaţă, care nu poate fi tăgăduită. Un lucru cel puţin e ade­
vărat: în acel moment, am crezut că singura faptă morală
pe care o puteam săvârşi trebuia să fie una care să ne
unească total. Voiam să dezmint orice pretenţie de dife­
renţe dintre noi, afară de una singură, cea poruncită de
Dumnezeu în Facerea: bărbatul şi femeia El i-a creat.
Dar mai era un lucru adevărat: o doream. Gândul la
ea — cu spatele arcuit, tremurând, abandonată — mă tul­
bura până în adâncul sufletului.
 CAPITOLUL PATRU

<Un m ic ia x f

Lângă Harper's Ferry, 15 ianuarie 1862

Draga mea,
în dimineaţa asta, în sfârşit, e linişte de-a lungul liniilor
noastre, aşa că profit de ocazie şi-mi dezgheţ degetele cu
acest exerciţiu de a-ţi scrie câteva rânduri. Pe când vei primi
scrisoarea, orice petreceri vaf i prilejuit Crăciunul vorfi deja
amintire. Sper că fetele mele au reuşit, în ciuda acestor vre­
muri grele, să găsească o sursă de bucurie şi de sens.
Cunoscându-te, draga mea, nu am nici o îndoială în pri­
vinţa găsirii celui de-al doilea; mi te închipui cu totul dedi­
cată unei mari Lucrări Bune. Cât tânjesc după o scrisoare
scrisă de mâna ta, care să-mi spună dacă te văd aşa cum eşti
de la această depărtare; mă rog ca o relatare a faptelor tale să
reuşească în cele din urmă să ajungă şi la mine.
Deşi îmi închipui că M eg şi ]o au recurs de mult
dimineaţa la manşoanele fierbin ţi ale lui Hannah, în timp
ce se îndreaptă prin nămeţi spre onorabilele lor îndato­
riri, aici prima mantie albă a acestui anotimp s-a lăsat
abia azi-noapte, iar azi soarele a răsărit pe un cer senin,
dând la iveală extraordinarele frum useţi ale acestor
 ^ Un mic iad te. 83

creste. Acum sunt schiţate clar, în alb şi negru, aşa cum

numai Amy a noastră le-ar putea zugrăvi, dacă ar f i aici
cu un creion ca să le deseneze frum useţea.
Crestele acestea, deşi pitoreşti, îngreunează marşul,
iar noi a trebuit să facem faţă neîncetat prim ejdiilor de a
ne prăbuşi în gol. N oii recruţi ni s-au alăturat înainte de
a pom i în marş, flăcăi cu feţe proaspete din Noua Anglie,
dar nu puţini dintre ei s-au prăbuşit de epuizare, încer­
când să care raniţele şi echipamentul care cântăresc mai
mult de douăzeci şi cinci de kilograme. în ciuda greutăţi­
lor, nou-veniţii au moralul ridicat şi sunt gata de luptă
(doar pentru că n-au avut încă parte de una) iar acest
lucru îi înveseleşte şi pe veterani.
Am descoperit că mi se potriveşte misiunea asta de
capelan. Sunt, într-adevăr, un „om al capelei" care poartă
în el tot ce e necesar pentru închinăciune. Cel puţin e cu
putinţă să ai parte de credinţă, fără amvon sculptat sau
arc gotic, fără acoperământ cu dantelă pentru altar şi fără
veşminte solemne, doar cu uniforma mea, neagră, fără
nici un ornament.
E drept că unii dintre cei de confesiune strictă sunt
dem taţi de felu l meu de a predica, precum sunt şi eu de ei.
Să-fi povestesc o întâmplare care are, cred, un fin al amu­
zant. Un soldat venea zilnic la cortul meu, în ultima săp­
tămână, cădea în genunchi şi implora mila cerului pentru
păcatele şi fărădelegile sale, rugăndu-se la toţi sfinţii să
pună o vorbă bună pentru el ca să nu moară cu sufletul
atât de pătat şi să ardă în Focul Veşnic. De regulă, nu
cercetez credinţele oamenilor, însă acest băiat era atât de
tulburat încât am început să caut să-i îndrum gândurile,
84 ^ DOM N UL MARCH t&.

împărtăşindu-i convingerea mea că, din moment ce nu

există sfinţi şi nici iad la modul propriu, n-ar trebui să se
chinuie atâta pentru greşelile lui din trecut, ci doar să
încerce să nu le mai facă în viitor. La acest punct, el s-a
ridicat, a înjurat şi şi-a tras boneta pe cap cu o expresie
dezgustată. Fusesem pus la încercare şi mă temeam că
l-am ofensat, aruncând îndoială peste cele mai dragi cre­
dinţe ale lui. „Nici vorbă de-aşa ceva", mi-a mărturisit el.
„Doar că-mi dau seama că mi-am pierdut vremea pe-aci.
Nu-mi doream decât o permisie şi mă gândeam că mă veţi
ajuta s-o capăt dacă vă conving că-s mântuit!"
îm i e clar, după amplasarea artileriei, că se plănuieşte
un atac asupra acelui orăşel de pe malul râului, sfânt pen­
tru istoria strădaniilor noastre. Aseară am ţinut o slujbă;
locotenent-colonelul, un metodist gălăgios cu nişte bojoci
pe cinste, a cântat un imn de adunare. N-am avut parte de
lumină, pentru că putea atrage focul inamicului, aşa că
ne-am rugat pe întuneric, iar eu am ţinut o predică despre
bătrânul John Brovm cel cărunt şi despre ceata lui de băieţi,
albi şi negri, care au venit exact în acest loc, într-o încer­
care de a-i elibera pe sclavi, şi despre cum efortul nostru va
duce la acel sfârşit dorit, de care ei n-au avut parte. Pentru
că era întuneric, n-am putut vedea feţele oamenilor, însă
au ascultat cu toţii într-o tăcere plină de respect, până când
zăpada a tras o cortină albă peste slujba noastră.
Când am ieşit din casa mea de pânză azi-dimineaţă şi
am păşit în această lume scânteietoare, gândurile mi-au
zburat spre nord, căci, poate, îţi am inteşti că te-am văzut
pentru prima dată într-o zi la fe l de tăioasă şi de lumi­
noasă ca asta...
 Un mic iad 85

Mi-am ridicat capul iar ea era acolo, în faţa mea: stătea în a

doua strană din capela fratelui ei, în Connecticut. Reveren­
dul Day mă chemase să-i întăresc mesajul; era, mărturisise
el, oarecum descumpănit, după ce trudise în acel loc şase
din cei mai buni ani din viaţă, cu atât de puţine rezultate
vizibile. Satul rămăsese o pădure de degete dezaprobatoare,
grabnice în a condamna, dar nepregătite să facă ceva con­
cret împotriva sistemului care le aproviziona fabricile cu
bumbac. Mă invitase să vorbesc şi denunţam plin de avânt,
după cum îmi amintesc, lamentabila excludere a sclavului
preşedintelui de la funeraliile oficiale care avuseseră loc în
acea săptămână. Şase oameni, printre care şi secretarul nos­
tru de stat, pieriseră când testele care se făceau pentru o
nouă, mult trâmbiţată armă, scăpaseră de sub control. Cind
dintre ei benefidaseră de ritualurile unui doliu naţional.
Pentru al şaselea, un negru, nu se ţinuse doliu public.
— Acest om, am spus, a fost considerat egal de către
şrapnelul care i-a sfâşiat trupul. A fost destul de uman
pentru a muri alături de ei, totuşi nu îndeajuns pentru a fi
jelit alături de ei. Astfel, pastorul care a condus servidul
divin a transformat religia, care ar trebui să fíe steaua
noastră călăuzitoare, într-un far al intoleranţei!
Stătea cu capul plecat, cu faţa ascunsă sub marginea
bonetei. Purta o rochie simplă, de culoarea celei mai palide
lămâi, părând să amplifice lumina puternică, reflectată de
zăpadă, care se revărsa din înaltele ferestre ale capelei.
Brusc, s-a iritat în sus, îndreptându-şi apoi privirea spre
mine. Părul ei era de un negru ludos, iar ochii — ochii ei
inteligenţi şi expresivi — erau întunecaţi şi străludtori, ca
de spanioloaică. Când i-am întâlnit, cuvintele m-au părăsit
86 DOM NUL MARCH te .

ca şi cum s-ar fi înălţat, ar fi ieşit pe fereastră şi şi-ar fi luat

zborul prin aerul rece. Am şovăit, căutând prin notiţe şi
simţind cum încep să roşesc. Aşa cum se întâmplă mereu,
ruşinea pe care o simţi când eşti pe cale să roşeşti face ca
sângele să clocotească şi mai tare. Aveam douăzeci şi doi de
ani şi eram supărat pe mine însumi pentru că mă înroşeam
la fel de uşor ca un şcolar vinovat. Stăteam în amvonul de
mahon şi cred că străluceam mai tare ca un borcan cu sfeclă
roşie murată. Neajutorat, am spus în gând o rugăciune pen­
tru stăpânire de sine care, din fericire, a fost ascultată, astfel
că am putut continua. Am avut totuşi grijă ca, până la capă­
tul cuvântării mele, să nu mai privesc din nou în acea direc­
ţie periculoasă. Când am îndrăznit să-mi las ochii s-o caute,
avea din nou capul plecat, strălucirea ei fiind încă o dată
ţinută în frâu sub armura marginilor pălăriei.
După slujbă, fratele ei a făcut prezentările, domnişoara
Margaret Mărie Day, pe care toţi din familie o strigau şi
acum la fel cum obişnuiau s-o alinte în copilărie, Marmee.
Am fost invitat la cină, desigur, şi am avut nevoie de toată
stăpânirea de sine pentru a mă abţine s-o privesc neînce­
tat. Nu era, în nid un caz, un chip pe care lumea obişnuită
l-ar putea cataloga drept frum os şi, cu siguranţă, cuvântul
drăguţ nu i se potrivea; pielea îi era de un măsliniu-auriu şi
nu avea paloarea atât de apreciată de societate, pomeţii îi
erau mai curând înalţi şi laţi, nasul destul de lung, bărbia
mai degrabă fermă decât delicată. Efectul era însă de aşa
natură, încât cuvântul care îmi venea cel mai des în minte
era nobil — semăna cu o aristocrată zugrăvită de pensula
unui pictor de la curtea iberică.
 _sl Un mic iad tes. 87

în timpul cinei, ea a jucat rolul gazdei, deoarece doamna

Day se recupera după naşterea grea a celui de-al doilea
copil. Domnişoara Day nu participa prea mult la conver­
saţie, dar nici nu radia sfiiciune ori indiferenţă. Era mai
degrabă un ascultător activ, părând că soarbe cuvintele
fratelui ei şi ale invitaţilor, inclusiv — am fost măgulit să
descopăr — pe ale mele. Era o familie animată de simţă­
minte alese, iar zelul lor pentru reformă era la fel de puter­
nic ca şi pofta de viaţă. Au fost discuţii animate, despre
subiecte serioase, dar s-a şi râs, iar la râs domnişoara Day
participa cu o naturaleţe nestudiată, care m-a umplut de
căldură faţă de ea. Bucatele erau nepretenţioase şi consis­
tente — eu am luat pâine, brânză şi mere, servite din bel­
şug intr-un coş de nuiele acoperit cu pânză.
Am fost invitat să rămân peste noapte în casa parohială,
iar în dimineaţa următoare am fost trezit de cea mai uimi­
toare muzică. De fapt, chiar înainte să mă trezească, muzica
mi-a pătruns în vis şi, undeva între vis şi trezie, am avut
viziunea unei ciocârlii cântând. în vis, nu mă minunam că
o pasăre are darul vorbirii, d doar că e atât de bine educată
în şcoala bel canto. După ce m-am trezit pe deplin, mi-am
dat seama că dulcea voce de soprană aparţinea, probabil,
domnişoarei Day. Cânta, în timp ce se ocupa de îndatori-
rile-i de dimineaţă. întins în pat, îl invidiam pe colegul meu
care avea parte de o astfel de trezire. Mi-am închipuit
buzele generoase dând viaţă versurilor şi gâtul din care
ieşea muzica. Mi-am închipuit degetele mele atingându-1,
simţind vibraţiile superbe. Am văzut ridicarea şi coborârea
pieptului ei, în timp ce dădea glas fiecărei note suave.
88 .â l D O M N UL MARCH te.

Urmarea acestor gânduri a fost că am întârziat puţin,

înainte să fiu în stare să mă prezint la micul dejun. Când
m-am simţit în cele din urmă în stare să mă duc jos, am
aflat că domnul Day fusese chemat la o urgenţă duhovni­
cească apărută pe neaşteptate.
— Persoana nu e, strict vorbind, imul dintre enoriaşii
săi, mi-a mărturisit domnişoara Day, în timp ce îmi întin­
dea un coş cu brioşe aburinde şi îmbietoare, ci un bătrân
calvinist antipatic şi înţepat. Am zâmbit, auzind exprima­
rea ei directă. Pentru fratele meu însă, a auzi de o suferinţă
înseamnă a căuta s-o vindece. Aşa a fost mereu, chiar şi
când era copil aducea acasă vagabonzi sau animale rătă­
cite, întâlnite pe drum. Odată, a adus acasă un câine rănit,
a cărui singură mulţumire pentru ajutorul acordat a fost o
serie de muşcături aprige. Avea o expresie tandră, în timp
ce vorbea despre iubitul ei frate mai mare şi, pentru a doua
oară în acea zi, am simţit un ghimpe de invidie.
Domnişoara Day nu s-a retras după micul dejun, invo­
când cine ştie ce motive fără importanţă, aşa cum alte
tinere din acea vreme s-ar fi simţit obligate să facă, atunci
când se găseau singure în compania unui bărbat străin
necăsătorit. în schimb, m-a condus în salon şi a început să
converseze cu mine, într-o manieră deschisă şi cu o lipsă
de afectare pe care le-am găsit remarcabile şi revigorante.
Vorbiserăm, cu o seară în urmă, despre părerile fratelui ei
cu privire la educaţie. în timp ce el enumerase ceea ce
considera a fi deficienţele şcolilor publice din Connecticut,
ea vorbise prea puţin. Acum însă se exprima liber şi vehe­
ment despre anumite deficienţe în educaţia fetelor.
 -¿si Un mic iad ba. 89

— E şi aşa destul de rău că atât de puţine, atât de patetic

de puţine dintTe noi primesc o educaţie care abia îşi merită
numele, spunea ea. Mai rău e însă că noi, cele norocoase,
ale căror familii caută să ne ofere ce e mai bun, suntem
supuse unei programe de studiu rigide, opresive, schilo­
dind mai curând decât să ne înalţe integritatea morală şi
dezvoltarea intelectuală.
Am rugat-o să enumere domeniile specifice în care
descoperise cusururi şi asta a fost ca şi cum ai fi lăsat un
izvor să ţâşnească. A sărit de pe scaun. Purta o altă rochie
simplă, de data asta de culoarea caramelului, care arăta
bine în contrast cu culoarea pielii. Rochia foşnea în timp ce
ea păşea cu paşi largi, ca de bărbat.
— Ce ne învaţă? A întins o mână graţioasă şi a început
să enumere materiile. Muzică, da, dar muzică din cea mai
banală — şi-a dat capul pe spate: tra-la-la, fa-di-da, a ciri­
pit ea batjocoritor. Mici arii şi dansuri pentru distracţii de
salon. Nimic din ceea ce te-ar putea face să transpiri puţin.
Şi-a atins al doilea deget. Desen — peisaje decorative în
pasteluri blânde. Putem învăţa însă cum să extragem viaţa
dintr-o piatră, ca un Michelangelo? Ori să întindem uleiuri
pe pânză pentru a înfăţişa suferinţa umană, precum Goya?
O, desenează cât poţi, fetiţo, dar nu aspira să ajungi vreo­
dată artist. Şi ce altceva mai putem învăţa? Limbi străine?
Foarte bine: să stăpâneşti o altă limbă înseamnă să poţi
privi în sufletul altcuiva, nu credeţi?
Mi-am ridicat bărbia, într-un vag semn de încuviin­
ţare. Nu voiam să-i creez o imagine proastă despre mine,
recunoscând că nu cunoşteam nici o altă limbă. Ea însă se
90 DO M N UL MARCH te .

dezlănţuise şi nu avea nevoie de vreun îndemn din partea

mea care să-i dea avânt.
— Aşadar, suntem instruite în vocabular şi gramatici
străine. Suntem cenzurate totuşi în felul în care aplicăm
aceste cunoştinţe. Arătaţi-mi o oră de franceză în care fete­
lor li se dă voie să citească poemele pline de pasiune ale lui
Ronsard. Oh, nu! Asta nu e pentru noi. Nu trebuie să ne
corupem delicatele minţi. Nu ni se dă voie să citim măcar
eseurile revoluţionarilor francezi; noi, care suntem fiice de
revoluţionari! Nu, nu trebuie să existe nici un argument,
nici o emoţie puternică. Un pic de romantism insipid
poate, dar nu iubire. Nu pasiune. Nimic din ceea ce bate în
inima fiecărei femei! Era încordată ca un arc, stând aproape
pe vârfuri, cu mâinile adunate şi încleştate sub bărbie.
— Poate ar fi posibil să educaţi chiar dumneavoastră
tinerele femei? am intervenit eu. Sunt sigur că ardoarea cu
care trataţi acest subiect v-ar califica pentru această
meserie.
A râs, eliberându-se brusc de tensiune, şi a clătinat din
cap.
— Cine m-ar angaja pe mine să corup minţile fetelor
lor? Şi chiar dacă m-ar angaja, nu simt stăpână pe ceea ce aş
vrea să predau. N-am urcat piscurile cunoaşterii, m-am
plimbat doar pe la poale. Dacă am atins vreo culme în învă­
ţătură, a fost ca şi cum un uliu a dat peste o briză favorabilă
care l-a înălţat pentru scurt timp. S-a lăsat să cadă pe scaun,
cu un foşnet de rochie, la fel de naturală ca o şcolăriţă. M-aţi
demascat! Sunt imul dintre aceia care ştiu cum ar dori să
fie lumea; îmi lipseşte însă ştiinţa cum s-o fac să fie aşa.
— Eşti mult prea severă cu dumneata.
 .¿si Un mic iad te. 91

— Ba din contră, vă asigur. Dacă aş fi mai severă, aş fi

mai împlinită. Poate însă într-o bună zi, voi avea şi eu pro­
priile fiice şi, de va fi aşa, mă jur că nu voi lăsa ca minţile
lor să fie modelate de idealul prostesc al societăţii despre
femeie. O, cât mi-aş dori să cresc scriitori şi artişti care să
determine lumea să vadă de ce este în stare o femeie! A râs
uşor. Desigur, mai întâi ar trebui să găsesc un partener dis­
pus să împartă viaţa cu o zgripţuroaică încăpăţânată.
A urmat o tăcere stânjenitoare. Sincer, nu prea ştiu cum
aş fi putut-o umple dacă reverendul Day nu s-ar fi întors
chiar în clipa aceea. Ar fi trebuit să-i cer mâna atunci, pe
loc, şi să ne scutim pe amândoi de agonia unei aşteptări
fără rost. El s-a întors însă şi momentul a trecut, iar ea s-a
retras să se îngrijească de invalida în convalescenţă şi să se
facă utilă în camera copiilor.
în general, savuram orice prilej de conversaţie cu
Daniel Day: era un cititor fervent, a cărui inteligenţă iute şi
inimă mare iluminau întotdeauna fiecare argument. în
acea dimineaţă, dorea să discute despre lucrările doctoru­
lui Channing, pe care îl admiram amândoi. Daniel explica
pe îndelete măiastră clasificare a măreţiei, pe care acesta o
repartizase pe niveluri descrescătoare, în funcţie de origi­
nile ei esenţiale, care puteau fi în morală, în intelect sau pe
tărâmul acţiunii. Îmi amintesc că susţineam faptul că
măreţia morală are puţină însemnătate fără o acţiune care
să pună în fapt scopul moral. Era, îmi dau seama acum, o
repetiţie a măreţului argument care urma să-mi anime
viaţa; acelaşi argument care mă adusese pe aceste creste
iemite, în aceste vremuri întunecate. în acea dimineaţă
însă, în timp ce ne plimbam prin grădina lui Daniel Day,
92 ^ D O M N U L M ARCH te .

cu şalurile trase până sub bărbie şi gheaţa scârţâind sub

tălpi, mi-a fost greu să înalţ eşafodajul care să-mi sprijine
viziunea. Ochii mei alunecau adesea spre o anume cameră
de la etaj. Chiar şi prin fereastra închisă, auzeam frânturile
unei voci dulci, fredonându-i un cântec de leagăn unui
norocos nou-născut.

Cât de des se întâmplă ca o idee ce pare extraordinară şi

strălucitoare în claritatea ei, când e examinată în biserică
sau discutată cu un prieten într-o grădină îngheţată, să
devină întunecată şi opacă dacă e adusă în planul faptei.
Dacă despre război se poate spune vreodată că este
just, atunci acest război este; este o acţiune pentru o cauză
morală, cu cele mai riguroase susţineri intelectuale. Şi
totuşi, oriunde aş privi, văd nedreptate săvârşită în numele
lui. Şi, în fiecare zi, când mă îndrept spre ceea ce ar trebui
să fie fericita îndatorire de a-mi deschide sufletul în faţa
soţiei, bâjbâi în van după cuvinte prin care să-i transmit
chiar şi numai o parte din ceea ce am văzut, din ceea ce am
simţit. Cât despre ce am făcut şi despre consecinţele fapte­
lor m ele... pe acestea n id măcar nu încerc să le transmit.
Multe lucruri rele s-au întâmplat în aceste săptămâni de
aşteptare, stând cantonaţi lângă Harper's Ferry. Flancurile
noastre au desfăşurat câteva acţiuni de hărţuire. Cetăţeni
loiali Nordului au trecut râul ca să vină la noi, iar iscoade
de-ale noastre s-au aventurat în oraş. Când imul dintre ai
noştri, un om mult îndrăgit, a fost uds într-un schimb de
focuri, maiorul a ordonat o ofensivă care, după părerea mea,
a mers prea departe. A ordonat unei trupe să ardă toate clă­
dirile din oraş ce se aflau între depozitul de armament şi
 Un mic iad t&. 93

calea ferată. Cele mai multe dintre acestea erau case ale civi­
lilor sau firme şi, cum ruinele lor carbonizate ofereau o exce­
lentă acoperire pentru trăgătorii confederaţi, nu văd cărui
scop militar a servit distrugerea lor. Când i-am spus asta, s-a
făcut alb la faţă şi a refuzat să mai participe la slujbă, ba chiar
şi să mă salute. Mai târziu, am aflat că tocmai acest maior,
Hector Tyndale, fusese numit s-o escorteze pe doamna
Brown, cu doi ani înainte, când aceasta adusese acasă trupul
soţului ei, după ce acesta fusese executat, din Virginia la
New York. Brown profeţise că Harper's Ferry va fi distrus,
iar acum mare parte din el chiar aşa era. O parte din mine se
întreba dacă sufletul Bătrânului nu-1 posedase cumva pe
Hector Tyndale şi nu-1 determinase să acţioneze astfeL
Cine-ar putea cunoaşte mai bine ca mine puterea acelui om
de a poseda? Pentru el, fusesem doar o unealtă, care nu
merita mai multă grijă decât acordă un fierar unei perechi de
cleşti, atunci când îi vâră în foc. Era, deopotrivă, o sursă de
mândrie şi umilinţă faptul că Brown se folosise de mine, la
fel cum se folosise de fiecare om caie-i era la îndemână, pen­
tru a elibera pământul nostru de ticăloşiile lui.
Când am ocupat în cele din urmă oraşul, spre sfârşitul
lui februarie, am avut parte de o scenă de cumplită dezo­
lare. Mulţi dintre locuitori fugiseră. Cei care rămăseseră
făcuseră asta în speranţa de a-şi proteja proprietăţile, spe­
ranţă care, în multe cazuri, s-a dovedit deşartă.
îndată ce am pus stăpânire pe oraş, am decis să organi­
zez un mic pelerinaj la Casa Motorului, unde încercarea
căpitanului Brown de a cuceri depozitul federal de arme şi
de a stârni o revoltă a sclavilor s-a sfârşit cu un eşec sânge­
ros. Fiind în sfârşit liber pentru o oră, m-am dus până la
94 DO M N UL M ARCH fes.

micuţa clădire bântuită. Am stat în faţa ei, în timp ce senti­

mentele mele pendulau între repulsie şi admiraţie. A fost
vreodată o desfăşurare de evenimente mai nesăbuită şi mai
sălbatică? A mai fost vreodată una care să fíe atât de justifi­
cabilă şi să implice atâta sacrificiu de sine? Mintea îmi era
la fel de tulburată ca în ziua în care aflasem vestea. Eram cu
Beth şi Amy, într-o după-amiază, şi culegeam castane prin
pădurile peste care se lăsase toamna. Tom Higginson, încă
imul care-1 primise pe Brown ca pe un oaspete în Concord,
a venit la noi, cu o înfăţişare gravă, aducând vestea despre
încercarea de insurecţie a lui Brown şi despre capturarea
lui. îşi frângea mâinile, în timp ce descria rănile de sabie ale
lui Brown şi pe tinerii lui tovarăşi ce fuseseră împuşcaţi. îi
spusesem atunci lui Higginson că eu credeam că fapta lui
va da un impuls libertăţii, indiferent ce se întâmpla cu
instigatorul ei şi cum o va defăima statul. Mi-am dus totuşi
degrabă fetele acasă, cu inima bătându-mi puternic, şi am
aprins focul în vatra din birou. Am aruncat pe foc toate
hârtiile care dovedeau legăturile mele cu Brown, chiar dacă
multe dintre ele erau doar simple observaţii de teren.
Câteva săptămâni mai târziu, într-o blândă zi de iarnă,
părea că întregul Concord ieşise să marcheze ceasul exe­
cuţiei lui Brown. Nu s-au auzit clopote ori cuvântări; s-a
citit doar. Emerson a citit, la fel şi Thoreau. Sanbom, direc­
torul şcolii, compusese un cântec funebru, iar adunarea l-a
cântat. Eu am citit din Cântarea lui Solomon şi un fragment
din Platón. Iar acum? Ce-ar mai spune Brown acum, mă
întrebam eu, despre acest pământ vinovat şi despre această
vărsare de sânge pe care a prezis-o cu atâta precizie?
 ^ U n m ic iad t&_ 95

Reflecţiile mele au fost tulburate de comportamentul

necivilizat al unora dintre soldaţii noştri, din jurul acestei
mid dădiri, care era, se pare, folosită pe post de închisoare.
Cât de neplăcut, mi-am spus, să foloseşti ca închisoare un
loc ce ar trebui mai degrabă respectat precum un altar. Se
pare că erau trei sau patru rebeli reţinuţi acolo, iar oamenii
noştri se căţărau, pe rând, să privească înăuntru prin feres­
trele înalte, strigându-le cuvinte urâte neferidtelor suflete
dinăuntru. Le-am spus câteva vorbe oamenilor despre pur­
tarea lor, însă ei s-au dovedit nepăsători şi neascultători.
Mă întorceam pe străzile abrupte, revăzând dureroasa
poveste a primei mele întâlniri cu Brown. Gândurile melan­
colice mi-au fost întrerupte din nou: de data asta, de strigă­
tul puternic al unei femei, care se auzea dintr-o dădire
frumoasă, aflată puţin mai sus, în spatele meu. Desigur,
m-am grăbit să văd dacă pot fi de ajutor. Uşa era întredes­
chisă, aşa că am intrat, exad la timp ca să fiu aproape strivit
de cutia de rezonanţă a unui pian, care se rostogolea pe
scări în jos. Din fericire, pentru binele craniului meu, par­
tea ei mai grea s-a înclinat spre stânga, s-a dovedit prea
grea pentru balustradă şi a trecut prin ea, aterizând cu un
sunet dezacordat peste ceea ce fusese până atund masa din
sufragerie. De sus, s-au auzit sunete de sticlă spartă şi, în
timp ce mă întorceam spre stradă, am văzut resturile feres­
trei de la etaj curgând ca o ploaie străludtoare în drum.
In acel moment, femeia a strigat din nou, iar eu am por­
nit în goană pe scări în sus, urcând câte două-trei trepte
deodată, împiedicându-mă în drumul meu de pidoarele
pianului. Priveliştea care m-a întâmpinat când am ajuns
sus era de nedescris. In încăpere se aflau trei soldaţi, pe
96 J i J DOM NUL M ARCH t&.

doi dintre ei i-am recunoscut ca fiind din unitatea mea, iar

celălalt era ori un recrut ori fusese transferat, însă toţi
făceau parte chiar din patrula care trebuia să prevină tul­
burarea liniştii. Erau îmbujoraţi şi râdeau, în timp ce o
femeie şi o fată — care am presupus că erau mamă şi
fiică — tremurau, ghemuite de frică, cu feţele brăzdate de
lacrimi, îngrozite. Oamenii se distrau în camera răvăşită,
aruncând de la imul la altul o vază chinezească ce părea a
fi destul de veche. Femeia striga că asta e tot ce i-a mai
rămas din moştenirea bunicii ei şi îi implora să se oprească.
Fata alerga de la imul la altul, încercând să prindă vaza
din zbor. Al treilea soldat o prinse de mijloc şi o împinse în
lături. Când l-am văzut că-i pune mâna lasciv între
picioare, gândul mi-a zburat la fetele mele, iar mugetul de
furie pe care l-am scos a fost feroce — atât de puternic,
încât le-a îngheţat mişcările tuturor celor din cameră.
— Cine comandă aid?
Cind feţe — ale soldaţilor, îmbujorate şi cu gura căs­
cată de surpriză; ale femeilor, palide, cu pete roşii pe alo­
curi — s-au întors spre mine.
Am coborât vocea şi am repetat întrebarea:
— Cine comandă aid?
— Eu, domnule, a spus caporalul, ştergându-şi sudoa­
rea de pe frunte.
— A tund fii bun şi explică-mi ce-i cu această încălcare
a regulamentului.
— Păi, domnule, stârneam un mic iad pentru secesio-
nişti. Nu spune Biblia că Sodoma şi Gomora au fost dis­
truse pentru că erau păcătoase? Atund de ce nu şi cuibu'
ăsta de rebeli?
 ^1 Un mic iad 97

— Caporal, ordinul tău a fost să iei orice lucru de care au

nevoie oamenii din trupă. Ţi s-a interzis clar să recurgi la
furt sau la distrugere fără rost. Ce-ai făcut tu aid e josnic.
Caporalul mi-a aruncat o privire întunecată, apoi a
horcăit şi a scuipat pe covorul turcesc.
— To' la fel josnic ca împuşcarea cu sânge-rece a oame­
nilor ăia buni acolo pe mal, aşa-i, părinte? Am simţit cum
sângele mi se scurge din obraji sub forţa privirii lui inso­
lente. Oamenii n-au uitat, chiar dacă matale da.
— Un gentleman — nu, să zicem, un bărbat — şi-ar
revărsa furia pe câmpul de luptă, am răspuns eu rece. N-ai
voie s-o reverşi asupra unor femei dvile nevinovate. Fii
bun şi curăţă dezordinea asta cum poţi mai bine şi înso-
ţeşte-mă la colonel.
M-am întors spre femeie şi spre fiica ei. Ea îşi trăsese
fata mai aproape şi o mângâia pe păr cu o tandreţe care mi
le-a adus în faţa ochilor pe Marmee şi pe micuţa Beth.
— Doamnă, am spus eu blând, vă prezint cele mai sin­
cere scuze. Aceşti oameni nu reprezintă armata unionistă
şi nu fac cinste cauzei noastre.
Şi-a îndreptat spatele, nu mai stătea ghemuită. Ochii ei
cenuşii erau aprinşi de furie.
— Oamenii voştri, domnule, simt nişte lepădături. La
fel cum vă e şi „cauza"
L-am auzit pe caporal pufnind, vrând să spună: „V-am
spus eu!" M-am întors spre el şi l-am privit cu asprime, iar
el şi-a continuat curăţenia de mântuială, care consta de
fapt în a împinge cu pidorul spre şemineu nişte bucăţi de
mobilier distrus. Eram nerăbdător să plec din acea casă,
aşa că nu l-am îndemnat să facă mai mult de-atât şi, foarte
98 jgd DO M N UL M ARCH te .

curând, mergeam într-o tăcere de gheaţă spre casa unde

colonelul îşi stabilise postul de comandă.
Când am ajuns, acesta ţinea sfat cu privire la ponton
aşa că am fost obligaţi să aşteptăm mai bine de o oră pen­
tru a fi primiţi, iar când am fost în cele din urmă poftiţi
înăuntru, încă mai studia atent schiţele inginerilor şi părea
că-mi ascultă reclamaţia atent doar pe jumătate.
— Foarte bine, a spus el, când am încheiat. S-a întors
spre soldaţii ce săvârşiseră infracţiunea: Preotul are drep­
tate. Nu voi permite ca femeile civile să fie molestate, chiar
dacă simt soţii şi odrasle de-ale rebelilor. înţeleg de ce aţi
simţit nevoia să vă comportaţi aşa, dar să n-o mai faceţi.
Liber!
Soldaţii au plecat, uşurarea pe care o simţeau împin-
gându-i să iasă repede din încăpere. Numai caporalul s-a
oprit ca să-mi arunce un scurt rânjet dispreţuitor. Colonelul
luase un compas şi începuse să măsoare distanţele pe schi­
ţele inginerilor.
— Domnule, am început eu, însă el m-a oprit scurt.
— March, cred că ar trebui să-ţi reconsideri locul în
acest regiment.
— Domnule?
— Se pare că nu te poţi înţelege cu nimeni. I-ai iritat pe
ceilalţi ofiţeri... Nici Tyndale nu te mai suferă — iar el e
tot atât de aboliţionist ca şi dumneata. Chirurgul McKillop
îmi strică mai mereu ora mesei, turuindu-mi despre cea
mai recentă ofensă a dumitale. Acum două nopţi, l-ai făcut
să-şi iasă din fire cu o predică în care spuneai că un creştin
nu trebuie să i se închine lui Hristos ca lui Dumnezeu. Mi
s-a plâns că nu predici împotriva păcatului dar iată-te
 jSl Un mic iad tek. 99

semănând gâlceavă printre soldaţi, văzând un mare păcat

acolo unde nu era decât o simplă distracţie soldăţească...
— Domnule, o astfel de distrugere inutilă nu e...
— Abţine-te, March, te rog, măcar o dată în viaţă. A
împins compasul atât de tare, încât acesta a trecut prin
hârtie şi s-a înfipt în mahonul fin de dedesubt. A venit din
spatele biroului şi şi-a pus mâna pe braţul meu: îmi placi;
ştiu că vrei să faci bine, însă problema e că eşti prea radical
pentru băieţii ăştia din orăşelele de provincie. Ţi-am
cunoscut opiniile de când vechiul meu prieten Day te-a
recomandat pentru acest serviciu şi, personal, nici eu nu
simt de partea sclaviei. Mulţi dintre băieţii ăştia însă nu
sunt aici să lupte pentru neg... pentru sclavi. Trebuie să
înţelegi asta, omule. Fii măcar o dată sincer cu tine. Ei, da,
sunt tot atâţia aboliţionişti veritabili în armata lui Lincoln
câţi sunt şi în cea a lui Jeff Davis. Când băieţii din unitatea
asta te ascultă predicând despre emancipare, tot ce aud e
că o ceată de maimuţoi zdrenţăroşi se vor îndrepta spre
Nord să le ia locurile de muncă...
— Domnule! îmi vine gTeu să cred...
M-a privit cu asprime. Cu mare greutate, mi-am ţinut
gura, întrebându-mă iarăşi cum a ajuns un astfel de om să
fie socotit de către Daniel Day prietenul său. El a conti­
nuat, ca şi cum ar fi vorbit singur.
— De ce avem preoţi militari? Regulamentul armatei
vorbeşte prea puţin despre asta. Ciudat, nu-i aşa? în singura
instituţie unde ordinea înseamnă totul, unde fiecare om are
un loc şi o îndatorire, numai preotul n-are o poziţie stabilită
clar pentru el şi o îndatorire precisă. Ei bine, după părerea
mea, datoria dumitale este să le adud oamenilor linişte
100 DOM NUL MARCH I

sufletească. Apoi m-a privit furios şi a ridicat tonul. Ăsta e

rolul dumitale, March, la naiba! Totuşi, ceea ce se pare că
reuşeşti e să fad oamenii să se simtă neliniştiţi. A smuls com­
pasul din masă şi a început să bată cu el, a nerăbdare, în
spătarul scaunului. Când a început din nou să vorbească, a
făcut-o pe un ton mai politicos. Nu crezi că te-ai simţi mai
bine printre capetele luminate din unitatea Harvard?
— Domnule, unitatea Harvard are preoţi renumiţi şi
printre ofiţeri, şi printre soldaţi — oameni din propria
şcoală teologică. N-au ei nevoie...
Şi-a ridicat mâna mare şi cărnoasă, ca şi când mi-ar fi
recunoscut punctul de vedere şi, întorcându-se în sens
opus, a agitat-o într-o vagă direcţie sudică.
— Ei bine, din moment ce-i iubeşti atât de mult pe
negri, nu te-ai gândit să ajuţi armata în problema sclavilor
fugiţi? E mare nevoie. De când Butler a deschis porţile for-
tăreţei Monroe pentru aceşti oameni, sute dintre ei se infil­
trează în rândurile noastre, dar şi mai mulţi ajung să cadă
în grija noastră pe plantaţiile eliberate. Cineva trebuie să
emită dispoziţii pentru ei. Munca bărbaţilor e destul de
utilă — mai bine să fie puşi să construiască parapete pen­
tru noi decât pentru duşman —, însă ei insistă să vină cu
femeile şi plozii lor. Sunt în sarcina noastră, prin şansa
războiului, totuşi având un război de purtat, ofiţerii noştri
nu se pot juca de-a doicile. Iar dacă nu se face ceva, ei bine,
armata va fi înecată de o maree neagră...
— Dar, domnule colonel, l-am întrerupt eu, făcând un
pas înainte şi intrând din nou în raza lui vizuală. îi cunosc
pe oamenii din acest regiment. Am fost cu ei în tabăra de
instrucţie; am făcut instrucţie împreună. M-am rugat alături
 -gj Un mic iad tez 101

de ei, când am primit vestea despre înfrângerea de la Bull

Run şi când am înaintat spre Sud în grabă, spre linia întâi,
după aceea...
— Doamne Dumnezeule, omule, nu vreau să aud o
listă cu toate serviciile dumitale...
Am continuat să vorbesc, peste el. Eram copleşit de
nevoia de a-mi susţine cazul: nu-mi dădeam seama că-1
scoteam din sărite peste măsură.
— Am suferit înfrângeri alături de aceşti oameni, am
fost acoperit de sângele lor. N id un alt preot...
— Linişte! a strigat el.
S-a îndreptat spre fereastra care dădea către extraordi­
nara privelişte a unui ţărm stâncos, ce cobora abrupt spre
locul unde râurile se întâlneau. Lumina scădea şi o strălu­
cire roşiatică se reflecta pe suprafaţa apei. A continuat să
vorbească, cu faţa întoarsă spre acea privelişte, pentru a
nu fi nevoit să mă privească.
— March, am încercat să mă exprim delicat, însă dacă
vrei adevărul adevărat, atunci o să-l afli. Trebuie să-ţi spun
că McKillop e pe cale să depună o plângere împotriva
dumitale, iar o parte din ceea ce vrea să scrie acolo e destul
de... nedelicat. N-am de gând să mă amestec în problemele
dumitale. Vei fi fiind preot, însă eşti totuşi un soldat în răz­
boi şi eşti bărbat, iar asemenea lucruri se întâm plă...
— Domnule colonel, dacă a sugerat căpitanul McKillop...
— March, lasă-mă să-ţi fac un bine. Fă-ţi unul şi dumitale.
Cere să fii transferat la serviciul responsabil cu sclavii trans­
fugi. Cine ştie? Poate că vei reuşi să fad mai mult bine acolo.
Am ieşit din acel birou provizoriu fremătând de furie,
umilinţă şi, da, ruşine. Pentru că redam aţia chirurgului nu
102 .¿d DO M N UL MARCH te .

era neîntemeiată. Venise s-o caute pe Grace ca să-l ajute şi

ne găsise pe amândoi în camera domnului Clement.
Scosesem şalul de pe frumosul ei cap, îmi afundasem faţa
în părul ei şi-i gustasem din nou dulceaţa răcoroasă a
gurii. Am simţit însă lacrimi pe obrazul ei şi, dintr-odată,
amintirea m-a purtat în alte vremuri, la un alt obraz udat
de lacrimi, iar gândul la Marmee şi la ceea ce îi datoram se
abătuse asupra mea ca o ceaţă rece. Luasem faţa lui Grace
în palmele mele şi privisem în ochii ei plini de lacrimi. Ea
se desprinsese de lângă mine.
— Ce s-a întâmplat? am şoptit eu.
— E prea târziu acum, mi-a răspuns ea, cu vocea tre­
murată. Nu mai eşti vagabondul frumos şi inocent care
venea spre mine pe sub cornii înfloriţi, cu cuierele şi cu
capul plin de nimicuri fără valoare. Iar eu nu mai sunt
iubita, preţuita servitoare a stăpânei...
Păşisem spre ea şi o îmbrăţişasem din nou, dar de data
asta aşa cum îmbrăţişezi un prieten aflat în suferinţă. Şi
astfel, când McKillop a intrat peste noi, la scurt timp după
aceea, ne-a găsit aşa: pe Grace cu părul desprins şi cu faţa
ascunsă pe umărul meu. Pentru un om ca McKillop, care
vede doar păcate peste tot, a fost de-ajuns.
Pentru mine, fusese un păcat grav să încurajez acele
dorinţe şi să le dau curs, fie şi în măsura în care o făcusem.
Din punctul ăsta de vedere, meritam ce mi se întâmpla. Ce
pedeapsă mai mare ar fi însă dacă zvonuri despre slăbiciu­
nea mea de moment ar ajunge la urechile dragii mele soţii
sau dacă scandalul le-ar atinge pe fetele mele, în inocenţa
lor tinerească? Ca urmare, mi-am croit drum pe străzile
lunecoase, înapoi, în tabăra de corturi de la marginea
 .¿ăl Un mic iad fc&. 103

oraşului, mi-am luat măsuţa portabilă şi am scris cererea

de a fi transferat din acest serviciu. Acum, că am ispră­
vit-o, m-am întors către această foaie, chemat de ochii
soţiei — ochi ai căror strălucire înţeleaptă nu e mai puţin
frumoasă pentru mine acum decât a fost în acea zi, în bise­
rica fratelui ei, cu atâţia ani în urmă. Când îmi imaginasem
această corespondenţă, mă gândeam să nu ascund nimic
din ceea ce se aşeza cu graţie în cuvinte. Mă gândeam că
voi aşterne pe aceste foi chiar şi acele lucruri care nu sunt
prea uşor de spus şi că, la sfârşitul serviciului meu militar,
textele vor constitui un jurnal care să păstreze o relatare
onestă a vieţilor amândurora.
Scrisoarea de astăzi însă e învăluită în cuvinte menite
să înşele. După multă reflecţie, am decis să prezint chesti­
unea transferului meu într-o lumină pozitivă. Să las la o
parte ceea ce nu poate fi destăinuit. Descopăr, de aseme­
nea, că nu pot să-i spun nici un cuvânt despre nereuşitele
mele mai mărunte. Despre incapacitatea mea de a câştiga
minţile ofiţerilor sau sufletele soldaţilor de rând, ea nu tre­
buie să ştie. Căci cum aş putea oare justifica sacrificiul pe
care îl face, lăsându-mă să vin aici să păstoresc aceşti
oameni, dacă ar afla că niciunul nu mă vrea, că slujba mea
este, de fapt, dispreţuită?
Voi spune, mai degrabă, că decizia de a căuta să predic
sclavilor transfugi mi-a venit ca o iluminare, în timp ce
umblam pe aceste străzi, pe urmele căpitanului Brown. Voi
spune, precum acel imn, că adevărul lui merge mai departe
iar eu mă simt chemat să mă alătur. Şi chiar în timp ce scriu
aceste rânduri, ştiu că, între mine şi iubita mea, adevărul se
retrage, cu fiecare cuvânt pe care îl aştern.
 CAPITOLUL CINCI

Q Ân creion m at'Sun

A fost o vreme, în urmă cu nu prea mulţi ani, când nu

exista în mintea mea vreun gând pe care să nu i-1 împărtă­
şesc. Mă întorsesem acasă, după sărbătoarea de la biserica
lui Daniel Day din Connecticut, însă părul negru şi ochii şi
mai negri m-au însoţit. Am descoperit că nu pot scrie ori
reflecta decât dacă scriam versuri despre frumuseţea vocii
ei sau dacă mă gândeam la puterea minţii ei. Era femeia
care-mi bântuia imaginaţia, nobilă şi totuşi nepretenţioasă,
serioasă şi totuşi plină de viaţă. Nu mi-a luat prea mult
timp să-mi dau seama că eram îndrăgostit.
Din moment ce eram deja în bune relaţii cu fratele ei,
n-a fost greu să găsesc un pretext să merg într-o nouă
vizită, şi-apoi în alta. Conversam pe cele mai diverse teme.
Totuşi, despre lucrul de care doream mai presus de toate
să vorbesc, nu puteam să scot un cuvânt. M-am întors la
Boston, după cea de-a doua întâlnire, frustrat de reţinerea
mea, şi mi-am vărsat dorurile în paginile jurnalului.
Dezgheţul umflase apele râului Charles, copacii de pe
islaz înfrunziseră de-a binelea şi eu încă nu-i vorbisem.
Astfel că, atunci când am primit o înştiinţare de la reveren­
dul Day, cum că sora lui se va întoarce pentru o vreme la
 Un creion m ai bun £&. 105

tatăl ei, am fost cât se poate de încântat. Domnul Day, tatăl,

era văduv de vreo şase ani şi, fiind tot mai slăbit, avea
nevoie de îngrijirea fiicei lui. Se întâmpla să cunosc numele
satului unde locuia; se afla la nid treizeci de kilometri de
casa mea. Era acum în puterile mele să clarific lucrurile,
iar dacă nu găseam o cale pentru cazul acesta, atunci,
mi-am spus eu, nu meritam să fiu fericit.
Cu câţiva ani în urmă, unchiul meu se stabilise în ace­
laşi sat şi făcuse o avere frumuşică în afacerea cu plumb.
Era un om bun şi aş fi apelat la el pentru o invitaţie dacă
eu şi soţia lui am fi fost în relaţii mai bune. Se căsătorise
târziu, cu o femeie dintr-o veche familie din Boston, cu
mult deasupra cercului nostru de relaţii din Spindle Hill,
o femeie a cărei infirmitate şi natură cusurgie o făcuseră să
rămână nemăritată, fără perspectiva de a-şi găsi un parte­
ner pe măsura situaţiei ei sociale. Firea ei cam iute îl atră­
sese cumva pe unchiul meu cel liniştit, situând-o pe o
poziţie diferită de manierele şterse ale acelor zile. Alţii n-o
considerau la fel de atrăgătoare şi mărturisesc că şi eu mă
aflam printre ei. Când sigurul lor copil, o fetiţă, le-a fost
luat de moarte, firea ei s-a înăcrit şi mai mult. A devenit o
viespe, gata oricând să-şi înfigă acul în orice persoană
suficient de naivă pentru a-şi expune faţă de ea vreo latură
vulnerabilă. Astfel că n-am considerat prudent să stau sub
acoperişul ei în timp ce-i făceam curte unei fete. în schimb,
i-am scris unchiului meu, dacă nu cumva cunoaşte pe
cineva din zonă care să aibă nevoie de capital, în ideea
unei afaceri. El mi-a răspuns cu veşti despre un mecanic,
al cărui fiu dezvoltase un plan pentru producerea unor
creioane mai bune. Eram înclinat să consider această ofertă
106 ^¡1 DO M N UL M ARCH te.

destul de banală de interes imediat. Astfel că i-am scris,

primind cu poşta următoare o invitaţie entuziastă din par­
tea mecanicului.
Cu poştalionul, ai parte de o călătorie plictisitoare şi
mă gândeam pe drum că ar fi fost mai avantajos să fi mers
pe jos. Prima mea impresie despre locul pe care am ajuns
să-l iubesc atât a fost mai degrabă ambiguă: mi s-a părut
lipsit de copaci şi înţesat de cârciumi. Cu toate astea, am
fost surprins, chiar de la început, de frumoasa dispunere a
heleşteielor mărginite de păduri, aflate în partea de sud a
satului. O plimbare printre aceşti copaci, pe malul apei, ar
oferi oricui o mare relaxare, şi aşa s-a dovedit a fi în aceşti
mulţi ani.
Erau cam două mii de suflete harnice în sat şi prin
împrejurimi, care se îndeletniceau mai ales cu agricultura
dar şi cu manufactura şi comerţul, în timp ce numeroasele
hanuri profitau de pe urma patronajului căruţaşilor. Mă
gândisem să trag la unul din aceste hanuri, însă fabrican­
tul de creioane nici n-a vrut să audă. Intâmpinându-mă la
sosirea poştalionului, cu un cal înhămat la o trăsurică,
mi-a spus că soţia lui închiria camere în casa lor, în care
eram cât se poate de binevenit. Casa era mai elegantă decât
mă aşteptasem: o structură frumoasă în formă de pătrat,
acoperită cu şindrilă galbenă şi împrejmuită cu numeroşi
puieţi de brad. Se pare că şi altcineva, am remarcat eu,
observase nevoia de copaci în sat.
Nu mă aşteptasem ca în urma şiretlicului meu să am
parte de companie plăcută: consideram că prelegeri plicti­
sitoare, despre o mai fină măcinare a grafitului şi despre
calitatea inferioară a spermanţetului ca agent de lipire, vor
 ^¡1 Un creion mai bun 107

fi preţul pe care va trebui să-l plătesc pentru a putea fi în

preajma domnişoarei Day. Mă înşelasem însă în această
privinţă. Abia intrasem în casă, că soţia mecanicului s-a şi
lansat într-un elogiu la adresa uneia dintre ultimele mele
predici, despre reţinerea marinarilor negri din Massachu-
setts în porturile din Sud. Era, se pare, o lideră a femeilor
din Concord ce se opuneau sclaviei, şi, aflând asta, nu
m-am putut abţine să n-o întreb îndată dacă o cunoştea pe
domnişoara Day. Mi-a aruncat o privire care era în acelaşi
timp pătrunzătoare, intuitivă şi amabilă. Ei bine, da, a spus
ea. Acea domnişoară era o prietenă dragă a fiicelor sale,
Sophia şi Cynthia. De fapt, ea şi Sophia discutaseră chiar în
acea dimineaţă despre întoarcerea domnişoarei Day şi des­
pre îndatorirea lor de a o invita la cină. Am roşit când a
povestit acestea, confirmându-i presimţirea, şi am pornit
vesel în sus pe scări cu mecanicul, gata să-i ascult toate
nimicurile despre îmbunătăţirea creioanelor.
Fiul său, se pare, era inventatorul familiei. Tânărul era
cam de-o vârstă cu mine sau poate puţin mai mare. L-am
găsit la muncă, la etajul trei, împachetând creioane, pentru
a fi livrate. Aerul din atelier avea un iz uleios şi un miros
puternic de cedru tăiat. Particule de rumeguş şi o pâclă
cenuşie dansau în razele de lumină ce răzbăteau prin
lucarnele podului. Henry Thoreau nu avea un fizic prea
atrăgător, având picioare scurte şi braţe lungi. Faţa lui
însă, încadrată de o claie de păr, era remarcabilă. Trăsăturile
îi erau ample — nasul mare, coroiat, gura cu buze pline şi
ochii enormi, spălăciţi, afundaţi în orbite şi extraordinar
de inteligenţi. A dat scurt din cap când tatăl lui a făcut
prezentările iar eu am observat minunata economie de
108 jg j D O M N U L M ARCH t&.

gesturi, cuprinzând cu mâna-i păroasă, de fiecare dată,

exact douăsprezece creioane, nici măcar cu unul mai mult
sau mai puţin, şi înfăşurând banda verzuie împrejurul lor
cu precizia unei maşinării.
John Thoreau era pe-atât de volubil pe cât era fiul său
de taciturn.
— Confecţionez creioane, domnule March, încă de pe
când cumnatul meu a descoperit un filon de plomba-
gină — sau grafit, cum le place unora să-i spună, de la
cuvântul grecesc graphein, „a scrie" — în, ăăă, cred că era
anul 1824. Nu am putut decât să-mi înăbuş un căscat în
timp ce el a continuat. Creioanele pe care le făceam atunci
nu aveau nimic special, nu erau nici pe departe la fel de
bune cum simt cele europene. Tânărul nostru Henry însă,
pe când era la Harvard, s-a folosit de biblioteca de-acolo ca
să studieze problema şi a aflat secretul europenilor: să
amestece argilă în grafit, pentru a se lega. Numai că nu s-a
mulţumit cu atât, nu-i aşa, fiule?
Bătrânul s-a întors spre fiul lui, care a clătinat din capu-i
rebel, fără să privească în sus sau să se oprească din
împachetat.
— Lui Henry i-a venit ideea unei mori mai bune, care
să facă grafitul mai puţin grunjos, şi i-a mai venit o
idee — de-a dreptul strălucită, cred —, şi anume folosirea
unui burghiu de aceeaşi grosime ca a grafitului, să nu mai
trebuiască să tăiem şi să lipim cedrul.
în timp ce domnul Thoreau turuia despre ideile fiului
său de a produce mine de creion de diferite grade de duri­
tate, despre care considera că vor fi apreciate atât de artişti
cât şi de tehnicieni, mintea mea a lunecat spre altceva.
 Un creion mai bun ta. 109

Mi-am dat seama repede de utilitatea acestor îmbunătăţiri

şi de faptul că suma necesară pentru a le pune în practică
era chiar foarte mică. Totuşi, deoarece un acord prea rapid
mi-ar fi zădărnicit planurile, m-am prefăcut a nu fi con­
vins, adresând un număr de întrebări banale, până când
tânărul, plictisit de aparenta mea obtuzitate, a aruncat o
ultimă legătură de creioane într-o cutie mare, s-a şters pe
mâini cu o cârpă pe care a zvârlit-o apoi pe jos, nerăbdător,
şi a ieşit din atelier. Când a trecut pe lângă mine, m-a pri­
vit drept în faţă — o privire pătrunzătoare a acelor remar­
cabili ochi cenuşii: suficient de rece ca să scuture frunzele
dintr-un stejar.
John Thoreau a oftat, în timp ce bocancii fiului său se
auzeau tropăind pe scări în jos.
— Se duce de-cum spre pădure şi nu ştiu când îl vom
mai vedea. Nu trebuie să luaţi în seamă lipsa de maniere a
lui Henry. Fratele lui a murit de curând; erau foarte apro­
piaţi, iar acum Henry e afectat. S-a retras în sine foarte
mult de-atund.
— îmi pare foarte rău pentru pierderea pe care aţi
suferit-o.
Şi-a trecut o mână peste creştetul chel şi s-a frecat la
ochi. îi avea buni, inteligenţi, de un albastru palid, înlă­
crimaţi.
— Tânărul John era un băiat vesel, foarte diferit de
Henry. Henry prefera întotdeauna o plimbare de imul sin­
gur prin pădure decât o seară petrecută într-un salon, dar
lui John îi plăcea în lume; iar Henry mergea cu el doar de
dragul fratelui său şi astfel mai ieşea şi el, în duda firii lui
110 j SJ DOM NUL MARCH te*.

retrase. Acum se scufundă în singurătatea lui şi devine

uneori o companie nepotrivită pentru ceilalţi.
Am încercat să-l asigur pe bătrânul domn că nu m-am
simţit ofensat şi că tind să apreciez favorabil investiţia. De
fapt, am spus eu, o plimbare prin pădure ar fi un ajutor
revigorant pentru reflecţie, după ce fusesem presat toată
dimineaţa ca un hering murat într-un poştalion aglomerat,
îmi adusesem nişte haine vechi pentru acest scop, aşa că
domnul Thoreau m-a condus în camera mea, unde mi-am
schimbat veşmintele, şi am fost apoi îndrumat spre căra­
rea pe care trebuia s-o urmez.
Cât tânjeşti, când eşti îndrăgostit, s-o zăreşti o clipă pe
cea dragă! Pe când mă plimbam prin sat, îndreptându-mă
spre pădure, îmi imaginam picioarele domnişoarei Day
atingând aceeaşi ţărână pe care călcam eu. Am dat frâu
liber fanteziei până-ntr-atât, încât mi-am imaginat chiar că
aerul pe care-1 inspiram eu ar fi putut să conţină o parti­
culă din aerul respirat de ea. Asta e nebunia tinereţii!
Fiecare siluetă de femeie din depărtare mă făcea să-mi
potrivesc mersul, în timp ce comparam înălţimea şi figura
cu idealul pe care-1 aveam în minte. Totuşi, nici una nu era
ea şi astfel am mers până la pădure, mustrându-mă pentru
prostia mea.
La început, aceste păduri nu mi s-au părut a fi nid la fel
de bogate, nid la fel de pline de viaţă precum cele din Sud,
pe care ajunsesem să le cunosc atât de bine; şi nid atât de
sălbatice şi de nepătruns precum cele dimprejurul casei
părinteşti din Spindle Hill. Acestea erau păduri îmblânzite,
transformate din când în când în buşteni, defrişate pe por­
ţiuni largi pentru a întemeia ferme, presărate cu colibele
 .¿si lin creion mai bun ta. ill

amărâte ale irlandezilor, cutreierate de vânători, pescari şi

de hoinari fără ţintă ca mine. Totuşi, pe măsură ce înaintam
mai adânc, zăream cedrii spiralaţi, ce scăpaseră de secure,
cu ramurile lor ample împungând aerul şi molizii bătrâni
acoperiţi cu un strat de licheni. Asta era Natura — înflori­
toare, îmbietoare, liniştitoare. Am continuat să merg, ascul­
tând cu încântare foşnetul plăcut al frunzelor, iar când mi
s-a făcut sete m-am îndreptat spre marginea heleşteului;
apa pe care am luat-o în pumni avea o puritate şi o dul­
ceaţă cum rar întâlneşti în apropierea aşezărilor.
In acea zi, am făcut pentru prima dată cunoştinţă cu
privelişti şi mirosuri care aveau să-mi devină dragi şi
familiare. După ce, umblând, mi-am epuizat neastâmpă­
rul din picioare, am început să merg mai încet, oprindu-mă
să cercetez un desen însufleţit, alcătuit de ciuperci pe trun­
chiul unui fag, şi să observ conturul delicat al ferigilor.
M-am aplecat să trag cu ochiul, prin pătura de frunze de
pe jos, să caut vizuini sau să admir minusculele flori ce se
deschideau pe un strat de muşchi ca de smarald.
In timp ce făceam asta, inspirând mirosul de ierburi
strivite şi pe cel puternic de lemn putred, Henry Thoreau
a apărut în spatele meu, tăcut ca un indian. Probabil, se
uita la mine de ceva timp căci, atunci când am ridicat
capul, stătea rezemat lejer de trunchiul unui anin negru,
înalt, zâmbind. îşi ţinea braţele încrucişate la piept. Din-
tr-un buzunar al hainei îi ieşea capătul unui flaut.
— Nu ştiam că eşti un naturalist, a spus el.
— Un băiat de la ţară, care se stabileşte la oraş, mai tân­
jeşte din când în când după mirosul sălbatic al pământu­
lui, am spus, întorcându-i zâmbetul şi ridicându-mă în
112 -&l DOM NUL M ARCH ta .

picioare, scuturând vreascurile de pe haina mea bine

peticită.
Henry s-a uitat aprobator la veşmintele mele.
— Vino să pescuieşti cu mine!
Avea o mică barcă pe care o ţinea pe ţărmul unui heleş-
teu aflat la vreo opt sute de metri mai încolo. M-am stră­
duit să ţin pasul cu el, în timp ce mergea printre copaci cu
agilitatea unei căprioare. în cele din urmă, am ieşit din
desiş la marginea unei întinderi de apă, ce semăna mai
degrabă cu un lac decât cu un heleşteu, malul acoperit de
rogoz lăsând loc unor şiruri nesfârşite de stuf, care se
unduia uşor în ritmul valurilor. Ne aflam pe malul sălba­
tic; malul din depărtare era pământ cultivat, de fermă. Şi-a
găsit barca şi a împins-o în apă, mânuind-o cu aceeaşi dex­
teritate cu care mânuise creioanele, cu o graţie ascunsă,
nepotrivită cu înfăţişarea lui greoaie.
— Ăsta nu e cel mai frumos dintre heleşteie, a spus el.
Pentru frumuseţe, aleg White Pond, mărgăritarul păduri­
lor, pentru puritate, Walden, însă ăsta este cel mai bogat în
peşte.
— Cum se numeşte?
Chipul său, care până atunci fusese blajin, a devenit
încruntat.
— I se spune Heleşteul lui Flint — deşi nu de către
mine! Vâslele au lovit apa cu putere. Heleşteul lui Flintl Ce
drept are prostu-ăla de fermier, ale cărui pământuri se
învecinează cu această apă luminoasă precum cerul, să-i
dea numele lui?
— Numele noastre par sărace în astfel de cazuri, am
fost eu de acord.
 .¿si Un creion mai bun te*. 113

Henry şi-a înclinat capiii în semn de aprobare. Era agi­

tat, pătimaş.
— Mai bine să fie botezat cu numele peştilor care înoată
în el ori al florilor sălbatice care cresc pe malurile lui. Nu
cu al celui care nu are nici un drept asupra lui, altul afară
de cel conferit de vreun vecin care are tot atâta minte sau
de un legiuitor care i l-a atribuit — tocmai lui, care nu se
gândeşte decât la valoarea bănească a heleşteului şi-i pus­
tieşte malurile.
A vâslit spre mijlocul heleşteului, după care s-a întins
pe spate, lăsând barca să deseneze un arc leneş.
— Heleşteul lui Flint! a repetat el. Domnul Flint care
nu l-a iubit niciodată, nici nu l-a îngrijit, care n-a rostit vre­
odată o vorbă bună despre el şi nici nu i-a mulţumit lui
Dumnezeu că l-a creat. Păi, omul acesta l-ar fi secătuit şi
i-ar fi vândut nămolul de pe fund. Ar duce peisajul, şi-ar
duce şi Dumnezeul la piaţă dacă ar primi ceva în schimb.
Agitat, s-a ridicat în picioare, astfel că barca a început
să se clatine, iar eu m-am prins de furca vâslelor.
— Ştiu că exagerez.
— Chiar deloc, l-am asigurat. Eşti elocvent. Stă în obi­
ceiul speciei noastre să distrugă tot ce atinge. Totuşi, puţini
simt cei care văd lucrurile astfel.
— Puţini, într-adevăr. Totuşi mă bucur să mai descopăr
încă pe cineva aşa.
Şi-a îndreptat umerii, dar nu s-a întins după undiţă. în
schimb, şi-a scos flautul şi, cum soarele asfinţind făcuse
apa stacojie, a pornit să cânte melodii suave, până ce biba­
nii, vrăjiţi, s-au ridicat la suprafaţă, de jur împrejurul lui,
114 -£¡1 DOM N UL MARCH

lovind suprafaţa heleşteului, astfel că am ajuns să ne aflăm

în mijlocul unui cerc de scântei.

A doua zi, la micul dejun, doamna Thoreau ne-a anunţat

că a invitat la cină nişte prieteni de-ai lui Henry.
— E vorba de familia Emerson — Henry a locuit la ei o
vreme, anul trecut, şi s-au arătat foarte buni cu el. Am
mimat entuziasmul, menţionând că-1 auzisem pe domnul
Emerson vorbind la Cambridge, însă faţa mea cred că-mi
trădase dezamăgirea. Căd eu sperasem că prietena fiicelor
să fie invitată, nu prietenii fiului. Doamna Thoreau s-a
ridicat de pe scaun şi aproape că ieşise din cameră, când
s-a întors, cu o jumătate de zâmbet abia stăpânit, şi a spus,
ca şi cum tocmai şi-ar fi adus aminte: Domnişoara Day va
fi şi ea alături de noi. Mi se pare c-aţi spus că vă cunoaşteţi,
domnule March?
Am tuşit şi mi-am agitai şervetul, sperând să pot
ascunde roşeaţa de pe gât. Abia m-am putut stăpâni în
următoarele ore, dorindu-mi ca ziua să treacă mai repede
şi să vină vremea cinei. Am încercat să dtesc nişte articole
de-ale domnului Emerson, în speranţa că voi putea parti-
dpa în mod inteligent la conversaţie. Gândurile mele însă
zburau în toate părţile, agitate ca nişte păsări colibri, şi nu
m-am putut linişti deloc.
Urma să cinăm la generoasa masă a familiei Thoreau,
rotundă, din lemn de nuc negru, cu nişte pidoare neobiş­
nuite, ca nişte bobine. Mă întrebam dacă însuşi Henry
lucrase la acea masă şi eram pe punctul de a-1 întreba, când
au sosit Waldo şi Lidian Emerson. Henry a întrerupt con­
versaţia, la fel de brusc precum un pescar trage undiţa.
 .¿si Un creion mai bun 115

Aproape că a alergat lângă familia Emerson, l-a salutat

scurt pe soţ, apoi a tras-o pe soţie spre capătul îndepărtat
al încăperii, unde cei doi au început să converseze cu o
intensitate care-i excludea pe ceilalţi aflaţi de faţă. Astfel,
într-un mod destul de ciudat, am fost prezentat doar dom­
nului Emerson. Deşi emana o stăpânire de sine de-a drep­
tul admirabilă, comportamentul lui faţă de mine era imul
rezervat, fiind clar că gândurile-i erau în altă parte. Era
limpede că nimic din ceea ce aş fi avut puterea să spun nu
putea concura cu interesul pentru propriile lui gânduri.
Apariţia domnişoarei Day însă l-a atras în conversaţie
într-o manieră neaşteptată.
Ea a fost ultima persoană care ni s-a alăturat; a apărut
destul de îmbujorată, din cauza grabei cu care venise
de-âcasă, de la tatăl ei. Roşeaţa din obraji se potrivea foarte
bine cu fondul alb al rochiei sale simple. Văzând-o — după
atâta aşteptare nerăbdătoare —, am rămas fără cuvinte.
După ce tânjisem s-o zăresc, m-am trezit incapabil s-o pri­
vesc în ochi. Ea, cel puţin aşa se părea, nu suferea atât de
tare. M-a salutat cu mult calm:
— Domnule March! Ce plăcere neaşteptată să te reîn­
tâlnesc aici în Concord!
După care s-a întors spre gazdă să se scuze pentru
întârziere, explicând pe un ton oarecum ciudat că fusese
reţinută de sosirea unui pachet neaşteptat. Sophia Thoreau
i-a aruncat o privire plină de căldură şi de subînţelesuri.
— Reuşeşte tatăl tău să se descurce cu el? Puteai să-l
aduci aici, ştii, fără nici o grijă.
Domnişoara Day a zâmbit radios, cu recunoştinţă, şi
şi-a îmbrăţişat prietena.
116 JS j DOMNUL MARCH teu

— îţi mulţumesc, draga mea. Ştiu că pot să mă bazez

pe tine şi pe familia ta în chestiuni de felul ăsta.
Domnul Emerson avea un aer grav.
— Sper că nu te deranjează dacă-mi exprim preocupa­
rea, domnişoară Day, de a nu-1 implica în asta pe tatăl
dumitale, mai mult decât îi cer voinţa şi puterea. Căd ştii
ce puternică influenţă ai asupra lui şi, de asemenea, ştii în
ce stare şubredă e în prezent. Asupra lui, nu asupra dumi-
tale, va cădea greutatea consecinţelor neplăcute.
Culoarea ei, deja intensă, s-a transformat într-o roşeaţă
şi mai accentuată, pe care o confundam cu ruşinea, până
când a început să vorbească.
— Domnule Emerson, i-a rostit ea numele şuierând.
Dacă unii locuitori din acest oraş ar prelua mantia de con­
ducători, pe care le-o conferă statutul lor, această îndatorire
nu le-ar mai reveni femeilor tinere şi bătrânilor şubrezi.
— Dragă domnişoară Day, un om îşi poate îndrepta
atenţia numai asupra unui număr limitat de îndatoriri.
Totuşi, de câte ori aud vorbindu-se rău despre un negru
sau când văd că un negru este supus vreunui tratament
rău, mă simt întotdeauna obligat să-i iau apărarea. Mai
mult de-atât nu cred că stă în puterea mea să fac în acest
moment.
— Nu stă în puterea dumitale!
Părea să nu-şi dea seama că ridicase tonul. Henry şi
Lidian şi-au întrerupt intensa discuţie, privind spre cea­
laltă parte a încăperii. Sophia şi Cynthia se apropiaseră
fiecare de domnişoara Day. Stând câte una de fiecare parte,
o mângâiau şi o ţineau strâns, ca şi cum ai linişti şi ai ţine
un câine agitat care mârâie.
 Un creion mai bun !&. 117

— Nu stă în puterea dumitale! A dumitale, care contro­

lezi mulţimi de oameni la Lyceum, care poţi scrie pentru
oricare dintr-o duzină de ziare remarcabile... să spui că nu
poţi face mai mult e o prefăcătorie! E o ruşine! Ba mai rău,
e o minciună!
Necumpătarea atacului ei m-a lăsat cu respiraţia tăiată,
în general, despre femeile furioase nu se poate spune că le
stă bine astfel, şi să văd acea faţă frumoasă răvăşită de
expresia mânioasă pe care o avea acum, a fost foarte şocant
pentru mine. Cine şi-ar fi putut închipui ca o tânără atât de
binecrescută să fie complet lipsită de orice putere de stă­
pânire de sine? Nu mai văzusem o astfel de izbucnire, nici
măcar la o precupeaţă.
Şi domnul Emerson părea uluit. Se făcuse la chip mai alb
decât faţa de masă. A răspuns strigătelor ei necuviincioase
cu o voce atât de joasă, încât părea aproape o şoaptă.
— îmi pare extrem de rău să aflu că am decăzut atât în
ochii dumneavoastră, domnişoară Day. Regret că, prin ce
am zis, am pus la îndoială judecata dumneavoastră. Voi
chibzui la ceea ce aţi spus.
Ea tremura de furie nestăpânită, iar eu mă temeam
că-şi va continua atacul. în schimb, a întors capul şi m-a
văzut că o priveam fix. Am remarcat că ochii ei negri erau
scăldaţi în lacrimi de furie.
— Vino cu mine, draga mea, a îndemnat-o Sophia. A id
e prea aglomerat. Vreau să-ţi arăt grădina mea cu tranda­
firi înainte să ne aşezăm la masă.
Sophia nu a mai aşteptat vreun răspuns, d pur şi sim­
plu şi-a trecut braţul pe sub cel al prietenei ei, care încă
tremura, şi a scoas-o din încăpere. Noi, ceilalţi, am răsuflat
118 ^ DOM N UL MARCH ta .

uşuraţi. Sărmanul domn Thoreau, atât de blând şi de bine­

voitor, părea atât de îndurerat de parcă cineva i-ar fi trecut
un sfredel prin degetul mare de la picior. Cumva, doamna
Thoreau a reuşit să înceapă o discuţie banală cu doamna
Emerson, dar nimeni nu s-a liniştit complet până când
Sophia nu s-a întors din grădină, singură. Domnişoara
Day, ne-a anunţat ea, îşi cere scuze, dar o luase o durere de
cap şi se gândise că era mai bine să se întoarcă acasă.
Am tras-o pe Sophia deoparte.
— Oare am înţeles bine, domnişoara Day e implicată în
Calea Ferată Subterană1?
Ochii inteligenţi ai Sophiei mi-au cercetat faţa. A vorbit
apoi cu voce gravă:
— Domnişoara Day şi fratele ei simt conductori acolo,
de ceva vreme, a murmurat ea. Mi-a spus că pachetul din
seara asta va face o scurtă oprire, de doar câteva ore, dar
alteori a adăpostit fugari timp de mai multe zile. E o femeie
foarte hotărâtă, domnule March. Deşi unii — şi şi-a arun­
cat privirea în direcţia domnului Emerson — spun că e
nesăbuită.
Am fost obligaţi să ne despărţim, deoarece tocmai eram
invitaţi să ne aşezăm. Masa nu mi-a făcut nid o plăcere, deşi
doamna Thoreau se străduise să comande legume proas­
pete, ţinând cont de scrupulele mele. Petrecerea nu şi-a mai
revenit, destrămându-se devreme, spre uşurarea mea.
*

1 Underground Railroad (lb. engl.) — sistem de cooperare al

aboliţioniştilor din Statele Unite, dezvoltat înainte de 1861, pentru
ajutorarea sclavilor fugari care se îndreptau spre Nord. (N. tr.)
 -âj Un creion mai bun I&. 119

In acea noapte, a fost cald, aerul încăpăţânându-se să nu se

răcorească, astfel că, după ce m-am tot sucit şi învârtit,
m-am ridicat din pat, mi-am îmbrăcat ţinuta de plimbare
şi mi-am scos la aer gândurile neliniştite. Lima plină îmi
lumina calea prin sat şi părea că mă conduce, mă îndrumă,
spre cunoscuta cărare din pădure care ducea la heleşteie.
Pe sub coroanele copacilor, aerul părea mai răcoros, iar
ceaţa din mintea mea începea să se ridice. Cu mult înainte
să zăresc apa scăldată în lumina lunii, mi-am dat seama că
nu eram singur acolo. Noaptea, sunetele se aud până
departe. Un cântec din flaut arăta că şi Henry ieşise din
casă. Era undeva spre mijlocul lacului, în barca lui, cân-
tându-le serenade peştilor. M-am plimbat pe ţărmul heleş-
teului, pietrele albe şi netede strălucind în lumina lunii
suficient de puternic cât să-mi lumineze calea. Gândurile
mele se îndreptau toate spre domnişoara Day. Mi-o închi­
puiam ruşinată de izbucnirea ei, agitată, neputând să
doarmă. Nu aveam cum să mi-o imaginez insensibilă faţă
de greşeala ei, nici faţă de nevoia de a o depăşi. Nu-1
cunoşteam pe domnul Emerson şi, prin urmare, nu eram
în măsură să judec dacă atacul ei fusese îndreptăţit sau nu.
Cu siguranţă, dacă vreo cauză merita o asemenea poziţie
pătimaşă, atunci aceasta era! Modul de desfăşurare a ata­
cului, izbucnirea arzătoare a emoţiilor însă... Poate, cuge­
tam eu, îndrumarea blândă a unui soţ ar putea-o ajuta în
lupta împotriva unui astfel de duşman. Totuşi, ce s-ar
întâmpla dacă ea e insensibilă, la urma urmei: dacă limba
nestăpânită şi instinctul de a răni prin vorbe erau atât de
adânc înrădăcinate, încât nu puteau fi îndepărtate? Ce fel
de soţie, ce fel de m amă...
120 D O M N U L MARCH t&.

în acel moment, am zărit o licărire albă printre copacii

din susul malului. Era ea, venise ca şi cum aş fi invocat-o:
se plimba printre copaci, ca o zână a pădurii. Văzând-o,
din minte mi-a dispărut orice rezervă, înlăturată fiind de
dorinţa mea trupească. Am strigat-o. A tresărit, s-a întors
spre mine şi, când m-a recunoscut, a răspuns la salutul
meu râzând.
— Toată lumea din Concord e aid în seara asta?
întorcându-se din drum, a păşit pe lângă marginea pă­
durii să mi se alăture pe pietre. îşi mişca uşor pidorul îna­
inte şi înapoi pe pietrele plate, iar acestea făceau zgomot.
— Fratele meu şi cu mine obişnuiam să venim aid, în
nopţi de vară la fel ca asta, pe când eram copii. Făceam
focul şi prindeam peşti, cu viermi legaţi de-o sfoară. M-au
obligat să renunţ, după ce am mai crescut. M-ar ţine în
saloanele lor înăbuşitoare, să fac conversaţie politicoasă...
S-a oprit. Mă întrebam dacă şi ea se gândeşte, aşa cum
mă gândisem eu, la acea ieşire a ei din salon, care nu fusese
sub n id o formă politicoasă.
— Ei bine, a continuat ea, pe acelaşi ton glumeţ, acum
sunt mai mare şi pot să aleg singură, aşa că aleg să vin aid.
Deşi tata nu ştie; n-ar fi de acord să vin singură.
S-a aşezat şi şi-a desfăcut şireturile încălţărilor. Le-a
scos şi le-a aşezat pe pietrele albe, apoi a început să-şi
ruleze dorapii. S-a uitat în sus spre mine.
— Ţi se pare foarte şocant, domnule March?
Albul ochilor ei scânteia. A sărit în pidoare, ridicându-şi
poalele rochiei şi afişând vederii curbura palidă a unei
gambe goale. A alergat ţopăind în josul ţărmului, apoi a
atins cu degetul mare al pidorului apa care clipocea. Mie
 Un creion mai bun tes. 121

mi-a scăpat un sunet animalic. Ea l-a luat drept un semn de

dezaprobare.
— Ded aşa ţi se pare! Intr-o singură seară, m-am arătat
dumitale ca o harpie şi ca o Elenă.
Şi-a zvârlit capul pe spate, iar mie mi s-a părut că râde
încet. însă când umerii au prins să-i tremure, am înţeles că
plângea. O şuviţă lungă a scăpat din strânsoarea agrafei şi
s-a rostogolit într-un şuvoi de fire întunecate, peste albul
rochiei sale.
— L-au însemnat cu fierul roşu, domnule March, pe
omul pe care l-am ajutat în seara asta. O fiinţă umană, şi ei
i-au înfipt un fier roşu în faţă... Iar noi stăm în saloanele
noastre şi vorbim şi nu facem nimic şi ne spunem că e
suficient...
A înghiţit în sec, iar plânsul a împiedicat-o să mai con­
tinue. .. M-am apropiat de ea, pietrele scrâşnindu-mi sub
tălpi. Am atins-o, dându-i pe spate şuviţa de păr — era
grea, groasă şi moale la atingere — şi i-am ridicat bărbia,
astfel că lumina lunii a strălucit pe obrazul ei ud.

A fost un mare noroc pentru amândoi că ea avea o înde­

lungată experienţă în astfel de ieşiri de seară tainice, căd
peste câteva ore, când ne-âm întors pe ascuns înapoi în sat,
amândoi eram într-o stare care cu greu putea fi descrisă.
N-am idee ce a făcut cu rochia ei albă, aşa pătată cum era
cu noroi şi, da, cu sânge. Pentru că ne-am căsătorit în acea
noapte, acolo, pe un pat de ace de pin căzute — chiar şi în
ziua de azi mirosul de pin mă indtă —, cu cântul de flaut
îndepărtat, al lui Henry, ca marş nupţial, şi cu bolta de
ramuri de mesteceni drept biserică. La început, tremurase
122 -Si DOM NUL M ARCH ta .

ca un plop, iar mie mi-era ruşine de lipsa mea de stăpâ­

nire, totuşi nu-i puteam da drumul. Mă simţeam ca Peleu
pe plajă, agăţat de Thetis, doar ca să descopăr, dintr-odată,
că ea era cea care mă ţinea; aceeaşi vâlvătaie din firea ei,
care explodase în acea izbucnire de furie, se transformase
acum în pasiune.
Nu am dormit deloc în acea noapte. Prea devreme pen­
tru o vizită cuviincioasă de dimineaţă, m-am înfăţişat acasă
la ea, am fost lăsat înăuntru de menajeră, doamna Mullet,
care era morocănoasă — poate că ştia ceva de rochia dis­
trusă — şi, la timpul potrivit, am fost condus în biroul tată­
lui ei, unde m-am lansat în tot felul de formalităţi prin care
ceream ceea ce deja luasem. Bătrânul s-a tulburat şi a înce­
put să plângă când i-am spus că dorim mai degrabă o cere­
monie simplă chiar acolo, în salon, şi cât mai repede cu
putinţă, decât o ceremonie amplă şi oficială la biserică, aşa
cum îşi dorise întotdeauna pentru fata lui. Gu însă nu mai
sufeream nid o amânare care să ne ţină departe inutil chiar
şi o singură noapte, astfel că, în două săptămâni, am fost
oficial uniţi de către fratele ei, avându-i ca martori doar pe
tatăl ei, pe unchiul şi mătuşa mea şi familia Thoreau.
Fusese bine că insistasem pentru că, peste exact nouă
luni, când pe cer era lună plină, mi-am ţinut în braţe primul
copil. Pruncul a venit pe lume cu o înfăţişare şi o culoare
care erau o reprezentare a mea în miniatură. Glumisem între
noi că, dacă pruncul va fi băiat, vom fi obligaţi, de împreju­
rările procreării lui, să-l botezăm Ahile. Am avut însă o fetiţă,
astfel că am avut libertatea de a o boteza cu numele care-mi
devenise cel mai drag din lume: cel al mamei sale. Pe întâia
noastră născută am botezat-o Margaret.
 CAPITOLUL ŞASE

2 ^rojcfiayanJîee

La bordul vasului Hetty G., 10 martie 1862

Draga mea,
De câte ori m-am simţit în această lună ca unul din­
tre Magi, pornit în călătorie într-un anotimp sumbru,
ştiind totuşi, în adâncul sufletului, că ţelul drumului
meu va răsplăti orice greutăţi voi întâlni în cale. M ă culc
în noaptea asta pe puntea tare a vasului nostru, cu spe­
ranţa că mâine voi f i găzduit mai bine, într-unul din
acele conace albe părăsite de cavalerii acestei rebeliuni.
Tu, care ai fost atât de preocupată să strângi feşe, să pre­
găteşti bandaje şi să coşi jambiere, ştii mai bine ca mulţi
alţii cât de acută nevoie este de bumbacul care creşte aici,
năpădit de buruieni sau putrezind necules ori, mai rău,
distrus în mod intenţionat numai ca să nu ajungă la noi.
Uneori, zăresc dâre de fum, care cred că marchează incen­
dierea câmpurilor de către rebelii aflaţi în retragere.
Alteori, am trecut prin ape presărate cu bumbac din balo-
ţii sparţi şi răsturnaţi în râu.
Ziua de mâine ar trebui să mă găsească ajuns, în sfâr­
şit, la destinaţia care mi-a fost stabilită: patru mii de ari
124 ^ D O M N UL M ARCH tek .

eliberaţi, unde negrii, aflaţi acum sub protecţia noastră,

se deprind cu dulcea aromă a muncii răsplătite cu sala­
riu. Inima mi-e uşoară în seara asta, când mă gândesc la
rolul meu în acest măreţ prim experiment al egalităţii.
Am călătorit atât de departe în sud, încât expresia
m ostră obişnuită „alb ca zăpada" n-are nici un înţeles.
Aici, cineva care ar dori să se facă mai bine înţeles ar
trebui să spună „alb ca bumbacul". Nu voi spune că pei­
sajul mi se pare plăcut. Ne înălţăm prin Natură spre
Dumnezeu, iar ochiului meu de nordist îi lipseşte măre­
ţia care înlesneşte această înălţare. Tânjesc după munţi
sau măcar după colinele domoale din Massachusetts;
acele dulci urcuşuri şi coborâşuri, care-ţi oferă de fiecare
dată o nouă privelişte, după ce ai ajuns în fiecare vârf sau
vale. Aici totul e evident, un cântec pe o singură notă. Te
trezeşti şi te culci cu acelaşi ton de verde, iar soarele, ca
un gălbenuş palid, priveşte în jos de pe cerul alb.
Iar râul! Apa, atât de diferită de şuvoaiele mostre lim­
pezi, e c a o cloşcă grasă pe lângă o rândunică. Maronie ca
melasa, mai lată ca un port, o apă fără licărire sau luciu.
Pe alocuri clocoteşte, de parcă ar f i înfierbântată de un
cuptor ascuns sub ea. în alte locuri, absoarbe lumina şi nu
dă îndărăt mai nimic, poate doar o scânteie care ascunde
atât adâncime, cât şi bancuri de nisip. E un şarlatan, acest
fluviu. Afişează o lâncezeală calmă; totuşi, încolăciţi dede­
subt se află curenţi care au strivit trunchiuri de copaci
uriaşi şi au tras oameni la înecuri rapide...

Mi-am ridicat ochii de pe foaie şi am privit peste balus­

trada vasului, spre realitatea însăşi; iar priveliştea era din
 ^ Drojdia yankee teu 125

nou în faţa mea: vasul de război federal, înzestrat cu pin­

ten, îndreptându-se spre vasul inamic, intrând în coasta
acestuia ca în hârtie şi făcându-1 să se scufunde în mai
puţin de zece minute, cu toţi oamenii de la bord. Nu i-am
spus că am fost martor la asta. Nid despre tristeţea sum­
bră de la bordul navei Hetty G., în noaptea de dinaintea
luptei; chirurgul presărând pe jos rumeguş care să reţină
sângele ce avea să curgă şi fiecare om de la bord rămânând
să reflecteze dacă avea să fie al lui sau al tovarăşului său.
Şi cum a mai curs! în acea zi, am trecut de la un rănit la
altul, slăbind bandajele de pe vreun membru umflat,
ţinând pâlniile cu cloroform pentru chirurg, spălând rănile
oamenilor acoperite cu băşici produse de aburul dintr-o
conductă spartă de un proiectil. Unul dintre oamenii aceş­
tia, aflat pe moarte, a spus că e catolic şi m-a întrebat dacă
sunt duhovnic. Ştiind foarte bine că nu exista nid imul pe
care să i-1 pot aduce, m-am uitai în jur să văd dacă nu ne
aude nimeni, apoi i-am şoptit că eram. L-am lăsat să se
spovedească şi i-am dat iertarea, aşa cum îi văzusem pe
duhovnid că fac. M-am tot întrebat, de-atund încoace,
dacă am greşit. Cred că n id măcar exigentul Dumnezeu al
Romei n-ar considera că a fost o greşeală.
Puntea a rămas plină de pete întunecate, după acea
dimineaţă sumbră, în duda unei săptămâni întregi în care
fusese frecată intens. Totuşi, mă odihneam mulţumit, pe
acele scânduri însângerate, crezând că epistola pe care o
scrisesem va pune capăt nevoii de prefăcătorie. Printre
noile mele îndatoriri, eram sigur, în sfârşit nu va mai exista
nimic ce să nu pot împărtăşi cu soţia mea. în sfârşit, voi
126 ¿ăl DO M NUL M ARCH fc&_

avea de-a face cu o muncă al cărei obiectiv va fi îmbunătă­

ţirea vieţii, şi nu distrugerea ei.
Toată ziua următoare, încă de la răsărit, am stat la
proră, nerăbdător să zăresc pământul care avea să fie noua
mea casă. Adia un vânt slab, iar aerul era neobişnuit de
blând pentru acel anotimp. Ce straniu mi s-a părut să trec
pe lângă maluri pe care ierburile înalte continuau să
crească, fără să le pese de petele maronii ale gerului!
Fusesem repartizat la o moşie numită Oak Landing,
acum în mâinile cuiva pe nume Ethan Canning, un avocat
din Illinois. Obţinuse arenda pe un an, de la proprietar,
văduva unui colonel confederat pe nume Croft. Femeia,
nordistă prin naştere, se mutase la oraş după ce pământu­
rile ei căzuseră sub ocupaţia unionistă şi depusese fără
greutate jurământul de loialitate. Prin urmare, proprietăţii
ei i se asigura protecţie unionistă, iar ea era liberă să o dea
în arendă, ceea ce şi făcuse, pentru o mică sumă, plus
jumătate din eventualele profituri pe care domnul Canning
ar fi putut să le aibă.
Faptul de a o arenda unor oameni precum acest domn
Canning, după cum am înţeles, se bazase pe trei motive:
pentru a salva tot ce se putea din bumbacul atât de nece­
sar, pentru a aduce o oarecare drojdie yankee în pâinea
Sudului şi pentru a oferi îndrumare pentru sclavii ajunşi
sub protecţia noastră. Aceştia munceau acum pentru
prima dată de bunăvoie, şi nu de frica biciului. Bărbaţii
adulţi urmau să fie plătiţi cu zece dolari pe lună, din care
se reţinea o mică sumă pentru asigurarea hainelor şi a
altor provizii esenţiale.
 .¿si Drojdia yankee 127

Rolul meu era să înfiinţez şcoli pentru copiii de culoare

şi pentru aceia dintre părinţii lor care doreau să înveţe
carte. La bordul vasului, îmi ocupasem orele libere făcând
planuri de lecţie şi construind alfabetare care să poată fi
atârnate pe perete în cămările pentru egrenaj, în bucătărie
sau în fierărie, astfel ca oamenii să poată învăţa chiar şi în
timp ce lucrează. Faptul că-mi ocupam timpul cu astfel de
lucruri funcţionase ca un balsam pentru suferinţa provo­
cată de decizia colonelului de a mă trimite aid. într-adevăr,
pe măsură ce entuziasmul meu creştea, adevăratele mele
sentimente începeau să reflecte imaginea curată pe care o
pusesem asupra schimbării în scrisorile pe care le trimi­
team acasă. Sincer, aşteptam cu nerăbdare această nouă
misiune.
Presupun că în mintea mea crezusem că domnul
Canning o să mă întâmpine personal la debarcare, căd
vestea despre sosirea mea fusese trimisă înainte, printr-o
patrulă. Astfel că am fost surprins să văd doar un negru
zdrenţăros şi pirpiriu, care nu putea avea mai mult de doi­
sprezece ani, aşteptându-mă cu un catâr şchiop, care păş­
tea iarba de pe mal în lumina piezişă a după-amiezii târzii.
Mustrându-mă pentru mândria de a mă aştepta la o pri­
mire mai festivă, am afişat o expresie veselă şi l-am salutat
pe un ton entuziast pe băiat care, presupuneam, avea să
fie curând unul dintre elevii mei. Băiatul nid nu mi-a răs­
puns la zâmbet, nid nu şi-a ridicat privirea. M-am prezen­
tat şi l-am întrebat care-i era numele. Răspunsul lui a fost
atât de încet rostit, încât am fost nevoit să-l mai întreb o
dată, aplecându-mă spre el, ca să aud mai bine.
128 jSSi DOM NUL M ARCH fe*.

— Josiah, conaşule, a repetat el, cu bărbia în piept, pri­

vind o pietricică pe care o frământa sub talpa goală şi
bătătorită.
A tras de căpăstrul catârului ca să-l întoarcă, părând că
aşteaptă să urc, iar când i-am spus că vreau să merg alături
de el ca să-mi poată povesti despre locurile acestea, mi-a
aruncat o privire scurtă şi speriată. Vorbeam vesel cu el,
însă la toate întrebările mele nu am reuşit să obţin mai
mult de un cuvânt, două, mormăite. La ochi avea o crustă
lăptoasă şi, chiar înainte de a fi apucat să parcurgem o dis­
tanţă oarecare, a început să respire şuierat, străduindu-se
să-şi tragă sufletul. Am mers pe poteca de pământ galben
în tăcere, o vreme, am trecut pe lângă nişte copaci acope­
riţi cu licheni şi cu muşchi spaniol. însă am fost nevoit să
încetinesc pasul, ca să facă faţă băiatul care, chiar şi-aşa,
tot rămânea în urmă. Când fruntea i s-a umplut de sudoare
din cauza oboselii, nu am mai putut îndura. M-am oprit
pe cărare şi l-am aşteptat până când a ajuns lângă mine.
— Urcă-te pe catâr, Josiah, am spus eu cu blândeţe. A
scuturat scurt din cap şi a afişat o încruntare de abanos.
Haide, l-am îndemnat eu. Eşti prea bolnav ca să mergi pe
jos.
— Nu, domnu' conaş. Nu-i voie.
— Josiah, am spus eu. Uită-te la mine!
încet, băiatul şi-a ridicat spre mine ochii urduroşi.
— Ştiu că trebuie să-ţi fie greu să te obişnuieşti cu o
schimbare atât de mare a condiţiei tale, dar de-acum ai să
fii un băiat liber. Urcă-te pe catâr! De azi înainte, n-o să te
mai bată nimeni.
— Să mă bage la groapă e mai rău decât bătaia.
 .¿si D rojdia yankee t&. 129

— Ce groapă?
— Locu' pentru negrii răi.
N-a mai vrut să-mi spună nimic despre asta, deşi l-am
iscodit cu blândeţe. Şi-a întors faţa de la mine şi nu m-a
mai privit în ochi. Socoteam că vorbeşte de vreo atrocitate
a fostului regim, care-1 întrista, aşa că am încetat cu între­
bările şi am continuat să merg, cât de încet puteam. Speram
că apatia băiatului era rezultatul sănătăţii lui şubrede, şi
nu o prevestire a vreunei trăsături a tuturor elevilor mei,
ce trebuia depăşită.
Terenul a început să urce uşor, anunţând apropierea de
casă. Observasem de la prora vasului Hetty G. că toate clă­
dirile moşierilor ocupau orice ridicătură de teren aflată
mai sus de câmpuri şi de mlaştini. Era deja în amurg, când
poteca a cotit-o brusc şi s-a lăţit într-o alee largă, umbrită
de ramurile arcuite de stejar. Casa lăsa să se întrezărească
doar o fărâmă din ea, o strălucire albă printre umbrele
aruncate de copaci. Abia când copacii au făcut loc grădini­
lor cu mirt şi azalee, s-a m aterializat şi casa: o clădire de
cărămidă cu două etaje şi jumătate, cu opt coloane toscane
netede, alcătuind un portic ce susţinea un antablament în
stilul unui templu. La fiecare capăt al porticului, obloane
de culoarea verde a muşchiului promiteau repaus la
umbră. Am observat că fiecare cameră de la primele două
etaje avea o uşă ce dădea pe terasă. închipuirea mea alerga
spre doamne moleşite de căldură, cu fuste de mătase tre­
când foşnitoare prin aceste uşi, seara devreme, în timp ce
ieşeau afară să respire briza fluviului.
Viziunea s-a destrămat, în timp ce traversam curtea
pavată cu cărămizi, şi un tânăr slab a deschis uşile cu
130 .âd DOMNUL MARCH I

geamuri. înăuntru, casa fusese golită de toate bogăţiile pe

care le avusese. Am păşit într-un hol fără covor, cu pode­
lele acoperite, în schimb, cu un strat gros de praf care vor­
bea de neglijenţă în treburile casei. Ethan Canning mi-a
întins mâna şi mi-a strâns-o puternic pe a mea. Deşi era
mâna fină a unui om neobişnuit cu munca fizică, strânsoa-
rea lui era aproape dureros de fermă, ca şi cum ar fi urmă­
rit să nu-mi lase nici urmă de îndoială asupra puterii lui.
Era, mi-am spus, o strângere de mână exagerată, a unui
băiat care se pretinde bărbat. într-adevăr, eram uluit de
tinereţea lui. Era un bărbat cu trăsături ferme şi cu aspect
inteligent, însă mă îndoiam că avea mai mult de douăzeci
şi cinci de ani. Pielea fină îi era ridată, din pricina expresiei
încruntate, şi, în timp ce se întorcea să mă conducă înăun­
tru, a şchiopătat, ceea ce sugera un picior beteag şi explica
de ce im bărbat de vârsta lui nu era în uniformă. Nu era
deosebit de înalt, abia ajungându-mi până la umăr. Era
nevoit să se uite în sus la mine, prin monoclul cu ramă de
aur agăţat pe vârful nasului.
- Mă gândeam să luăm masa chiar acum, dacă nu ai
nimic împotrivă domnule March. Presupun că eşti înfo­
metat în urma călătoriei dumitale, iar noi mâncăm devreme
aici.
M-a condus în ceea ce trebuie să fi fost cândva o sufra­
gerie, imensă, cu pereţii acoperiţi de lambriuri, decoraţi cu
scene spumoase, ce înfăţişau demoazele jucându-se pe
pajişti pline cu flori. Cavalerul sudist care aranjase astfel
camera poate se bucurase şi el cândva de această viaţă de
plăcută trândăvie. Acum însă, doamnele împodobite cu
panglici, din picturi, îşi întorceau privirile distrate spre un
 ^ Drojdia yankee te. 131

spaţiu pustiu, plin de ecouri. O mică masă fusese adusă, în

locul cine ştie cărei piese scumpe de mobilier, care consti­
tuise odinioară mândria locului. Pe ea se aflau câteva far­
furii de porţelan ciobite şi desperecheate. în timp ce mă
aşezam cu grijă pe un taburet şubred, un servitor negru,
bătrân, încerca să mă servească cu o bucată unsuroasă de
came de porc. L-am refuzat, mulţumindu-mă în schimb
cu o bucată mare şi apoasă de cartof dulce. Nu era cina pe
care mi-o imaginasem.
Deoarece se lăsa întunericul, Canning i-a cerut servito­
rului să aducă lumânările. Bătrânul s-a întors târşâindu-şi
picioarele, cu două lumânări înfipte într-un cartof scobit.
— Mulţumesc, Ptolemy, a zis el, apoi a chicotit în timp
ce flacăra lumânării îmi lumina faţa. Nu e chiar ce ţi-ai
imaginat, nu-i aşa, domnule March? Nici eu nu mă gân­
deam că va fi aşa. îşi mesteca sârguincdos bucata de came
plină de zgârduri. Mai întâi a trecut pe-aid armata fede­
rală, pe vremea când proprietarul încă trăia. Ce n-au luat
ei au furat rebelii, îndată ce au aflat că doamna a depus
jurământul de credinţă. Am mai găsit câteva lucruri prin
camerele sclavilor, însă poţi fi sigur că multe altele au ple­
cat cu sclavii care au fugit — mai mult de jumătate din câţi
erau, după câte îmi dau seama. Unii dintre ei s-au întors;
avem în jur de patruzed — inclusiv servitorul ăsta bătrân
şi ramolit, repartizat aid din tabăra de refugiaţi pe care
unioniştii au ridicat-o la Darwin's Bend pentru a-i primi
pe fugarii care vin în rândurile lor. în cele din urmă, fiind
jefuiţi atât de temeinic, suntem oarecum în siguranţă faţă
de raiduri acum, din moment ce s-a dus vestea că nu mai
e nimic de furat pe-aid. Cu toate că, dacă se vesteşte că
132 .¿ăl DOM NUL MARCH

avem aici un yankeu nou-sosit, s-ar putea să vină să dea

târcoale...
— Am înţeles că e o garnizoană la Waterbank, pentru
a-i proteja arendaşii nordişti din zonă.
Canning a râs sec.
— Da, e un post la Waterbank, însă ceea ce numesc ei
cavalerie nu e în stare să patruleze între oraş şi următoarea
garnizoană sau să urmărească trupele neregulate. N-am
mai văzut o forţă călare atât de prăpădită. Ei da, unii dintre
ei sunt călare pe măgari sau pe cai de tracţiune, confiscaţi
de la civili. Poţi să-ţi imaginezi eficienţa lor în orice fel de
urmărire rapidă. Nu, domnule March, protecţia garnizoa­
nei se rezumă la ceea ce permite prezenţa ei. Nu mă aştept
să se lanseze în cine ştie ce acţiuni eroice pentru noi.
Pe durata restului acelei dne posomorâte, Canning a
enumerat necazurile cu care se confrunta întreprinderea
cunoscută sub numele de Oak Landing. Sezonul de cules, în
această parte, începea în septembrie, şi sub nici o formă mai
târziu de noiembrie, pentru a putea fi încheiat până la
Crăciun. Când Canning ajunsese însă aid, găsise totul într-o
cruntă neorânduială. Sdavii rămaşi începuseră — destul de
firesc, mi se părea mie — să se ocupe de recolte, ca să-şi
astâmpere foamea. Până să primească Canning lucrători de
la şeful taberei de sdavi fugiţi din Darwin's Bend şi să-i
organizeze în echipe, culesul recoltei era deja cu câteva luni
în întârziere. Prin urmare, ploile de iarnă spălaseră de pe
tulpini aproape jumătate din bumbac, iar recoltarea târzie,
care continua încă, avea rezultate dezamăgitoare.
— Doamna Croft mi-a dat de înţeles — mi-a arătat
chiar registrele agentului pentru a-şi sprijini afirmaţia, că
 Drojdia yankee t&. 133

producţia unui lucrător pe zi depăşea cincizeci de kilo­

grame de bumbac. Acum suntem norocoşi dacă obţinem
douăzeci şi cinci, şi asta de la cei mai buni lucrători.
Bătrânii şi copiii aduc şi mai puţin. Totuşi, trebuie să ne
folosim de fiecare om pe care-1 avem.
Veştile acestea erau descurajatoare, pentru că însem­
nau că sala mea de clasă va rămâne goală până se va ter­
mina culesul. M-am întrebat cu glas tare dacă nu cumva aş
putea fi folositor altor sclavi cum ar fi Josiah, care era prea
bolnav să muncească.
Faţa îngustă a lui Canning s-a înroşit.
— Băiatul acela nu e prea bolnav să muncească. După
ce a bâjbâit în poală după şervetul care nu se afla acolo,
şi-a şters grăsimea de porc de pe bărbie cu dosul palmei.
Indiferent ce vei fi auzit vorbindu-se, domnule M ardi,
despre relele sistemului de exploatare de pe plantaţii — şi
eu am auzit şi am crezut astfel de lucruri, nu am să neg
asta —, află că o mare parte dintre proprietarii de sdavi au
fost creduli până dincolo de limita prostiei, dacă acest loc
reprezintă o măsură a acestei probleme. Păi, lucrătorii
de-aid cred că pot zace în colibele lor, din pricina celei mai
mici dureri sau indispoziţii. Părerea mea e că orice bărbat
care e în stare să stea în pidoare să se uşureze trebuie să
iasă la câmp şi să-şi îndeplinească partea de muncă — altfel
îşi pierde porţia de mălai.
Faţa mea trăda, probabil, emoţia care-mi creştea în
piept, căd Canning mi-a aruncat o privire ostilă:
— Dacă dumneata consideri asta asprime, aşteaptă o
săptămână. Vei vedea cu ce am de-a face. Colonelul Croft şi
doamna lui aveau la dispoziţie întreaga viaţă a unui sclav
134 .S i DO M N UL MARCH

ca să compenseze cheltuielile cu toate bolile acestuia, reale

sau inventate. Arenda mea însă e pentru un singur an şi am
de gând să mă aleg cu ceva la final, în schimbul pericolelor
şi neplăcerilor pe care le-am îndurat. Nu pretind că sunt un
evanghelist al aboliţionismului ca dumneata, domnule
March. Eu simt om de afaceri, nimic mai mult. Cu toate
astea, avem amândoi un rol de jucat în îmbunătăţirea vieţii
negrilpr. Am venit aici cu un interes mai mult decât obiş­
nuit pentru ideea de muncă liberă. Cred că producerea de
bumbac şi de zahăr prin muncă liberă poate fi şi posibilă, şi
profitabilă... atât pentru ei, cât şi pentru noi. Dacă nu ne
putem demonstra punctul de vedere, ce viitor îi aşteaptă
pe aceşti oameni? Unul întunecat, nu crezi? Canning a zâm­
bit la propriile-i cuvinte cu subînţelesuri, s-a ridicat de la
masă şi şi-a verificat ceasul de buzunar. Iar acum, dacă
doreşti, te conduc la camera dumitale. Trebuie să fac con­
trolul de noapte la colibele negrilor — să mă asigur că fie­
care e la locul unde trebuie să fie şi se odihneşte, în loc să-şi
risipească forţele la cine ştie ce distracţie sălbatică.
Supraveghetorii trebuie să-şi ducă echipele pe câmp cu un
sfert de ceas înainte de răsărit.
L-am urmat, în timp ce ieşea din sufragerie, ţinând
lumânarea împlântată în cartof dinaintea lui. Obosit şi
deprimat, abia aşteptam să ajung în primul pat adevărat
de care aveam parte de când plecasem din Concord, cu
multe luni în urmă. Canning însă nu a urcat scara largă
care se înălţa spre etajele de sus. M-a condus spre bucătă­
rie, unde bătrânul sclav Ptolemy i-a înmânat un pachet
înfăşurat într-o cârpă plină de pete de unsoare, apoi mi-a
dat şi mie un pachet asemănător.
 .al Drojdia yankee 135

— Pâine de mălai pentru dimineaţă, m-a lămurit

Canning. Nu ne putem irosi timpul sau mâna de lucru
pentru a pregăti micul dejun.
M-am gândit, fără să spun, că dacă bătrânul ăsta nepu­
tincios, care părea să fíe atât bucătar, cât şi majordom, era
catalogat drept mână de lucru indispensabilă, atunci situa­
ţia era, într-adevăr, foarte gravă.
Canning s-a întors spre uşa ce dădea în curte şi m-a
poftit afară.
— Eşti liber, desigur, să dormi în casă, dar eu nu te-aş
sfătui. îţi recomand să faci ca mine şi să-ţi alegi una dintre
dependinţe. Dacă rebelii se întorc, asta se va întâmpla cel
mai probabil în timpul nopţii şi au reputaţia că nu se com-
portclprea blând cu aboliţionişti ca dumneata.
Era lună plină, aşa că am traversat uşor curtea spre un
grup de forme mătăhăloase care, pe măsură ce mă apro­
piam, se desluşeau ca fiind centrul industrial al plantaţiei.
Hornul unui uriaş motor cu aburi se înălţa deasupra unui
grup de colibe joase şi de ateliere. Mirosul de lemn sugera
că acolo era un gater. O altă clădire s-a dovedit a fi o fieră­
rie, iar ceea ce presupuneam a fi hala de egrenaj se afla în
cel mai îndepărtat capăt al curţii. Canning a scos o lumâ­
nare din cartof şi mi-a dat-o mie.
— Foloseşte-o cu chibzuinţă — mi-am alocat şi mie o
jumătate de lumânare pe săptămână. Eu dorm în moara
de porumb. îţi recomand să încerci magazia. Simt sad cu
seminţe de bumbac acolo. Vei descoperi că pot fi o saltea
foarte bună. A, şi să nu te apropii Sub nid o formă cu lumâ­
narea de egrenor. Bumbacul se aprinde ca un fitil.
136 ^ D O M N U L MARCH fes.

Am deschis cu greu uşa de la clădirea pe care mi-o

indicase Canning. O grămadă uriaşă de seminţe de bum­
bac — sute de baniţe, am estimat eu — se înălţa până
aproape de grinda acoperişului. O mare parte dintre se­
minţe fusese îndesată în sari de cânepă, aşa că am aranjat
vreo doi şi mi-am făcut un pat, iar drept pătură m-am folo­
sit de mantaua mea militară.
M-am trezit în întuneric, în zgomotul unui zdrăngănit
puternic. Dormisem greu, seminţele de bumbac alcătuiau
într-adevăr un pat moale, astfel că am fost nevoit să stau
câteva momente privind la grinzi ca să-mi dau seama
unde mă aflu. In cele din urmă, am priceput că zdrăngăni-
tul trebuia să vină de la clopotul pentru deşteptarea scla­
vilor. Nerăbdător să-i întâlnesc pe viitorii mei elevi, m-am
ridicat aruncându-mi mantaua pe umeri şi am pornit să
caut nişte apă cu care să-mi fac toaleta de dimineaţă.
Era, după cum mă avertizase Canning, înainte de răsă­
rit. Aerul era rece, aşa că am strâns mantaua în jurul meu.
într-atât mă obişnuisem cu clima blândă din regiune, încât
am fost nevoit să-mi reamintesc că o dimineaţă răcoroasă
nu era un lucru chiar atât de neobişnuit, ţinând cont de
anotimpul în care ne aflam. Am bâjbâit o vreme prin întu­
neric până când am reuşit să dau de o fântână. înăuntru,
aerul rece şi umed era pătrunzător. Nu era nici o găleată
legată de funia încolăcită pe butuc, aşa că m-am apucat să
pipăi de-a lungul suporţilor din perete, încercând să găsesc
una. Cum piciorul mi-a alunecat pe podeaua umedă de
piatră, am căzut şi am aterizat în fund. Am slobozit un
blestem la adresa stângăciei mele.
 _&) Drojdia yankee tet. 137

O voce tremurândă, de undeva de sub podea, m-a făcut

să sar îngrozit.
— Conaşule? Mata eşti?
— Cine-i acolo? am strigat eu. Unde eşti?
— îs Zeke, conaşule. Nu mă mai ţii minte? îs de mai
bine de două zile aci, jos, şi-mi pare tare rău pentru ce am
făcut. Te rog, conaşule, îs tare flămând şi mi-e frig. Te rog,
lasă-mă afară.
M-am întins pe burtă, pe pietrele red şi ude, şi am privit
peste buza puţului, care mergea în jos, în podea, vreo şase
metri. La început, nu am putut distinge nimic însă, pe
măsură ce ochii mi s-au obişnuit cu întunericul, am reuşit să
desluşesc culoarea deschisă a îmbrăcămintei şi albul a doi
ochi speriaţi. Puţul, am observat eu, avea doar câţiva centi­
metri de apă pe fund şi acolo stătea sărmanul nenorocit.
— Sfinte Dumnezeule, omule! Dacă-ţi cobor o frânghie,
poţi să te caţări pe ea?
— Da, mă gândesc c-oi putea, dar matale nu eşti stă-
pânu' meu pân' la urmă, şi, dacă el nu mi-a dat voie să ies,
nu prea ştiu dacă tre' s-o fac.
— Zeke, am spus, eu lucrez cu domnul Canning.
Aranjez eu lucrurile cu el. Haide, apucă frânghia şi te ajut
să ieşi.
Zeke era un om înalt dar slab, numai piele şi os, aşa că
nu mi-a fost greu să-l trag peste buza fântânii. A stat acolo
o vreme, gâfâind şi tremurând. I-am înfăşurat haina mea
în jurul umerilor şi l-am ajutat să iasă afară, unde tempe­
ratura era cel puţin cu câteva grade mai ridicată. S-a împie­
dicat şi am văzut că pe picioarele-i zbârcite şi învineţite de
atâta stat în apă avea porţiuni de cam e vie. Ne-am aşezat
138 Jâ) DOM N UL MARCH ta .

cu spatele la peretele puţului casei, în timp ce un soare

palid se înălţa deasupra orizontului luxuriant. Am desfă­
cut cârpa în care ţineam înfăşurată pâinea de mălai şi i-am
dat bucata mea lui Zeke. A luat-o cu mâinile-i tremurânde,
brăzdate de vene şerpuitoare. A mâncat cu disperarea
înfometatului, până când nu a mai rămas nid o firimitură.
S-a lăsat apoi pe spate şi a închis ochii, oftând. Probabil că
avusese o înfăţişare plăcută cândva, acum însă obrajii îi
erau supţi.
— De ce te aflai acolo, Zeke?
Pleoapele i-au tremurat.
— Mai bine ştie conaşu' Canning.
— Nu, am spus ferm. Eu te întreb pe tine. Te rog,
povesteşte-mi.
— Am tăiat un porc şi l-am dat la pruncii mei, mi-a zis
el. Stăpânu' s-a supărat peri că am zis că n-am furat eu
porcu'. După mintea mea, n-am minţit. Stăpânu' are mălaiu'
şi stăpânu' are catâru' şi eu trebuia să dau mălaiu' la catâr
şi asta se cheamă că am grijă de proprietatea lu' stăpânu'.
Da' şi io şi pruncii mei suntem tot proprietatea lu' stăpânu',
aşa că ce bai e c-am mâncat porcu'? Porcu' e acum în noi,
da' e tot a lu' stăpânu' peri că şi noi suntem a lu' stăpânu'.
— Dar Zeke, am protestat eu. Domnul Canning nu e
stăpânul tău. Eşti pradă de război. Eşti angajatul, nu scla­
vul lui.
— Aşa o fi? Mie to' mi se pare că-s sclavu' lui. A arătat
cu degetul tremurător spre orizont, unde încă se mai zărea
o lună palidă: Lima aia a crescut şi-a scăzut şi iară a cres­
cut şi ne-a zis c-o să fim plătiţi şi-a trecut mai bine de o
lună şi n-am văzut un cent. Pe vremea lu' bătrânu' Croft
 Drojdia yarikee te. 139

zicea: lucrează-ţi norma, termină şi dup-aia du-te şi adună

barabule pentru pruncii tăi. Conaşu' Canning zice: fă-ţi
norma şi dup-aia du-te şi mai lucrează. Da' dacă pui im
om să muncească din zori şi până seara, nu mai ai vreme
să pui verdeţuri, barabulele... le năpădeşte buruiana, iar
pe prund îi doare burta.
Nu ştiam cât de adevărată e povestea lui, aşa că n-am
zis nimic şi m-am hotărât să merg să-l caut pe Canning.
Cum putea acest tânăr să pedepsească im om cu atâta cru­
zime? Să-şi înfometeze oamenii şi să-i bage în groapă pen­
tru crima de a se fi hrănit! O astfel de pedeapsă nu încălca
direct regulamentele armatei, care interziceau explidt
doar biduirea, însă cu siguranţă încălca spiritul în care era
experimentată arendarea.
Prin urmare, i-am cerut lui Zeke să mă îndrume şi am
pornit spre câmpul de bumbac. Curând, m-am întâlnit cu
un copil care căra apă — o fetiţă care n-avea încă, după
cum am apredat eu, vârsta lui Amy a mea, dar cu aceeaşi
graţie în mişcări şi în înfăţişare, cu excepţia faptului că uri­
aşa găleată de apă era aşezată pe un puf negru, nu pe cas­
cada de cârlionţi aurii de care micuţa mea tindea să fie
puţin prea mândră. Am salutat-o pe fată şi ea mi-a răs­
puns cu veselie şi cu o deschidere pe care am simţit-o ca pe
o uşurare, după reticenţa lui Josiah din ziua trecută. Când
i-am spus că în curând o să fiu învăţătorul ei, a bătut din
palme, reuşind totuşi să ţină găleata pe cap, fără să fie
nevoie s-o sprijine cu o mână.
— Vreau tare mult să-nvăţ, a exclamat ea.
Mi-aş fi dorit ca Amy, care mereu se plângea de încer­
cările ei de la şcoală, să împărtăşească şi ea entuziasmul
140 -¿¡J D O M N U L M ARCH ta .

acestei micuţe. Cilla, după cum se prezentase ea, s-a oferit

bucuroasă să mă conducă pe câmp, trăncănind tot drumul
despre progresele pe care le făceau lucrătorii, despre şan­
sele de vreme bună şi întrebându-mă despre lecţii şi des­
pre când le începem.
Când am ajuns, câmpul oferea o privelişte impresio­
nantă. Am socotit că se întindea pe mai bine de un kilome­
tru şi jumătate, cu toate astea era lucrat cu aceeaşi grijă cu
care s-ar ocupa im grădinar din Boston de stratul lui de
mazăre. Plantele erau aranjate pe şiruri şi crescuseră înalte
datorită aluviunilor bogate ale râului. Deşi unele purtau
semnele vremii umede, de care vorbise domnul Canning —
cu tulpinile cele mai înalte golite ori rupte sau cu frunzele
înnegrite —, o mare parte încă se înălţau luxuriante, întrea­
ga plantaţie strălucind în lumina timpurie, scăldată într-un
verde proaspăt.
Culegătorii păreau că trecuseră cam peste jumătate din
câmp. Nu ştiam de câte asemenea câmpuri dispunea moşia.
In timp ce mă apropiam de grupurile de lucrători, am
observat eficienţa mişcărilor acestora. Cei mai buni dintre
ei, se pare, puteau culege cu amândouă mâinile deodată,
răsucind şi apucând tulpina în aşa fel încât bumbacul cădea
de bunăvoie în mâna lor. Lucrătorii mai puţin pricepuţi tre­
buiau să apuce capsula cu o mână şi să ia recolta cu cea­
laltă. Canning îmi spusese că fiecare om fusese pus la lucru
şi curând mi-am dat seama de acest adevăr. Chiar şi copila­
şii adunau bumbacul de pe lujerii mai scunzi, în timp ce
bărbaţii şi femeile în vârstă, îndoiţi de ani şi de greutatea
sacilor, se luptau, cu mâini tremurânde, să aducă şi ei puţi­
nul strâns, la uriaşele grămezi de bumbac.
 ^1 Drojdia yarikee 141

Canning păşea şchiopătând în sus şi în jos de-a lungul

şirurilor, îndemnându-i pe lucrători să depună mai mult
efort, grăbindu-i spre cântar şi supraveghind cu atenţie
greutatea pe care o indica acesta. Avea un registru cu el, în
care însemna cantitatea culeasă de fiecare lucrător, apa­
rent comparând-o cu cea din ziua precedentă. Strigă la un
bărbat, a cărui cantitate de bumbac adusă îl nemulţumea
şi-l lăudă pe un altul, care se pare că-şi depăşise norma.
Canning purta aceeaşi vestă galbenă mototolită şi ace­
iaşi pantaloni pe care-i purtase şi cu o seară în urmă, însă
renunţase la haină; iar acum, pete întunecate de sudoare
începeau să se vadă pe cămaşă. Arăta palid în lumina dimi­
neţii, iar eu m-am întrebat dacă felul lui ferm de a se com­
porta nu ascundea începutul unei boli. Pe cap purta aceeaşi
pălărie din frunze de palmier pe care o poartă negrii, iar
din când în când şi-o ridica iritat, ca să-şi şteargă fruntea.
Am privit o vreme, dintr-odată jenat să întrerup această
scenă de muncă. Negrii păreau scufundaţi în munca lor,
doar câţiva ridicându-şi capetele ca să ia seama la prezenţa
mea, ceea ce părea ciudat, deoarece străinii nu erau o pre­
zenţă prea obişnuită pe câmp. Canning era, probabil, cel
care dăduse tonul la această atitudine, pentru că, deşi nu
se putea să nu mă fi văzut acolo unde stăteam, nu a făcut
spre mine nici un semn de salut sau care să dea de înţeles
că-mi observase prezenţa.
Pe măsură ce trecea timpul, am observat că nu puţini
dintre cei din echipă dădeau semne de oboseală. Unii
aveau aceeaşi tuse uscată ca şi tânărul Josiah. Nid unul
dintre ei nu părea robust. Mulţi, mai ales bătrâni şi copii,
142 DO M N UL MARCH t&.

erau vlăguiţi. Aproape fiecare petic de haină de pe ei era

cusut, rupt sau jerpelit.
Când Canning l-a strigat pe copilul care căra apă, am
profitat de ocazie ca să mă înfig în faţa lui. M-am gândit să
încep într-o notă pozitivă, astfel că am început să laud
munca sârguincioasă. Canning a luat o înghiţitură de apă,
şi-a clătit gura şi a scuipat-o fără să se ostenească să-mi
dea un răspuns. Insultat de mojicia lui, am pornit să vor­
besc deschis despre tratamentul rău aplicat lui Zeke.
Canning m-a apucat scurt de mână şi m-a îndepărtat
de cântar. Când am ajuns departe de urechile lucrătorilor,
s-a lansat într-o mustrare usturătoare.
— Cum îndrăzneşti, domnule? Cum îndrăzneşti să vii
aid, fără să ai cea mai vagă idee despre greutăţile cu care
mă confrunt, şi să ai neruşinarea să-mi fad reproşuri, să-mi
fad reproşuri miel Tratament rău! Te asigur că eu simt cel
care e rău tratat aid — de cel ce dă în arendă, de armată, de
negri! Şi să vii să-mi spui astfel de lucruri, în faţa lucrători­
lor! N-ai niri un strop de simţ al ordinii? N-ai nid un strop
de bun-simţ, în fond? Mâna lui mă strângea acum ca o
gheară, şi ridicase tonul astfel că acum pur şi simplu ţipa la
mine. Mi-a zvârlit braţul în jos cu un gest aproape violent
şi a deschis gura să-şi continue tirada, apoi a părut că se
răzgândeşte. S-a stăpânit şi şi-a domolit tonul. N-am timp
pentru de-astea. Dacă ai întrebări despre stilul meu de con­
ducere, aşteaptă până diseară, când mă voi strădui să-ţi
răspund pe larg. Acum, te rog să mă scuzi. Am treabă. Ar fi
de dorit să-ţi găseşti şi dumneata ceva util de făcut. Nu
cumva ai de pregătit o sală de clasă?
— Nu ştiu exact...
 .¿si Drojdia yarikee ta. 143

Voiam să spun că nu ştiam care clădire era disponibilă,

însă Canning m-a oprit brusc.
— Nu, nu ştii. Nu ştii nimic.
Şi cu asta mi-a întors spatele şi a pornit spre grupul de
lucrători. Era, mi-am zis în sinea mea, cel mai necioplit şi
arogant tânăr cu care îmi fusese dat să am de-a face.
Mi-am petrecut restul zilei plimbându-mă pe moşie, ca
să mă familiarizez cu aşezarea şi cu clădirile ei. La prânz,
am luat de la bucătărie o bucată de pâine cu care am întins
într-un borcan cu miere, care fusese păstrat cu atâta negli­
jenţă, încât trebuise să scot din el câteva muşte moarte.
După acest prânz, am pornit să caut adăposturile sclavilor.
Acestea, am descoperit eu, erau şiruri de colibe — alcătu­
ind o aşezare de mărimea unui sat — construite din stâlpi
fixaţi cu lut, dispuse paralel, ca pe o stradă. Locul părea, la
prima vedere^ pustiu, căd toată lumea era la muncă; însă
dintr-o colibă s-au auzit scâncete de copii. Când m-am
apropiat şi m-am uitat înăuntru, am zărit o bătrână coco­
şată, pământie şi ofilită, şezând într-un colţ al încăperii, de
ale cărei grinzi erau legate opt sau nouă hamace, fiecare cu
câte un copil în el, unii noa-născuţi, alţii în vârstă de câteva
luni, toţi aproape goi. Mai erau şi câţiva copii care puteau
merge, de un an sau doi, tot în pielea goală, dând târcoale,
ca nişte câini, unei grămezi de mazăre fiartă ce fusese tur­
nată din oală direct pe pământ. Bătrâna avea un băţ lung,
cu care ajungea la fiecare hamac şi-l făcea să se legene, fără
să se ridice de pe scaun. Mai avea şi un băţ de trestie, cu
care l-a lovit scurt pe unul dintre copii, căd luase o mână
în plus din îngrozitoarea mazăre cenuşie. Acesta şi-a tras
mânuţa înapoi şi a început să urle.
144 ^ DOM N UL MARCH t&.

— Ei, hai, maică, am protestat eu, precis nu-i nevoie să

loveşti im copil aşa de mic.
S-a uitat chiorâş la mine, cu ochii ei înceţoşaţi.
— Şi cine-mi zice mie asta?
M-am prezentat. Ea a chicotit.
— Ei, atunci dacă eşti preot, ia spune-mi pentru ce a
lăsat bunul Dumnezeu nuielele dacă nu să-i atingi pe
prunci cu ele?
Apoi s-a ridicat şi a pornit şontâcăind spre uşă.
— Să nu mişte unu' din loc, s-aude? a croncănit ea la
bieţii mieluşei negri care se dădeau îndărăt la auzul vocii
ei, părând de-a dreptul îngroziţi. Trebuie să am grijă de
nou-veniţii ăştia, mi-a explicat ea, şi să grijesc şi de-ăia
care ne-or lăsa curând.
în timp ce spunea asta, a întins spre mine o gheară osoa­
să, iar eu i-am luat mâna fără tragere de inimă. Sprijinindu-se
de mine şi în băţ, a ieşit încet din coliba copiilor şi am por­
nit amândoi pe cărarea de pământ, spre o colibă alăturată.
Când a deschis uşa, ne-a întâmpinat duhoarea bolii. Asta
era coliba care servea drept infirmerie. Vreo douăsprezece
suflete zăceau întinse pe jos, pe saltele. Gândacii se plim­
bau în voie peste cei prea slăbiţi ca să-i alunge sau prea
bolnavi ca să-i bage în seamă. Nu trebuia să fii doctor ca
să-ţi dai seama că fiecare din ei era grav bolnav.
în apropierea uşii, era o găleată cu apă, iar femeia a
scos o cârpă udă din ea şi a trecut de la imul la altul,
udându-le frunţile pline de sudoare. în a doua găleată, era
un polonic, aşa că l-am umplut cu apă şi am urmat-o,
dându-le apă celor care puteau să bea ori picurând câţiva
 .¿si Drojdia yarikee \&. 145

stropi pe buzele uscate ale celor prea slabi ca să mai fíe

capabili de vreun efort.
— De ce boală suferă? am întrebat eu.
Ea a ridicat din umerii cocoşaţi.
— Febră, gripă. Unii, de friguri. Alţii, de gripă. Fata de
colo are febră de lăuză.
— I-a văzut vreun doctor pe oamenii ăştia?
Femeia a slobozit un hohot de râs batjocoritor.
— Nu-s doctori p-aci, nu pentru ăi ca noi.
Mi s-a părut ciudat că domnul Canning nu chemase un
medic unionist.
— Ce se întâmpla pe-aid, maică, înainte, când oamenii
se îmbolnăveau?
— Păi, în fiecare primăvară, fostu' conaş dădea melasă
şi sulf şi ceai de sasafras pentru curăţarea sângelui. Dădea
aceleaşi doctorii de primăvară la fiecare catâr, porc ori
sclav de pe-ad. Şi mergea. Pe vremea fostului conaş, nu se
îmbolnăvea lumea aşa de mult ca acu'. Dacă erau un pic
bolnavi, atund luau nişte de-asta, nişte de-aia, ierburi ori
rădăcini pe care le cunoştea coniţa Croft. Dacă cineva avea
friguri zicea, spală-i cu cârmâz, oţet şi sare, da' acu' nu mai
e n id safe, niri oţet. Da' mai ales ea şi conaşu' le zicea ălora
bolnavi să stea oleacă şi se vor face mai bine. Tânăru' conaş
nu-i lasă pe bolnavi să stea, îi scoală şi-i pune la muncă,
până nu mai po' să se ridice de jos.
M-am întors în casă, simţind cum mă cuprinde furia
faţă de Canning şi cruzimile lui. îl aşteptam, formu-
lându-mi doleanţele, păşind prin salonul prăfuit, astfel că
firele de praf se ridicau şi străluceau în lumina piezişă.
Când i-am auzit mersul şchiopătat, m-am repezit în hol,
146 ^ DO M N UL M ARCH t&.

gata să-l acostez. Văzându-1 însă, înfăţişarea lui m-a făcut

să mă opresc. Omul era cenuşiu. Şchiopătatul îi era mai
pronunţat — părea acum că-şi trage piciorul stâng după
el, ca şi cum ar fi fost o dara. Am făcut un calcul: îi supra­
veghease pe lucrători timp de şaisprezece ore. Asta m-a
înfuriat şi mai tare. Directivele militare spuneau că sclavii
care sunt pradă de război trebuie să fie puşi la muncă cel
mult zece ore în zilele de vară şi nouă, iama. Furia se pare
că mi se citea pe faţă, deoarece Canning şi-a ridicat o mână
şi a murmurat:
— Imediat, dar nu acum. Acordă-mi puţin timp, pă­
rinte, înainte să abaţi asupra mea sabia-ţi teribilă şi iute.
A urcat scările cu oarecare dificultate, trăgându-se în
sus ţinându-se de balustradă. Ptolemy îl urma, cărând cu
el urcioare cu apă şi o bucată de pânză prost spălată.
O jumătate de oră mai târziu, Canning a coborât, ară­
tând întru câtva refăcut. Aşteptasem lângă şemineul din
marmură neagră din salon, bătând cu degetele, cuprinse
de neastâmpăr, în piatra rece. Ferestrele înalte şi largi ale
salonului ofereau o privelişte amplă asupra grădinilor,
care trebuie să fi fost foarte frumoase pe vremea când erau
întreţinute cum se cuvine. Acum însă tufişurile de merişor
crescuseră sălbatic, iar ceea ce fusese grădina de butaşi era
acum un peisaj maroniu, uscat şi neîngrijit. M-am întors
dinspre şemineu când a intrat Canning. Şi-a tras un scaun
de nuiele cu spătar şi s-a aşezat greoi.
— Acum, a spus el, poţi să fad tot ce ştii mai rău.
Am început cu „infirmeria" şi cu neglijarea criminală a
celor grav bolnavi.
 .âi Drojdia yankee 147

— S-o foloseşti pe bătrâna aceea, care pare ea însăşi

moartă, ca singură alinare pentru acei oameni e îngrozitor.
— Domnule March, a zis el cu exagerată amabilitate.
Aproape primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns
aid a fost să fac o cerere chirurgului unionist de la
Waterbank. Bunul doctor a obiectat iniţial că nevoile arma­
tei sunt mult prea solidtante. Când am protestat, invocând
mizeria în care se află oamenii din subordinea mea, a răs­
puns că negrii sunt doar nişte animale, nid pe jumătate la
fel de valoroşi cât vitele. După asta, am oprit demersul,
căd ce vindecare puteai aştepta de la un om cu asemenea
convingeri monstruoase?
— Bine, am spus, dar cum rămâne cu bolile pe care
bătrâna le duce la nou-născuţi, pe care de altfel îi negli­
jează şi-i bate? Merită câţiva sad de bumbac să expui copiii
la un asemenea risc? N-ai putea să te lipseşti de una dintre
mame pentru treaba asta?
— Mamele nu sunt întotdeauna nişte madone, aşa cum
le consideri dumneata, domnule March. Ai auzit cum le
vorbesc copiilor lor? a schiţat el un zâmbet vag. în vremu­
rile astea, soarta copiilor e nesigură, orice-aş face. Mă voi
gândi însă să mă lipsesc de o jumătate de lucrător: intr-ade­
văr, e un risc inutil să-i expun pe copii la duhorile pe care
cotoroanţa le aduce cu ea din coliba bolnavilor.
— Cum de nu te-ai gândit la una ca asta, am insistat eu,
dezarmat de consimţământul lui asupra acestui aspect.
Şi-a trecut o mână prin părul de culoarea nisipului.
— Sunt lucruri, o mulţime de lucruri, la care îmi doresc
să mă fi gândit. Am venit aid să duc o recoltă de bumbac la
piaţă, nu să fiu politidan, doctor sau doică. Eu sunt avocat,
148 ^ DOM NUL MARCH

domnule March. Avocat licenţiat. A trebuit să învăţ tot ce

are legătură cu o fermă şi cum se ţin socotelile numai cu
ajutorul — contrar balivernelor romantice care au fost scor­
nite despre ei — unei categorii de oameni abjecţi şi fără
perspective. Cum să mi se pretindă să mă pricep la medi­
cină şi la moşit? Fac şi eu ce pot, March, la naiba!
— Faci ce poţi? am repetat, înfuriat din nou. Cum poţi
să spui asta, când arunci o fiinţă umană într-o groapă cu
apă pentru crima de a-i fi fost foame?
— Ah, a făcut el, am ajuns la chestiunea cu Zeke.
— Da, m-am răstit, iar bietul om era în cea mai neno­
rocită.. .
M-a întrerupt.
— Presupun că ţi-a povestit că a furat porcul şi şi-a hră­
nit copiii?
— Vrei să spui că nu-i adevărat?
— Nu, e adevărat. Ce a omis să-ţi spună e că acei „copii"
simt tineri în toată firea, care poartă uniformă cafenie şi se
însoţesc cu rebelii. Arătam, probabil, confuz. Tonul lui a
devenit arţăgos. Nu fi naiv, March! Sunt negri care ajută
tabăra secesionistă. Trebuie să ştii asta.
— Da, desigur. Dar numai forţaţi...
Canning a clătinat din cap. în mod clar, acum îi puneam
răbdarea la încercare.
— Soţia lui Zeke era servitoarea vechilului şi astfel copiii
ei au crescut ca servitori şi tovarăşi pentru copiii acestuia.
După toate relatările, aveau o poziţie destul de privilegi­
ată — erau scutiţi de munca la câmp, învăţaţi meşteşuguri
cum ar fi fierăritul şi şelăria, îngăduiţi să câştige un ban de
pe urma meseriei lor. Când băieţii vechilului s-au înrolat în
 -sl Drojdia yavkee ¡¡a. 149

armată, s-au dus şi copiii lui Zeke, ca servitori ai acestora.

Unul dintre tinerii albi a murit în lupta care l-a uds şi pe
Croft. Fiul supravieţuitor s-a alăturat rebelilor. Băieţii lui
Zeke s-au întors aid, dar au fugit de îndată ce şi-au dat
seama că vreau să-i pun la muncă la câmp, alături de cei­
lalţi. Se pare că preferă să fíe sclavi ce trăiesc din jaf decât să
muncească pentru a-şi câştiga traiul. Mă vei ierta totuşi,
sper, dacă obiectez şi vreau ca resursele, şi aşa epuizate ale
plantaţiei, să fie folosite ca să-i hrănească tocmai pe acei
oameni care mă hărţuiesc şi-mi pun în pericol viaţa.
— Ei bine, am spus, poate că n-ar fi fugit dacă n-ai trata
pe toată lumea cu atâta cruzime.
— Am venit aid să culeg bumbac pentru cauza unio­
nistă, care-ţi este atât de dragă, domnule March, iar să-l
culegi — atât de târziu, în aceste condiţii — cere sacrificii,
da, din partea tuturor. Ca să reuşesc, trebuie să adun orice
strop de forţă de muncă din braţele fiecărui om, femeie
sau copil de-aid, punându-mă la socoteală indusiv pe
mine însumi. Şi pentru asta nu-mi voi cere scuze!
în timpul discursului, a sărit de pe scaun, ridicând
vocea. Apoi s-a clătinat şi s-a frecat pe piept.
Am făcut involuntar un pas spre el, gândindu-mă că
era pe cale să leşine, dar mi-a făcut semn cu mâna să mă
îndepărtez şi s-a aşezat oftând. Când a început să vor­
bească din nou, tonul vocii lui era uniform şi calm.
— Am avut de luptat aid nu doar cu vremea rea şi cu
rebeli criminali, d şi cu o anumită mentalitate, domnule
March. Va mai trece multă vreme până când o să-i putem
face pe negri să înţeleagă faptul că a fi em andpat nu
înseamnă a fi scutit de muncă, care le-a fost sortită tuturor
150 .¿Si DOM N UL MARCH l&

copiilor lui Dumnezeu, de când Adam şi Eva au fost izgo­

niţi din Rai. Păi, unii de pe-aid par să creadă că domnul
Lincoln îi va duce pe toţi în sus spre Boston şi le va da albi
ca să le fie lor sdavi!
— Cum să te aştepţi să se simtă emandpaţi când îi tira­
nizezi în toate felurile, mai puţin cu bidul şi, între timp,
nid nu le plăteşti nimic?
— Păi, plătesc mâna de lucru cu opt dolari pe lună şi
jumătatea de mână de lucru — copii şi bătrâni — după
norma pe care o fac.
— Dar ei spun că n-au primit nimic.
— Ei bine, desigur că n-au primit nimic încă. îi voi plăti
din banii agentului, atund când îi vom primi, după adu­
narea recoltei.
Nu mă miram că oameni ca Zeke nu credeau în astfel
de promisiuni, din moment ce fiecare alb îi minţise mereu,
ca parte dintr-o politică generală. Cunoşteam ce fel de
„lucruri" erau învăţaţi sclavii; că aceia care fug în Canada
sunt prinşi de englezi, care le scot ochii şi-i pun să mun­
cească în mine, până la moarte.
Mă gândeam la femeile pe care le văzusem în acea zi pe
câmp, cu hainele lor găurite, fără lenjerie pe dedesubt. Mă
gândeam la copiii goi, care plângeau în hamacurile lor
mustind de urină.
— Nu există nid o cale prin care ai putea să le măreşti
raţiile şi să-i îmbrari mai bine?
Canning s-a uitat la mine şi şi-a ridicat mâinile în semn
de disperare.
— Spune-mi dumneata, domnule March! Arată-mi
dumneata o cale. Eu mi-am stors creierii cu asta. Mi-am
 .¿si Drojdia yankee ta. 151

cheltuit şi ultimul bănuţ pe care l-am adunat de pe urma

profesiei şi m-am băgat în datorii să iau arenda de la doamna
Croft şi să plătesc pentru amărâţii ăia de catâri pe care i-ai
văzut, să plătesc ca să-i înlocuiesc pe cei care au fost furaţi.
Acum descopăr că am o arendă care va produce abia jumă­
tate din cât mă aşteptam. Voi fi foarte norocos dacă nu plec
de-aici ruinat. Asta dacă nu cumva frigurile sau vreun raid
al rebelilor nu mă vor udde înainte. Cum, atunci, să pot
hrăni şi îmbrăca o sută şaizeci şi şapte de oameni? Presupun
că n-ai vreo avere secretă la care să recurgi?
M-am gândit, fără să spun cu voce tare, că în urmă cu
mai puţin de zece ani aş fi avut o asemenea avere. Nu
voiam însă să-i destăinui lui Canning întreaga poveste
întortocheată a rapidei mele treceri de la bogăţie la sărăcie.
Totuşi, cuvintele tânărului m-au inspirat. Existau oameni
cu avere — în Concord, în Boston şi în New York — la care
am fi putut cere ajutor.
— Pâine şi peşte, domnule Canning. De asta avem
nevoie.
— Presupun că să crezi în miracole este o cerinţă a
misiunii dumitale, nu?
— într-adevăr, domnule Canning. Şi am de gând să te
convertesc. Aş putea folosi calul dumitale mâine?
— Dacă Aster te poate ajuta să înfăptuieşti un miracol,
atunci te poftesc să te serveşti de el. Aş putea să întreb
totuşi în ce scop?
Am intrat în sufragerie şi, în timpul mesei, mult mai
agreabilă de data asta decât mă aşteptasem (atât pentru că
descoperisem că domnul Canning nu era chiar căpcăunul
pe care mi-1 imaginasem, cât şi pentru că bucătarul reuşise
152 .¿d D O M N U L MARCH t&_

să gătească nişte fasole fără inevitabila grăsime de porc),

i-am prezentat planul meu.
La sfârşitul mesei, a clătinat din cap şi mi-a spus
zâmbind:
— Un miracol, intr-adevăr, dacă reuşeşti să-l înfăptu-
ieşti, domnule March. Eu îţi doresc mult succes.
Ne-am ridicat — el, ca să-şi facă rondurile nocturne, iar
eu ca să pornesc spre patul meu, în care am zăcut mai toată
noaptea treaz. Am început prin a analiza fiecare detaliu al
sarcinilor mele din ziua următoare, multe dintre ele con­
stând în redactarea şi expedierea de scrisori unor aboliţio-
nişti înstăriţi pe care îi cunoşteam, pentru a le cere bani. în
timp ce complineam în gând aceste scrisori, inevitabil
mintea mea s-a întors la zilele când eu însumi aş fi putut fi
imul dintre cei către care s-ar fi îndreptat acum aceste
epistole. De-aid, gândurile mele au alunecat treptat către
destrămarea averii mele şi către exigenţele situaţiei pre­
zente — atât de precară, încât până şi fiicele mele erau
nevoite să muncească pentru a câştiga bani. N id una nu
mă învinovăţea, ştiam asta. E însă greu când un om e rui­
nat chiar de ideea care l-a însufleţit cel mai mult. Iar în
noaptea aceea, tot foindu-mă de pe-o parte pe alta fără
somn, n-am putut decât să mă învinovăţesc.
 CAPITOLUL ŞAPTE

9 \a m e s i a (fă p o st

De s-ar întâmpla ca un om să-şi piardă averea, ar fi mai

bine ca el să fi fost sărac mai înainte, pentru că sărăcia pre­
supune o anumită deprindere. Simt norocos că am învăţat
să mânuiesc barda şi sapa cu mult timp înainte de a învăţa
să citesc un registru sau să negociez un contract.
Cu toate că e adevărat că, atunci când eram proaspăt
căsătoriţi, am trăit fără ostentaţie în căminul pe care-1 înte-
meiaserăm în Concord; e de asemenea adevărat că am dus
un trai fără lipsuri. Datoria mea era să-i ofer lui Marmee
libertatea totală a minţii, încât ea să se poată ocupa de cele
două pasiuni ale ei, îngemănate — educaţia domnişoare­
lor noastre şi cauza aboliţionismului —, fără să fie nevoită
să-şi bată capul cu nimic din ce ţinea de gospodărie. Pentru
că nu trecuse mult şi, după anul de fericită concentrare
asupra bălaiei noastre Meg, micuţa, pofticioasa şi oacheşa
Josephine — imaginea mamei sale — i s-a alăturat.
Tatăl lui Marmee se mutase la noi, aducând-o cu el pe
servitoarea lor de ani de zile, Hannah Mullet. Aceasta era
un suflet destoinic, dar destul de rudimentară în viziunea ei
despre ce-ar putea fi un cămin. Eu mi-1 imaginam ca pe o
pepinieră a societăţii, un loc în care să domnească liniştea,
154 ^ 1 DOM N UL M ARCH t&.

frumuseţea şi ordinea. La început, Hannah a văzut în bucă­

tarul, valetul şi doica pe care-i angajasem nişte uzurpatori
ai teritoriului ei, însă nemulţumirea i-a scăzut când starea
tot mai precară a domnului Day o solicita din ce în ce mai
mult şi se bucura să aibă mai mult timp pentru a se devota
îngrijirii lui.
Marmee, pe de altă parte, mă ocăra că personalul nostru
atât de numeros nu-i mai permitea să facă practic nimic alt­
ceva decât „să se îngrijească de batista din buzunar".
Uneori, când o vedeam lângă leagănul lui Jo, fredonând un
fragment din vreo simfonie de Beethoven, care nu era nid
pe departe un cântec de leagăn liniştitor, ori rostogolindu-se
pe iarbă într-o joacă sălbatică cu micuţa Meg, îmi aminteam
de prima noastră discuţie din casa fratelui ei şi o luam peste
picior, întrebând-o dacă se hotărâse care dintre fete avea să
devină scriitoarea celebră, şi care artista vestită.
în lunile care urmaseră căsătoriei noastre, am plănuit
în linişte să aduc frumuseţea în viaţa noastră de zi cu zi.
Casa pe care o cumpărasem era mare, însă lipsită de far­
mec. Poruncind înlăturarea unui perete de ici, a unei uşi
pliante de colo, două camere de zi ca nişte cutii au devenit
un salon generos, inundat de lumină chiar şi în zilele cele
mai cenuşii. Vechile cuptoare şi hornuri le-am transformat
în alcovuri cu arcade graţioase; treptat şi nu cu puţin tact,
am înlocuit mobila convenţională şi ştearsă pe care o pri­
miserăm în dar de la domnul Day cu alte obiecte mai ele­
gante şi mai de soi. O masă din ulm lustruit şi-a găsit locul
în sufragerie; un set de canapele acoperite cu mătase fran­
ţuzească dădeau graţie salonului. De asemenea, am croit
un plan ambiţios pentru grădină. Era o adevărată plăcere
 .¿si Pâine şi adăpost tes. 155

să completezi frumuseţea Naturii, adăugând ceva peisaju­

lui şi nu stricându-1 pentru a produce combustibil sau
furaj. Am extins grajdurile şi am adăugat un ţarc, în care
fetele să înveţe să călărească, cu prima ocazie. Pe lângă
garduri am plantat pomi fructiferi pe spaliere — meri,
pruni şi peri. Pentru că ne aflam la poalele unei pante
abrupte, am terasat-o şi am folosit suprafeţele pentru vari­
ate stiluri de grădinărit. Câţiva ari i-am lăsat complet
necultivaţi: un refugiu pentru păsări, pentru animale m id
şi pentru insecte polenizante. Pe alte terase, am făcut stra­
turi de flori în forme clasice. Am plantat trandafiri căţără­
tori pentru boltă şi am conceput un loc de recreere pentru
copii, aproape de malul pârâului. Dându-mă ocupat cu
toate aceste îmbunătăţiri făcute pentru plăcere şi eleganţă,
m-âm apucat în secret de transformarea scării de la pod în
ceva ce semăna cu „văgăuna unui preot" din vremurile
medievale. Când a fost gata, am adus-o pe Marmee sus şi
i-am arătat cum un lambriu aparent inocent ascundea
noua noastră „gară", locul unde un fugar se putea odihni,
confortabil şi în siguranţă, atâtea zile câte avea nevoie,
încântarea ei faţă de această ascunzătoare a fost mai mare
decât faţă de toate celelalte amenajări făcute de mine.
Eliberaţi de grijile cotidiene, Marmee şi cu mine ne-am
petrecut primii ani împreună într-un mod profitabil: ea
mă conducea pe potecile ascunse din jurul oraşului
Concord, pe unde hoinărise în copilărie, ajutându-mă să
descopăr noul meu loc. în schimb, eu încercam s-o învăţ
câte ceva despre noul ei „loc", făcând-o să înţeleagă, cu
aluzii subtile şi îndrumare plină de dragoste, că ceea ce
erau considerate scăpări cauzate de exuberanţa unei tinere
156 D O M N UL M ARCH te .

nu erau potrivite pentru cineva care acum era mamă şi

soţie. La fel cum unele dintre potecile pe care mi le arăta ea
erau pietroase şi acoperite cu spini, tot aşa ne poticneam,
din când în când, în mersul nostru pe acest drum anevo­
ios. Mergeam însă mai departe, apropiindu-ne din ce în ce
mai mult imul de celălalt, iar apoi şi de cei pe care eram
norocoşi să-i putem numi vecini.
Waldo Emerson nu era nici pe departe persoana închisă
şi distantă pe care mi-o închipuisem când ne întâlniserăm
pentru prima dată. Cu riscul de a cădea în laudă de sine, pot
spune că ajunsese să-mi preţuiască părerile legate de ideile
vremii. în scurt timp, rareori se întâmpla să nu ne întâlnim
la fiecare două zile şi să ne petrecem o vreme discutând
amical. Marmee era încântată când domnul Emerson înce­
puse să fie mai deschis, ba chiar de o elocvenţă pasională,
pe tema emancipării, şi înclina să-şi exprime încrederea în
schimbare. Simt de părere însă că familia Thoreau avea o
influenţă mai mare, chiar dacă mai discretă, în această ches­
tiune, mai ales Henry, prin intermediul neobişnuitei sale
intimităţi cu Lidian Emerson. Soţia lui Waldo era singurul
adult în compania căruia Henry nu se simţea niciodată
stângaci sau reţinut, iar faţă de copiii ei nu putea fi mai afec­
tuos nid dacă ar fi fost ai lui. Şi cu fetele mele era atent şi
grijuliu şi, îndată ce au ajuns să vorbească bine, s-a declarat
instructorul lor neoficial în cele ce ţineau de lumea naturală,
devenind astfel, vrând-nevrând, un intim al nostru de fie­
care zi. Se delecta ducându-le pe Meg şi pe Jo în pădure ca
să observe vieţuitoarele de-acolo. La el, nu totul era ştiinţă:
un şirag de ciuperci portocalii era o scară de elfi, iar pânza
de păianjen era batista dantelată a zânelor.
 ^ Pâine şi adăpost t&. 157

Era o uimire constantă pentru mine că un om care, în

relaţiile cu adulţii putea fi abrupt până la impoliteţe, în
relaţiile cu copiii era doar blândeţe şi răbdare. într-o zi, a
apărut la uşă, sugerându-le fetelor o expediţie în căutare
de afine. Eu, obosit după o dimineaţă întreagă de scris,
m-am hotărât să-i însoţesc. Henry era un maestru într-o
astfel misiune, pentru că ştia fără greş unde putea fi găsită
fiecare varietate de fructe de pădure şi astfel le putea oferi
micuţelor reuşite rapide în căutările lor. Jo adunase o can­
titate mărişoară, când s-a împiedicat de o rădăcină de
copac şi a căzut, vărsând tot conţinutul coşuleţului ei. S-a
pornit să urle în aşa hal, încât ar fi putut face fiarele să se
ascundă în pământ şi păsările să zboare prin toată pădu­
rea. încă de pe-atund, Jo dădea semne că avea tempera­
mentul schimbător al mamei ei, iar Marmee refuza cu tărie
să înfrâneze aceste izbucniri ale lui Jo, spunând că lumea
avea să-i strivească spiritul destul de curând. Avuseserăm
discuţii aprinse pe această temă şi mă bucuram că Marmee
nu era acolo când am certat-o pe Jo, cerându-i să se stăpâ­
nească. Cuvintele mele nu au fost însă de nid un folos.
Meg a făcut şi ea ce a putut, ca o soră bună, oferindu-i
binevoitoare o parte din afinele adunate de ea, însă Jo nid
nu a vrut să audă. Afinele ei se vărsaseră şi nid un alt fel
de afine nu le putea înlocui.
Thoreau a îngenuncheat şi şi-a pus braţul imens în
jurul umerilor ei care se scuturau de plâns.
— Dragă micuţă Jo, nid nu puteai să nu te împiedid
aid: poporul de zâne ale pădurii ţi-a pus piedică intenţio­
nat. Ele vor ca fetiţele să se împiedice din când în când şi
astfel să însămânţeze pământul pentru o altă recoltă. Anul
158 Jăd DOM N UL MARCH t&.

viitor când vom veni aid, vom găsi o tufă mare, încărcată
cu afine, exact în acest loc, iar acesta va fi meritul tău.
Auzind acestea, guriţa lui Jo s-a oprit din tremurat, iar
buzele i s-au arcuit din nou într-un zâmbet de mândrie şi
satisfacţie.
Când Marmee m-a anunţat că un al treilea copil ni se va
alătura în curând, m-am bucurat de veste, cu atât mai mult
cu cât sărmanul ei tată bolnav fusese eliberat în cele din
urmă de orice suferinţă, după o lună de stat la pat, astfel că
părea potrivit ca dulcele suflet care era Elizabeth a noastră
să coboare din cer alături de noi spre consolare.
Dacă Marmee se dedicase cu ardoare cauzei aboliţio-
nismului înainte de naşterea copiilor, venirea acestora pe
lume parcă o pusese pe foc. într-o zi, am găsit-o alăptând-o
pe Beth, cu Jo dormind încolădtă lângă ea şi Meg dând o
petrecere imaginară cu ceai, la pidoarele ei. Era o încântă­
toare scenă de linişte maternă, atâta doar că umerii soţiei
mele tremurau, iar faţa îi era scăldată în lacrimi. M-am
apropiat de ea şi am întrebat-o cu blândeţe care era pricina
supărării sale, gândindu-mă că poate oboseala cauzată de
naştere şi de moartea dragului ei tată se adunase apă­
sând-o pe suflet.
— Nu, a suspinat ea, când am întrebat-o. Mă gândesc
la mamele sclave. Cum pot să stau eu aid, bucurându-mă
de confortul copilaşilor mei, când undeva, pe acest pământ
afurisit, copilul le este smuls din braţe?
Înflăcărată mea soţie avea capadtatea neobişnuită de a
simţi ceea ce probabil simţeau şi alţii. Uneori, aspră cu pro-
pria-i natură, se referea dispreţuitor la această trăsătură ca
fiind o „simpatie morbidă pentru suferinţa umană"
 .ai Pâine şi adăpost ta. 159

Alteori, folosea puterea sentimentelor ei drept imbold pen­

tru lucruri bune. Simţea însă întotdeauna că tot ceea ce
făceam noi — discursurile, adăpostirea, din când în când, a
câte unui fugar — nimic din toate acestea nu erau de-ajuns.
Uneori, ferocitatea părerilor ei dădea pe dinafară, sub
forma acelei izbucniri nestăpânite pe care o văzusem dez­
lănţuită asupra domnului Emerson. Era singurul nor care
întuneca relaţia noastră. îmi plăcea foarte puţin când eu
eram obiectul acelei izbucniri; şi mai puţin când era îndrep­
tată asupra vreunuia dintre prietenii noştri apropiaţi.
Viespea de mătuşă-mea, desigur, nu era o favorită pen­
tru Marmee, însă de dragul meu suporta, într-o anumită
măsură, o apropiere forţată de ea. îi cerusem asta pentru
că dragul meu unchi era, în acea iarnă, în ultimul stadiu al
unei suferinţe îndelungate şi presimţeam — exact cum s-a
şi întâmplat — că nu va mai apuca primăvara. Era înduio­
şător să-l vezi pe bătrân, care nu avusese copii, jucându-se
cu ai noştri. Jo, mai ales, îi căzuse cu tronc, căci încă înainte
de a şti să citească, viitoarea noastră scriitoare era atrasă
de cărţi. Unchiul meu avea o bibliotecă frumoasă şi-i acor­
dase lui Jo libertate deplină, lăsând-o să construiască linii
de cale ferată şi poduri chiar din volumele lui rare. Când
se plictisea de asta, el aducea vreun vechi folio interesant,
cu ilustraţii ample, şi o aşeza la el în poală. Era o plăcere
s-o vezi pe Jo, cocoţată în îndoitura braţului lui, cu capul
negricios cuibărit lângă gâtul său bătrân, în timp ce el
întorcea pe rând foile.
O astfel de scenă încântătoare a întunecat Marmee cu
temperamentul ei, într-o duminică, pe la ora ceaiului, spre
sfârşitul vieţii unchiului meu. Anunţasem că urma să luăm
160 DOMNUL M ARCH t&.

parte la o prelegere în acea seară, susţinută de John Brown,

care se afla în Concord pentru prima dată. Mătuşa March,
întotdeauna directă în a-şi exprima părerile, declarase că
ideile domnului Brown i se păruseră ca fiind extreme şi că
ea nu s-ar gândi să ia parte la o prelegere ţinută de o per­
soană atât de radicală. Nu era singura din Concord care
avea o astfel de părere despre Brown; conform zvonurilor,
sălbaticul bătrân dormea cu un pumnal între dinţi şi un
pistol drept pernă.
— Am considerat mereu, spunea mătuşa March, cu
mândrul accent de Boston pe care îl folosea cu afectare, că
sclavia e mai degrabă o chestiune care necesită rugăciune,
nu protest. Preferabil, a continuat ea, privind cu subînţeles
pe deasupra ochelarilor, spre volubila mea soţie, o rugă­
ciune tăcută.
Furia lui Marmee a ieşit la iveală. Vocea i-a devenit
tăioasă.
— Ei, da, cred că aţi refuza să staţi alături şi de-acel cunos­
cut radical, Iisus, dacă s-ar întâmpla să vină în Concord.
Ceaşca de ceai mi-a zdrăngănit în mână. Mătuşa March
şi-a mijit ochii. Mi-am dus degetul arătător la buze — un
semn pe care îl stabiliserăm anterior, când Marmee, regre­
tând o altă izbucnire de felul acesta, mă rugase s-o ajut să-şi
stăpânească temperamentul. Deşi privea drept spre mine şi
era imposibil să nu-mi fi observat gestul, a ales să-l ignore.
— Sunteţi incapabilă să apreciaţi un argument moral, a
şuierat ea spre mătuşa mea.
Nu cuvintele ei — deşi erau destul de ostile —, ci felul
în care fuseseră rostite conta. Nu-mi amintesc tot ce a
spus — din fire, am tendinţa de a reprima orice amintire
 ^ Pâine şi adăpost 161

legată de astfel de schimburi de cuvinte —, însă insultele

şi răutăţile s-au ţinut lanţ, nelăsând părţii atacate răgaz de
răspuns. în astfel de momente, mă gândeam că mai
degrabă aş trăi într-un nor plin de fulgere decât cu această
Furie drept nevastă. Mătuşa March, care nu se putea lăuda
nici ea cu o fire aşezată, se făcuse roşie la faţă.
Unchiul meu, care avea mult mai mulţi ani de experi­
enţă decât mine în a potoli astfel de scene, şi-a lovit pieptul
cu palmele. Jo i-a alunecat din poală, privindu-1 neliniştită.
— Mi-e rău, a spus el, ridicându-se anevoie. Scuzaţi-mă!
Era, într-adevăr, cam cenuşiu la faţă, iar eu am simţit
împunsătura propriei mele furii faţă de soţia mea, ale cărei
izbucniri îi sporeau suferinţa. Unchiul March a apucat
mâna plină de pete a soţiei lui, care tremura de furie.
— Draga mea, te rog! Am nevoie de ajutorul tău.
Oarecum împotriva voinţei ei, pentru că nu era genul
care să se retragă dintr-o confruntare, mătuşa March i-a
oferit braţul soţului ei şi cei doi au pornit cu pas nesigur
spre uşă. N-am mai aşteptat nici un alt indiciu, ci mi-am
trecut un braţ în jurul taliei soţiei mele şi am scos-o din
casă. Planul meu era să ne plimbăm până se calmează, cre­
zând că aerul aspru de iarnă o va răcori. Mă gândeam însă
că ar fi trebuit, probabil, să mergem pe jos până la Boston
şi înapoi până va reuşi să-şi recapete controlul.
în cele din urmă, s-a calmat şi am pornit spre clădirea
primăriei să-l ascultăm pe controversatul vorbitor. Erau
mai mult de o sută de cetăţeni adunaţi acolo, fără îndoială
interesaţi, cum eram şi eu, să-l vadă pe cel despre care citi­
serăm atâtea. Sala era slab luminată; câteva lămpi cu ulei
aruncau umbre ascuţite pe faţa aspră a lui Brown, în timp
162 .¿Sl D O M N UL M ARCH t&_

ce se îndrepta spre podium. Era, ca tip, un adevărat om al

frontierei. Am presupus că lăsa această impresie în mod
intenţionat, din moment ce purta, la sosire, o cădulă din
blană de raton. Mai târziu, am aflat că nu era câtuşi de
puţin conştient de persoana lui şi că acea cădulă, făcută
din pieile animalelor vânate de fiii lui şi cusute de fiicele
lui, era un rezultat al condiţiei lui nevoiaşe. A zvârlit de pe
el o manta grea, militară, din lână, dând la iveală umeri
putem id şi braţe vânjoase, clădite în lungile zile de defri­
şat terenul şi de alte activităţi, necesare pentru a se putea
aşeza, el şi numeroasa-i familie, pe teritoriul aspru din
Adirondack.
Avea, probabil, spre dncized de ani. Dovedea însă
energia unui bărbat mult mai tânăr, păstrată ca rezervă.
Cuvintele care mi-au venit în minte au fost animal la pândă:
gata oricând să ţâşnească, la cel mai mic foşnet al ierbii. Şi,
ca să continui analogia cu animalele de pradă, nasul îi era
imens şi coroiat, ca un doc de pasăre răpitoare. Şi ochii îi
avea ca de vultur; păru-i brun-roşcat, argintat la tâmple,
cădea, dintr-un punct destul de jos, pe o frunte lată şi brăz­
dată de riduri adând.
Brown îşi cunoştea publicul. Şi-a început discursul cu o
trecere în revistă a trecutului glorios al oraşului, comen­
tând marea justeţe a ceea ce se petrecuse aid în 1776; şi nu
doar justeţea, cât inevitabilul său. Prelegerea lui a conti­
nuat apoi, uşor-uşor, cu afirmaţia că un război care să
pună capăt sclaviei este, de asemenea, inevitabil.
— Ascultaţi la mine, a rostit el, cele mai sfinte docu­
mente ale omului sunt Biblia şi Declaraţia de Independenţă.
E mai bine ca o întreagă generaţie de bărbaţi, femei şi copii
 ^ Pâine şi adăpost 163

să moară dintr-o cauză brutală decât ca un singur cuvânt

din cele două să fie încălcat în această ţară!
Asta a stârnit câteva aplauze, dar nu şi din partea mea.
Eu nu eram atât de risipitor cu vieţile femeilor şi copiilor
cum era el. M-am uitat pe furiş la Marmee însă, în locul
dezaprobării la care mă aşteptam, ochii ei negri erau calzi
şi în ei se vedea aprobarea. Aveam aici un om la fel de
nestăpânit precum era ea, un om pe măsura ei. Ridicând
vocea, Brown a declarat că nu are nici o îndoială că e drept,
în lupta contra sclaviei, nu doar să accepţi o moarte vio­
lentă, d şi să ucizi. La auzul acestor vorbe, am simţit cum
mă încrunt fără să vreau. Dacă există o categorie de per­
soane în care n-am prea avut nidodată încredere, aceasta
e cea a oamenilor care n-au nid o îndoială.
Nu cred că eram invidios pe Brown pentru că afla apro­
bare în ochii soţiei mele. Cu toate astea, nu mă simţeam în
largul meu, în timp ce ieşeam din sală şi eram invitaţi de
către dascălul fetelor noastre, domnul Sanbom, la o recep­
ţie improvizată, în onoarea vorbitorului. Familiile Emerson
şi Thoreau luau şi ele parte, ne-a asigurat Sanbom. Marmee
a consimţit, chiar înainte să aştepte un cuvânt din partea
mea, astfel că mâhnirea s-a aşternut mai adânc peste mine,
învăluindu-mă ca o ceaţă umedă.
Am ajuns la reşedinţa lui Sanbom cu puţin înaintea lui
Brown care, odată sosit, a părut că nu se simte în largul lui.
Mi-a făcut impresia unui om care nu era obişnuit cu inte­
rioarele sofisticate. Tânărul l-a prezentat tuturor celor pe
care nu-i cunoscuse încă, ajungând, în final, la noi. De
aproape, am putut observa cum costumul de catifea al lui
Brown era ros la mâneti. Mâna lui, când i-am strâns-o, era
164 DOM N UL MARCH

bătătorită, după cum era de aşteptat, iar sub unghii i se

adunase pământ.
Marmee i s-a adresat cu mare însufleţire, interesându-se
de toate detaliile proiectului Adirondack care, graţie dărni­
ciei unui quaker înstărit, urmărea să transforme negri
săraci în fermieri proprietari de pământ — şi în alegători.
Brown şi băieţii lui supravegheaseră şi înregistraseră titlu­
rile de proprietate ale oamenilor eliberaţi, asigurându-se că
nici un alb fără scrupule nu le va revendica, iar acum îi
ajutau pe colonişti să deprindă noţiunile elementare de
agricultură, în condiţiile aspre din zonă, în care perioada
de cultivare e scurtă. Brown a răspuns amabil dar scurt la
întrebările ei, devenind mai însufleţit abia când Marmee a
întrebat dacă o astfel de colonizare nu va reprezenta un
avantaj pentru demersul de ajutorare a fugarilor de a
ajunge în Canada, din moment ce graniţa nu era foarte
departe iar comunitatea de negri putea oferi condiţii mai
bune să se ascundă. Brown a privit-o adânc în ochi, în timp
ce povestea fuga unui cuplu, pe care îi ajutase de curând,
urmărit de un vânător de recompense pe care — a observat
el cu răceală — fusese obligat să-l împuşte în final. Buzele
lui Marmee, când el a rostit aceste cuvinte, s-au întredes­
chis. Pe faţă i-a apărut o expresie pe care aş putea-o descrie
ca fiind de aviditate. îmi dădeam seama că Brown aţâţase
exact acea parte a sufletului soţiei mele pe care eu doream
s-o potolesc; elementele sălbatice, nomade, ale firii ei.
Ea l-a felicitat pentru acţiuni şi i-a dorit succese şi mai
mari pe mai departe.
— Aş putea face mult mai mult, doamnă, dacă aş avea
mijloacele necesare. însă sunt urmărit de datorii şi procese.
 .âd Pâine şi adăpost 165

Auzisem câte ceva despre istoria afacerilor lui Brown:

cum avusese ghinion în efortul său, bine intenţionat, de a
vinde lână americană manufacturilor englezeşti. Nu ştiam
însă — până când a început să-i înşiruie soţiei mele toate
necazurile sale — amploarea datoriilor şi problemelor lui
cu legea. Marmee s-a întors spre mine, iar eu i-am văzut
întrebarea în ochi. Văzusem cum fetele concurau pentru
acea privire, iar acum mă simţeam şi eu ca un copil care-i
căuta aprobarea. Mi-am dat seama că eram gelos. Ga îl
vedea pe Brown ca pe im erou; îm i doream să mă vadă pe
mine aşa. Totuşi, nu-mi stătea în fire să pornesc în goană
nebună spre graniţă, trăgând cu puşca peste umăr în vână­
torii de recompense. Chiar şi la nivelul discursului, cea
mai înfocată predică a mea pălea în faţa oratoriei sânge-
roâse a lui Brown.
Foarte bine. Dacă nu aveam cu ce să câştig respectul
soţiei mele, atunci poate că aveam la dispoziţie mijloacele cu
care să-l cumpăr. De ceva vreme, căutam discret să mă dez­
bar de interesele mele industriale, odată ce respingătoarele
efecte ale sistemului manufacturier îmi deveniseră clare.
Ajunsesem la concluzia că nu puteam, în mod conştient, să
profit de pe urma degradării muncii umane, a apei şi a aeru­
lui, odată ce am început să înţeleg cât de mult era legat pro­
fitul rezultat din investiţiile mele de aceste consecinţe. Astfel
că îmi vândusem partea de acţiuni în fabrici, când se ivise
ocazia, şi aveam im capital considerabil, ce aştepta o întrebu­
inţare demnă de atenţie. Deşi nu vorbisem cu nimeni despre
asta, aveam de gând să întemeiez o comunitate utopică
într-o zi, când fetele vor fi mai mari; un „loc tocmai potrivit"
în care bărbaţi şi femei iubitori de cunoaştere să poată trăi în
166 DO M N UL M ARCH I& .

comuniune cu Natura fără s-o exploateze. Ăsta era însă un

vis pentru viitor. Şi nu trebuia să presupună excluderea uti­
lizării capitalului meu în prezent.
— Dacă aveţi puţin timp mâine, să-mi faceţi o vizită,
domnule Brown, poate mai discutăm despre asta?
Zâmbetul lui Marmee, când am rostit aceste vorbe,
consideram eu, merita orice sumă pe care mi-ar fi putut-o
cere Brown.
Omul de afaceri care s-a prezentat la mine în birou în
dimineaţa următoare, cu manierele sale blânde, era o cu
totul altă fiinţă decât oratorul cu ochi sălbatici din seara
precedentă. Brown cel cu registrul de casă era aproape ire­
conciliabil cu Brown purtătorul de sabie. Era o transfor­
mare atât de completă, încât era de-a dreptul dezarmantă.
Părea umil, modest, aproape ruşinat de sarcina lui. Am
încercat să-l fac să se simtă în largul lui. Ar fi un lucru ciu­
dat, pentru un fost vânzător ambulant, dacă ar începe să
creadă dintr-odată că negustoria e o ocupaţie de jos, a unui
cruciat idealist. Brown căuta bani din motivele cele mai
elevate: ca să-şi poată întreţine numeroasa-i familie şi să
susţină lupta antisclavie. Faptul că nu adunase până acum
avere se datora, în mare parte, mi se părea mie, ghinionu­
lui. Cu siguranţă, pe măsură ce-mi detalia afacerile lui, am
văzut istoria unui efort voluntar, chiar copleşitor. Trudise
şi eşuase, şi nu aveam nici un motiv să-l învinovăţesc. Nu
venise la mine, mi-a spus, ca să ceară de pomană, ci pentru
o investiţie în pământ, care va fi şi o investiţie în libertatea
oamenilor. Avea un nou plan care, dacă îi reuşea, avea să-l
uşureze de datorii şi apoi va finanţa ceea ce a descris ca
fiind o vastă dezvoltare a Căii Ferate Subterane. Am fost
 _&! Pâine şi adăpost te­ rn

captivat de această viziune pe care mi-a prezentat-o: de

escorte curajoase, bine înarmate, puternic susţinute, care
vor risca totul pentru a îndruma nu doar indivizi spre
libertate ci, luând plantaţiile la rând, vor elibera duzini,
zeci sau chiar sute de fugari deodată.
Afacerea care urma să finanţeze acest demers părea
destul de plauzibilă — Brown se pricepea şi la pământ, şi
la animale. Şi-a scos hărţile şi mi-a arătat nişte terenuri din
Ohio, a căror valoare săltase de la unsprezece dolari la
colosala sumă de şapte sute de dolari pe ar. Pământul pe
care-şi propusese să-l cumpere avea să-şi sporească de
asemenea valoarea, spunea el, deoarece acelaşi sistem de
canale se îndrepta spre vest. Toate aceste planuri erau
uimitoare, însă chiar dacă se înşela iar profitul potenţial
era atât de mare precum îl calculase el, cel puţin capitalul
meu era în siguranţă, investit în terenuri. De îndată ce am
căzut de acord, dispoziţia lui s-a schimbat imediat în cea a
unui evanghelist înflăcărat. Mi-a scuturat viguros mâna.
Am sunat pentru ceai, iar Marmee a venit să ni-1 servească.
Era un moment fericit, pentru că ea a intrat în birou exact
la timp ca să-l audă pe Brown decretând:
— Domnule March, să ştiţi că un om bun, încrezător şi
hotărât, aşa ca dumneavoastră, face cât o sută, ba nu, cât
douăzeci de mii de oameni slabi de caracter.
Nu m-am putut abţine să nu adaug cu puţină osten­
taţie.
— N-am nici un merit, domnule Brown. Cum spunea
Heine? Nu noi avem ideea. Ideea ne are pe noi... şi ne
împinge în arenă să luptăm pentru ea precum gladiatorii,
care se luptă fie că vor, fie că nu.
168 ^ 1 D O M N U L M ARCH t&.

Fusese o exprimare cam pompoasă, aşa părea acum,

privită retrospectiv şi, amintindu-mi de faţa inexpresivă
pe care a afişat-o Brown, mi-a fost destul de clar că nu prea
avea el timp pentru poeţii germani, chiar dacă aceştia îi
zugrăveau cu acurateţe caracterul. Intr-adevăr, mi s-a
părut că nu prea avea timp pentru nici un fel de lectură, cu
excepţia Vechiului Testament, pe care aparent îl ştia pe de
rost şi pe care, am ajuns să-mi dau seama în perioada cât
ne-am cunoscut, îl folosea deopotrivă ca manual militar şi
ca îndrumător spiritual.
Timp de aproape un an, mi-am îngăduit să mă desfăt
cu satisfacţia aprobării lui, ba chiar mai mult, cu cea a
soţiei mele, apărută ca efect secundar. Suma iniţială pe
care mi-o ceruse fusese mare; iar în lunile care au urmat
după plata ei, mi-a scris şi despre alte cheltuieli necesare
pentru a continua ceea ce fusese început. Oraşul care se va
dezvolta pe terenul nostru va avea nevoie de un hotel; va
avea nevoie de un depozit. Curând, scheletul acestor con­
strucţii impunătoare se contura deasupra preriei pustii,
totuşi canalul promis şi oraşul în sine rămâneau doar
visuri. Nu ştiu cum, încrederea lui Brown punea stavilă
scepticismului meu şi mă determina să merg mai departe.
Era mereu sigur că doar încă o mică investiţie va garanta
imensul nostru profit. Am analizat fiecare solicitare şi am
consimţit, căd eram deja atât de prins de curent, încât să
vâslesc înapoi spre mal părea mult mai greu decât să merg
înainte. Ceea ce nu ştiam — lucru pentru care Brown e
vinovat — era faptul că nu eram singurul lui finanţator.
Brown se împrumutase pentru acele terenuri de nenumă­
rate ori, cheltuind apoi banii, aflasem eu mai târziu, pe
 .¿si Pâine şi adăpost tes. 169

depozite secrete de arme, care nu erau destinate ajutorării

fugarilor, ci organizării unei insurecţii.
Acum, când privesc problema cu o oarecare detaşare
emoţională, nu cred că el considera că ne înşală pe nici
imul dintre noi. Credea cu adevărat — ajunsese să se auto-
convingă pe deplin — că, în curând, va exista suficient
profit pentru a acoperi toate cheltuielile. Când canalul a
fost construit în altă parte, iar terenul vândut aproape pe
nimic, revendicarea mea a fost doar una din multele, la fel
de îndreptăţite, dar care nu au putut fi satisfăcute. în final,
am folosit ce mai rămăsese din averea mea pentru a-i des­
păgubi pe ceilalţi creditori ai lui, ca să nu ajungă în închi­
soare pentru fraudă, ceea ce ar fi pus capăt luptei sale
pentru abolirea sclaviei.
— Dar a fost nevoie de tot capitalul nostru? m-a între­
bat Marmee în ziua în care i-am dezvăluit situaţia dispe­
rată a averii noastre.
Stătea pe jumătate întoarsă cu spatele la mine, lângă
geamul salonului. îşi mângâia cu mâna burta umflată,
pentru că vestea falimentului nostru a apărut pe când
aşteptam naşterea celui de-al patrulea copil. M-am dus
spre ea şi am îmbrăţişat-o, punându-mi mâna peste a ei.
Nu puteam spune că făcusem totul doar pentru a-i câştiga
aprobarea. Ar fi fost mult prea crud şi, în orice caz, n-ar fi
fost, la momentul acela, în totalitate adevărat. Pentru că,
dacă Brown o sedusese în vreun fel, atunci mă sedusese şi
pe mine. „Se dăruieşte în totalitate." Mi-am lipit faţa de a
ei şi i-am şoptit la ureche:
170 .¿Sl DOM N UL M ARCH fes.

— El şi-a riscat chiar şi viaţa. Mie mi s-a cerut să risc

doar nişte bani. Cum aş fi putut atunci să nu-i ofer pe
toţi?
Am stat acolo o vreme, în tăcere. I-am simţit trupul tre­
murând şi ştiam că plânge.
— Corbii hrănesc profeţii, am spus.
Atunci ea şi-a întors faţa spre mine şi mi-a zâmbit
strâmb:
— Chiar aşa? Ei bine, atunci sper să-i îndrume cineva
spre Concord.
I-am şters lacrimile cu sărutări. Şi nu am mai vorbit
despre asta.

De ce are cu adevărat nevoie un om, până la urmă, în sens

material? Pâine, adăpost, câteva straie. Pe acestea din urmă
le aveam, ba chiar ne puteam îngădui să şi vindem nişte
haine de bumbac, mătase şi lână. Care om poate purta
două haine odată, până la urmă? Eram bucuros că puteam
renunţa la veşmintele din cuier care îmi vorbeau despre
munca sclavilor, despre uciderea viermilor-de-mătase şi
despre furtul săvârşit asupra oilor — căci, oare, nu oile
sunt adevăratele proprietare ale lânii? Şi de ce să fie săr­
manii viermi condamnaţi la moarte pentru găteala noas­
tră? Singurul costum pe care l-am păstrat a fost cel mai
modest, croit dintr-o ţesătură făcută în casă.
Pâinea ne-o puteam procura singuri, graţie familiarită­
ţii mele cu ritualurile pământului. Aveam şi adăpost, deşi
viaţa noastră în acea casă mare urma să sufere unele schim­
bări substanţiale. In ceea ce-i priveşte pe servitori, trebuia
să le găsim alte slujbe, mai puţin credincioasei Hannah,
 _sl Pâine şi adăpost 171

care insistase să rămână alături de noi, indiferent cât de

măruntă ar fi fost suma de bani pe care i-o puteam plăti
de-atund înainte. Am vândut caii şi trăsura şi am început
să mergem pe jos sau cu mijloacele publice. Eleganta noas­
tră masă de ulm a ajuns în altă parte, fiind înlocuită cu o
alta mult mai simplă, pe care am confecţionat-o chiar eu.
Sofalele franţuzeşti, de asemenea, s-au dus spre alte case, la
fel ca servidul de argint şi tava de porţelan. Cu toate astea,
fiecare pierdere era compensată de geniul şi hămida lui
Marmee. Când am fost nevoiţi să ne despărţim de un para­
van pictat, care ne era foarte drag, ea a decorat locul cu
ramuri de arţar şi împletituri din caprifoi roşu. A brodat cu
acul ei harnic perne frumos colorate, pentru scaunele
modeste care luaseră locul tapiţeriilor de mătase. Şi astfel
am fost salvaţi de urâţenie şi mohoreală, prin graţioasa ei
pricepere domestică. Dacă deplângea pierderea clipelor de
răgaz, nu arăta nimic faţă de mine: cânta, în acele zile, mai
mult decât cântase vreodată şi găsea timp pentru jocuri
vesele cu fetele. Sunetul râsetului lor s-a înduldt când, în
ultimele zile de vară, a fost completat de tonurile înalte ale
ţipetelor nou-născutei noastre, Amy.
Păstraserăm tăcere asupra situaţiei noastre dificile, pe
de o parte dintr-o reţinere firească, iar pe de altă parte din
teamă pentru Brown, pe care nici imul dintre noi nu dorea
să-l expună oprobriului public. Prietenii însă nu au putut
să nu observe căruţele ce veneau să ne ia lucrurile. Şi, în
ciuda economiilor noastre, nu a durat mult până când am
rămas în urmă cu plata datoriilor. Negustorii duc vorba
prin cârciumi, astfel că, în cele din urmă, întregul Concord
a aflat că ne găseam într-o stare de mari lipsuri. Prietenii
172 DO M N UL MARCH

apropiaţi, cum erau familiile Emerson şi Thoreau, ne-au

ajutat, cu tact, invitându-ne mai des să cinăm la masa lor,
invocând un surplus dintr-un produs sau altul ca să ne
trimită câte un coş la uşă.
Am observat toate astea şi am considerat că asta era
încă una dintre nedreptăţile vieţii: omului care a fost înstă­
rit i se cere datoria mai civilizat decât celui care a fost toată
viaţa lui sărac. Creditorii mei veneau la mine politicoşi,
stânjeniţi, aproape chiar scuzându-se pentru că trebuiau
să-mi ceară ceea ce era de fapt al lor. Era ca şi cum le-aş fi
făcut o mare binefacere dacă le-aş fi plătit o mică sumă din
datoriile mele vechi. Le ofeream ceai, conversam politicos
şi, chiar şi atunci când răspunsul meu la rugămintea lor
îndreptăţită era unul nefericit — „Nimic, domnule" —,
umilinţa mea era întotdeauna pe de-a-ntregul autoimpusă,
pentru că politeţea lor nu înceta.
Probabil că vă întrebaţi cum de n-am început să strâng
din nou avere. E nevoie de un capital de pornire pentru a
face avere, iar eu nu mai eram un tânăr liber, care să poată
bate cărările din Virginia atât cât e nevoie pentru a aduna
un ban cinstit. Ceea ce adunam cu pana şi cu predicile
mele era cheltuit — chiar înainte de a fi câştigat — pentru
a plăti datorii şi pentru a satisface singurul lux la care nid
eu, nid Marmee nu puteam renunţa: să le oferim câte un
bănuţ neferidţilor mai sărad decât noi.
Şi încă ceva: treptat, am ajuns la o altă convingere des­
pre cum trebuie să se comporte un om în viaţa asta. Acum
mă simţeam încredinţat că cea mai mare parte a îndatoriri­
lor unui om constă în a se înfrâna de la cât mai multe dintre
cele pe care obişnuieşte să le consume. Dacă luminez orele
 .¿si Pâine şi adăpost te. 173

de întuneric prin consum de ulei costisitor, risipesc viaţa

animalelor măcelărite în acest scop, precum şi claritatea
minţii, care vine din somnul la vremea potrivită. Dacă mă
desfăt cu cafea, înseamnă că plătesc ca să-mi otrăvesc tru­
pul, când aş putea foarte bine să mă bucur de efectul revi-
gorant al unui pahar cu apă care nu costă nimic. Nimeni nu
mânca la noi în casă came, însă acum învăţam să ne des­
curcăm şi fără lapte ori brânză, pentru că de ce să fie privat
viţelul de laptele mamei lui? Apoi, am descoperit că, limi-
tându-ne la doar două mese pe zi, reuşeam să punem deo­
parte un coş de provizii de pe urma căruia fetele resimţeau
o plăcere mai mare decât dacă ar fi căutat să potolească un
apetit animalic. O dată pe săptămână, ele duceau rezulta­
tele sacrificiului lor unei familii amărâte de imigranţi
germani.
Mătuşa mea, care ar fi putut da dovadă de generozitate
în nefericirea noastră, a ales în schimb să ofere doar un fel
de sprijin despre care trebuia să fi ştiut că era total neave­
nit. Unchiul murise cu conştiinţa că eram bine situat şi era
de înţeles că nu stabilise rezerve pentru mine şi pentru
fete. In afara câtorva lucruri lăsate unor rude din Spindle
Hill, acel om bun îşi lăsase întreaga avere în mâinile pline
de bijuterii a deja bogatei lui soţii. Când a fost înştiinţată
că ajunsesem sărac, a venit la noi acasă, neanunţată şi
neinvitată, şi a început să mă mustre cu cele mai ustură­
toare cuvinte imaginabile. Nu a băgat de seamă că cele
două fete mai mari, Meg şi Jo, erau de faţă în încăpere
(micuţa noastră Beth încă de pe atunci fugea când se zvo­
nea că vin musafiri, iar bebeluşul dormea). Am văzut-o pe
Marmee înroşindu-se şi mi-am dus degetul la buze, cu cea
174 _£Sj DOM N UL M ARCH fek.

mai grăitoare expresie în ochi de care eram în stare. Am

văzut uşoara ei încuviinţare din cap şi schimbările de pe
faţa ei, în timp ce se lupta să se stăpânească.
Apoi, după ce a terminat cu ocările, mătuşa March şi-a
dezvăluit adevăratul scop al vizitei. Şi-a fluturat mâna
împodobită în dantele în direcţia dragii noastre Meg.
— Simt dispusă s-o iau la mine, a declarat ea, cu un
oftat exagerat de resemnare. O voi adopta de îndată, elibe-
rându-vă astfel de povara unei guri de hrănit.
M-am uitat spre soţia mea. Nici un gest de-al meu n-ar
mai fi putut-o potoli acum. Mi-am dus degetul la buze la
fel de instinctiv cum îşi ridică cineva o mână ca să se apere
de o greutate care e pe cale să-i cadă în cap.
— Povară? îndrăzneşti s-o numeşti pe scumpa mea
copilă povară?
Era deja în picioare, ca şi cum scaunul ar fi avut un arc
care o împinsese în sus, şi se îndrepta spre mătuşa March
cât se poate de ameninţătoare. Şi eu mă simţeam insultat,
dar n-o puteam lăsa pe soţia mea să se comporte în acest
fel. Nu faţă de o rudă mai în vârstă care, indiferent ce com­
portament ar fi avut, avea dreptul la respectul nostru. Şi,
cu siguranţă, nu în faţa domnişoarelor noastre atât de
impresionabile.
— Fetelor, am spus cu voce scăzută dar precipitat, mer­
geţi afară şi jucaţi-vă.
Meg, cu ochii umezi, cu buzele tremurânde, a zbu-
ghit-o din cameră. Jo, în schimb, s-a ridicat încet, cu sprân­
cenele lăsate deasupra ochilor ei căprui, care străluceau nu
de lacrimi, ci de furie. O privea sfidător pe mătuşa ei, o
oglindă fidelă a expresiei feroce, sălbatice a mamei ei.
 .âl Pâine şi adăpost t&. Î75

— Du-te! am îndemnat-o, ridicând vocea.

Ultimul lucru pe care mi-1 doream era ca ea, mai ales
ea, să fie martora comportamentului mamei sale sau a mij­
loacelor cu care eram acum nevoit să-l ţin în frâu.
Pentru prima dată într-o astfel de situaţie, m-am impus,
ducându-mă repede spre Marmee şi înconjurând-o cu bra­
ţele, ca şi cum ar fi fost unul dintre copii, pradă unui acces
de nervi. Totuşi, ea nu era copil ci femeie, şi una destul de
puternică. S-a răsucit, zbătându-se în braţele mele, şi-a
întors faţa contorsionată de furie şi a început să mă înjure.
Am crezut că o să mă şi lovească. Mi-am încleştat braţul
drept în jurul ei şi mi-am lipit palma stângă de gura ei. Cu
forţa, am împins-o spre uşă şi i-am făcut vânt pe ea. Cum
a scăpat din strânsoarea mea, s-a răsucit şi s-a întors cu
faţa spre mine. iar atunci am observat cu mâhnire că mâna
mea îi lăsase un semn roşu pe obraz. Cum încerca să se
întoarcă în cameră, nu am avut altă soluţie decât să-i trân­
tesc uşa în faţă, a cărei expresie era plină de furie. A înce­
put să bată în ea cu pumnii, nervoasă.
— Du-te în grădină, te implor, draga mea, şi vino-ţi în
fire, i-am cerut eu cât de calm am putut. Vin şi eu imediat.
— Nu te osteni, a venit răspunsul scurt şi plin de mânie
din partea cealaltă a uşii.
Am auzit apoi paşii repezi îndepărtându-se şi vocea
joasă şi liniştitoare a lui Hannah, şi atunci am ştiut că se
afla pe mâini bune. Hannah avea o îndelungată experienţă
în a face faţă unui astfel de temperament.
Când m-am întors dinspre uşă şi am întâlnit privirea
mătuşii, am văzut o expresie în care se citea un triumf
176 ^¡i DOM NUL MARCH

răzbunător. Jignirea generată de lipsa ei de tact s-a trans­

format atunci în furie.
— Nu renunţăm la copii nici pentru cea mai mare avere
din lume, mătuşă. Bogaţi sau săraci, ne vom ţine familia
laolaltă şi vom găsi fericirea în adevărata afecţiune pe care
unii nici n-o vor cunoaşte vreodată, pentru că toată bogă­
ţia din lume n-o poate cumpăra.
Buzele mătuşii mele s-au subţiat. S-a ridicat şi a trecut
şchiopătând pe lângă mine, lăsându-şi bastonul cu mâner
din argint să cadă greu pe podelele rămase goale, după
-vânzarea covorului turcesc. Când a ajuns la uşă, s-a oprit
şi s-a întors spre mine:
— Afecţiune? De la cotoroanţa aia cu limbă de şarpe?
îţi doresc să te bucuri de ea.
Şi cu asta, a ieşit din casă şi din viaţa noastră timp de
zece ani lungi.
Eu nu aveam, după cum am mai spus, obiceiul de a
consuma alcool. După acest schimb de replici însă, m-am
trezit că mă aflam în căutarea resturilor de porto, cu care,
în vremurile bune, îmi tratam oaspeţii. Dulapul în care
păstram astfel de lucruri nu mai exista şi am fost obligat
s-o chem pe Hannah, pentru a afla unde se găsea carafa.
— Carafa? a râs ea. Am vândut-o acum vreo două
săptămâni.
Mi-a dat însă un borcan în care se afla un deget de bău­
tură. Astfel, cât de cât întărit, am pornit în căutarea lui
Marmee.
Am găsit-o în locul de recreere, plimbându-se încoace şi
încolo pe malul noroios, distrugându-şi ceea ce ştiam a
fi ultima ei pereche de încălţări bune. Am constatat cu
 .si Pâine şi adăpost t&. 177

nelinişte că furtuna nu trecuse. Ajunsesem să înţeleg meteo­

rologia temperamentului lui Marmee: presiunea aerului
care se aduna, ca un nor negru, acoperind strălucirea adevă­
ratei ei firi; tunetele sonore ale furiei sale; şi, în cele din urmă,
revărsarea unei ploi sălbatice şi dese — lacrimi, în rafale
copioase, urmate de o puternică hotărâre de a se schimba.
Expresia sumbră de pe chipul ei îmi spunea însă că încă era
în faza tunetelor şi, îndată ce m-am apropiat de ea, presupu­
nerea mi s-a confirmat, căd a ridicat tonul la mine:
— Mă sufod! Mă striveşti! Predid emandparea şi totuşi
pe mine mă înrobeşti, într-un mod fundamental. Nu pot
avea libertatea să-mi exprim părerile în propria mea casă?
în faţa unei asemenea insulte? Le spui fetelor „mid
doamne"; ei bine, eu simt de fapt doamna ta mică şi m-am
săturat. M-am săturat să-mi ţin în frâu adevăratele senti­
mente, să-mi dăscălesc inima să fie cuminte, ca şi cum aş fi
cine ştie ce elev neascultător, iar tu profesorul meu. Nu voi
accepta să fiu umilită în acest fel.
— Tu singură îţi fad asta, am spus eu, încercând să-mi
păstrez vocea calmă, deşi pulsul îmi bubuia în cap. Tu eşti
cea care te umileşti când renunţi la stăpânirea de sine.
Auzindu-mi vorbele, s-a oprit, a luat de jos un bulgăre de
noroi şi l-a zvârlit în mine. Am simţit gustul pământului. Nu
am încercat să mi-1 şterg de pe faţă, d pur şi simplu am rămas
aşa, lăsându-1 să mi se prelingă pe obraz, şi mi-am întors pal­
mele spre ea, ca şi cum aş fi vrut să-i vorbesc. Apoi am rupt o
nuia din mesteacănul cu crengile plecate, şi i-am dat-o.
— Dă-i drumul, am îndemnat-o.
Ea a luat nuiaua. Când a biduit aerul, s-a auzit cum
şuiera. Am simţit arsura în locul în care mi-a atins obrazul.
178 .¿Si DOM NUL MARCH ta .

Apoi a urmat revărsarea norilor. A alergat spre mine cu

lacrimile curgându-i şi mi-a atins faţa însângerată. I-am
luat degetele murdare de noroi şi i le-am sărutat, fiind
apoi nevoit să mă întorc într-o parte şi să scuip o bucată de
frunză mucegăită care-mi intrase în gură. Am râs şi ne-am
îmbrăţişat şi, după cum se întâmpla adesea, pasiunea
furiei ei s-a transformat într-o pasiune binevenită, aşa că a
trebuit să ne întoarcem pe furiş în casă pentru ca Hannah
şi fetele să nu vadă starea de dezordine în care ne aflam.
Din acea zi, lupta ei pentru stăpânirea de sine a luat o
întorsătură serioasă.
— S-ar fi putut întâmpla să-l lovesc pe imul dintre
copii, a zis ea, îngrozită de gândul acesta.
Lupta nu s-a încheiat într-o lună sau un an. Poate că
încă nici acum nu e încheiată pe deplin. Niciodată însă,
începând cu acea zi, furtunile n-au mai ameninţat să ne
cuprindă cu atâta putere.
De asemenea, încercarea de împăcare cu mătuşa mea
nu a fost muncă de o săptămână. Consideram nepotrivit,
într-un orăşel atât de mic ca al nostru, să fii ocolit de o rudă
apropiată. Ca parte a ispăşirii şi a noii decizii luate cu pri­
vire la comportamentul ei, Marmee a vizitat-o curând pe
mătuşa March să-şi prezinte scuzele. Mătuşa a respins-o
însă, ca şi în alte încercări ulterioare, păstrând o tăcere
amară. Astfel că nu am mai putut merge la ea când a deve­
nit necesar să ipotechez casa cea mare; cu atât mai puţin,
când am fost obligat să o vând. Din fericire, familia Emerson
ştia o căsuţă, maronie, aproape de casa lor, care era de
închiriat contra unei sume de nimic. Ca să fac rost de bani,
am crăpat lemne, câştigând regeasca sumă de un dolar pe
 .¿sl Pâine şi adăpost 179

zi. Prin astfel de măsuri, am putut rămâne în dragul nostru

Concord. Meg şi Jo au plâns amarnic în ziua în care am
părăsit singura casă pe care o cunoscuseră, însă Jo şi-a găsit
curând un loc de scris, în pod, iar eu, folosindu-mă de
deprinderile pe care le căpătasem pe când eram flăcău în
Spindle Hill, unde tot ce aveam era făcut de noi, i-am con­
struit o măsuţă pliantă, de care să se folosească în spaţiul
acela îngust. Marmee a implicat-o pe Meg în planurile pen­
tru acoperirea pereţilor sărăcădoşi cu ghirlande de tranda­
firi pe dinafară şi cu nişte perdele drăguţe pe dinăuntru, iar
fetele ne-au ajutat să amenajăm cel mai important lucru
din casă: un loc sigur pentru fugarii noştri. Făcând toate
astea, sentimentul propriei nenororiri şi-a pierdut din
importanţă şi nu am mai văzut alte lacrimi.
La scurt timp după mutarea noastră, mătuşa March a
venit în vizită la vecinul nostru, un anume James Laurence,
un om înstărit care făcuse avere de pe urma comerţului cu
India. Omul era retras şi pleca deseori în străinătate, astfel
că noi nu apucaserăm să-l cunoaştem. Mătuşa March, pe
de altă parte, o cunoscuse pe soţia acestuia şi păstrase o
relaţie amicală cu el şi după moartea femeii. Pe când ieşea
din locuinţa mare, de piatră, a vecinului, a fost aproape
doborâtă de Jo, care venea spre casă cu ochii într-o carte.
Prin felul ei obişnuit de a fi, comic, direct, fetişcana noastră
sălbatică a făcut o fisură într-un bloc de gheaţă vechi de
zece ani. în toată această perioadă, mătuşa March slăbise,
şchiopătatul ei fiind un obstacol tot mai mare în activităţile
ei zilnice. Şi se simţea, cred, singură în casa mare şi prăfu­
ită; în orice caz, i-a oferit lui Jo o slujbă plătită pentru a-i
ţine companie o parte din zi. Deoarece Meg plecase ca
180 .S i DOM NUL M ARCH ta.

guvernantă, ca să ajute la situaţia financiară a familiei, Jo

era şi ea dornică să găsească o cale prin care să poată fi de
folos. Cu toate că Jo era îndrăgită de familiile din oraş,
nimeni nu părea să-şi dorească o guvernantă care era mai
dezordonată, zurlie şi nesăbuită decât cei de care ar fi tre­
buit să aibă grijă. Astfel că Jo a acceptat oferta mătuşii şi,
spre surpriza tuturor, perechea asta, aparent nepotrivită, se
înţelegea de minune. Jo avea obrazul destul de gros ca să
ignore răutăţile mătuşii March Şi era suficient de veselă ca
să însenineze zilele mohorâte ale bătrânei.
Alături de bani, care erau bineveniţi, răsplata lui Jo era
accesul liber la biblioteca unchiului. O perioadă de timp,
în fiecare zi, atunci când mătuşa aţipea sau era ocupată cu
musafiri, profita de ocazia de a citi. Dacă iubise casa aceea
când era mică, acum era o adevărată binecuvântare pentru
ea. Dacă aş mai fi avut bani, i-aş fi adus cei mai buni pro­
fesori care puteau fi găsiţi în ţara asta sau aiurea. în schimb,
rămăsese să citească pe apucate ce găsea, având-o doar pe
mama ei şi pe mine ca îndrumători. încăperea aceea, plină
de cărţi uitate, a devenit universitatea ei.
Cât despre Meg a mea, ei i-aş fi oferit distracţiile şi rafi­
namentul vieţii, după care ştiu că tânjea, văzându-le zi de
zi în casa înstărită a familiei King. Surorile mai mari ale
copiilor de care avea grijă erau cam de vârsta ei şi tocmai
ieşeau în lume. Margaret a mea vedea rochiile de bal şi
podoabele de păr, pe care ea nu le putea avea, şi trebuia să
asculte sporovăială veselă despre piesele de teatru şi con­
certele la care ea nu putea merge. Era, într-adevăr, o încer­
care pentru ea, întrucât era suficient de mare pentru a-şi
forma aşteptări bazate pe copilăria ei privilegiată şi-şi
 Pâine şi adăpost tes. 181

putea crea în minte imaginea a ceea ce ar fi trebuit să fie

viaţa ei.
Oare ar fi fost însă mai bine aşa? Nu sunt convins de
asta. Pentru că, în loc de lâncezeală, vanitate şi un intelect
hrănit cu linguriţa de către alţii, fetele mele au dobândit
energie, hărnicie şi independenţă. în vremuri atât de grele
cum erau atunci, mie nu mi se părea ca acesta să fie un
schimb păgubos.
 CAPITOLUL OPT

C A fta ru ftn u ă} iă iu rn

Oak Landing, 30 martie 1862

Draga mea,
Astăzi, în cele din urmă, a început egrenarea bumba­
cului recoltat. încăperea numită camera de scame sea­
mănă perfect cu Concordul sub zăpadă, scamele de
bumbac plutind în aer ca fulgii de nea, cu o minunată
strălucire, aşezându-se apoi ca o pătură groasă pe podea.
Am fost nevoit să le vorbesc cu asprime câtorva băieţi
care, în joacă, se furişau în cameră pentru a se tăvăli în
bumbacul moale, feţele lor strălucitoare ieşind în evidenţă
ca nişte bucăţi de cărbune. în timp ce copiilor le plăcea să
se joace astfel, munca de supraveghere a egrenării nu e
una foarte căutată, căci puful de bumbac îţi ajunge inevi­
tabil în nări şi de aici în plămâni. Bărbaţii îşi leagă cârpe
în jurul capului ca să-şi protejeze faţa, pentru a putea să
lucreze în acest loc nesănătos.
Acum, că şi ultima recoltă este la adăpost, sper că
domnul Canning îşi va îmblânzi regimul aspru. Deja se
dovedeşte receptiv la aluzii şi sugestii care uşurează viaţa
muncitorilor. Trebuie să-ţi mulţumesc anticipat pentru
 Altarul învăţăturii t&_ 183

efortul de a face rost de bunurile de care avem atâta nevoie,

îţi cunosc puterea de convingere şi aştept cu nerăbdare în
fiecare zi o corabie care să aducă rezultatele muncii tale.
Am scris deja tuturor celor despre care cred că încă mă
stimează, explicăndu-le situaţia dificilă de aici.
Intre timp, mi-am ales „sala de clasă". Urmează a f i
într-o clădire care odată a servit drept adăpost pentru tră­
suri. Acum e goală. Una dintre trăsuri a dus-o de-aici la
oraş pe stăpâna acestui loc, şi a rămas acolo la dispoziţia
ei. Cealaltă, spune domnul Canning, a fost luată de hoţi,
fericiţi, fără îndoială, să aibă un mijloc de transport atât
de rafinat. Am curăţat pânzele de păianjen şi i-am pus pe
copii să adune ramuri verzi şi ghirlande de flori ca s-o
decorăm. Am făcut o pancartă pentru uşă, pe care stau
scrise versurile noastre preferate:

„în van colinele se-nalţă maiestuos, şi mările-s afunde

Dacă pe câmp altaru-nvăţăturii nu-i niciunde."

Atât copiii, cât şi adulţii par dornici de învăţătură şi

cu toţii mă întreabă, în fiecare zi, când începem orele. E
greu de închipuit cum un popor ţinut atâta timp în cea
mai întunecată ignoranţă poate avea o dorinţă atât de
puternică de a stăpâni cuvântul scris. Unii dintre ei, e
adevărat, au fost atât de degradaţi de sclavie, încât nu
cunosc obiceiurile lumii civilizate; aceste mâini nu cunosc
stiloul ori pana, căci n-au atins nimic altceva decât coada
toporului, mânerul plugului ori floarea de bumbac. Chiar
şi aceştia însă nu sunt, în nici un caz, lipsiţi de inteli­
genţă. Mulţi dintre ei, se pare, au căpătat obiceiul de a-şi
184 J i J D O M N UL M ARCH I&.

ascunde orice strălucire a minţii sub un văl gros de idio­

ţenie. Pot doar să presupun că viaţa era astfel mai uşoară
pentru ei: un sărac cu duhul nu reprezintă o ameninţare
şi nu promite prea mult. Domnul Canning îi numeşte
proşti şi leneşi, însă acolo unde caută el dovezi pentru
asta, eu văd semne de isteţime. Exemplu: el se plânge
mereu că aceştia fu g de la munca la bumbac ca să se
îngrijească de lotul unde şi-au semănat porumb. De ce
n-ar alege să lucreze pentru a obţine o recoltă care-i ajută
să supravieţuiască, în condiţiile în care nu se întrevede ca
recolta cea necomestibilă să le aducă drept câştig măcar
un ban în mână?
Suntem atât de obişnuiţi să judecăm mintea unui om
după cât e de instruit; totuşi, aici am văzut deja că sunt
multe alte feluri de a o măsura. învăţătura de carte
fiindu-le refuzată atâta vreme, vrând-nevrând, şi-au cul­
tivat alte deprinderi. Acuitatea lor vizuală este remarca­
bilă, iar memoria prodigioasă. Spre exemplu, dacă un vas
pluteşte pe fluviu, negrii pot să identifice vasul cu mult
timp înainte ca el să se apropie suficient de mult ca să
poată f i citit numele scris pe burta lui. Când se apropie
un nou vas, ei întreabă care-i e numele şi privesc cu aten­
ţie cum e alcătuit, astfel că şi un an mai târziu, ei vor
putea spune de la mare depărtare ce vas este.
Sper să încep cursurile poimâine, când e duminică şi
voi ţine şi prima mea slujbă. Negrii au o „casă de rugă­
ciune" în care se roagă fierbinte. Am invitat soldaţii unei
patrule de cercetaşi, care momentan sunt încartiruiţi
aici, cei care doresc să vină, şi astfel sper să-mi pot conti­
nua munca de a predica militarilor, în timp ce avansez şi
 .al Altarul învăţăturii fes. 185

în noile mele îndatoriri faţă de oamenii de culoare.

Gândeşte-te la mine, rogu-te, şi trimite-ţi spre mine
rugăciunile şi gândurile bune...

în acea după-masă, am hoinărit pe malul râului, spre

un loc pe care ajunsesem să-l cunosc, unde se răsucea un
uriaş sicomor, ieşind din apele leneşe, maronii. Era un
copac bătrân; supravieţuitorul, cred eu, vreunei lovituri
de trăsnet de demult. O parte din trunchi era înnegrită,
moartă şi găunoasă; restul, gălbuie, viguroasă şi plină de
sevă dătătoare de viaţă. Exista un loc în care lemnul mort
se întâlnea cu cel viu într-o adâncitură uşoară, care oferea
un spaţiu confortabil pe care să te aşezi. M-am cocoţat
acolo, gândindu-mă la predica mea, pentru care alesesem
textul: „îngrijiţi-vă de mântuirea voastră, cu frică şi cutre­
murare, căd şi Dumnezeu se îngrijeşte de voi să doriţi şi să
faceţi după voia Lui."
Când am reuşit să scriu câteva pagini care să mă mulţu­
mească, le-am adunat şi, în loc să mă întorc la dna plictisi­
toare alături de Canning, am deds să fac un ocol pe la
tabăra cercetaşilor din Waterbank, gândind că voi putea
aña de la ei veşti din lumea largă. Spre deosebire de
Canning, care prefera să cineze în oraş ori de câte ori găsea
un moment de răgaz, mie nu-mi plăcea să merg acolo.
Trupele unioniste încartiruite acolo erau, în general, oameni
de condiţie joasă: recruţi, mulţi dintre ei irlandezi, făcân-
du-şi datoria de mântuială şi fără tragere de inimă pentru
cauză, având ruşinosul renume de a prăda proprietăţile
dvililor din împrejurimi. Luau găinile oamenilor ori porcii,
iar dacă vreun bătrân încerca să-şi apere proprietatea,
186 .âd DO M N UL M ARCH 1&.

răspunsul lor era bătaia sau chiar mai rău. Pe femei le insul­
tau cu vorbele lor neruşinate. Nu e de mirare atunci că, ori
de câte ori apărea vreun yankeu, oamenii erau mâhniţi.
Soţiile şi mamele luptătorilor erau îndeosebi red şi întor­
ceau spatele dacă vreunul le dădea bună ziua. Astfel că,
din moment ce Waterbank nu promitea perspectiva unei
companii agreabile, mă mulţumeam să aştept orice veste
care avea să ajungă la mine.
Erau zece oameni în patrula de cercetaşi, iar când m-am
apropiat, m-au salutat voioşi şi m-au poftit să stau cu ei.
Făcuseră focul destul de aproape, iar pe foc, într-un ceaun,
bolborosea o tocană de fasole, groasă şi maronie. Am sim­
ţit că-mi lasă gura apă. în timp ce un soldat umplea cu
polonicul gamelele de metal ale camarazilor lui de arme şi
le aducea să le împartă fiecăruia, ceilalţi treceau de la unul
la altul o cană mare cu lichior de porumb. Aceasta trecea
din mână în mână şi, când a ajuns la mine, am dat-o mai
departe fără, sper eu, vreun semn de dezaprobare, deşi am
băgat de seamă că din conţinut dispăruse deja meii mult de
două treimi. I-am întrebat dacă au dat de ceva în incursiu­
nile lor, iar ei mi-au povestit de o ciocnire pe care o avuse­
seră, cu două zile în urmă, cu nişte trupe de rebeli pe care
le împinseseră până în raza de acţiune a artileriei garni­
zoanei. Când începuse să se tragă asupra lor, trupele se
retrăseseră, evaporându-se ca boabele de rouă, după cum
le era obiceiul, în cine ştie ce vizuini ascunse, pe care nu
reuşise nimeni să le descopere.
— E din cauza prăvăliei din Waterbank, a spus un
caporal cu barba blondă şi ochii deschişi la culoare. Păi,
dacă soţiile şi surorile tâlharilor n-ar fi libere să vină şi să
 ^ Altarul învăţăturii tes. 187

se ducă acolo, să cumpere provizii cât pot duce, plătind cu

banii furaţi de oamenii lor, am putea curăţa pădurile astea
cât ai clipi.
— De ce nu-i interzice generalul proprietarului maga­
zinului să desfăşoare un astfel de comerţ? am întrebat eu.
Tânărul palid a râs atât de tare, încât stropi de lichior
de porumb i-au sărit din gură. Ceilalţi i s-au alăturat.
— Părinte, chiar că eşti credul! Prietenul ăl mai bun şi
mai vechi al generalului a cumpărat o bună parte din
magazinu' ăla, a spus un alt cercetaş. Generalul n-o să-l
supere pe prietenu' lui, nu-i aşa? Mai ales că magazinu' ăla
încasează cel puţin o mie de dolari pe zi.
— Nu e numai ăsta, şi nu numa' aici, a adăugat un făl­
cos cu chip de câine, mult mai în vârstă decât ceilalţi,
dându-şi pe spate chipiul şi lăsând să se vadă o claie de
păr sur. E la fel şi-n sus, şi-n jos pe fluviu. Şeful rebelilor îi
dă de înţeles comandantului garnizoanei că unitatea lui
nu va fi prea serios ameninţată atâta timp cât magazinul
rămâne deschis pentru femei. Cavalerismul sudului, cu
numele ăsta-1 împopoţonează. Rezultatul e însă că provi­
ziile care ajung în mâna rebelilor sunt mai multe decât au
ei nevoie, ca să ne hărţuiască continuu pichetele, cât şi
felul de afaceri cu negri, cum e cea pe care o aveţi aici.
Dacă ceea ce spuneau oamenii era adevărat — şi nu
aveam vreun motiv să mă îndoiesc de asta —, ce stimulent
pentru ca rebelii să stea pe lângă noi! Eram atât de absorbit
gândindu-mă la acest fapt neliniştitor, încât nu am obser­
vat ce se întâmpla pe lângă foc decât în momentul în care
am auzit un strigăt — un croncănit precum chemarea unui
corb. Un cârd de copii sfrijiţi — de doi-trei ani, poate —, care
188 ^ D O M N U L MARCH t&.

probabil se ascunseseră în tufişuri, stăteau ghemuiţi şi se

uitau cu ochii mari la un altul care se ţinea de o mână şi
urla. Am alergat şi l-am luat în braţe. Palma şi vârfurile
degetelor îi erau arse şi începeau să apară băşici pe carnea
tânără. M-am întors spre cercetaşul care, fără să ţină cont
de băiatul care plângea, împrăştia cărbunii şi călca pe ei.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat eu.
— Tocmai mă distram cu puii ăştia de negrotei. Stăteau
şi salivau ca nişte javre lihnite şi le-am zis să-i dea drumu',
să cureţe oala, a zis el ridicând din umeri.
Cu o cruzime pe care eu nu pot s-o măsor, nu-i averti­
zase pe copiii înfometaţi să aibă grijă că ceaunul de fier era
fierbinte, fiindcă stătuse câteva ore deasupra cărbunilor.
Suspinele copilului ars erau înduioşătoare, căd tocana
fierbinte i se lipise de piele.
— Dă-mi gamela ta, m-am răstit eu şi, cum nu mi-a
dat-o imediat, am înhăţat-o de la el şi am turnat apă rece
peste mâna copilului. N-ai putut să-i dai o lingură?
Omul s-a strâmbat.
— Crezi că aş lăsa un pui de negrotei să mănânce cu
lingura mea?
Am plecat de-acolo, furios, ducându-1 pe copil în braţe.
In spatele meu ¿un auzit vocea indignată a bărbatului şi
apoi râsetele batjocoritoare ale celorlalţi.
Ajuns la casă, am căutat în zadar nişte pansamente şi
am blestemat nenumăratele noastre lipsuri şi distanţa din­
tre noi şi prietenii care — speram eu — se străduiau, chiar
în acele momente, să le înlăture. în final, tot ce am găsit au
fost nişte apă rece într-un hârb de piatră şi o fâşie de mate­
rial, astfel că am spălat şi am bandajat mâna aceea micuţă.
 .¿si Altarul învăţăturii ta. 189

încheietura copilului era atât de subţire, încât opera mea

stângace semăna cu un ghem, prin care se trecuse acul de
croşetat. L-am scos afară, în loggia, căutând o briză răco­
roasă, l-am aşezat pe genunchi şi l-am întrebat cum îl
cheamă.
— Jimse, a zis el cu o voce subţirică.
I-am dat să mănânce verdeţurile apoase, cenuşii după
fierbere, şi terciul rece de mălai, pe care bucătarul mi le
pregătise pentru cină, iar Jimse le-a înfulecat de parcă
mâncarea aceea groaznică ar fi fost chiar delicioasă. L-am
mai ţinut o vreme, murmurându-i cântecelele care le plă­
ceau şi fetelor mele, până când durerea l-a lăsat suficient
cât să adoarmă în braţele mele. Cântărea mai nimic. Mi-am
sprijinit obrazul de capul lui moale. Părul îi fusese lăsat să
crească în voie, în nişte cârlionţi deşi şi grei, astfel încât,
aşa adormit, arăta ca un heruvim întunecat. M-am jucat cu
imul dintre acei cârlionţi, gândindu-mă la familia mea şi la
cât îmi era de dor de ai mei.
Se poate să fi adormit şi eu pe scaun, pentru că era întu­
neric de-a binelea, când copilul s-a mişcat în somn şi m-a
trezit cu o tresărire. Jumătatea de lună îşi trimitea lumina
palid-gălbuie printre şipcile jaluzelelor verzi, aruncând
modele pe cărămizile denivelate. Tocmai mi-a trecut prin
minte că părinţii copilului probabil îl caută şi m-am simţit
neliniştit, când am zărit-o.
Stătea în grădină, nemişcată ca un copac, privindu-mă
ţintă. Pielea îi era foarte întunecată, astfel că nu i-am putut
desluşi trăsăturile. N-am idee de cât timp stătea acolo aşa
ori cât timp mai avea de gând să stea. M-am ridicat ţinând
în braţe copilul, care cântărea ceva mai mult decât un
190 DO M N UL M ARCH fes.

căţeluş, şi am coborât scările spre ea. Era o fată înaltă,

foarte tânără; prea tânără, aş fi zis eu, pentru a fi mama
băiatului, dacă n-aş fi ştiut deja că viaţa carnală a acestor
oameni începe deseori cu mult înainte să li se fi încheiat
copilăria. Şi-a întins braţele subţiri şi şi-a luat fiul, aple-
cându-şi peste el capul cu cârlionţi scurţi, cu un gest care-o
făcea să semene cu o pasăre care se cuibăreşte. S-a întors
apoi şi a pornit greoi prin iarbă, pidoarele-i lungi lăsând
urme prin rouă. Când m-am trezit în dimineaţa următoare,
am găsit o pălărie din foi de palmier, împletită de mână,
pe clanţa uşii magaziei. Era, presupun, felul ei de a-mi
mulţumi.
Când am văzut-o din nou, purtam acea pălărie. Am
ridicat-o puţin spre ea, iar ea a schiţat cea mai vagă formă
de zâmbet pe care cred că-1 poate produce o faţă umană —
ca un tic, aproape —, după care expresia ei a revenit la
obişnuita-i gravitate circumspectă. Stătea ghemuită pe
podeaua măturată a sălii mele de clasă, cu tălpile goale
lipite de podea şi cu coatele pe genunchii îndoiţi. Mie mi
se părea a fi o poziţie inconfortabilă, însă ei şi celorlalţi se
pare că nu le venea greu să se ghemuiască aşa. Fruntea ei
netedă era încordată de efortul de a scrie cu un băţ pe
podeaua de pământ litera M. Dedsesem să încep predarea
scrierii învăţându-i pe toţi elevii mei să-şi scrie mai întâi
numele. Totuşi, pentru început, m-am gândit să-i învăţ să-l
scrie pe-al meu.
Numele fetei, aflasem — deşi nu de la ea, căd timidita­
tea ori frica o făceau complet tăcută în prezenţa mea — era
Zannah. Băieţelul ei, Jimse, stătea cât de aproape de ea
putea, ca şi cum cei doi ar fi fost uniţi la nivelul coastelor.
 _sl Altarul învăţăturii I&. 191

încăperea era foarte aglomerată şi un miros pătrunzător,

greu, se ridica din trupurile înghesuite. Primele zile de
studiu s-au dovedit a fi foarte solicitante. Elevii mei nu
înţelegeau să stea liniştiţi, să fie atenţi mai mult timp, să
nu mai pălăvrăgească ori să râdă când le vine cheful.
Domnul Canning mi-a făcut o vizită scurtă în cea de-a
doua zi de cursuri — s-a retras repede, fără să se oprească
şi să observe că într-adevăr se întâmpla ceva în spatele ace­
lui haos aparent. Mi-am exprimat dezamăgirea cu privire
la scurta lui vizită la cină, în acea seară.
El a murmurat ceva despre faptul că trebuia să se îngri­
jească de balotarea bumbacului, apoi s-a încruntat.
— Ce înghesuială e-acolo, mă mir că rezişti!
— E un grup prea mare pentru spaţiul ăla limitat, am
fost eu de acord.
Chiar dacă îmi desfăşuram cursurile în două serii, ca să
mă adaptez ritmului muncilor agricole, rareori erau mai
puţin de cincizeci de persoane în încăpere.
— într-adevăr, simt surprins să văd câţi vin la mine,
având în vedere că mai trebuie să şi muncească pe câmp
multe ore, în afară de cele în care învaţă. Se străduiesc atât
de mult, chiar şi cei care simt mai în urmă. Chiar văd în ei,
aşa cum spunea poetul, „imaginea lui Dumnezeu, sculp-
tată-n abanos"
Canning a râs.
— Mă rog ca Dumnezeu să nu duhnească în halul ăsta.
Miros destul de tare şi-afară. N-aş rezista nici un ceas în
mijlocul lor, aşa cum stai dumneata.
Cum să-i explic? Şi la ce bun, având în vedere ce fel de
om era? îmi plăceau ardoarea şi buna lor dispoziţie, chiar
192 _Sl DOMNUL MARCH te.

dacă avea să-mi mai ia ceva dmp până să ajung cu ei la

disciplina pe care o doream pentru studiu. Asta era şcoala
după care tânjisem încă de pe vremea când eram un tânăr
vânzător ambulant. In sfârşit, puteam să-mi verific teoriile
despre predare. Scopul meu era de a trezi în inimile lor
ideile care se aflau adormite acolo şi nu de a le implanta
fapte în memorie. Din cauza situaţiei lor, mintea adulţilor
era la fel de potrivită pentru această abordare ca şi cea a
copiilor; amândouă deopotrivă de maleabile şi dispuse să
fie instruite de pasiunile sufletului mai degrabă decât con­
strânse de prejudecăţile minţii. Prima oră a activităţii
noastre era dedicată copierii literelor şi învăţării rostirii
acestora. Făceam asta scrijelind pe pământ cu beţe sau pe
bucăţi de scândură cu cărbune. Cu toate că nu aveam hâr­
tie, şi nid o perspectivă realistă de a o obţine, i-am pus
să-şi confecţioneze propriile condeie şi călimări din
scoarţă, pentru cerneală, ca să fie pregătiţi pentru ziua în
care vor avea nevoie de astfel de deprinderi.
Apoi, petreceam ceva timp discutând despre cuvinte şi
adevărata lor semnificaţie. Pentru asta, încercam să-i pro­
voc la o exprimare mai liberă şi Ia un mod de gândire mai
profund decât erau ei obişnuiţi până atunci. I-am întrebat
ce înseamnă cuvântul blând şi-apoi le-am cerut să se gân­
dească la o persoană blândă pe care o cunosc ei şi să spună
ce calităţi avea aceasta. După ce am analizat complet blân­
deţea, i-am provocat întrebând care este definiţia cuvântu­
lui brută şi cerându-le exemple de comportamente care se
potrivesc cu acest cuvânt. Prin astfel de căi ocolitoare, i-am
determinat să reflecteze la situaţia lor şi le-am oferit prile­
jul să vorbească ei înşişi despre ea. Era o muncă solicitantă
 .¿si Altarul învâţnturii ta. 193

pentru ei, astfel că, în scurt timp, am luat cu toţii o pauză,

lăsându-i pe copii să zburde liber pe-afară, iar pe adulţi se
odihnească după atâta concentrare. Canning, făcându-şi
apariţia într-una din aceste pauze, cum le numeam eu, era
încruntat, susţinând că-mi pierd vremea. A ameninţat că o
să reducă numărul de ore libere de la lucrul câmpului. Am
fost obligat să-i amintesc că educarea negrilor era spriji­
nită de armată, ca parte a obiectivului experimentului
muncii libere şi că, în modul în care alegeam să-mi desfă­
şor această misiune, el era subordonatul meu.
Când ne-am adunat după pauză pentru a relua lecţiile,
am abandonat domeniul abstract. Geografia am început-o
alcătuind hărţi ale colibelor de sclavi; aritmetica, numă­
rând ştiuleţi de porumb — câţi erau deja depănuşaţi, câţi
aşteptau să fie — şi calculând apoi diferenţa. Unii, după
cum se părea, nu aveau să înţeleagă nid măcar elementele
de bază despre numere; o femeie cu pielea tăbăcită, bătrână
şi ştirbă, care trebuie să fi avut în jur de şaizeci de ani, mi-a
spus că ştie să numere până la zece şi a început să-şi
demonstreze priceperea: „unu, doi, trei, cind, opt, zece."
Am felidtat-o pentru că rostise numerele în ordinea
coredă, apoi i-am spus cu blândeţe că, dacă ar ridica pen­
tru fiecare număr un deget ar vedea că nu-i mai iese numă­
rătoarea. Auzind una ca asta, s-a mâhnit şi nu a mai pus
pidorul în sala de clasă. Când am căutat-o şi am rugat-o să
continue, şi-a scuturat cu tristeţe capul grizonant.
— E prea târziu pentru mine, conaşule. Cred că mai
bine las locul la cei tineri.
N-am reuşit cu nid un chip s-o conving.
194 DO M N UL M ARCH t&_

Alţii — cum era Jesse, un tânăr vânjos, pe care domnul

Canning îl folosea să mâne căruţele — demonstrau o apti­
tudine care dădea la iveală o inteligenţă înnăscută şi un
nivel surprinzător de ridicat de autoinstruire, date fiind
condiţiile intelectuale precare în care fuseseră obligaţi să
trăiască. Uşurinţa cu care Jesse înţelegea matematica era
remarcabilă. Cu el, am reuşit să pornesc proiecte cum ar fi
calculul creşterii procentuale a valorii bumbacului în ciclul
lui de viaţă de la sămânţă la balot şi la confecţiile finite.
Trebuia doar să-i vorbesc de un concept, ca să descopăr că,
după puţin exerciţiu, reuşea să ajungă la rezultatul corect
al unei probleme mai repede decât mine.
Am descoperit că elevii mei ştiau foarte puţine despre
ţara lor şi că fuseseră încurajaţi să gândească şi mai puţin.
Le plăcea geografia, acesta fiind un subiect tabu, din
moment ce era legat de fugari şi de rutele spre nord. Istoria
era însă ceva total necunoscut pentru ei, şi primele mele
încercări de a le stârni interesul nu au dat nid un rezultat.
Am încercat să-i fac să înţeleagă faptul că, de-acum înainte,
trebuie să se considere ca parte a istoriei Ameridi şi, prin
urmare, să fie mândri de trecutul naţiunii lor. Abia când
am adus vorba şi am spus că simt din Concord, lucrurile au
început să se mişte. Mi-am dat seama că elevii mei reacţio­
nează mai uşor la orice lucru cu carader personal, astfel că,
atund când le-am povestit despre oraşul meu şi despre
măreţele evenimente care s-au petrecut acolo în procesul
de naştere a naţiunii noastre, am reuşit să le captez intere­
sul. în cele din urmă, cred că a ajuns să le placă această „oră
de poveşti", cum îi ziceau ei, mai mult decât oricare alta,
astfel că o lăsam pentru sfârşitul lecţiilor. Era un auditoriu
 .âl Altarul învăţăturii t&. 195

fascinat, şi nu le plăcea când poveştile ajungeau la final.

Cilla ridica mereu mânuţa în aer, implorând — „Spune-ne
ce s-a întâmplat mai departe, conaşule..." — şi cu greu îi tri­
miteam la treburile lor, chipurile devenindu-le posomorâte.
Pentru a te ocupa de toţi, ar fi fost nevoie de mai mulţi
dascăli. Deseori tânjeam după ajutor. Şi când mi se întâm­
pla, mă gândeam la Marmee dar cel mai adesea, mărturi­
sesc, la Grace. Cât de mult ar stârni ambiţia elevilor mei,
mă gândeam eu, să vadă pe imul de-al lor atât de educat!
La Grace însă nu puteam ajunge, fiind înlănţuită, prin pro-
priile-i principii înalte, de un bătrân ramolit, care o zămis­
lise dar în nici un caz nu-i fusese tată. în schimb, le-am
prezentat elevilor mei autobiografia lui Frederick Douglas
şi poemele lui Phillis Wheatley, din care ştiam o grămadă
pe de rost. îmi plăcea enorm să văd cum cască ochii de
uimire, la auzul realizărilor celor doi, unul un sclav fugar,
celălalt un african născut în sălbăticie, răpit şi făcut sclav.
Nu cred să fi fost vreodată mai obosit ca în acele seri,
nici măcar după vreo bătălie. Lecţiile cu negrii necesitau
un consum uriaş de energie fizică, căd observasem că,
dacă nu vorbeam cu un grad ridicat de animaţie şi cu o
cantitate aproape teatrală de gesturi şi expresii, nu reu­
şeam să le reţin atenţia. Ajungeam frânt în patul meu de
sad, totuşi în minte mi se depăna şirul lecţiilor din ziua
următoare. Adormeam şi visam lecţii. Descoperisem
munca pentru care mă născusem. Această convingere, nu
oboseala sau frustrarea de a-i învăţa pe-atâţia, la atât de
diverse niveluri de înţelegere, era ceea ce încercam să-i
transmit dragii mele soţii, seara, când scriam în grabă
câteva rânduri, înainte de a adormi.
196 -¿2d DOMNUL M ARCH 1&.

De câte ori mi-am dorit un fel de telescop magic, cu

care să pot privi în depărtări, la tine şi la fetele mele, să
văd ce mai faceţi, şi cu care să vă uitaţi şi voi din când în
când la mine ca să vedeţi cum evoluează încercările mele.
Dacă aţi putea, ce diferenţă aţi vedeai Trecerea unui ano­
timp a produs o schimbare surprinzătoare a fiinţelor a
căror casă e Oak Landing.
Elevii mei, şi cei bătrâni şi cei tineri, progresează
repede cu literele. îşi deschid acum minţile faţă de mine şi
nu mai sunt reticenţi. Josiah, care încă suferă şi are o tuse
nimicitoare, pe care ţi se rupe inima s-o auzi, a devenit o
adevărată moară stricată, astfel că nici nu pot să-l com­
par cu băiatul posac, tăcut, care a venit să mă întâmpine
la vapor. E acum atât de deschis, încât îl pot tachina des­
pre perioada aceea. Mi-a explicat că tăcerea lui era năs­
cută din frică şi prudenţă. în aceste locuri, înveţi de
timpuriu, se pare, că şi o simplă discuţie nevinovată cu
un alb poate f i periculoasă. Odată, mi-a povestit el, fiind
trimis cu treburi în oraş, spusese „Bună ziua" unui can-
tinier alb, care îl lovise de-i crăpase obrazul, pentru că
avusese „neruşinarea de negru” de a i se adresa.

Aid m-am oprit şi am reflectat dacă să-i spun de Zannah,

singurul elev care nu-mi poate vorbi liber. Timp de multe
zile, am socotit tăcerea ei ca semn al unei timidităţi exage­
rate, care îi afecta capadtatea de a vorbi în clasă ori în par­
ticular. Cum zilele s-au transformat în săptămâni, iar ea a
continuat să vină la lecţii ori de câte ori putea, am început
să mă întreb de ce, apoi am obligat-o, în clasă, să vorbească.
Am făcut asta cu blândeţe, spunând că gândurile fiecărui
 -âi Altarul învăţăturii ta. 197

elev sunt un ajutor valoros în călătoria noastră comună

spre învăţătură. Totuşi, nu am putut scoate de la ea nid un
cuvânt, iar ceilalţi au început să se simtă stingheriţi,
foindu-se pe locurile lor.
Mai încolo, acel Jesse care, pe lângă faptul că era cel
mai bun elev al meu, era şi un lider înnăscut printre ai lui,
a venit la mine şi a cerut să-mi vorbească. Mi-a spus că
Zannah nu vorbea pentru că nu putea. Pe când era doar o
fetiţă, fusese victima unei infamii comise de doi beţivi albi,
de pe un vapor cu aburi aflat în trecere. Când ea protestase
faţă de abuzurile lor, „ţipând şi blestemând de răsuna
cerul", după cum zicea Jesse, unul din ei o ţinuse, în timp
ce celălalt scosese cuţitul din buzunar, îi deschisese gura
şi-i tăiase limba. Când familia Croft, spre cinstea lor, cău­
tase dreptate pentru brutalitatea comisă, li se spusese că
nu pot fi despăgubiţi pentru „prejudicierea proprietăţii
lor" deoarece sclava în chestiune nu era capabilă să dea o
declaraţie cu privire la presupusa agresiune.
Nu am scris despre toate astea pentru că, deşi Marmee
nu se amăgea referitor la gradul de barbarie la care erau
supuşi sclavii, nu consideram că urechile domnişoarelor
mele trebuie murdărite cu astfel de lucruri. Astfel, în loc să
scriu despre lipsa de omenie, am folosit pana ca să descriu
natura:

Primăvara de-aici nu e primăvara aceea pe care o

ştim: promisiunea răcoroasă şi umedă a topirii zăpezii şi
a pământului îngheţat transformându-se în noroi. Aici,
căldura coboară brusc din cer, într-o zi, şi respiri şi te
mişti de parcă ai f i într-un ceaun cu supă. Ca răspuns.
198 JSl DO M NUL M ARCH te .

vegetaţia ţâşneşte din pământ cu o forţă irezistibilă.

Tocmai când trupul începe s-o lase mai domol şi să se
dedea trândăviei, trebuie, din contră, să se zorească, căci
provocarea e să ţii munca omului în acelaşi ritm cu cea a
Naturii, altfel vei f i copleşit de excesele abundenţei ei.

Dacă era ceva enervant în această bruscă şi extremă

rodnicie, nu menţionasem acel aspect. Scrisesem despre
speranţele mele pentru o recoltă viitoare bogată la Oak
Landing, despre un anotimp care va vedea cum se coc atât
roadele vegetale, cât şi cele omeneşti. Simţeam, atunci, ne­
voia să zugrăvesc acest timp verde, al creşterii, doar ca pe
imul promiţător. La necazurile ce puteau veni — la viermi
ori buruieni, la vreme ori război — am ales să mă gândesc
foarte puţin şi să vorbesc şi mai puţin despre ele. Simţeam
că nu aveam de ales decât să-mi pun speranţa în timp.
 CAPITOLUL NOUĂ

rim n m u g u ri
CPrn

Oak Landing, 10 mai 1862

Draga mea,
A fost mare sărbătoare aici, astăzi. Ar f i fost o zi
însemnată oricum, căci am văzut bumbacul gata egrenat
şi făcut baloţi, urcat în siguranţă pe vapor şi dus la târg.
Baloţii fuseseră aduşi la debarcader cu mai bine de o săp­
tămână în urmă, însă intensul foc al canonierelor pe flu ­
viu a făcut imposibil ca vaporul cu aburi să-i ia şi să-i
ducă şi, cu fiecare zi ce trecea, ne temeam de vreo vizită
din partea bandiţilor, cărora nimic nu le place mai mult
decât să vadă munca de câteva luni în flăcări ori baloţii
sparţi şi împrăştiaţi pe fluviu. Vaporul a venit însă şi
bumbacul a plecat, şi a fost multă veselie, care s-a înteţit
odată cu sosirea — aproape neobservată — a unui al doi­
lea vas Mary Lou, care, vei f i ghicit de-acum, conţinea
încărcătura de care te-ai ocupat tu. Cât mi-aş f i dorit ca
tu şi generoşii donatori să f i văzut feţele luminate de
bucurie şi neîncredere la vederea butoiaşelor cu melasă, a
butoaielor cu sare şi heringi, a săpunurilor, a aţelor şi
firelor, a tăbliţelor şi caietelor, a cutiilor cu ierburi uscate
200 .¿si domnul march ¡a.

şi plante medicinale, dar mai ales a cutiilor cu haine

vechi, dar bune. Ai f i roşit văzând femeile probând fuste
şi fudulindu-se cu ele ca nişte păuni, ca şi cum aceste
haine modeste ar f i rochii de la Paris. Am fost bucuros să
văd o asemenea rezervă de medicamente, pentru că sezo­
nul cald deoine din ce in ce mai nesănătos, iar frigurile
sunt o ameninţare constantă. Fiecare dintre noi a avut
motiv să zâmbească şi să se minuneze, în timp ce încărcă­
tura era descărcată de pe vas şi conţinutul fiecărei cutii
dat la iveală.

Nu i-am scris despre singurul chip care nu zâmbea. Dom­

nul Canning rămăsese întunecat pe durata întregii acţiuni
şi, întrucât nu i-am putut înţelege aerul acru, a trebuit să-l
întreb ce are, în cele din urmă. Mi-a răspuns cu buzele
strânse:
— E o generozitate extravagantă. Nu le fad niri un bine
negrilor.
— Dar Ethan, am exclamat eu (ajunseserăm să ne spu­
nem deja pe numele mic, nu din afecţiune, a pur şi simplu
pentru că trăiam atât de aproape unul de celălalt). Tu ai
permis asta. Tu m-ai încurajat să caut donaţii...
— Da. Numai că nu m-am aşteptat să reuşeşti atât de
bine. Aceşti oameni trebuie să înveţe că, aşa cum simt plă­
tiţi, şi ei, la rândul lor trebuie să plătească pentru a-şi satis­
face nevoile. Da, da, am aprobat un mic efort de ajutorare,
deoarece nu suntem încă în situaţia să le plătim salari­
ile — dar asta e dincolo de tot ce mi-am imaginat. Nimeni
dintre cei pe care îi cunosc în Illinois n-ar da produse de
 .¿si Primii muguri 201

calitate ca astea — şi în asemenea cantitate! — negrilor, în

vreme de război, când simt atâţia albi în nevoie.
— Ei bine, poate-ar trebui să-ţi lărgeşti cercul de cunoş­
tinţe din Illinois, i-am răspuns eu şi am plecat de-acolo, ca
să nu-mi trădez iritarea.
Unele dintre elevele mele îm i făceau semn, dorind să le
admir cum arătau în noile haine. Intr-adevăr, hainele erau
din batist şi din pânză, haine pe care le poartă orice bărbat
sau femeie care munceşte — nu erau nid pe departe fine­
ţuri —, dar cu toate astea, fiecare haină fusese spălată cu
grijă şi reparată înainte să fie împachetată şi trimisă la noi.
In acest amănunt, am văzut aleasa preocupare a dragilor
mele domnişoare, îndrumate de uimitoarea lor mamă.
Cine, dacă nu ea, s-ar fi aplecat asupra acestor detalii?
Dacă Ethan Canning considera că o măruntă potolire a
nevoilor îi va face pe negri risipitori, ar fi trebuit doar să
vadă cum se îngrijeau de fiecare zdreanţă de cămaşă ori
pereche de pantaloni roşi la genunchi, pe care o schimbau
cu cele noi. Chiar şi cel mai jerpelit lucru era împăturit şi
pus bine, fără îndoială pentru a fi folosit mai târziu, ca
petic pentru o învelitoare mai caldă.
Marmee remarcase deseori dragostea africanilor pen­
tru culori şi modele strălucitoare, căd fuseserăm nevoiţi să
convingem multe dintre „coletele" feminine care treceau
prin gara noastră că un şal străludtor nu e chiar cea mai
feridtă alegere pentru dneva care doreşte să treacă neob­
servat. în acest transport însă, alături de necesităţile obiş­
nuite, ea indusese un număr destul de mare de baticuri
confecţionate, se pare, din foste rochii de bal, cu exact acele
202 -Sl DO M N UL MARCH

nuanţe tari şi ţesături strălucitoare despre care ştia că vor

fi apreciate.
Am ales unul dintre ele pentru Zannah, care stătea mai
în spate, cu timiditatea ei obişnuită, departe de grupul
gălăgios şi vesel al femeilor. Am ales o bucată de satin tur­
coaz şi m-am îndreptat spre locul unde se afla ea.
— Cred că ţi-ar sta foarte bine cu ăsta.
Ea l-a luat şi, în câteva clipe, şi l-a legat în jurul capului,
terminând în creştet cu o fundă elaborată şi atrăgătoare.
Jimse era lângă ea, ca de obicei, iar acum scâncea să fie
ridicat s-o poată vedea pe frumoasa lui mamă. L-am luat
în braţe, delectându-mă cu dulcele sunet al râsului său.
Şi-a pocnit palmele mici, vindecate de-acum, dar pe care
rămăsese un păienjeniş de dcatrici, care-i brăzda toată
palma, şi şi-a întins braţele spre mama sa, care l-a luat cu
acel zâmbet vag al ei şi l-a îmbrăţişat cu obişnuita sa grijă.
Canning le promisese negrilor o noapte liberă ca să se
poată delecta cu ceea ce el numea „dezmăţ sălbatic",
sărbătorind expedierea bumbacului. Şi au sărbătorit,
într-adevăr, până târziu. Echipele de curăţători adunaseră
mormane de tulpini de bumbac, de pe câmpuri, şi acum le
foloseau pentru un foc imens. Din locul meu de lângă
încăperea pentru egrenat, vedeam scânteile scăpărând,
înălţându-se în aer. Era o noapte liniştită, astfel că muzica
răzbătea tocmai de la colibele sclavilor. Din patul meu sin­
guratic, din seminţe de bumbac, ascultam cântecul: o voce
sonoră, clară, apoi o alta, ridicându-se şi coborând, căreia
îi răspundea un cor numeros. Era plin de viaţă şi de ritm,
dar şi plin de dor. Sunetul lui mi-a trezit propriile doruri şi
m-am simţit singur şi inexplicabil de trist. Când, în cele
 ^ Primii muguri 203

din urmă, am adormit, ei încă mai cântau. Sunetele acelea

se poate să-mi fi pătruns în vise. Mi se părea că simt hăi­
tuit de urmăritori nevăzuţi, iar când m-au ajuns, m-am
trezit cu inima bătându-mi puternic, şi bucata de pânză de
sac pe care o foloseam ca pernă, udă de lacrimi, pe care
nu-mi aminteam să le fi vărsat.

După acel transport, lucrurile s-au schimbat. De când sosi­

sem acolo, avusese loc câte o înmormântare în fiecare
zi — trei în cea de-a doua săptămână sumbră, inclusiv un
copil născut mort, şi biata fată pe care o văzusem în casa
bolnavilor, cu febra de după naştere — iar acestei îndato­
riri nu mă aşteptam să-i văd sfârşitul curând, căci numărul
de cazuri de friguri creştea odată cu venirea anotimpului
cald. Infuziile cu jalap şi ceaiurile de muşeţel, alături de
uşoara îmbunătăţire a alimentaţiei, datorită bunurilor pri­
mite, a acţionat asupra trupurilor bolnavilor, astfel încât
cei care erau mai puţin bolnavi au început să simtă că se
înzdrăvenesc.
Cea mai mare schimbare s-a petrecut în rândul munci­
torilor. Văzând chiar şi o mică recompensă pentru efortu­
rile lor, s-au apucat de treburi cu mai multă tragere de
inimă. Munca la câmp semăna cu o procesiune măreaţă.
Grupurile de plugari conduceau marşul, aruncând pămân­
tul într-o parte sau alta, într-o brazdă lungă. De-a lungul
ei, trecea o grapă trasă de catâri. Zannah, una dintre semă­
nătoare, venea în spatele ei, trăgând după ea un sac de
seminţe cât ea de mare, pe care le arunca în şanţul proas­
păt. în spatele semănătorilor, venea o altă grapă mică, aco­
perind seminţele cu sol proaspăt. Pe când ultimul câmp
204 -&i D O M N U L M ARCH t&-

era însămânţat, cele plantate mai devreme deja umbreau

pământul roşu cu un covor verde. Viteza de creştere era
un mic miracol, pentru cineva care cultivase terenurile reci
din Nord.
Mai erau şi alte m id miracole. Un sfeşnic din argint
înlocuise cartoful în care ţineam lumânarea la cină.
Thomas, prisăcarul, dăduse peste el în timp ce lua mierea
dintr-un stup.
— Cineva deştept, a raportat el, l-a ascuns acolo din
calea rebelilor, care umblau după pradă, şi „a uitat" de el.
Sfeşnicul — şi reacţia noastră plină de recunoştinţă, fără
intenţia de a pedepsi pe cineva — a părut că stârneşte şi
alte amintiri: servidul de porţelan, după câte se părea,
fusese bine păstrat sub cuibarele cloştilor, în timp ce două
piese — dudat, doar două — fuseseră recuperate de sub
troaca de lături a porcilor.
Spre uşurarea mea, Canning a privit toate acestea cu
amuzament. Bunurile, în definitiv, nu erau ale lui şi „fuse­
seră ascunse pentru a fi în siguranţă", cu mult timp înainte
ca el să ajungă aid. Deşi era un om dur şi puţin generos,
era totuşi, în sinea lui, un om cinstit, care a văzut şi a apre-
dat strădania onestă a mundtorilor când au început să
apară vlăstarele de bumbac.
După două săptămâni de la ultima sămânţă intrată în
pământ, brazdele erau o masă verde compadă. Erau sute,
mii de plante. Sămânţa de bumbac fiind considerată fără
prea mare valoare, era împrăştiată din belşug — de două-
zed sau treized de ori mai mult decât era necesar, am
socotit eu. Apoi veneau răritorii, cei mai îndemânatid
mundtori pe care-i văzusem vreodată. înarmaţi doar cu
 .¿si Primii muguri ta. 205

nişte sape rudimentare, aceşti chirurgi ai câmpurilor tre­

ceau prin desişul de plante, se opreau la fiecare jumătate
de metru, alegeau câte un lăstar plăpând şi tăiau restul.
Seara, priveam deja la şirurile de plante tinere de bumbac,
perfect aliniate, întinzându-se cât vedeai cu ochii.
Plivi tul devenise de-acum îndeletnicirea zilnică şi toată
mâna de lucru era implicată în această muncă, pentru a
ţine pasul cu vegetaţia luxuriantă, plantele agăţătoare şi
florile sălbatice, care ameninţau zilnic să sufoce plantele
cultivate. Cu sârguinţă, în câteva săptămâni, bumbacul a
reuşit să se înalţe peste rivalii lui şi să arunce destulă
umbră pentru a le încetini creşterea. Tot ce aveam de făcut
era să aşteptăm luna iulie, când apărea prima floare. Spun
„tot", dar desigur mai erau şi culturile pentru hrană, care
necesitau mereu îngrijire, de primă importanţă printre
acestea fiind porumbul, din care aşteptam să avem chiar
un surplus pe care să-l vindem. Aşa că nimeni nu lenevea,
drept care aveam elevi care veneau adesea la mine cu tru­
pul ostenit... dar niciodată cu mintea.
începusem să fiu îngrijorat de Canning, care nu înce­
tase să fie la fel de sever cu sine precum era şi cu muncito­
rii. Era tot mai tras la faţă şi mai slab, iar şchiopătatul îi era
pe zi ce trece mai pronunţat, astfel încât apelase la un băţ,
cu care se ajuta pentru a merge în sus şi-n jos printre şiruri.
Aştepta, ştiam sigur, raportul agentului comercial cu pro­
fitul de pe urma bumbacului vândut. Producţia fusese
îngrozitor de mică în comparaţie cu aşteptările. Prea mult
se pierduse din cauza vremii şi a neglijenţei. Ari care-ar fi
putut produce o sută de kilograme de fibră de bumbac
produseseră doar un sfert. Totuşi preţurile urcau din cauza
206 Jăl DO M N UL M ARCH fc&.

penuriei, iar dispoziţia lui Canning oscila între speranţă şi

disperare, calculând şi recalculând intrări şi plăţi şi scă-
zându-le apoi din veniturile lui ipotetice. Când plata de la
agentul comercial a ajuns în cele din urmă cu vaporul,
Canning s-a retras în salon ca să facă adevărata socoteală.
A apărut cu registrul său, cu geanta de bani şi cu faţa
palidă.
— Doamna Croft va fi nevoită să facă nişte economii
anul acesta, a spus el cu un zâmbet forţat, deloc vesel.
După ce o să fac plăţile către negri, îi rămâne o sumă de
nimic, iar eu...
S-a îndepărtat. L-am urmat afară, unde i-a spus servi­
torului casei, Ptolemy, să sune clopotul şi să cheme munci­
torii la adunare.
— Oricât de dezamăgit te-ai simţi, i-am zis eu, ţinând
pasul cu şchiopătatul lui iute, prin curte şi pe lângă gard
către câmpul din spate, mă simt obligat să-ţi reamintesc că
asta e o zi extraordinară pentru aceşti bărbaţi şi femei. Ar
fi bine pentru relaţiile din viitor să te prezinţi cu o înfăţi­
şare binedispusă când le dai banii, chiar şi numai de dra­
gul tocmirii lor pentru recolta următoare.
Canning s-a încruntat.
— Ai dreptate, desigur. Trebuie.
Am ajuns la ridicătura de lângă cel mai întins câmp de
bumbac. A întins o mână, ca şi cum ar cuprinde priveliştea
bogăţiei promise:
— Toate speranţele mele sunt aici. Asta este recolta care
mă va înălţa sau mă va dobori.
Negrii îşi lăsaseră jos uneltele şi veneau din toate păr­
ţile. Noi am nimerit în grupul de plivitori. Micuţa Cilla,
 Primii muguri t&. 207

care-mi părea imaginea tuciurie a lui Amy a mea, venea

printre şiruri strigând veselă. Când ne-a ajuns din urmă,
gâfâind, şi-a dus mâna la claia dezordonată de păr şi a
scos o floare delicată, cu petale moi.
— E pentru matale, conaşule, a spus ea, sfioasă din-
tr-odată, întinzând-o spre Canning. Prima floare.
Canning a zâmbit uşor şi a întins mâna să o mângâie
uşor pe căpşor.
Când am ajuns la colibe, mulţimea adunată acolo spo­
rovăia cu voce scăzută. Canning a făcut prezenţa, apoi,
spre surpriza mea, m-a chemat să spun o rugăciune de
mulţumire. Era un gest la care nu mă aşteptasem din par­
tea lui. Rugăciunea mea a fost făcută din inimă. Deşi
emanciparea încă nu era o lege a pământului, am spus eu,
oamenii din Oak Landing erau pe punctul de a gusta imul
din fructele libertăţii şi mă rugam ca ziua libertăţii depline
să fie cât mai aproape. Adunarea a strigat „Amin!" şi
„Lăudat fie Domnul!" şi altele asemănătoare. Canning a
început să strige fiecare muncitor pe nume şi să-i dea dola­
rii. Fiecare bărbat se înclina adânc şi fiecare femeie făcea o
reverenţă când îşi primea salariul din mâna lui Canning.
Unii sărutau banii, alţii îi ridicau în sus şi făceau câţiva
paşi de dans. Când am ajuns la final cu plata, soarele
cobora spre asfinţit.
Printre oameni s-a produs o mică agitaţie. Jesse, cel mai
bun elev al meu, un uriaş cu o voce sonoră ca sunetele
joase ale unei orgi, a venit în faţă şi s-a oprit dinaintea mea
şi a lui Canning, cu privirea în pământ.
— Oamenii îmi cer să vă zic că avem şi noi ceva să vă
dăm acuma.
208 _Sl DOM NUL M ARCH I&.

Canning părea nedumerit. Eu i-am zâmbit lui Jesse

binevoitor şi am spus:
— Foarte frumos. Despre ce e vorba?
El s-a întors şi a gesticulat spre oamenii adunaţi. Cam
jumătate s-au împrăştiat pe la. colibe şi au ieşit trăgând
după ei sădi de pânză plini pe care îi foloseau ca saltele.
Fiul lui Jesse l-a aruncat pe primul la pidoarele tatălui său
şi i-a înmânat o coasă. Jesse a trecut lama coasei peste cusă­
tură, iar sacul s-a desfăcut. Dinăuntru a ţâşnit bumbac: cea
mai bună fibră lungă pe care o produsese acea proprietate.
De-a lungul şirului, oamenii trăgeau afară saltele.
— Când doamna a plecat, a explicat Jesse, şi rebelii au
aflat că ea a semnat actele de 'tecţie de la Uniune, a venit şi
ne-a porundt să ardem toţi baloţii de-ad. Noi n-am avu'
încotro. Am ars poate suta de baloţi din bumbacu' lu'
doamna Croft a tund. Da' când nu se uita, noi am scos
cojile ori muşchiu' din saltelele noastre şi am îndesat în loc
cel mai bun bumbac. Cred c-am salvat ad poate şase, opt
baloţi. Dac-aţi fo' corect cu noi şi-aţi făcut cum aţi zis, noi
vi-1 dăm dumneavoastră.
Nu mai văzusem nidodată faţa îngustă, de rozătoare, a
lui Canning atât de plină de emoţie. Şi-a scos ochelarii şi
s-a şters la ochi. Am observat că plângea, de recunoştinţă
ori de uşurare, nu-mi dădeam seama.
— Mulţumesc, a spus el în cele din urmă, când a reuşit
să-şi stăpânească vocea. Vă mulţumesc tuturor. Stingerea e
anulată în seara asta. Puteţi sărbători cât de târziu vreţi.
Canning a dat să plece, când Jesse a vorbit din nou:
— Oamenii întreabă dacă dumneavoastră, domnii, nu
staţi cu noi la strigări.
 Primii muguri i&. 209

M-am uitat spre Canning. Spre încântarea şi uşurarea

mea, l-am văzut zâmbind şi aprobând din cap. Eu am răs­
puns cu un entuziasm sincer:
— Aş fi onorat.
Nu ştiam atunci că acea noapte mă va duce peste mări,
spre un luminiş dintr-o junglă din vestul Africii şi înapoi,
într-un timp mai îndepărtat decât trecutul meu, decât
Dumnezeul meu. Ştiu că ce am văzut şi am simţit în trupul
meu era emoţionant peste măsură. Totuşi, oricât aş încerca,
nu pot transmite în cuvinte bogăţia aceea.
Au adus nişte scaune şubrede pentru Canning şi pen­
tru mine, pe care să ne aşezăm. Deoarece soarele asfinţea,
colorând cerul în auriu, purpuriu şi indigo, au aprins focul
şi s-au strâns în jurul lui, într-un cerc larg. Cineva a luat
două cozi de mătură vechi şi a început să le lovească una
de alta, într-un ritm accelerat, complicat. Unul câte unul,
oamenii au preluat ritmul cu picioarele şi au început să se
mişte în cerc. O voce, vocea lui Jesse mai întâi, apoi şi gla­
surile altora s-au ridicat pentru a începe strigările, iar mul­
ţimea răspundea cu un murmur aprobator. Eraîntr-adevăr
un strigăt: neregulat, aspru, aproape nearmonios, cât se
poate de deosebit de cântecul lor domol. Erau propoziţii,
unele repetate de mai multe ori. Au început să bată din
palme într-un alt ritm, tot accelerat, în contratimp cu cel al
picioarelor şi chiar cu cel al beţelor. Nu-mi dădeam seama
cum reuşeau asta — copii, bătrâni şi tineri, toţi la unison.
Nu distingeam toate cuvintele care erau strigate, însă
pe-acestea câteva le-am înţeles:
210 -âl DO M N UL M ARCH t&.

Singur... singur... în seara asta... ştii că trebuie să plec...

caleaşca vine-njos... Oh, Doamne... oh, când, când, când...

Ceva din ritmul intens, rapid, a început să ajungă şi

înlăuntrul meu, făcându-mi inima să bată mai repede. Am
devenit agitat, entuziasmat, intr-atâta încât m-am trezit în
picioare, legănându-mă repede, fără să-mi dau seama că
avusesem de gând să mă ridic. Mintea mi s-a golit ca un
dovleac, de orice gând. Cumva, n-am idee cum, m-am tre­
zit în cerc, trăgându-mi picioarele prin ţărână, bătând din
palme, alăturându-mi vocea celorlalte până am simţit că
am răguşit. N-am idee cât timp a trecut aşa, însă când în
cele din urmă m-am oprit din dans, ud leoarcă de transpi­
raţie, obosit şi tremurând, m-am uitat în jur după Canning.
Scaunul lui era gol, iar el nu se zărea pe nicăieri.
 CAPITOLUL ZECE

e £ ră re c u re n tă

Ca de obicei, m-a trezit clopotul care chema oamenii la

muncă, însă în acea zi sunetul lui îmi răsuna în timpane ca
o lovitură. Am deschis ochii, dar chiar şi lumina slabă,
palidă, care răzbătea prin crăpăturile scândurilor maga­
ziei părea prea greu de îndurat. Când am încercat să mă
întorc, să mă feresc de degetele împungătoare ale zorilor,
muşchii mei s-au răzvrătit împotriva efortului şi am des­
coperit că nu puteam nici măcar să-mi mişc umărul.
Mă simţeam prost. Trupul unui preot de patruzeci de
ani nu era făcut pentru o noapte întreagă de petreceri,
bune mai degrabă pentru oameni căliţi, cum simt cei care
muncesc la câmp. Am început un inventar al daunelor.
Capul... mă durea. Ochii... mă usturau. Gâtul, aspru ca o
pilă. Mi-am adunat toată voinţa şi i-am poruncit trupului
să se ridice, însă, când mi-am mişcat încheieturile, m-am
simţit ca şi cum oasele mele ar fi avut articulaţiile umplute
cu sticlă pisată. Şi tremuram... în vreme ce, de obicei, mă
trezeam leoarcă de sudoare din cauza căldurii din timpul
acestor nopţi de vară. Nu e nimic de făcut, mi-am spus eu,
trăgând acoperitoarea peste mine cu degetele care mă
212 .¿£j DOM N UL MARCH

dureau. Va trebui să mă mai odihnesc puţin, până voi avea

puterea să mă ridic...
Am zăcut aşa, aţipind şi trezindu-mă repetat dintr-o
moţăială neodihnitoare, până când tremuratul s-a trans­
format intr-o febră atât de puternică, încât am început să
delirez. Pentru detalii despre ce s-a întâmplat apoi, trebuie
să mă bazez pe relatările celorlalţi.
Când Canning a auzit că nu apărusem în sala de clasă
a râs, crezând că dormeam mai mult din cauza excesului
meu prostesc şi a venit să mă caute, ca să facă glume pe
socoteala mea. Era, după toate relatările, neobişnuit de
binedispus, deoarece calculase că baloţii de bumbac de
calitate primiţi vor fi suficienţi să-i acopere toate datoriile.
Oricare ar fi fost soarta culturii aflate acum pe câmp, nu
avea să fie nevoit să-şi ia tălpăşiţa din Oak Landing ruinat
financiar, la finalul perioadei de arendă. Putea privi cu
calm noua recoltă care creştea viguroasă. Orice s-ar fi
întâmplat, nu urma să fie doborât, ba chiar era posibil să
se întoarcă în Illinois un tânăr bogat. Vedeam în el, pentru
prima dată, imaginea mea de tânăr vânzător ambulant,
întorcându-mă acasă triumfător, din Sud.
A trecut pe la magazie, la amiază, în drumul de la câmp
spre casă, şi a deschis larg uşa, salutându-mă voios, lă-
sând-o intenţionat deschisă, pentru ca lumina puternică a
amiezii să-mi cadă peste faţă. Când a văzut în ce stare
eram, i-a pierit pofta de glume. A venit repede lângă mine,
s-a lăsat pe vine şi şi-a pus o mână pe fruntea mea dar şi-a
tras-o repede înapoi, ca şi când pielea mea l-ar fi ars.
— Aduceţi apă rece! a strigat el. Puneţi şaua pe Aster!
Domnul March e grav bolnav!
 -âd Febră recurentă te. 213

L-a pus pe Ptolemy să mă îmbăieze şi a adus câţiva

copii să-mi facă vânt cu evantaiele, în ideea de a-mi scădea
febra, apoi a gonit călare până la Waterbank şi a cerut să-l
vadă pe medicul unionist. Când i s-a spus că domnul nu
este disponibil pentru el, a dat buzna în popota ofiţerilor şi
a insistat ca doctorul să vină să mă vadă, susţinând că, din
moment ce încă aveam gradul de căpitan în armata unio­
nistă, el, în calitate de chirurg militar, era responsabil de
îngrijirea mea. Insă doctorul se pare că avea tot atâta timp
pentru „iubitorii de negri" cât avea şi pentru membrii
acestui popor oropsit, şi nu s-a clintit de la masă. Şi-a dat
cu părerea că luasem friguri de râu, cea mai întâlnită boală
din regiune pe timp de vară. L-a trimis pe Canning înapoi
cu o sticlă de terebentină şi l-a instruit să mi-o adminis­
treze în doze mid. Când Canning a întrebat pentru cât
timp, medicul a ridicat din umeri. „Până se face bin e... sau
până îl omoară", după care s-a întors la farfuria lui.
Se pare că singurul efect al terebentinei era să declan-
şeze un vomisment violent. Am zăcut delirând, gemând şi
zvârcolindu-mă, timp de două zile; însă, în cea de-a doua
noapte, febra a încetat, şi am căzut într-un somn odihnitor.
Când m-am trezit, în dimineaţa următoare, fetiţa Cilla
dormea ghemuită într-un colţ. S-a trezit tresărind, apoi a
zâmbit radios când m-a văzut ridicându-mă în aşternutul
improvizat. Se pare că o listă întreagă dintre elevii mei
vegheaseră lângă mine, acoperindu-mă când tremuram,
ştergându-mă cu infuzie de calapăr când îm i creştea febra.
Când mi-am aranjat acoperitoarea, un roi de seminţe
rotunde s-au rostogolit pe podea.
214 ^ DOM N UL MARCH te .

— îs seminţe de muştar, a spus ea deschizând larg

ochii. Zannah le-a presărat peste matale, în fiecare noapte,
ca s-o ţină departe pe cotoroanţa de vrăjitoare. A adăugat
în şoaptă: Aştepta până conaşu' Canning pleca, noaptea
târziu, pen' că el nu ţine seamă de vrăjitoare.
Jesse mi-a confirmat, la rândul lui, că şi Canning petre­
cuse multe ore lângă patul meu. Am primit aceste veşti, cu
dovada afecţiunii şi a îngrijorării lui, cu lacrimi, punân-
du-mă şi pe mine şi pe Jesse într-o situaţie stânjenitoare.
în acea primă zi, m-am bucurat de însănătoşire, sim-
ţindu-mă norocos că frigurile, chiar dacă intense, nu ţinu­
seră mult. Jesse s-a simţit obligat să mă ducă în braţe, atât
de slăbit eram, până la un scaun de răchită reparat de
multe ori, aşezat în loggia adăpostită şi umbroasă. Am stat
acolo, bucurându-mă de plăcerea simplă a stării de bine şi
de răgazul de a scrie câteva rânduri acasă.

Nu trebuie să crezi, draga mea dragă, că deoarece

scrisorile mele către tine nu sunt atât de dese în ultimele
săptămâni, gândurile mele spre tine sunt mai puţin con­
stante. Eşti primul lucru pe care îl am înaintea ochilor în
clipa în care mă trezesc şi ultimul înainte să adorm şi
deseori tu, ori una din micuţele noastre doamne, ori toate,
într-un grup vesel, mă vizitaţi în vis. Port cămăşile
făcute de mâinile lui Meg a noastră şi, de fiecare dată
când le îmbrac, văd mâinile albe care au trudit să le facă
şi, de-aş putea, aş săruta duios fiecare deget drag.
Vei avea oare o părere mai proastă despre mine dacă
dau vina pentru corespondenţa mea mai rară, nu pe vreo
 _sl Febră recurentă t&_ 215

problemă serioasă de război sau politică, ci pe o chestiune

foarte măruntă?
Vorbesc de ţânţari, care au devenit o plagă atât de
îngrozitoare pe aici încât, în general, nu pot scrie nimic
seara, atunci când am puţin răgaz şi când obişnuiam s-o
fac. Am încercat să mă ascund sub o plasă pe care am
legat-o de grinzi ca să-mi protejez somnul de aceşti
demoni prădători, însă plasa s-a aprins de la lumânare şi
ai f i râs văzând ce joc am tras până am stins focul. Ai
putea spune că vorbele mele către tine, cu acea ocazie, au
fost foarte calde!
Aşa că, având la dispoziţie rara plăcere a unei ore
libere, la lumina zilei, vreau să-ţi dau o idee despre ce văd
când umblu acum peste câmpuri. Bumbacul a înflorit tot.
Timidele flori se deschid noaptea şi-s de un alb lăptos
delicat, ce pare a emite propria-i lumină ori a reflecta
strălucirea lunii. Florile sunt splendide toată dimineaţa
însă, spre amiază, căldura necruţătoare se dovedeşte a f i
prea mult, iar petalele încep să se ofilească şi să se usuce.
Până în dimineaţa următoare sunt roşietice, iar du-
pă-amiază cad, lăsând în locul lor o mică pepită, pe care
ei o numesc „formă", şi care se coace devenind păstaie.
Foarte curând — chiar prea curând, se pare, pentru cei
care trudesc la câmp — trebuie să începem organizarea
grupurilor pentru cules. Extrema întârziere a recoltării
precedente, mă tem, le-a lăsat oamenilor prea puţin răgaz;
nu sunt pregătiţi să se afunde atât de curând într-o altă
rundă de muncă asiduă. Şi avem mulţi bolnavi de friguri.
E sezonul lor.
216 D O M N U L M ARCH te.

Din moment ce eram refăcut, n-am văzut nid un motiv s-o

alarmez cu vestea că şi eu fusesem printre victime. Chiar
mă gândeam să tai ultimele două rânduri, când un tropot
de pe alee mi-a atras atenţia. Am ridicat mâna să-l salut pe
Canning, care se dusese cu căruţa la Waterbank ca să aducă
provizii — un înlocuitor prost de cafea, nişte pâine veche
şi, doar pentru consumul lui, came sărată de vită, căreia îi
spunea „cal sărat" şi de care se plângea, dar pe care spunea
că trebuie s-o mănânce, de vreme ce pe-acolo era doar
cam e de porc, pe care un nordist trebuia s-o suporte.
Canning fusese binedispus când plecase, bucuros de
însănătoşirea mea şi optimist faţă de lume în general.
Astfel că am fost surprins să-i văd faţa încruntată din nou,
pe când urca aleea şchiopătând, lovind furios cu piciorul
buruienile crescute printre pietrele de pavaj.
— Ethan, ce s-a întâmplat, l-am întrebat.
Şi-a scos mănuşile de călărie şi le-a lovit nervos de
palmă.
— Garnizoana din Waterbank e mutată mai la vale. La
sfârşitul lunii, prezenţa Uniunii o să se reducă la o singură
companie.
— D ar... eşti sigur de asta? Poate că e doar o manevră
pentru a-i deruta pe rebeli?
A clătinat din cap.
— Sunt cât se poate de sigur, a răspuns el.
— Dar ce nebunie mai e şi asta? Oricum era destul de
puţină cavalerie acolo şi până acum. Noi nu suntem singu­
rii arendaşi din zonă. Pe ce se bazează decizia asta?
— Pe ce crezi că se bazează? a izbucnit el. Se bazează pe
faptul că acest război este pierdut, pentru că generalii lui
 .¿si Febră recurentă 217

Lincoln sunt cei mai incompetenţi care au condus vreo­

dată o armată pe câmpul de luptă!
Ptolemy apăruse lângă el cu un urcior cu apă. Canning
a luat vasul întins, cu un gest atât de impulsiv încât toarta
i-a alunecat din mână şi urciorul s-a făcu ţăndări pe cără­
mizile de la picioarele lui. S-a întors gata să-l lovească pe
bătrânul încovoiat. M-am ridicat cu dificultate şi m-am
aşezat între ei.
— Ethan, am spus blând, te rog stăpâneşte-te. înţeleg
că eşti dezamăgit...
— Dezamăgit! Asta înseamnă ruinare! Cât timp crezi
că o să treacă până când trupele clandestine — sau chiar
forţele confederate — o să pornească să recâştige fiecare
centimetru din regiunea asta bogată? Ei vor şti s-o apreci­
eze, te asigur, pe când ai noştri nu ştiu...
Ptolemy îngenunchease şi aduna cioburile. Vedeam
cum îi tremură mâinile, mai tare decât de la paralizia de
care suferea. Am arătat din cap spre el şi mi-am dus dege­
tul la buze. Ultimul lucru pe care doream să-l provocăm
era o panică generală în colibele oamenilor. Canning a
băgat de seamă gestul meu.
— Desigur, a zis el repede, forţele unioniste contro­
lează râul. Confederaţii nu vor îndrăzni să atace o propri­
etate ca asta, aflată în raza de acţiune a canonierelor,
indiferent dacă în Waterbank sunt soldaţi sau nu.
Am consimţit cu însufleţire.
— Aşadar, chiar nu avem nid un motiv de îngrijorare,
am adăugat.
218 -Sd DO M N UL MARCH

Ptolemy s-a ridicat greoi, cu bucăţile de ceramică zor-

năindu-i în mâini. S-a întors spre casă, nu înainte de a
apuca să-i văd faţa copleşită de îngrijorare.
— Desigur, m-am dus să vorbesc cu colonelul, care m-a
sfătuit să punem un supraveghetor aici, să închiriez o
locuinţă în Waterbank, lângă cazarma soldaţilor din arier­
gardă, şi să mă interesez de mişcările inamicului înainte
de a mă hazarda să fac zilnic o scurtă vizită în acest loc.
— Ei bine, am comentat eu, riscul unui raid este mai
ridicat pe timp de noapte şi simt sigur că un om ca Zeke,
despre care spui că are legături cu gherilele, ar putea fi o
alegere bună ca supraveghetor...
M-a oprit scurt.
— Cât timp crezi că-şi vor ţine oamenii aceştia mâna pe
plug sub supravegherea unuia de-al lor? Cât timp crezi că
va trece până când catârii mei „se vor rătăci", pentru a fi
vânduţi la un preţ bun, ori până când porcii se vor trans­
forma singuri în şunci şi vor dispărea în nişte gâtlejuri
lacome? Nu, e o nebunie să plec şi o imprudenţă să rămân.
Tu, pe de altă parte, poţi face ce vrei. Poate că vei reuşi să-i
muştruluieşti pe oamenii ăştia să înveţe puţină carte şi de
la o distanţă sigură; eu nu pot conduce o plantaţie aşa.
— Ethan, am zis cu voce scăzută, să nu crezi că eu simt
mai puţin dedicat recoltei mele decât eşti tu faţă de a ta. Şi
eu muncesc ca să pot recolta; nu ştiai asta? în orice caz,
dacă crezi că te abandonez aici, să înfrunţi pericolul sin­
gur, înseamnă că n-ai reuşit să mă cunoşti prea bine în
lunile astea...
 Febră recurenta t&. 219

încă o dată, emoţiile mele labile, de convalescent, mă

trădaseră şi vocea mi s-a frânt. Faţa lui Canning s-a îmblân­
zit. Mi-a oferit braţul lui.
— N-ar trebui să stai în picioare, a zis el, ajutându-mă
să mă aşez în scaunul de răchită, care a gemut sub greuta­
tea mea. Ţi-a adus Ptolemy ceva de mâncare? m-a întrebat
el. Trebuie să-ţi recapeţi puterile. O să-l pun să-ţi aducă
ceva din delicioasele noastre „prospături", a mai zis el,
schiţând un zâmbet.
A intrat şchiopătând în casă. L-am auzit dând ordine să
fie descărcată căruţa. M-am întors la măsuţa mea porta­
bilă, însă eram prea tulburat pentru a mai putea scrie ceva
care să aibă sens. Sfârşitul lunii, spusese Canning. Două
săptămâni. Apoi vom vedea.

Am revenit în sala mea de clasă pentru o oră sau două, în

ziua următoare, deşi eram nevoit să călăresc un catâr spre
şi de la clasă şi să stau aşezat în timpul lecţiilor. Elevii mei
erau emoţionant de bucuroşi să mă vadă înapoi şi chiar
mai nerăbdători decât de obicei să dea ce era mai bun în ei.
La sfârşitul orelor, Jesse m-a ajutat să încalec pe catâr. Unul
dintre copii fusese instruit să vină cu mine, pentru a duce
catârul înapoi pe câmp după ce terminam eu cu el, iar
acum câţiva dintre ei se certau care să aibă privilegiul
acesta, când Jesse i-a alungat pe toţi şi a apucat el însuşi
căpăstrul. Când ne-am îndepărtat cât de cât de ceilalţi, a
rostit cu voce scăzută:
— Am vru' să-ntreb: matale şi conu' Canning sunteţi
hotărâţi să rămâneţi aci...?
— Păi, sigur, Jesse, de ce nu?
220 D O M N U L MARCH t&.

S-a uitat la mine, cu ochii lui întunecaţi foarte injectaţi.

— Cre' că ştii de ce nu.
Nu am răspuns şi am păşit greoi mai departe. Căldura
după-amiezii târzii se strângea în jurul nostru ca un lucru
însufleţit; puteai s-o simţi pe piele, caldă şi umedă, pre­
cum gâfâitul unei fiare. Aerul era atât de dens, încât părea
să necesite un efort uriaş chiar şi să-l inspiri. Ajungea greu
în plămâni şi părea că nu oferă nici o împrospătare.
Zumzetul şi bâzâitul insectelor umpleau liniştea dintre
noi. Cum eu am continuat să nu spun nimic, Jesse a mor­
măit ceva, cu privirea în pământ.
— De-or veni, o să vă omoare, asta e clar.
— Aşa o fi? am spus. Eu cred că e o presupunere exage­
rată. Mai întâi, forţele Uniunii din Waterbank nu se retrag
de tot. Apoi, prezenţa Uniunii pe râu este puternică. Şi
trei, domnul Canning şi cu mine suntem non-combatanţi...
ştii ce înseamnă asta?
— înseamnă că n-aveţi puşti să vă apăraţi.
— Jesse, soldatul confederat este un luptător dur şi dis­
perat, dar nu e un sălbatic. Există reguli chiar şi în
război...
S-a opri atunci şi mi-a aruncat acea privire cu care ajun­
sesem atât de mult să mă obişnuiesc de-a lungul vieţii
mele, o privire care îmbina mila cu exasperarea.
— Conaşu', oamenii dă p-ad, de s-ascund prin păduri,
au mai mulţi purid p-acolo — nid măcar nu-i în armată
cum se cade şi precis nu respectă nid o regulă. Omenii de la
colibe, ăi care nu-s dă p-ad — ăi trimişi ad de la tabăra aia
de la Darwin's Bend —, lor le e frică. Noi, ăştia care s'tem
din Oak Landing, îi ştim pe flăcăii ăia, şi ei pă noi, şi poate
 Febră recurentă ta. 221

c-or arde numa' bumbacu' şi ne-or da pace dac-om zice că

nu mai plantăm altu'. Da' ăi care nu-s de p-ad, ăăă, se zice
c-or fugi d-ad 'nainte de a fi vânduţi dne ştie pă unde.
Nu aveam habar ce să răspund la asta. Nu ştiam dacă
astfel de temeri erau fondate. N id vorbă să sfătuiesc oame­
nii să-l abandoneze pe domnul Canning, însă nid nu-i
puteam îndemna să rămână dacă aveau dreptate socotind
că libertatea le era pusă în pericol. Ajunseserăm la grădină.
Catârul s-a frecat de o creangă de mirt creţ, stârnind o cas­
cadă de flori roz peste noi. Am reuşit să descalec fără aju­
tor şi i-am dat hăţurile lui Jesse.
A plecat să ducă înapoi la câmp catârul. Petalele se
prinseseră ca o ghirlandă în părul lui. A întors capul şi m-a
privit trist.
— De-aş fi în locu' lu' matale, conaşu' March, m-aş duce
dă p-ad; şi ia-1 şi pă stăpânu' ăl tânăr cu matale.
M-am gândit să discut subiectul cu Canning la cină,
însă el a apărut cenuşiu la faţă şi frecându-se întruna pe
piept, semn că-1 durea. A spus că nu are poftă de mâncare
şi s-a dus să se întindă. Mi-am mâncat terdul de porumb
şi nişte frunze de salată pe care mi le culesesem singur, şi
m-am dus la culcare, încă tulburat de vorbele lui Jesse. în
acea noapte, am conceput un mic proiect: să fac un tunel în
grămada de seminţe de bumbac, clădită pe podeaua maga­
ziei, şi să-l mărginesc cu sad plini. în final, am reuşit să
scobesc o ascunzătoare, sufident de mare pentru mine şi
puţinele mele lucruri. Am pus un bidon cu apă înăuntru şi
nişte pesmeţi marinăreşti. Am mascat mica intrare cu un
butoiaş gol de melasă. Din interior, trebuia să mişc un sin­
gur sac, şi o grămadă de seminţe cădeau şi acopereau
222 Jăl DO M N UL M ARCH fc&.

complet intrarea. Dacă ar fi venit gherilele, mă puteam

ascunde în acel tunel.
In timp ce urcam pe catâr, a doua zi de dimineaţă, să
merg spre clasă, Canning, care de obicei la ora aia era la
câmp, a venit şchiopătând spre mine, cu faţa încreţită ca
un cearşaf mototolit. Arăta de parcă nu dormise deloc în
noaptea aceea.
— Mă întorc la Waterbank, a spus el. Trebuie să încerc
să angajez un fel de pază — poate mulatrii aceia care
lucrau la poştă —, nu pot să-i las pe negri să le vină ideea
să fugă.
— Ethan! Doar nu vorbeşti serios!
El m-a privit cu un aer întrebător.
— Unde ţi-e capul? Mai întâi, trebuie să-ţi reamintesc
că n-ai absolut nici un drept să-i ţii pe oamenii ăştia aici, ca
în arest. Nu eşti stăpânul lor, indiferent cum îţi spun ei.
Apoi, încă ceva: dacă vrei să provoci o fugă în masă, atunci
nu văd o altă variantă mai bună decât să arăţi că te temi
atât de tare de ceea ce va urma, încât ai dat fuga şi ai anga­
jat paznici. Tu chiar crezi că doi sau trei mulatri înarmaţi
vor fi destul ca să facă faţă la o sută de oameni care şi-au
pus în cap să fugă? Cred că te-a bătut soarele-n cap.
Niciodată nu-i vorbisem atât de aspru, nici măcar în
focul numeroaselor noastre neînţelegeri. M-a privit, iar
aroganţa lui de cocoş a părut că se scurge din el.
— Nu m-am gândit la asta... Vreau să zic, înţeleg ce
spui...
Dintr-odată, mi s-a părut că arată foarte tânăr.
Am schimbat tonul şi m-am întins să pun mâna pe
umărul lui.
 .¿si Febră recurentă 223

— Ce va fi... va fi! am spus eu blând. Şi vom face faţă

împreună.

Şi astfel a trecut lima iulie, iar retragerea de la Waterbank

s-a desfăşurat conform planurilor; însă localitatea a rămas
liniştită, fără să apară relatări despre înteţirea atacurilor
gherilelor. Pe măsură ce zilele treceau fără evenimente, noi
ne vedeam de treburile noastre, de învăţătură şi de plug,
încercând să nu ne gândim la cât eram de vulnerabili. în
prima săptămână din august, am mai pierdut trei zile,
cuprins de un delir produs de febră, iar când mi-am reve­
nit, am avut sumbra revelaţie că s-ar putea să nu mai fiu
niciodată pe deplin sănătos. Pentru că era clar de-acum că
nu sufeream de obişnuitele friguri de râu, ci de febră recu-
rerită, numită aşa pentru că o oarecare perioadă de însănă­
toşire e doar un răgaz între două crize, după care boala se
instalează din nou. Totuşi, deprimarea nu trebuie să se
însoţească întotdeauna cu disperarea. în cazul meu, starea
mea precară de sănătate a fost un imbold să depun efor­
turi şi mai mari în clasă. Dacă timpul pe care îl aveam la
dispoziţie urma să fie scurtat de boală, atunci cu atât mai
mult trebuia să răspândesc cunoaşterea printre aceşti
oameni dornici de învăţătură, aflaţi în grija mea. Am lucrat
intens cu ei, iar ei nu s-au plâns.
Negrii de la Darwin's Bend nu au fugit până la urmă:
poate că se temeau mai mult de nesiguranţa de a călători
decât de nesiguranţa de a rămâne. Bărbaţii şi femeile care
fuseseră odată fugari nu mai tânjeau după această experi­
enţă. Ei cunoşteau cel mai bine pericolele care se aflau
între ei şi cine ştie ce refugiu neîncăpător pe care l-ar fi
224 ^¡1 DOM NUL MARCH

putut găsi dincolo de liniile Uniunii; mai cunoşteau de

asemenea mizeria şi dezorganizarea care-i aştepta în tabe­
rele de refugiaţi de-acolo. Ori poate că au rămas pentru că
le plăcuse experienţa asta, de a primi bani pentru munca
lor, şi nu erau dispuşi să renunţe la banii pe care trebuiau
să-i primească la finalul recoltei care se apropia. Poate că
au rămas pentru că ajunseseră să aibă încredere în noi şi se
bazau pe decizia noastră de a nu fugi.
Există o oarecare intensitate a anotimpurilor trăite aşa
cum am trăit noi în acea vară. Chiar dacă ne vedeam de
rutina zilnică, mediul în care trăiam fusese tulburat. Era
ceva ce ne rodea, şi pe mine, şi pe Canning, şi sunt sigur că
şi pe muncitorii de la câmp.
Recunoscusem semnele vremurilor pentru că mai trăi­
sem şi altele la fel, vremuri în care fiecare zi era atinsă de
un strop de teamă, cu care nu aveai de-a face direct, dar pe
care nu puteai totuşi să o ignori.
 CAPITOLUL UNSPREZECE

G io p o te c a re S a t

Există oare în întreaga limbă engleză două cuvinte mai

strâns împletite decât curaj şi laşitate? Nu cred că există
vreun om în viaţă care să nu tânjească după primul şi să
nu se teamă a fi acuzat de al doilea. Unul este considerat a
fi apogeul caracterului unui om, celălalt opusul acestuia.
Pentru mine însă, cele două stau alături pe cercul vieţii, la
distanţă de un singur grad unul de ciltul.
Cine este curajos — cel care nu cunoaşte frica? Dacă ar
fi aşa, curajul n-ar fi decât un termen politicos pentru o
minte lipsită de raţiune şi imaginaţie. Omul curajos, ade­
văratul erou, tremură de groază, asudă, simte cum chiar şi
măruntaiele îl trădează dar, în duda tuturor acestor
lucruri, merge mai departe şi face ceea ce se teme să facă.
Totuşi, nu cred că e ceva eroic în a mărşălui pe un câmp în
flăcări, biduit doar de teama de a nu fi numit laş. Uneori,
adevăratul curaj presupune lipsa de acţiune; să stai acasă
când războiul se dezlănţuie, dacă prin asta îţi linişteşti
vocea mută a conştiinţei onorabile.
în Concord, din cauza partidpării noastre la Calea
Ferată Subterană, am ajuns să cunoaştem mulţi oameni
care se potriveau descrierii de mai sus. O mare parte din ei
226 DO M N UL M ARCH

erau quakeri, ale căror aboliţionism şi pacifism proveneau

din însăşi temelia credinţei lor: aceea că Dumnezeu e în
fiecare om şi, prin urmare, nu ai voie să înrobeşti un om, şi
nici să-l ucizi, nici chiar pentru a-1 elibera pe cel înrobit.
Apoi, în octombrie 1859, John Brown, sprijinit în deplină
cunoştinţă de cauză sau nu de către quakeri şi de către alţii
care deplângeau violenţa, a uds pentru a elibera. Brown îi
avea pe trei dintre fiii lui printre cei douăzeci de oameni pe
care i-a condus într-un atac asupra arsenalului federal din
Harper's Ferry, în Virginia. Se aşteptase ca sclavii din împre­
jurimi să pornească o rebeliune, de îndată ce vor auzi des­
pre acţiunea lui. Avea armele pregătite — o mie de suliţe şi
căruţe pline cu puşti şi pistoale Sharps. Mi-a venit rău când
am aflat că primul om rănit mortal de oamenii lui Brown nu
fusese vreun proprietar de sclavi, d Hayward Shepherd, un
negru liber care lucra la calea ferată ca responsabil de bagaje.
„Albinele" lui Brown însă, cum îi numea el pe sclavii des­
pre care credea că vor veni sub steagul lui, nu au roit. Doi
dintre fiii lui şi alţi câţiva dintre cei care-1 urmaseră fuseseră
udşi; el a fost rănit şi luat prizonier.
îl iertasem de mult pe Brown pentru pierderea averii
mele; mă învăţasem să privesc în urmă, la acel episod, fără
amărădune ori vină. Ii dădusem însă banii ca să elibereze
oameni, nu să-i măcelărească. Ştiam.că nu-1 voi putea ierta
deplin atâta timp cât legăturile mele inocente cu Brown
mă implicau în asemenea crime şi se dovedeau a fi mijlo­
cul de a destrăma sfintele legături ale familiei mele.
Curând am aflat că nu eram singur în neliniştea mea.
Tânărul Frank Sanbom, directorul şcolii noastre din
Concord, fusese mai adânc implicat în planurile lui Brown
 .si Clopote care bat teu 227

decât îmi imaginasem eu vreodată. Sanbom era pe punctul

de a conduce expediţia anuală a şcolii, la cules de castane;
în schimb, când un fugar a apărut pe neaşteptate la uşa lui
căutând adăpost, el l-a trimis pe om la Henry Thoreau şi a
fugit din sat cuprins de frică, spunând că există o mie de
alte căi mai bune de a continua lupta împotriva sclaviei
decât aceea de a risca să fíe arestat şi extrădat în Virginia.
Ajutorul dat de Sanbom lui Brown fusese recent, cil meu
fusese cu ani în urmă. Totuşi, treceam prin viaţă prudent,
ca un om care merge pe marginea prăpastiei prin ceaţă.
Banii cuiva cumpăraseră lăzile cu puşti Sharps pentru
Brown, iar sudiştii se înghesuiau să afle ai cui erau banii.
Serile, când ne adunam toată familia în salon, frica îmi
amăra orele care cândva fuseseră cele mai frumoase. Nu
mă prea puteam abandona plăcerii de a privi capetele
aurii şi brune aplecate peste caiete ori jurnale — pletele
bogate ale lui Jo căzând din plasa de păr în şuviţe rebele;
cârlionţii lui Amy aranjaţi sfios în jurul umerilor ei mici;
buna mea Şoricică, Beth, vorbind blând cu pisoii ei; Meg şi
Marmee lucrând împreună la o împletitură. Mă uitam la
ele toate, apoi îmi întorceam privirea, copleşit de premoni-
ţia despărţirii. Imaginaţia mea nu reuşea pe-atunci să
cuprindă întreg adevărul: că eu voi fi cel care va alege să
rupă aceste legături sacre şi să producă despărţirea, al
cărei sfârşit nici imul dintre noi nu reuşea să-l întrevadă.
Alţii aflaţi în situaţia mea au făcut mai mult decât să se
agite. înstăritul quaker Gerrit Smith, care fusese mult timp
cel mai mare finanţator al lui Brown, a aranjat ca prietenii
lui să-l interneze într-un azil de nebuni şi să fie astfel la
adăpost de inchizitorii sudişti. Sanbom s-a dus în Canada;
228 .¿ăl DOM N UL MARCH

Frederick DouglasS a luat un vapor spre Anglia. S-au com­

portat aceşti oameni ca nişte laşi? Nu cred, chiar dacă
Douglass scrisese autocritic că „mereu m-am evidenţiat
mai curând prin fugă decât prin luptă şi, potrivit testului
Harper's Ferry, sufăr de o lipsă acută de curaj."
Dacă sudiştii l-ar fi uds pe Brown pe străzile din
Harper's Ferry ori l-ar fi spânzurat urgent în săptămâna
de după raid, simt convins că acesta ar fi ajuns doar o notă
de subsol a istoriei. Nebun, nechibzuit: acestea au fost prin­
tre primele şi cele mai blânde cuvinte spuse despre el,
chiar şi în presa aboliţionistă. Brown şi-a petrecut însă
strălucitor ultimele săptămâni pe pământ. Când a ajuns în
faţa călăului, la începutul lui decembrie, comportamentul
lui în timpul arestului, cuvântarea în faţa Curţii, sărutul
depus pe fruntea unui copil, de sclav, în timp ce se ducea
spre spânzurătoare — toate astea au schimbat felul în care
era privit de restul lumii.
Când a ajuns la noi vestea atacului, pentru prima dată,
oraşul a avut păreri împărţite, ca întreaga naţiune de altfel.
Henry Thoreau, singurul dintre noi, a fost îndată pregătit să
susţină cazul lui Brown. Intr-adevăr, devenise obsedat de
el, şi spusese că va vorbi la primărie. Noi restul, chiar şi
Waldo, l-am sfătuit să nu facă asta. Răspunsul lui a fost con­
cis, cum îi era obiceiul: „Nu v-am cerut sfatul, d doar să
anunţaţi că am de gând să vorbesc." Când cei de la primărie
au refuzat să bată dopotul pentru a anunţa începutul dis­
cursului său, Thoreau l-a bătut singur. Fusese una din cele
mai înflăcărate prelegeri pe care o auzisem vreodată de la
el şi una pe care fusese solidtat s-o ţină la numeroasele
 Clopote care bat te*. 229

întruniri din săptămânile care au urmat, de fiecare dată

zguduind pământul sub picioarele auditoriului.
— în urmă cu o mie opt sute de ani, Cristos a fost cru­
cificat; în această dimineaţă, din întâmplare, Căpitanul
Brown a fost spânzurat. Acestea simt cele două capete ale
unui lanţ care nu e lipsit de verigi.
Ei bine, îmi spuneam eu, în timp ce ascultam, Cristos
nu omorâse pe nimeni ca să-şi merite sentinţa la moarte.
Uitându-mă în jur însă, la feţele vrăjite din sală, mi-am dat
seama că ardoarea argumentului lui Henry îi făcea să
treacă peste orice astfel de erori de logică-
— El nu mai e Bătrânul Brown, a proclamat Henry. E
un înger al luminii...
în timp ce ne adunam din nou la primărie, în ziua
îngrozitoare, aproape sufocantă, în care Brown a fost exe­
cutat, transfigurarea lui din nebun în sfânt era completă,
iar caracterizarea lui Henry devenise punctul de vedere
larg acceptat.
Perspectiva din Sud asupra lucrurilor era foarte dife­
rită. Dacă un nordist ca Brown era gata să ucidă semeni
de-ai lui, albi, fie că deţineau sclavi ori nu, şi era canonizat
pentru asta, înseamnă că războiul era gata declarat. Sudiştii
au început să-i denigreze pe nordiştii care se stabiliseră de
mult printre ei; gloata l-a luat pe un vânzător ambulant,
cum fusesem şi eu, strigând că:
— Nordiştii iubitori de negri trebuie vopsiţi negri.
L-au acoperit cu catran şi l-au alungat din oraş. Sclavii,
între timp, au simţit cum laţul înrobirii se strânge şi mai
mult în jurul gâturilor lor; negrii liberi şi-au pierdut liber­
tatea de mişcare.
230 .¿Sl DO M N UL MARCH te .

Rezultatul imediat a fost o scădere a numărului „cole-

telor" care ajungeau în Concord prin Calea Ferată
Subterană. O spun direct: mă bucuram de asta. Nu voiam
să risc fricţiuni cu legea, în acest moment, pentru această
cauză. Ştiam însă să nu dau glas temerilor mele de faţă cu
Marmee. Ea era supărată pentru această pierdere a micii
noastre contribuţii la eliberare. „Linia" noastră era una
dintr-o jumătate de duzină care plecau din portul Boston,
unde o goeletă, aparent un vas de pescuit şi agrement, ser­
vea de fapt pentru transportul sclavilor fugari. Uneori,
pasagerii clandestini îşi găseau singuri vase care să-i ducă
în Nord. Câteva case din satul nostru serveau drept staţii
şi, de aici, conductorii duceau coletele spre vest, la Leo-
minster şi Fitchburg, de unde trenurile îi duceau spre prie­
teni care-i aşteptau în Canada. Noi trebuia să le asigurăm
hrană şi adăpost în siguranţă pentru o noapte, timp în care
se aranja transportul. In vremuri normale, primeam două
sau trei „colete" pe lună. Fetele mele crescuseră obişnuite
să vadă feţe negre străine la masa noastră. încă de mici,
fuseseră educate să dea dovadă de tact în casă şi de pru­
denţă în afara ei. Doar o singură dată, pe când Amy era
foarte mică, am prins-o lăudându-se unei prietene mai
m id despre ascunzătoarea din capul scărilor. In seara
aceea, l-am pus deoparte pe Spenser în favoarea cărţii
Coliba unchiului Tom sau viaţa printre cei umiliţi. Abia par­
curseserăm câteva capitole şi ochii de hiacint ai micuţei
mele se umpluseră de lacrimi de milă, iar eu nu a trebuit
să-i mai spun să-şi ţină gura.
Cred că ajutasem vreo şaizeri de oameni în total: mai
ales tineri bărbaţi, câteva cupluri şi doar de două ori câte o
 .¿sJ Clopote care bat tes. 231

femeie ce pornise singură într-o astfel de călătorie pericu­

loasă. Cazurile astea mi se păreau cele mai sfâşietoare.
Imaginaţia mea se cutremura, plăsmuind gradul de barba­
rie care ar determina o femeie să rişte o călătorie de una
singură.
O femeie — o fată, mai degrabă — a fost cea care a
venit la noi într-o seară de ianuarie, devreme; primul
„colet" după atacul din octombrie. Eram adunaţi în jurul
focului, bucuroşi de grămada noastră de lemne, rezultatul
eforturilor mele în pădure, în acea toamnă. Când am auzit
zgomotul unor hamuri şi strigătul „Prrr!" la fereastră,
toate fetele au sărit să tragă perdelele să vadă cine ne-ar
putea vizita într-o seară atât de geroasă. Am recunoscut
îndată trăsura domnului Bingham din portul Boston, apoi
fiecare s-a grăbit să-şi facă datoria. Meg şi Beth au fugit în
bucătărie să încălzească pâinea şi să vadă dacă mai rămă­
seseră mere coapte de la cină. Jo a tropăit pe scări în sus,
fără graţie ca întotdeauna, să pregătească patul în ascun­
zătoare. Amy şi-a asumat rolul de a rămâne alături de noi
şi de a-i întâmpina pe cei sosiţi.
Domnul Bingham, înfofolit până la ochi, a refuzat să
intre, spunând că nu vrea să lase calul să stea afară pe o
asemenea vreme. El şi cu mine ne-am dus la trăsură şi am
desfăcut pânza în care era acoperit „coletul". Faţa care a
ieşit la iveală părea să fie a unui băiat, însă domnul
Bingham a prezentat-o pe acea fiinţă ca fiind Flora, şi
atunci mi-am dat seama că îmbrăcămintea sa bărbătească
era doar o deghizare. Când am văzut că nu avea încălţări,
ci doar nişte cârpe înfăşurate în jurul picioarelor, m-am
oferit s-o duc în braţe peste poteca înzăpezită. Ea s-a uitat
232 ^ D O M N UL MARCH &&.

la mine cu nişte ochi mari şi întunecaţi, apoi a privit în

lături, ruşinată. Am observat că tremura, astfel că am hotă­
rât să iau asta drept răspuns afirmativ, şi am luat-o din
trăsură. Domnul Bingham se instalase deja pe locul lui
până am ajuns noi la uşă, iar strigătul lui — „Cu bine şi
noroc!" — s-a pierdut cu totul în zgomotul roţilor trăsurii
care muşcau din pietrişul îngheţat.
Cântărea mai puţin decât Amy, deşi era la fel de înaltă
ca Meg şi, am socotit eu, când am aşezat-o lângă foc şi am
apucat s-o privesc mai bine, cam de aceeaşi vârstă. Purta o
haină bărbătească, cu câteva numere mai mare, pe care am
presupus că i-o dăduse Bingham. Şi-o ţinea strânsă pe
corp, chiar şi lângă flăcările focului, însă şi-a ridicat o
mână ca să-şi scoată chipiul, destul de murdar, şi un fular
strâns încolăcit, care-mi imaginam că o ajutaseră să se
deghizeze, pentru că faţa ei nu era deloc masculină chiar şi
aşa, încadrată de tunsoarea aceea băieţească, făcută într-un
mod grosolan. Chiar dacă era trasă la faţă şi pătată de
murdăria din timpul călătoriei, avea un chip drăguţ, deli­
cat, luminat de nişte ochi mari şi expresivi. în timp ce
Marmee îi vorbea încet şi blând ca să o liniştească, Beth i-a
oferit nişte şervete calde şi umede, pe care Flora, scăpând
un mic oftat de plăcere, şi le-a trecut viguros peste faţă,
mâini şi gât. Apoi a luat un pahar cu ceai fierbinte de
muşeţel, punându-şi amândouă mâinile în jurul lui, ca şi
cum ar fi îmbrăţişat căldura.
Marmee observase deja starea deplorabilă a picioarelor
ei şi i-a şoptit lui Beth să aducă restul de apă caldă într-un
lighean. A început să-i desfacă feşele murdare din jurul
picioarelor şi a icnit de spaimă când a observat că o bucată
 -gj Clopote care bat t&. 233

de came, ce se lipise de pânza murdară, se desprinsese de

piciorul fetei.
— O, draga mea, îmi pare rău! a ţipat Marmee.
Flora nu a avut nici o reacţie, nu a schiţat nici un semn
de durere. Şi-a lăsat deoparte ceaiul şi s-a aplecat în faţă,
continuând să desfacă pânza de pe carnea vie în care
picioarele ei se transformaseră. A făcut o mică grimasă
când şi le-a băgat uşor în apă, apoi, a acceptat calmă farfu­
ria cu pâine şi mere coapte oferită de Meg.
De mult învăţaserăm să nu-i interogăm pe călători, atât
din motive pragmatice, cât şi din bunătate. Oamenii care
ajungeau la noi erau deseori într-un fel de transă, cauzată
de frică, epuizare şi, îmi imaginam, jale pentru ceea ce
lăsaseră în urmă — familie, poate; prieteni, probabil; şi
siguranţa a tot ce le fusese fam iliar. O casă în care eşti rob
e totuşi o casă, şi nu e lucru uşor să părăseşti un astfel de
loc, ştiind că e un gest irevocabil. Marmee îm i explicase
însă, atunci când ne căsătoriserăm, că, cu cât ştiam mai
puţin, cu atât vom putea trăda mai puţin, şi asta era foarte
important atâta timp cât fetele noastre fuseseră mici, iar
detalii cum ar fi ruta urmată sau numele le-ar putea scăpa,
fără să vrea, ori ar putea fi aflate de la ele prin câteva între­
bări isteţ formulate.
Astfel că Marmee a continuat să-i spună vorbe linişti­
toare care nu necesitau răspuns, în timp ce-i trata picioa­
rele cu o alifie mentolată, după care i le-a legat cu bandaje
curate. Când a ridicat bandajele sordide pentru a fi luate şi
arse, Amy, care era cea mai aproape, a făcut un pas în
spate, fluturându-şi la spate mâinile-i m id şi albe. Marmee
i-a aruncat o privire care ar fi putut îngheţa un iaz întreg,
234 DO M N UL M ARCH ¡¡a .

iar Amy a roşit, a luat grămada de cârpe, având grijă să le

ţină departe de şorţul ei imaculat, în timp ce le ducea afară
din cameră.
După ce Flora a mâncat şi s-a încălzit, Marmee şi Meg
au sprijinit-o fiecare dintr-o parte şi au dus-o la bucătărie,
unde Hannah i-a pregătit o baie, iar de-acolo au ajutat-o să
urce scările până la ascunzătoarea ei, pe care Jo o făcuse
luminoasă şi confortabilă cu o lumânare, cuverturi şi un
încălzitor de pat. Din moment ce nu puteam ajuta la înde­
plinirea acestor treburi femeieşti, m-am retras. Când
Marmee a venit la mine, faţa ei trăda suferinţă. A închis
uşa şi s-a oprit cu spatele la ea, cu ochii închişi. Un suspin
adânc a făcut-o să se cutremure.
— Ce s-a întâmplat, draga mea? Nu s-a instalat confor­
tabil?
— Confortabil! Mă îndoiesc că ştie ce înseamnă asta.
A venit spre pat şi s-a trântit pe el, în timp ce se stră­
duia cu degete furibunde să desfacă şiretul bonetei. A
întins mâna s-o ajut, însă ea mi-a respins-o şi s-a întors cu
faţa spre mine. în expresia ei era ceva... o urmă din
vechea-i furie, ca umbra unui nor care trece iute peste im
câmp însorit.
— Fata asta poartă im copil, a spus ea direct. Şi e un
miracol că-1 mai are, pentru că spatele îi e plin de urme
proaspete...
în acel moment, vocea i s-a stins; s-a oprit şi şi-a îngro­
pat capul în umărul meu.

Marea dorinţă a lui Marmee era s-o ţină pe Flora până după
ce va naşte. Detesta gândul s-o lase să plece în starea în care
 ^ Clopote care bat fc&. 235

era, spre un viitor incert, intr-o altă ţară. Deşi era bineve­
nită printre negrii din Canada, acea comunitate avea puţine
resurse. Am înţeles punctul ei de vedere, însă chiar dacă
n-aş fi ţinut seama de propriile mele temeri, tot nu-1 consi­
deram înţelept. Legea Sclavilor Fugari atârna greu deasu­
pra fiecărui fugar, chiar şi în Massachusetts, iar eu nu
puteam fi de acord s-o ţinem la noi pe fată, cu copilul pe
care-1 purta, când exista în fiecare zi riscul de a fi trimişi din
nou în robie. Astfel că am hotărât să stea la noi două săptă­
mâni, să se odihnească în siguranţă, până i se însănătoşesc
picioarele; iar Marmee a început s-o înveţe pe micuţa
viitoare mamă din uimitoarea ei experienţă maternă.
In zilele care au urmat, am încercat să respectăm rutina
zilnică pentru a nu atrage în mod nedorit atenţia. Meg s-a
dus la slujba ei, la copiii familiei King, iar în săptămâna
aceea, pentru prima dată, nu am fost nevoit s-o dojenesc
pentru bombăneli auzite din întâmplare, despre cât de
greu e „să alergi toată ziua după nişte mucoşi răsfăţaţi".
La fel, nid Jo nu a spus nimic de rău despre toanele mătu-
şii ei, şi chiar şi Amy a reuşit să vorbească doar cu veselie
despre colegii ei enervanţi.
Pe Flora am văzut-o de puţine ori: în ciuda cuvintelor
mele blânde, ea părea că se ruşina, ba chiar se temea de
mine, iar eu nu am mai insistat. Dată fiind situaţia ei,
mi-am putut imagina mai multe motive pentru care asocia
doar lucruri urâte cu bărbaţi de vârsta mea. Marmee mi-a
spus şi ea că fata era foarte retrasă.
Şoricelul nostru, Beth, ea însăşi o întruchipare a timidi­
tăţii, a fost cea care a reuşit să-i spargă Florei carapacea şi
să afle câte ceva din ceea ce se afla înăuntru. Starea proastă
236 D O M N U L MARCH t&.

de sănătate şi firea sensibilă a lui Beth o făceau nepotrivită

pentru zarva lumii, astfel că ea nu mergea nid la şcoală,
nid la muncă, d stătea acasă, ajutând-o pe Hannah la tre­
burile zilnice, învăţând tot ce avea nevoie să ştie de la mine
şi de la mama sa. Flora nu putea ieşi din casă, de teamă să
nu fie observată de priviri neprietenoase — spiritele erau
încă încinse, chiar şi în Concord, în legătură cu acest subied,
iar atacul lui Brown nu făcuse decât să le înteţească. Satul
era, totodată, locul de oprire al căruţaşilor, şi cine cunoştea
părerea călătorilor care stăteau prin cârdumi?
Fiindcă vremea rămăsese rece şi musafirul nostru avea
nevoie de odihnă, nu era tocmai o pedeapsă pentru ea să
stea în casă, însă micuţa Beth, care iubea natura în toate
anotimpurile, adusese înăuntru crengi de pin şi dorchini
străludtori de vâsc, din plimbările ei zilnice, decorând
ascunzătoarea Florei cu aceste mărturii ale lumii de afară.
Uneori, în timpul zilei, în timp ce treceam pe scări, auzeam
două vod tinere vorbindu-şi: şoaptele familiare, sfioase,
ale lui Beth, apoi ritmul străin, sudist, care răspundea. îmi
doream să ştiu despre ce vorbesc: Şoricelul, până la vârsta
de unsprezece ani, dusese o viaţă în siguranţă, pe când
această sărmană fată, care nu putea să aibă mai mult de
cincisprezece ani, fusese expusă la cele mai îngrozitoare
vidi ale acestei lumi. Mă temeam pentru inocenţa micuţei
mele şi pentru liniştea ei sufletească, totuşi nu era prinri-
pial să intervin în discuţiile lor. Micuţa mea domnişoară
Seninătate avea un suflet darnic, iar sărmanul nostru
musafir avea cu siguranţă nevoie de un prieten.
într-o după-amiază, când Flora se afla la noi de trei
zile, eram în birou, dtind cu interes un nou manuscris al
 ^ Clopote care bat 237

lui Waldo, asupra căruia mă rugase să comentez. Abia am

auzit scrijelitul la uşă, însă când s-a auzit a doua oară, am
ridicat capul.
— Da?
— Tată, a chiţăit Şoricelul. Pot să intru?
— Sigur că poţi, fata mea dragă! am spus, lăsând deo­
parte hârtiile şi ridicându-mă.
O astfel de întrerupere nu-i stătea în obicei lui Beth a
mea şi, ca să nu-i creez impresia că nu e binevenită, m-am
îndreptat spre fotoliul de lângă foc, astfel încât biroul să
nu stea între noi ca un promontoriu, şi i-am făcut semn să
se aşeze pe genunchiul meu.
Pumnul ei mic era strâns de şorţ, jucându-se nervos cu
materialul. I-am luat mânuţa într-a mea şi i-am deschis-o,
sărutând fiecare deget şi zâmbindu-i încurajator.
— Ce e, draga mea?
— Ei bine, ştiu că noi nu mai consumăm lapte ori
brânză, pentru că sunt proprietatea de drept a viţelului,
însă mă întrebam ce crezi: viţelul s-ar supăra dac-ar da
puţin din laptele lui pentru Flora, pentru că e foarte slabă?
A muncit încă de când era copil într-o fabrică din
Richmond... Ohî^Mâna i-a zburat la buze: Nu trebuia să
spun asta!
— Nu contează, draga mea, secretul tău e în siguranţă
în ceea ce mă priveşte. Spune mai departe.
M-a privit cu încredere.
— Ştiu, tată, că aşa e. Fruntea ei netedă s-a încruntat.
Mereu am crezut, ştii, chiar şi când citeam cartea doamnei
Beecher, că măcar sclavii se bucură de aerul curat, de
lumina soarelui şi de pământul cald, ca o consolare. Nu
238 .fij DOM N UL M ARCH t&.

m-am gândit niciodată că sunt iabrid în Sud sau că oame­

nii sunt închişi şi legaţi de maşini urâte şi gălăgioase, cum
simt cele pe care le descrie Flora...
Şi-a coborât căpşorul, după care am auzit-o cum îşi
trage nasul şi i-am întins batista mea. Am mângâiat-o pe
părul şaten moale, pe creştet, acolo unde se despărţea în
două. îndată, a continuat:
— Ştii, a mers timp de şase zile, până au prins-o prima
dată, au dus-o înapoi şi au biciuit-o, iar apoi ea a plănuit să
evadeze din nou, la nid două săptămâni după aceea. E
atât de curajoasă, tată, şi are de înfruntat atâtea greutăţi
care o aşteaptă, iar Hannah zice că nişte cremă din ouă şi
lapte şi altele asemenea ar fi tocmai bune...
— Draga mea fată, ai mare dreptate şi eşti foarte înţe­
leaptă să te gândeşti la asta. Spune-i lui Hannah că are
mână liberă în ce priveşte cumpărăturile, atâta timp cât
Flora este la noi. Orice crede ea că are nevoie fata, dacă ne
putem permite, va avea.
Beth mi-a zâmbit radios, mi-a alunecat din poală şi a
dat fuga la bucătărie. După ce a plecat, m-am ridicat şi am
început să mă plimb, cu mintea cuprinsă de zbudum.
Amintiri de mult timp îngropate năvăleau înapoi: aminti­
rea unei zile călduroase, a unui hambar întunecat, a unui
bid muşcând din carnea vie a unei femei. M-am dus la
fereastră şi am privit în întuneric copacii mohorâţi, înne­
griţi şi îmbrăcaţi în gheaţă. Furia — faţă de cruzimea şi
faţă de neputinţa mea în faţa ei — îşi făcea loc înlăuntrul
meu. Fără să-mi dau seama ce fac, am strâns pumnul şi am
izbit cu el în pervaz. Sticla a tremurat în ramă.
 Clopote care bat fc&_ 239

Fiind obligaţi să ne desfăşurăm cât mai exact activită­

ţile obişnuite, Marmee şi cu mine nu am putut refuza toate
invitaţiile care ne erau trimise, astfel că a trebuit să partici­
păm la un prânz în onoarea lui Nathaniel Hawthome, care
tocmai se întorsese în sat, după mulţi ani pe care îi petre­
cuse prin străinătate. Totuşi discuţiile se învârteau în jurul
lui John Brown şi a vânătorii conduse de influenţi oameni
politici sudişti din Washington pentru a-i găsi pe conspi­
ratorii lui. Asta, desigur, mă neliniştea, cu atât mai mult
atunci când Hawthome, care lipsise în perioada în care
sentimentul nordist se maturizase, şi-a exprimat opinia,
spunând că „niciodată spânzurarea unui om nu fusese
mai îndreptăţită" Toţi ochii din încăpere s-au îndreptat
spre mine, aşteptând să-l apăr cu înflăcărare pe Brown,
însă eu am rămas tăcut.
Marmee a simţit stânjeneala mea, cred, şi a invocat o
mică durere de cap, astfel că am fost printre primii care au
plecat. în timp ce străbăteam distanţa scurtă până la noi
acasă, am ţinut-o mai strâns ca niciodată de braţ şi m-am
gândit la toate ocaziile în care merseserăm aşa, în anii de
când eram împreună, şi m-am gândit că n-aş putea supra­
vieţui dacă aş fi nevoit să mă lipsesc de compania ei. Când
am ajuns la poartă, am zărit pe cărare urme de paşi grei.
M-am grăbit spre uşă şi, când am deschis-o, am văzut-o pe
Hannah îngenuncheată, încercând să şteargă urmele de
noroi care duceau înăuntru.
— Doamne-ajută, ce mă bucur că v-aţi întors! a spus ea.
Fetiţa e colo, tare agitată.
A înclinat din cap spre salon, unde Beth stătea întinsă
pe sofa, cu faţa înroşită de agitaţie şi de lacrimi.
240 ^¡1 DOM NUL MARCH 1&.

— Ce Dumnezeu s-a-ntâmplat, a strigat Marmee, aler­

gând şi îngenimchind lângă ea, apoi atingându-i fruntea
să vadă dacă nu cumva avea febră.
— Gardistul a venit s-o caute pe Flora, a răspuns Beth,
cu vocea tremurată.
— Eu nu eram aici, a întrerupt-o Hannah. Eram plecată
la piaţă, iar biata copilă a trebuit să înfrunte singură totul...
Ochii lui Beth s-au umezit din nou, iar Marmee a
cuprins-o în braţe.
— Gata, gata! Nu e vina ta! Nu puteai face nimic s-o
salvezi...
— Păi chiar a salvat-o, şi «ista e minunea, a zis Hannah,
ridicându-se cu greu în picioare şi azvârlind cârpa mur­
dară într-o găleată. Flora e în siguranţă, sus. Gâza asta a
noastră l-a făcut pe poliţist să-şi vadă de drum, chiar aşa.
Hannah a zâmbit spre Beth, care se aşezase acum, cu capul
sprijinit de umărul lui Marmee. Cine-ar fi crezut că are
atâta curaj? Mă duc să pregătesc nişte băuturi calde pentru
toţi, gândesc că v-ar prinde bine.
Hannah a ieşit, iar Marmee a îndemnat-o cu blândeţe
pe Beth să-i povestească ce se întâmplase. Cu voce joasă,
ea a povestit cum se auziseră bătăi puternice în uşă.
— Flora şi cu mine ne jucam cu pisoii, sus, în camera
mea, dar, pentru siguranţă, ea s-a dus în ascunzătoarea ei,
când eu am coborât să deschid uşa, şi asta a fost numai
bine, pentru că omul a dat buzna înăuntru fără să spună
dne e sau să ceară voie, a explicat ea. Avea o voce foarte
puternică şi furioasă. A spus că are informaţii că noi adă­
postim aid un sdav fugar, aşa că i-am spus că informato­
rul lui se înşelase.
 .¿si Clopote care bat t&. 241

— Beth! am exclamat eu.

îmi venea greu să mi-1 imaginez pe Şoricelul nostru
vorbind cu un străin — cu atât mai puţin cu un ofiţer gălă­
gios — şi spunând o minciună sfruntată.
— N-a fost o minciună, tată, a spus ea calm, ca şi cum
mi-ar fi citit gândurile. I-am spus că n-am văzut niciodată
un sclav în casa asta şi acesta e purul adevăr. Nu ne-ai spus
dumitale, de-atâtea ori, că în faţa lui Dumnezeu nu există
sclavi? Dumnezeu vede tot, iar dacă el nu vede sclavi în
casa asta, atunci cum să fie?
Eu şi mama sa am schimbat o privire peste căpşorul bru­
net, împărtăşind fericirea de a avea un copil încântător.
— Apoi a fost foarte nepoliticos şi a spus că are să se
convingă singur de asta şi s-a pregătit să urce scările, dar
eu m-am pus în calea lui şi i-am spus că înainte să apuce să
vadă el ceva, trebuie să văd eu mandatul. Atunci a căpătat
o culoare ciudată, pentru că n-avea mandat, şi a ieşit
bocănind.
— Beth, am spus eu, eşti o minime.
Tristul adevăr era că, deşi gardistul nu avea să găsească
uşor un magistrat în Concord care să-i dea un mandat,
mai erau o grămadă de judecători în Massachusetts care
respectau Legea Sclavilor Fugari şi, oricât de mulţumit
eram de calitatea tâmplăriei mele, mândria faţă de înde­
mânarea mea nu mergea până la a risca libertatea Florei,
supunând-o verificării printr-o percheziţie amănunţită.
Aşa că Flora trebuia să plece, şi asta cât mai repede. Am
trimis-o pe Hannah să vorbească cu prietenii noştri şi, cum
s-a întunecat, Henry a venit şi a luat-o s-o ducă la Edwin
Bigelow, fierarul, care urma să se ocupe de călătoria ei mai
242 -&i DO M N UL M ARCH i&.

departe. Jo şi Meg, care nu se întorseseră de la slujbele lor,

nid nu apucaseră să-şi ia rămas-bun de la ea. Beth şi Amy
au început să plângă, iar Marmee şi cu mine am simţit că
suntem şi noi pe punctul de a vărsa câteva lacrimi. Flora
avea ochii uscaţi, însă a îmbrăţişat-o pe Beth, înainte ca
Henry s-o conducă afară, apoi peste dealul din spatele
casei noastre şi pe nişte poteci din pădure care duceau la
casa fierarului.

Un an mai târziu, am primit o scrisoare de la o doamnă

din Canada care o luase pe Flora în serviciul ei. Flora însăşi
ceruse să fie scrisă scrisoarea, pentru că dorea să ne trans­
mită că, deşi copilul nu trăise, ea era bine. în ciuda durerii
fireşti pentru soarta copilului ei, scria doamna din Canada,
priveşte cu optimism spre viitor şi-şi pune nădejdea în
Dumnezeu, care, spune ea, n-ar f i eliberat-o de robia din Egipt
dacă n-ar f i avut un plan cu ea, în condiţiile în care a lăsat
pe-atâţia alţii în lanţuri. E o tânără inteligentă şi cred că nu mai
e nevoie să vă spun despre curajul şi ambiţia ei. Am pus să fie
învăţată să scrie, aşa că veţi primi curând ceva scris de mâna ei.
A dumneavoastră etc.
întâmplarea a făcut ca această scrisoare să ajungă la noi
exact la o zi după ce Jefferson Davis a cedat locul său din
Senatul acestei ţări care nu mai sunt Statele Unite. Le-am
citit fetelor, cu voce tare, scrisoarea, apoi ziarul, fiind cu
toţii strânşi în salon. înainte de cuvântul de adio al lui
Davis, am citit că el „le spusese colegilor senatori că nu
simţea nid urmă de ostilitate şi le dorea tuturor numai
bine. Conform surselor de la Senat, el mărturisise că-şi va
petrece noaptea rugându-se pentru pace."
 .¿s) Clopote care bat te. 243

Ei bine, ne-am rugat cu toţii pentru pace. în sufletul

meu însă, mă aşteptam la război. Pe când o iarnă plină de
nelinişte lăsa loc unei primăveri sumbre, mi-a devenit clar
că John Brown avusese dreptate: nu în felul în care apli­
case teroarea oarbă şi fără discernământ, ci în profeţia lui
despre inevitabila vărsare de sânge. Cum ar fi putut
întoarce cineva şi celălalt obraz la acest rău, când obrazul
nu era al lui, d al celor nevinovaţi, precum fata cu picioa-
rele distruse şi spatele plin de dcatrid, care fugise de
vânătorii de sclavi vârându-se într-o ascunzătoare din
capul scărilor noastre?
Războiul a venit, desigur, şi, pe la începutul verii, tine­
rii soldaţi de la noi din sat, care urmau să plece spre Sud,
s-au adunat pe terenul de la Cattle Show. Ca şi alţi cetă­
ţeni, ne-am dus şi noi să-i salutăm şi să-i încurajăm pentru
drumul greu spre Sud. Mulţi dintre tineri mă cunoşteam,
iar imul dintre ei mi-a strigat:
— N-aveţi să ne adresaţi niri un cuvânt, domnule
March?
Curând, şi alţii au preluat solidtarea lui şi m-am simţit
împins prin mijlocul unei mulţimi de feţe tinere, nerăbdă­
toare, şi aşezat la precarul amvon făcut dintr-un buştean
căzut. Cu toţii mă priveau, aşteptând, aceşti tineri care
erau gata să-şi pună vieţile în primejdie. M-am trezit între-
bându-mă câţi dintre ei se vor mai întoarce printre noi.
Privirea mea s-a oprit la un tânăr cu părul ca nisipul, care
părea palid şi gânditor. L-am recunoscut. Era fiul unei
familii de quakeri. Ştiam că era o luptă de conştiinţă cum­
plită pentru el să fie aici.
244 ^ DOM NUL M ARCH Ife.

— Ştiţi că şi cel pe care îl numim Prinţul Păcii a spus

odată: Cel ce n-are sabie, să-şi vândă vestmintele şi să-şi cum­
pere una. Acum a venit şi pentru noi ziua aceea. N-am cerut
ca demonul războiului să fíe asmuţit asupra noastră, cu
toate astea a fost asmuţit; şi e bine, într-o astfel de zi, să ne
gândim de ce mergem la război şi împotriva a ce luptăm.
Nu spune oare Biblia: Noi înşine ne vom duce înarmaţi în faţa
copiilor lui Israel până îi vom duce la locul care li se cuvine.. .Nu
ne vom întoarce la casele noastre până ce copiii lui Israel nu-şi
vor f i primit fiecare moştenirea. Mergem pentru că există înă­
untrul acestei ţări un tărâm nelegiuit. Un tărâm unde a
devenit o crimă să-i înveţi pe copiii lui Dumnezeu cuvân­
tul lui Dumnezeu. Ne ducem pentru că în ţara asta este un
tărâm năpăstuit, în care un om îi poate despărţi pe cei pe
care Dumnezeu i-a unit. Ne ducem pentru că există în ţara
asta un tărâm pe care l-am putea, pe care trebuie, cu tot
respectul, să-l numim un pământ păcătos, iar noi trebuie să
mergem şi să stârpim rădăcina răului care se află acolo.
Tocmai când strigam aceste cuvinte, am simţit cât de
goale erau. Ce simt cuvintele, până la urmă, când simt
puse alături de faptele pe care erau pe cale să le săvâr­
şească aceşti tineri? Faptele, acum, erau tot ce conta.
M-am oprit să-mi şterg sudoarea de pe frunte, m-am
uitat peste capetele plecate şi am zărit-o pe Marmee, cu
fruntea ridicată, privindu-mă fix, cu lacrimi în ochi. Ea
auzise adevărul din cuvintele mele şi-şi dăduse seama de
intenţia mea chiar înainte ca eu să-mi dau seama. Ne-am
susţinut privirile un moment prelungit. Am citit întreba­
rea de pe faţa ei la fel de clar ca şi cum ar fi strigat-o, şi am
încuviinţat din cap.
 Clopote care bat 245

Spusesem „vom merge". Ea ştia, înaintea mea, că vor­

beam serios. Şi-a ridicat palmele într-un gest de consimţă­
mânt, ca şi cum mi-ar ti suflat vânt în aripi. Aşa că am
strigat:
— Spun „noi", prieteni, pentru că, dacă armata mă pri­
meşte, am de gând să merg cu voi. Tinerii şi-au ridicat
capetele şi au izbucnit în urale. Le-am făcut semn să tacă şi
am continuat: Vom merge împreună! Şi ne vom întoarce
împreună, cu voia lui Dumnezeu, în acea zi măreaţă şi
luminoasă, când toţi copiii lui Israel îşi vor fi căpătat moş­
tenirea; iar acea moştenire va fi o singură naţiune, iar acea
naţiune va fi de-a pururi liberă!
Am coborât de pe buştean şi mi-am croit drum prin
mulţime, spre Marmee. Era atât de mândră de mine, că
nici nu putea să vorbească, aşa că mi-a luat mâna şi mi-a
strâns-o, ferm, bărbăteşte.
în săptămânile care au urmat, satul m-a tratat ca pe un
erou. Oamenii cei mai de seamă din Concord au venit la
noi acasă. Au făcut o colectă şi mi-au oferit o pungă cu
bani, apoi au dorit cu toţii să mă felicite. Dacă unii consi­
derau nesăbuit gestul meu, ca la vârsta mea să mă pornesc
într-o asemenea aventură, doar mătuşa March a avut cura­
jul s-o spună deschis. M-a făcut prost, vanitos, tată ires­
ponsabil, şi mi-a prezis că voi muri pe-acolo şi îm i voi lăsa
familia de izbelişte. I-am mulţumit pentru sinceritate şi
i-am cerut să se roage pentru mine, dacă nu poate să-mi
dea binecuvântarea.
Din întâmplare, comandantul unităţii din Concord
acordase deja postul de preot militar unui cleric mai orto­
dox decât mine. Astfel că nu am plecat cu băieţii noştri;
246 DO M N UL M ARCH te .

însă spusesem că mă duc, iar acum nu prea puteam da

înapoi nid punga, nici aplauzele, astfel că reverendul Day
m-a recomandat unei unităţi alcătuite din băieţii străinilor
din oraşele cu fabrici ce prelucrau bumbacul, iar eu m-am
alăturat lor în toamnă şi i-am slujit pe cât de bine am putut,
deşi, după cum am arătat, acest serviciu a fost unul de
scurtă durată. M-a adus însă aici, în slujba acestor oameni
din Oak Landing.
Acum se împlineşte un an de când am plecat la război
şi mă trezesc în fiecare zi, asudat, în singurătatea magaziei
de seminţe din Oak Landing, într-o stare de nesiguranţă.
Mai mult decât luni de zile, mai mult decât kilometri stau
între mine şi înflăcăratul orator cocoţat la amvonul făcut
dintr-un buştean. Speram să mă întorc într-o zi. La soţia
mea, la fetele mele, dar şi la omul cu certitudini morale
care eram pe-atunci; acel om nevinovat, care ştia cu atâta
încredere exact ce avea de făcut.
 CAPITOLUL DOISPREZECE

£ iuna ro sie

Amintirea la care mă întorc, când caut să opresc imaginile

a ceea ce a urmat, este cea a unei mantale strălucitoare, de
un alb atât de pur încât te dureau ochii să o priveşti.
Eram, ziceau negrii, neobişnuit de norocoşi. Fusese un
anotimp fără întârzieri, iar recolta noastră minunată se
întindea pe câmp. Spuneau că vom termina cu recoltatul
exact la timp pentru a apuca să dansăm la lumina lunii
pline roşii, numită aşa din cauza culorii pe care o avea glo­
bul răsărind pe cerul umed de la sfârşitul verii. Eram gata
pentru marea recoltă. Fuseseră plasate indicatoare la capă­
tul şirurilor, sacii culegătorilor fuseseră cusuţi, cămara de
egrenat curăţată pentru a primi noua recoltă. N-am mai
adus însă niciodată recolta acasă.
Au venit înainte ca primul pătrar al lunii roşii să apară
la orizont. La ceasul liniştit şi întunecat dinaintea zorilor,
au avansat în tropăitul uşor al cailor, s-au răspândit prin­
tre colibele sclavilor, până în curtea ce despărţea încăperea
de egrenaj, moara şi clădirile unde Canning şi cu mine
dormeam fără să ştim nimic.
Cred că am auzit ceva prin somn, fornăitul unui cal în
întuneric, clinchetul unui pinten. Ceva, în orice caz, m-a
248 .a l D O M N U L MARCH ta .

trezit şi am simţit mirosul balegii proaspete de cal. Nu era

nici un cal legat prin preajmă. Fără să stau să mă gândesc,
m-am rostogolit de pe patul improvizat şi m-am târât în
ascunzătoarea mea. Am tras de saci şi o ploaie de seminţe
s-a rostogolit la loc în spatele meu.
Tremurul produs de ruperea lemnului a urmat câteva
minute mai târziu. Am auzit scârţâitul unei balamale
cedând şi tropotul cizmelor pe podelele de lemn. A urmat
apoi foşnetul seminţelor mişcându-se în timp ce în sal­
teaua mea cineva lovea cu piciorul, şi apoi o înjurătură.
— Patul e cald încă, a zis o voce calmă. Blestematu' de
aboliţionist nu are cum să fi ajuns prea departe.
Prin orificiul pentru aer pe care mi-1 lăsasem, am putut
zări lumina unei lămpi legănându-se încoace şi-ncolo, în
timp ce ei cercetau toată încăperea, căutându-mă.
— Lipseşte o scândură de-aici, din spate, a spus altci­
neva, din fundul magaziei. Cred că s-a strecurat pe-aid.
Lumina s-a clătinat din nou, apoi a dispărut. întunericul
din ascunzătoarea mea era deplin. Stăteam cocoşat, cu
genunchii strânşi la piept. îmi ţineam mâinile, acoperite
de sudoare, împreunate chiar în dreptul feţei, dar nu le
puteam vedea.
Am auzit paşi alergând — multe perechi —, lovind
pământul bătătorit de-afară. Apoi am auzit strigăte, un foc
de pistol şi un ţipăt.
Trăgeau pe cineva prin curte. S-au oprit exact lângă
magazie. Am auzit gemete şi strigăte, apoi vocea lui Ethan,
răguşită, strigând:
— Nu!
 .âJ Lună roşie fc&_ 249

Vocea care a vorbit apoi era calmă, joasă, aproape

politicoasă:
— Regret să spun că acel nefericit şchiopătat al dumi-
tale va fi puţin mai grav după seara asta. Te rog, cheamă-1,
domnule Canning. Altfel voi fi obligat să te împuşc şi în
piciorul sănătos.
— Fii blestemat! a răcnit Ethan.
A urmat altă împuşcătură şi un ţipăt atât de sfâşietor şi
plin de durere, încât stomacul mi s-a strâns şi am dat afară
întreg conţinutul. Duhoarea amăruie a propriei vome mi-a
umplut gaura lipsită de aer. Tremuram. Trebuia să ies
afară. Trebuia să mă predau. Frica m-a apăsat însă pe
piept, lăsându-mă fără aer, ţintuindu-mă în loc ca pe o pia­
tră. Nu m-am mişcat.
Prin vuietul oceanului sângelui meu, am auzit vocea
politicoasă continuând.
— Fă-ne un serviciu amândurora, domnule Canning.
Nu poate ajunge prea departe. II vom prinde în pădure,
dacă nu reuşim acum.
Ethan a suspinat, a icnit, încercând să tragă aer în piept.
A spus ceva, dar nu am înţeles ce anume. S-a auzit sunetul
unei săbii scoase din teacă, un alt ţipăt, apoi o bufnitură.
— A leşinat, a zis altcineva, pe un ton mai aspru.
— Nu contează. Leagă-1 de calul lui şi adu-1 pe negrul
bătrân.
A urmat un alt scurt moment de încăierare. Apoi:
— Care e numele acestui băiat?
— Ptolemy, domnule maior.
Răspunsul — scăzut, calm, respectuos — nu era vechiul
tremur al lui Ptolemy, d vocea unui negru mai tânăr: Zeke.
250 .âd DO M N UL MARCH

— Dintotdeauna mi-a plăcut acest nume, a comentat

maiorul. Am avut şi noi un Ptolemy. Acum, băiete, fii bun
şi îngenunchează, nu, acolo, exact, lângă buştenii tăiaţi, pe
butucul de tăiat. Mulţumesc. Maiorul a ridicat vocea, iar
strigătul lui sonor a umplut curtea. Domnule March, sper
că mă auzi. Pentru că ştiu că iubeşti negrii. Avem imul aici,
pe nume Ptolemy, şi mă tem că voi fi obligat să-i tai capul
dacă nu ieşi afară să-i saluţi pe musafiri. Apoi, cu voce
înceată, li s-a adresat oamenilor săi: N-au deloc maniere,
yankeii ăştia! Oamenii râseră.
Transpiram şi tremuram. Mintea i-a poruncit trupului
să se mişte, să se târască, să iasă şi să-l salveze pe bătrân,
încheieturile mele însă se transformaseră în supă.
Apoi am auzit vocea spartă a lui Ptolemy strigând:
— Conaşu' March, dacă eşti acolo, stai ascuns. Io-s
bătrân şi-s gata să mă duc la D ...
S-a auzit im scrâşnet de metal, o bufnitură când meta­
lul a muşcat din lemn şi apoi o altă bufnitură când trupul
lui Ptolemy a căzut la pământ. Am simţit cum o suliţă de
gheaţă mă străpunge. Laşitatea mea tocmai provocase
moartea unui bătrân nevinovat. M-am afundat în ascunză­
toarea mea, izbindu-mă cu fruntea de saci şi suspinând ca
un copil.
— Nu mai avem vreme să ne jucăm de-a v-aţi ascunse-
lea, a spus maiorul. Voi trei daţi foc la camera de egrenaj şi
la magazie. Voi ceilalţi daţi foc câmpurilor. Când aţi termi­
nat, adunarea la casele negrilor.
Probabil că dăduse pinteni calului pentru că acesta a
nechezat, s-a întors şi a pornit la trap uşor în direcţia coli­
belor negrilor.
 Lună roşie teh. 251

Am auzit o pocnitură, apoi un huruit. Grămezile de

bumbac de la egrenaj luaseră foc. Indivizii veneau acum
spre magazia de seminţe. Am simţit mirosul înţepător de
parafină. împrăştiau combustibilul din lămpile lor peste
lemnul şopronului. Dacă nu ieşeam afară, urma să fiu inci­
nerat. In cele din urmă, membrele mele laşe au consimţit
să se mişte. Eram suficient de bărbat, se pare, ca să-mi sal­
vez propria viaţă. Mi-am făcut loc prin pânza de seminţe
şi m-am târât pe burtă spre acea scândură desprinsă pe
care o găsiseră gherilele în fundul magaziei. Desprinsesem
scândura şi lărgiseră spaţiul, astfel că am reuşit să mă stre­
cor afară. Am rămas întins, târându-mă în coate şi genunchi
pe terenul descoperit spre o grămadă de cherestea tăiată.
Flăcările luminau noaptea de cerneală şi aş fi putut să fiu
uşor văzut dacă vreunul din grup s-ar fi întors în direcţia
mea. între mine şi ei se aflau însă clădirile în flăcări şi toată
atenţia le era îndreptată asupra lor. Am ajuns la grămada
de cherestea. în timp ce mişcăm scândurile, mâna îmi tre­
mura. O aşchie lungă mi-a intrat în carnea de la baza dege­
tului mare. Am împins stâlpii gardului şi m-am târât în
spatele lor. Abia după ce m-am ascuns după cherestea,
m-am putut uita printre scânduri să cercetez scena.
Curtea era luminată acum, amândouă clădirile arzând
violent. în acea lumină teribilă l-am zărit pe Canning. Era
legat de Aster, cu picioarele atâmându-i ciudat. Picături
de sânge întunecat cădeau din răni în locul unde îi fuse­
seră genunchii. Capul îi alunecase pe gâtul calului. Şi
coama tunsă a calului era pătată cu sângele ce se scurgea
dintr-o parte a capului lui Canning. îi tăiaseră urechea.
Aster, îngrozit de foc şi de mirosul de sânge, se agita pe
252 jg i D O M N U L MARCH la .

loc, ochii îi erau albi, zbătându-se să scape de greutatea

care-1 apăsa.
Un tânăr cu faţa schimonosită a apucat de hăţurile lui
Aster, în timp ce încerca să-şi controleze propriul cal. Era
doar un băiat, abia dezvoltat şi foarte subţire. Când Aster
s-a dat înapoi, hăţurile l-au tras de mână. A înjurat, apoi
le-a strigat celorlalţi:
— Nu mai avem ce face pe-aici. Hai să-i luăm pe negri
şi să plecăm din locul ăsta. Dar întâi, aruncaţi-1 pe negru'
ăla bătrân în foc.
Cei trei bărbaţi — mai în vârstă, cu feţe brăzdate de
riduri — păreau a fi sub comanda tânărului. Doi dintre ei
au luat trupul slab al lui Ptolemy; celălalt, înjurând, i-a
luat capul. Au aruncat povara în flăcări, la fel de firesc ca
şi cum ar pune lemne pe foc. Am murmurat o rugăciune
pentru odihna sufletului său.
Dar de ce ar asculta Dumnezeu acum vreo rugăciune
pe care o îndrept spre El? Inima îmi era un hău negru de
ură. Faţă de comandantul nevăzut, cu voce mieroasă, faţă
de tânărul subţirel şi crud, faţă de oamenii cu feţe aspre.
Dar, mai ales, faţă de mine.

Am rămas ascuns după grămada de cherestea până când

au plecat. Apoi m-am târât afară şi m-am întins pe jos, scur­
mând cu degetele în pământul bătătorit. Mă retrăsesem în
ascunzătoarea mea şi lăsasem ca un om să fie schingiuit, iar
altul omorât. De ce făcusem oare asta? De ce lăsasem frica
să mă copleşească cu totul? Pentru că voiam să trăiesc. Dar
la ce foloseşte să trăieşti, dacă trebuie să trăieşti cu o astfel
de conştiinţă de sine? Cum va fi viaţa mea după noaptea
 .¿si Lună roşie fc&. 253

asta? Cum voi putea da ochii cu soţia mea, cu copiii mei, cu

această ruşine lipită de mine ca o etichetă?
încet, prin durerea şi dezgustul faţă de mine însumi,
înlăuntrul meu a crescut un ţel. M-am străduit să mă
opresc din zvârcolit şi să mă ridic din mizerie. Gram în
genunchi. Mi-am trecut mâinile pe faţă şi pământul mi s-a
întins peste obraji, iar aşchia mi-a zgâriat ochii. Trebuia să
răscumpăr cumva ceea ce făcusem în ultima oră, iar dacă
asta avea să mă coste viaţa, ei bine, era oricum fără de
valoare de-acum. Eram îmbrăcat pentru culcare, cu o bluză
subţire şi nişte pantaloni. Eram desculţ. Cizmele şi haina
îmi fuseseră furate ori poate că arseseră în vâlvătaie. La ce
puteam fi de folos într-o astfel de stare era departe de a-mi
fi clar. Şriam însă că trebuie să-l urmez pe Canning, chiar
dacă tot ce puteam face era să fiu alături de el până la
capăt. Dacă mai exista un strop de milă în lumea asta, era
timpul, cel puţin, pentru asta.

întunericul începuse să se mai destrame, iar prin lumina

aceea alb-cenuşie, m-am clintit în cele din urmă din loc şi
am alergat de-a lungul curţii până în casă, oprindu-mă
doar înăuntru ca să văd dacă mai era cineva acolo. Locul
era întunecat şi tăcut. Am alergat repede prin sufragerie,
observând că gherilele trecuseră prin casă şi, cu o eficienţă
tăcută şi rapidă, luaseră cele câteva obiecte care erau cât de
cât valoroase. Sfeşnicul dispăruse; la fel şi puţinele porţe­
lanuri. Precizia furtului lor vorbea de trădare. Zeke. în
toate aceste luni, el rămăsese loial fiilor lui şi odraslelor
confederate pe care le serveau aceştia. Presupun că nutrea
în suflet nemulţumirea născută de asprimea de la început
254 ^¡1 DO M N UL M ARCH te*.

a lui Canning şi nimic din ce se întâmplase de-atunci

încoace nu-1 făcuse să-şi schimbe sentimentele.
Zeke însă nu ştia de ascunzătoare — se afla sub o podea
slăbită, dintr-una din camerele de la etaj, unde Ethan îşi
ţinea câteva din lucrurile personale. Mi-o arătase doar de
curând, anticipând o situaţie ca asta. Am ridicat storurile, să
intre puţină lumină, apoi am început să pipăi după bucata
de podea desprinsă. Am ridicat-o cu efort. înăuntru era un
portofel de piele în care, îmi spusese Canning, se afla o mică
sumă de bani. Am deschis portofelul şi am văzut că mai
conţinea şi un ambrotip — poza unei fete cu păr brunet,
cam de-o vârstă cu Meg a mea. Canning nu-mi vorbise nici­
odată despre ea. Am adus fotografia mai aproape de ochi,
ca s-o pot vedea mai bine, şi am studiat-o câteva momente.
Cum nu era nid o asemănare între fata drăguţă, cu obraji
rotunzi şi păr brunet, şi blondul Canning, cu trăsături de
nevăstuică, nu mă puteam gândi că putea fi sora lui.
Posibilitatea ca fata să fie iubita lui Canning şi ca el să se
istovească muncind pentru a o câştiga de mireasă mi-a dat
un fior de tristeţe în suflet. Am închis portofelul şi l-am
îndesat în buzunarul interior al cămăşii, acolo unde ţineam
săculeţul de mătase ce conţinea şuviţele de păr ale dragilor
mele.
Am încercat să-mi îndes picioarele în cizmele lui
Canning, însă picioarele mele erau cu câteva numere mai
mari decât ale lui, iar încercarea a fost inutilă. Cu toate
astea, aveam nevoie de cizme. Le-am dus în bucătărie, am
căutat cuţitul cel mai puţin bont dintre cele care se aflau
acolo, şi, cu mâini tremurânde, m-am apucat să tai cu bru­
talitate vârful cizmelor. Erau prea strâmte şi mă strângeau,
 ^ Lună roşie 255

iar degetele mele goale ieşeau câţiva centimetri în afară,

însă chiar şi aşa erau mai bune decât nimic.
Am alergat apoi afară din casă, prin curte şi spre câm­
puri. Acestea ardeau deja cu vâlvătaie. Peste vuietul şi
pocniturile focului am auzit ţipete dinspre colibele negri­
lor. Am schimbat direcţia şi m-am îndreptat într-acolo,
luând-o pe tarlaua cu porumb care se întindea până la pri­
mele colibe. Porumbul era înalt şi copt, şi oferea o ascun­
zătoare bună.
Puteam vedea acum amploarea forţei celor care năvăli­
seră peste noi. Erau douăzeci de bărbaţi, o adunătură
prăpădită, îmbrăcaţi într-o amestecătură de uniformă con­
federată şi haine făcute în casă. Doi dintre ei erau negri; fiii
lui Zeke, am presupus eu, ceea ce însemna că tânărul deşi­
rat care îl mâna pe Aster era fiul fostului supraveghetor de
la Oak Landing. Unul dintre negri era călare, în spatele
unui bărbat mai în vârstă şi mai bine îmbrăcat, care tre­
buie să fi fost maiorul. Păreau că se consultă cu privire la o
selecţie. Rebelii formaseră un cordon din caii lor, aşe-
zându-se în cerc în jurul negrilor pe care-i adunaseră gră­
madă, în curtea în care sărbătoriserăm cântând. Erau cam
şaizeci dintre oamenii noştri. Puteam doar presupune că
ceilalţi — cei mai iuţi de picior — reuşiseră să scape.
Rebelii legaseră laolaltă, cu o frânghie de gât, două
duzini dintre negrii din Darwin's Bend — în mare parte
femei, dar şi patru sau cinci bărbaţi. Unul dintre rebeli a
pornit călare spre locul unde micuţa Cilla, cea care îmi
aducea aminte de Amy a mea, se ascunsese în spatele
bunicii ei. A împins-o pe femeie într-o parte, a apucat-o pe
256 .â J DOM N UL MARCH te .

fată de încheietură şi a săltat-o pe calul lui. Când fata a

început să plângă şi a încercat să descalece, a lovit-o.
Ceilalţi au intrat cu caii în grămadă şi au început să
înhaţe copiii. I-au împins în lături pe părinţi, ignorând
rugăminţile şi strigătele lor. Unul dintre oamenii din ghe­
rilă l-a apucat pe Jimse. L-am văzut pe băieţel întin-
zându-se spre mama lui, plângând. Zannah a alergat
înainte spre el, cu mâinile întinse. Rebelul a lovit-o peste
faţă, cu patul puştii. S-a ridicat, cu sângele curgându-i din
nas, şi a alergat din nou spre el. De data asta, el şi-a îndrep­
tat pistolul spre capul copilului, iar ea s-a tras înapoi,
căzând la pământ în genunchi. Era prea mult. Nu ştiam
ce-aş fi putut să fac însă, de data asta, trebuia să fac ceva.
Am înaintat, despărţind porumbul cu mâinile. O lovitură
în spatele genunchilor m-a făcut să mă prăbuşesc. O mână
uriaşă mi-a acoperit gura.
— Stai jos, conaşule, a şuierat Jesse în spatele meu. Acu'
nu-i momentu' să fad ceva.
Tocmai atund maiorul şi-a făcut auzită vocea, peste
corul de suspine şi peste vuietul câmpurilor în flăcări.
— Domnilor, să mergem. Trebuie să ajungem la întâl­
nire. S-a întors spre negri: Nu vom mai face rău nimănui
de-aid, atâta timp cât nu mai cultivaţi bumbac pentru duş­
man. Bună ziua.
A ridicat un chapeau de bras1ponosit şi şi l-a trecut peste
piept, imitând în bătaie de joc o plecădune, apoi şi-a îndrep­
tat calul spre pădure. Tânărul care-1 ducea pe Canning, aflat
încă în stare de inconştienţă, a pornit în spatele lui, urmat

1Pălărie cu două colţuri, parte a uniformei militare (în original

în lb. fr.). (N. tr.)
 ^ Lună roşie fes. 257

de alţi rebeli care-i duceau pe sclavii legaţi şi vreo şase din­

tre catârii noştri. Zeke, am observat eu, era călare pe imul
dintre ei. Mă întrebam în ce moment hotărâse să ne trădeze.
Apoi am văzut-o pe Zannah alergând după ei, nevoia de a
fi împreună cu fiul ei dovedindu-se mai puternică decât
frica de a fi din nou sclavă. Unul dintre rebeli a văzut-o şi l-a
anunţat pe maior. Acesta a ridicat din umeri, aşa că bărbatul
a împins-o pe Zannah înainte, în şirul de sclavi legaţi, şi i-a
pus şi ei funia de gât.
Când au dispărut prin păduricea de chiparoşi, Jesse
m-a luat de mână şi am pornit după ei, mergând printre
şirurile de porumb. Avea un cuţit de tăiat trestie atârnat pe
spate.
— Dacă am putea să nu-i scăpăm din ochi pân' la
noapte, a zis el în timp ce înaintam în ritm alert, atunci
poate când or dormi, om putea s-avem noroc să-i eliberăm
pe unii.
Era un plan mai bun decât oricare de-al meu, aşa că
i-am urmat printre copaci.
 CAPITOLUL TREISPREZECE

QAn om cfe tre a S ă

Din următoarele ore, nu mai ştiu nimic decât efortul pe

care l-am făcut. Cizmele nepotrivite îmi jupuiau picioarele.
Pentru că mergeam numai prin tufişuri dese, crengile îmi
sfârtecau cămaşa subţire şi-mi zgâriau pielea. După câteva
ore, eram ameţit din cauza lipsei de hrană şi aveam gâtul
uscat de sete, dar am continuat să înaintăm. Jesse mergea
înainte, aparent insensibil la durere sau oboseală, iar eu
bâjbâiam în spatele lui. Singurul lucru care mă salva era
faptul că gherilele nu-i puteau duce pe prizonieri mai
repede decât mergea cel mai lent om din grup şi, chiar dacă
ajungeam din când în când suficient de aproape încât
puteam auzi strigătele aspre şi ameninţările cu care-i
îndemnau pe sclavi, erau obligaţi deseori să se oprească.
Ne-am străduit să ne ţinem cât mai aproape de ei şi, în tim­
pul fiecărei scurte opriri, mă aşezam gâfâind pe frunzele
mucegăite, încercând să rămân conştient şi să găsesc pute­
rea de a continua. Când am ajuns la un pârâiaş domol,
mi-am scufundat capul în apa mâloasă şi am băut, cu toate
că riscul ca apa să nu fie bună erau destul de mari.
Nu cred să fi fost vreodată mai nerăbdător să văd un
asfinţit cum am fost în acea zi. Gherilele s-au oprit din
 Un om de treabă t&_ 259

marş într-o poieniţă, iar noi am rămas în urmă la început,

ascunşi sub un val de ferigi, ţinându-ne respiraţia când
unul dintre ei a trecut la câţiva metri de noi, căutând lemne
de foc. Jesse şi-a lipit gura de urechea mea şi mi-a şoptit:
— Am lăsat două borcane mari de tărie lângă intrarea
în coliba mea, tocma' acolo unde rebelii le-au putut găsi
uşor. Mă rog ca ei să le fi luat.
A trecut o oră, apoi două. Zgomotul dinspre tabără se
stingea treptat şi părea că gherilele găsiseră într-adevăr
băutura lui Jesse ori veniseră cu propriile provizii. Sub
paravanul vocilor gălăgioase şi a întunericului ne-am târât
înainte până am putut vedea cum era organizată tabăra. Pe
negri îi legaseră acum de mâini şi de picioare, mai puţin pe
Zannah, pe care o puseseră să se ocupe de focul pentru
gătit. Ştiau că nu va încerca să fugă atâta timp cât îi ţineau
copilul prizonier. Jimse era legat şi el, ca toţi ceilalţi. îi lega­
seră câte trei sau patru, iar fiecare grup de câte un copac.
Pe Ethan nu-1 legaseră, pentru că el nu avea cum să mai
fugă vreodată. Nu-mi dădeam seama de ce se chinuiau
să-l care cu ei în acest marş când ar fi fost mult mai uşor
să-l ucidă de la bun început. îl coborâseră de pe cal şi-l
proptiseră de un buştean răsturnat. Nu ştiam dacă era
conştient sau nu însă, după un timp, am văzut-o pe Zannah
luând un polonic dintr-un fel de zeamă şi ducându-i-1.
Ridicându-i capul, a încercat să-i toarne lichidul în gură
însă nu am reuşit să văd dacă şi reuşise. In timp ce-i urmă­
ream, l-am zărit pe unul dintre fiii lui Zeke, un tânăr înalt
şi uscăţiv de vreo nouăsprezece-douăzed de ani, mergând
agale spre locul unde era ea şi spunându-i ceva. Ea şi-a
întors capul şi a scuipat pe pământ. Tânărul şi-a tras sabia
260 ^ DOMNUL MARCH t&.

şi i-a lipit vârful de obrazul ei, apoi s-a aplecat, a înşfăcat-o

de păr şi a ridicat-o în picioare. Jimse a început să ţipe, însă
May, negresa legată lângă el, l-a tras cu greutate spre ea,
deşi avea mâinile legate la încheieturi, şi i-a întors faţa spre
pieptul ei, ca să n-o vadă pe mama lui cum se zbate şi să
nu audă sunetele neomeneşti pe care le scotea.
Tânărul a împins-o pe Zannah spre locul unde era san­
tinela şi s-a oprit să stea de vorbă cu fratele lui, care era de
pază împreună cu imul dintre soldaţii albi sfrijiţi care-1
udseseră pe Ptolemy.
— Păstrează ceva şi pentru mine, Cato, a spus fratele
lui glumind şi i-a înmânat un felinar.
Soldatul alb a făcut un gest obscen.
— Aş vrea s-o-nvăţ şi pe-a mea să se scoale pentru târfe
de culoarea cărbunelui.
Nu am auzit ce a răspuns Cato, în timp ce a trecut pe
lângă fratele lui, ducând-o pe Zannah în pădure. Felinarul
sălta şi se legăna printre copaci, dispărând vederii în par­
tea cealaltă a poienii. L-am simţit pe Jesse încordat, respi­
rând greu lângă mine.
— Trebuie s-o ajutăm, am şoptit.
El a clătinat din cap.
— Fă acum tărăboi şi suntem terminaţi toţi, a şuierat el.
Şi Zannah şi micuţul ăla al ei.
însă eu fusesem deja martor la o crimă. Nu puteam să
stau aşa în întuneric, fără să fac nimic, în timp ce fata era
violată. Am început să mă târăsc pe coate şi genunchi, îna­
poi, din locul nostru de observaţie într-un hăţiş de crengi
căzute. Jesse mi-a ghicit intenţiile. Mâna lui uriaşă a ţâşnit
şi m-a ţintuit la pământ.
 Un om de treabă ta. 261

— Vorbesc serios, conaşule, a şuierat el. Dacă vrei s-o

ajuţi, stai liniştit. Dacă stricăm treaba asta, o s-o vândă în
vreun loc unde o să aibă de îndurat mai multe nopţi ca
asta.
— Şi-atunci ce facem? am şoptit eu drept răspuns.
— Aşteptăm, a zis el. Aşteptăm şi lăsăm tăria să facă
jumătate din treabă pentru noi. Am pus ceva acolo care
nu-i tărie de porumb.
Râsete şi voci ridicate se auzeau dinspre tabără. Se dis­
cuta doar despre bani: cât vor plăti negustorii din Texas, a
doua zi, pentru un negru ori celălalt. Erau obişnuitele glume
crude, asemănând fiinţele umane cu animalele. Unul dintre
bărbaţi începuse să spună o glumă neruşinată dar s-a opri
brusc, la mijlocul propoziţiei, şi a înjurat, ducându-şi mâna
la burtă. A pornit împletidndu-se spre pădure, îndoit de
şale. Ceilalţi au început să râdă şi să-l batjocorească, spu­
nând că „lasă o putoare mai ceva ca un sconcs".
Dintr-odată şi pe nesimţite, Jesse s-a ridicat în poziţie
ghemuită, dezlegându-şi cuţitul de la spate.
— Stai ascuns, conaşule. Asta-i al meu. Matale-1 iei pe
următorul.
A trecut ca o umbră peste pământ, fără zgomot, in
ciuda staturii lui impozante. Au trecut minute în şir. Mi-am
încordat auzul în direcţia în care plecase, dar nu am auzit
nimic, din cauza vorbăriei din tabără, a zgomotelor puter­
nice din pădure, a scârţâitului metalic al greierilor şi a oră­
căitului broscoilor.
în câteva minute, a fost înapoi, iar cuţitul lui mare era
plin de sânge. îi luase soldatului puşca, pistolul şi sabia.
Pe ultimele două mi le-a dat mie. Mâinile îm i tremurau
262 ^ DOM N UL MARCH te .

când le-am luat. Venisem aici sperând că voi elibera

oameni, însă eu eram preot, nu criminal. De sabie mă
puteam folosi: puteam tăia legături. I-am dat pistolul îna­
poi prin întuneric. Am văzut albul ochilor lui privindu-mă
şi mi-am imaginat că privirea lui exprima nemulţumire.
Situaţia nu a durat însă mult, pentru că un alt bărbat a
pornit împleticindu-se spre tufişuri, gemând şi bleste-
mându-şi durerea de stomac.
Jesse s-a strecurat după el şi, din nou, a apărut câteva
minute mai târziu, aducând cu el arme.
— N-om avea prea multe ocazii ca asta, a şoptit el.
Curând, careva o să vadă că nu se mai întoarce nici unu' de
la rahatu' lor. O să simtă că lipsesc şi-o să facă zarvă mare
până-i găsesc... şi-apoi una şi mai mare!
Pentru moment, cel puţin, părea că petrecerea gălăgi­
oasă îi ţinea pe majoritatea oamenilor ocupaţi. Discuţiile
ajunseseră la Canning şi la cât ar putea valora.
— Trebuie să valoreze ceva, de merită să fie cărat.
Devenise clar, acum, că maiorului îi intrase în cap ideea
că acesta ar putea fi vlăstarul unei familii înstărite din
Nord. Planul lor era să ceară răscumpărare pentru viaţa
lui.
Intre timp, Canning părea că-şi revenise şi asculta con­
versaţia lor.
— Aţi făcut o mare greşeală, domnilor, a spus el aspru.
Ceilalţi şi-au făcut unul altuia semn să tacă, încercând să
audă ce avea de spus. Credeţi că aş fi aici în mlaştina asta
împuţită, riscându-mi viaţa şi muncind ca un sclav, dacă
aş avea bani? Tot ce am în Nord sunt creditorii. Nimeni nu
dă doi bani pe mine.
 Mi Un om de treabă I&. 263

îmi doream să fiu destul de aproape de el ca să-i acopăr

gura cu mâna. Nici dacă şi-ar fi recunoscut vreo crimă capi­
tală, nu şi-ar fi pregătit mai bine condamnarea la moarte.
— Da' dacă spune adevărul? l-a întrebat unul dintre
oameni pe maior. De ce ne mai chinuim să-l cărăm după
noi? Poate că-i mai bine să-l împuşcăm acum şi să termi­
năm cu el, iar după ce vindem negrii ne putem lua şi noi o
permisie.
Maiorul s-a ridicat şi s-a dus spre Canning. Şi-a trecut
o mână peste faţa nebărbierită.
— Spui adevărul? Sau e doar încă o minciună de-a yan­
keilor? Vorbeşte, că de nu, pun să te împuşte!
Capul lui Canning, acoperit cu o crustă de sânge uscat,
era întors de la lumina focului.
Nu am putut vedea expresia de pe faţa lui.
— Nu mint.
— Atunci mă tem că bravul soldat de colo are dreptate;
suntem mult prea presaţi de evenimente ca să te mai cărăm
şi pe tine cu noi.
Şi şi-a armat pistolul.
Atunci, am sărit în picioare, de data asta ferindu-mă de
strânsoarea lui Jesse şi ignorând înjurăturile lui şuierate.
Am aruncat sabia printre frunzele moarte de pe jos şi am
ieşit din tufişuri.
— Staţi, am strigat eu, ieşind împleticindu-mă în poia­
nă. Minte! Are o logodnică! Va plăti ea pentru viaţa lui.
— March! a strigat Canning, în vocea lui simţindu-se
un amestec de durere şi uimire.
Gherilele care supravieţuiseră luni de zile prin păduri,
graţie reacţiilor lor rapide, erau în picioare şi cu armele
264 ^¡1 D O M N U L MARCH te .

pregătite, chiar şi în starea de beţie în care se aflau cu toţii.

Doi dintre ei m-au şi prins strâns, înainte să termin de
vorbit.
— Deci, domnule March, te-ai hotărât să te alături midi
noastre petreceri până la urmă, a spus maiorul. Ce sur­
priză neaşteptată!
A făcut un semn şi oamenii care mă ţineau m-au împins
în faţă.
— Spune-le, Ethan! Spune-le numele fetei din fotogra­
fie. Spune-le, în numele milei, şi trăieşte!
— Milă? a râs el, apoi a început să tuşească. Mă îndo­
iesc că ei ştiu ce înseamnă asta. S-a mişcat uşor, ca să-şi
mute greutatea de pe genunchii răniţi: Dar le pot spune
numele ei. Se numeşte Marguerite Jamison şi-i veţi găsi
numele pe o piatră de mormânt din cimitirul Elgin. A
murit anul trecut în mai. Tuberculoză. Cu doar şase săptă­
mâni înainte de a ne căsători. Şi-a întors capul spre maior:
Impuşcă-mă, afurisitule, şi termină odată! M-ai făcut olog
şi falit; şi n iti unui suflet de pe faţa pământului lui
Dumnezeu nu-i pasă dacă mor sau trăiesc.
După care a început să plângă în hohote.
Maiorul s-a scărpinat în cap cu patul pistolului şi s-a
întors spre oamenii care mă ţineau:
— Legaţi-1, a ordonat, o să hotărăsc mâine-dimineaţă
ce fac cu ei doi.
M-au legat strâns de un copac, aproape de Canning, la
mică distanţă de negri. Unul dintre ei, nu am văzut dne,
mi-a aruncat un colţ de pâine de mălai şi, deşi cu încheie­
turile legate, am reuşit să-l bag în gură. Nu mâncasem
nimic toată ziua, iar fărâma de pâine nu a făcut altceva
 Un om de treabă ta. 265

decât să-mi dezlănţuie o foame sălbatică. în cealaltă parte

a poienii, Jimse plângea după mama lui. May îi cânta cu o
voce blândă şi-i spunea să tacă; o să vină îndată. Copilul
s-a mai agitat o vreme, însă era frânt de oboseală şi curând
a adormit scâncind în poala lui May.
Ethan a gemut. Unul dintre paznici a zvârlit cu piciorul
pământ în direcţia lui şi a spus:
— Tad!
— Ethan, am şoptit. îmi pare rău.
Insectele de noapte bâzâiau.
— Ştiu.
Prin cămaşa sfârtecată simţeam coaja aspră a copacului
zgâriindu-mi spatele. Mă durea tot corpul, îmi era cald
şi-mi doream să nu mă fi legat atât de aproape de foc.
Simţeam cum transpiraţia mi se prelinge pe gât, udând şi
ceea ce mai rămăsese din cămaşa mea. Un alt bărbat, înco­
voiat de durere, se îndrepta spre pădure mormăind că
„târfa aia neagră trebuie că a scuipat în mâncare".
Mă gândeam că nu o să mai dureze mult până când
cineva o să observe numărul în creştere al indivizilor care
lipseau din tabără şi va declanşa alarma generală. Speram
că Jesse avea un plan pentru acel moment. In mod sigur,
eu nu aveam.
Curând, im cor de sforăituri — sălbatice, porceşti — a
început din partea acelor membri ai gherilei care nu erau
de pază. Fratele lui Cato a rămas de veghe împreună cu
alţi trei. Stătea sprijinit lângă un copac, de partea cealaltă a
focului, iar eu mă uitam la el prin fum. O dată, m-a sur­
prins uitându-mă la el şi m-a fixat şi el cu privirea.
266 .££) DO M N UL MARCH

O ceaţă alburie se ridica din pământul umed. Acum îmi

era prea cald, însă atunci când avea să se stingă focul,
cămaşa mea udă îmi va ţine răcoare. Cred că am căzut
într-un somn agitat — eram epuizat şi simţeam deja cunos­
cuta durere produsă de febră cum îmi cuprinde încheietu­
rile. Dacă am dormit un minut ori o oră... nu pot spune. O
cracă s-a rupt şi a căzut în foc, iar eu m-am trezit, tresărind.
Ceaţa se îngroşase. Plutea pe deasupra pământului, ca un
fum rece. Când s-a împrăştiat puţin, am văzut că răsărise
un fragment de lună roşie, iar Cato luase locul fratelui său
ca santinelă. M-am întors, pe cât îmi îngăduia strânsoarea
legăturilor, ca să văd cine mai rămăsese treaz, iar efortul
mi-a provocat o durere în cap. Copacii care mărgineau
poiana păreau că dansează. Am închis ochii, însă atunci
lumea a început să se învârtă cu mine. I-am deschis şi am
încercat să privesc într-un punct fix. Nu reuşeam să mă
concentrez. Trebuia, totuşi; aveam ceva important de făcut,
de văzut... numai de-aş fi putut să-mi amintesc despre ce
era vorba. Asta era: să număr oamenii. Am aşteptat să se
mai ridice puţin ceaţa, dând la iveală o mai mare parte din
tabără. Numai de s-ar opri copacii din mişcarea lor, căd îmi
provoacă greaţă... O santinelă se lăsase pe vine lângă un
copac. îşi ţinea capul sprijinit de genunchi şi poate că dor­
mea. Şi eu voiam să dorm. Capul îmi bubuia. Am început
să număr, dar cifrele au pornit să se amestece. Am încercat
să scap de durerea din cap şi am închis ochii, luptându-mă
să-mi pun ordine în gânduri. Au fost douăzed când au ple­
cat, doi muriseră de mâna lui Jesse, ori poate trei sau patru,
încet, am început să socotesc; dacă Jesse reuşise cumva să
 ^ Un om de treabă teh. 267

acosteze atâţia, prinzându-i singuri, atunci mai rămăseseră

numai vreo şaisprezece... iar fratele lui Cato lipsea şi e l...
Exact în acel moment, am simţit cum legăturile mi se
strâng brusc, apoi cad. Fără să-mi mişc capul, am văzut-o
cu colţul ochiului pe Zannah, cu o sabie în mâini, ducân-
du-se să taie funiile celorlalţi prizonieri.
Cu toate că eram buimac, mi-am dat seama că şansele
erau în continuare nefavorabile, chiar dacă Jesse reuşise
cumva să se descurce cu oamenii lipsă. Mai rămăseseră
cincisprezece oameni înarmaţi şi căliţi. Dacă Jesse ar reuşi
să le dea arme şi oamenilor noştri...
Pocnetul unei crengi rupte sub greutatea piciorului a
răsunat ca un foc de pistol. Cato s-a răsucit în direcţia
sunetului, însă un glonţ l-a găsit pe el mai întâi. O bucată
din craniu i s-a desprins şi a zburat, iar el a căzut în faţă.
Ceea ce a urmat a fost o învălmăşeală de zgomote, trupuri,
împuşcături şi ţipete. Am sărit în picioare. îmi simţeam
membrele ca nişte bucăţi de plumb. M-am dus, clăti-
nându-mă, spre foc şi am luat o creangă în flăcări. M-am
rotit cu ea şi un roi de scântei au aruncat un cerc de lumină
în jurul meu. Nu distingeam nici o faţă, prin ceaţa care
devenea tot mai deasă. M-am îndreptat spre locul unde
fusese legat Jimse, dar acesta nu mai era acolo. Zannah,
desigur, îl luase. Am zărit-o strecurându-se prin tufişuri,
cu băiatul agăţat de spate şi cu May alergând greoi şi gâfâ­
ind în spatele lor. Atunci, prin ceaţă, am văzut un soldat
ţintind înspre ei. Am încercat să fug, să mă pun între sol­
dat şi ei dar, înainte să apuc să fac un pas, soldatul a des­
cărcat arma şi May a căzut cu faţa înainte, dând din mâini
ca un înotător. Soldatul îşi pregătea arma ca să tragă din
268 D O M N U L MARCH te*.

nou. M-am năpustit asupra lui dintr-o parte, lovindu-1 cu

creanga în cap. Arma i-a căzut din mâini, iar el a sărit pe
mine. Ne-am tăvălit pe pământ. S-a răsucit şi a reuşit să se
urce pe mine. Şi-a ridicat pumnul şi mi-a dat o lovitură în
faţă. Cartilajul nasului meu a fost strivit. Am simţit gust de
sânge în gât. A apucat o piatră, dintre frunzele căzute. Am
văzut-o ridicată deasupra feţei mele şi mi-am smucit capul
într-o parte. Apoi, strânsoarea pietrei a slăbit şi mi-a căzut
inofensivă pe piept. El şi-a dus repede mâna la gât. Vârful
unei săbii i-a apărut printre degete. Cilla stătea în spatele
lui, cu gura deschisă, scoţând un urlet subţire. îi străpun­
sese gâtul cu sabia. El a căzut în faţă, zvâcnind. L-am
împins de pe mine şi m-am ridicat în picioare, apucând
mâna tremurătoare a Cillei şi încercând s-o trag la adăpos­
tul copacilor. Ea însă s-a opus, trăgându-se înapoi ca un
copil care se împotriveşte părinţilor. S-a aplecat şi şi-a pus
mâna micuţă pe mânerul săbiei. Cum aceasta nu voia să
iasă, şi-a pus piciorul gol pe umerii bărbatului şi s-a smu­
cit. S-a auzit un scrâşnet de metal pe os, apoi a ţâşnit un jet
de sânge, apoi încă imul, apoi un şuvoi constant. Am luat-o
în braţe, deşi îmi simţeam mâinile moi ca o frânghie, şi am
încercat să alerg spre copaci.
Alergam însă în direcţia greşită, direct spre maior, care
a apărut la câţiva metri de noi, când ceaţa s-a risipit, cu
puşca ridicată şi gata să tragă. M-am ferit, anticipând
împuşcătura, şi mi-am întors trupul ca să protejez copilul.
El a scos o înjurătură, s-a clătinat şi a tras în vânt. Prin
ceaţa care se răsucea, l-am zărit pe Canning întins la
picioarele maiorului. Se târâse cei câţiva metri, până în
locul unde stătea maiorul, şi, cu ultimele puteri, apucase o
 .aii Un om de treabă ta. 269

piatră şi-l lovise peste glezne. Maiorul l-a lovit cu piciorul.

Cizma lui a bufnit înfundat când a izbit capul lui Canning,
acoperit cu o crustă de sânge. A apucat apoi pistolul, s-a
aplecat şi l-a împuşcat pe Canning direct în faţă.
— Ethan! am strigat eu, iar maiorul şi-a îndreptat pis­
tolul spre mine,
Am împins-o pe Cilla departe de mine, apoi am simţit
o lovitură, ca de pumn, într-o parte. Apoi, sunetul împuş­
căturii. Ciudat, mi-am spus în timp ce cădeam în genunchi.
Sunetul a venit atât de târziu... am căzut înainte, cu faţa în
jos, la câţiva centimetri de un tăciune aprins. îi priveam
miezul roşu-portocaliu, urmărindu-1 cum pulsa în lemnul
înnegrit. Mi-am zis: ăsta e ultimul lucru pe care-1 voi mai
vedea vreodată. împuşcăturile şi strigătele păreau să osci­
leze odată cu pulsul focului din tăciune: tare, apoi încet,
apoi tare şi-apoi linişte.

Era ziuă, iar eu zăceam întins în poiană. Se auzea un bâzâit.

Nu puteam să-mi ridic capul. Am simţit un miros înţepă­
tor de fum. Prin ceaţă, am zărit nişte trupuri. Al lui Cato,
al altor câtorva soldaţi. Cadavrul lui Ethan. May, întinsă în
propriul sânge. Cilla, întinsă pe-o parte cu genunchii adu­
naţi, ca şi cum ar fi dormit. Numai că burta îi fusese des­
chisă cu o baionetă, iar măruntaiele erau adunate într-o
grămadă lucioasă lângă ea. Şi, pe fiecare cadavru, un roi
de muşte verzi-albăstrui, zumzăind. Un val cenuşiu întu­
necat a trecut peste poiană. Nu m-am opus. Nu voiam să
mă trezesc să văd o astfel de privelişte. Valul m-a cuprins,
iar eu m-am lăsat pradă lui, să mă ducă în străfunduri.
270 .¿âl DOM NUL M ARCH te .

întuneric. Mişcare. Legănare, înainte şi înapoi. Pământul

se apropia de mine, apoi se depărta. Strat de frunze uscate.
Mâna mea a dat de nişte piele aspră. Durerea îmi cuprin­
dea tot corpul. M-am lăsat să cad iar în inconştienţă.

Noapte. Nici o mişcare. Lumina unui foc pâlpâind. Am

încercat să-mi ridic capul. Lumea s-a învârtit. întuneric.

Legănat din nou. O cărare cu iarbă. Umbre de copaci.

Mirosul tare, de mâl, al râului.

Ziuă. Nemişcat, în sfârşit. Sub mine, frunze. Deasupra, un

desiş de crengi. Ochii fixând o singură frunză, uscată îna­
inte de vreme. Purpură şi aur. Culoarea pulsa pe un cer de
un albastru strălucitor. Atâta frumuseţe! Atâta imensitate!
Şi ea va continua să existe şi după ce eu nu voi mai fi aici
ca s-o privesc. Marmee o va vedea. Şi micuţele mele
doamne. Asta, presupun, este semnificaţia graţiei. Grace1.

Noapte. Un foc. Tremur.

- Frig.
Cuvântul a ieşit dinlăuntrul meu cu o voce pe care nu o
puteam recunoaşte. Nasul îmi era înfundat cu sânge uscat.
Zannah s-a oprit din decojitul unor rădăcini proaspete şi a
venit repede lângă mine, punându-mi o mână aspră pe
frunte. Faţa-i era palidă şi murdară de noroi. S-a ridicat, a
luat pătura pentru şa, de pe catârul priponit. A înfăşurat

1Joc de cuvinte intraductibil: Grace (lb. engl.), nume propriu,

înseamnă şi graţie. (N. tr.)
 .al Un om de treabă b&. 271

ţesătura scorţoasă în jurul meu. Mirosea a transpiraţie şi a

grajduri.

O altă noapte sau poate aceeaşi. Miros de boabe prăjite.

Zannah s-a întors de la foc, ţinând în mână o tigaie uzată. A
luat cu degetele fiertura şi mi-a băgat-o în gură. Am încer­
cat să înghit însă mă ardea pe gâtul rănit şi s-a oprit acolo.
Ea mi-a dat apă. Ar fi putut la fel de bine să fie lavă.
— Unde sunt ceilalţi?
Vocea mea era ca un hârşâit.
S-a uitat în jos şi a clătinat din cap.
— Jimse?
în ochi i-au apărut lacrimi, care se scurseră ca două
pâraie peste obrajii murdari. Şi-a desfăcut nasturele, care-i
ţinea cămaşa murdară strânsă la încheietură, şi a scos doi
cârlionţi de păr. Şi i-a lipit de faţă şi a început să bocească.
Am întins o mână spre ea, însă întreg trupul mi-era cuprins
de tremur, iar mâinile-mi erau prea grele ca să le pot ridica.
Ea şi-a lăsat capul la mine în poală. Mi-am pus o mână tre-
murândă peste eşarfa turcoaz care-i acoperea părul. Mi-am
amintit de râsul vesel al băieţelului ei, în ziua în care o pur­
tase pentru prima dată. Am atins firele de păr pe care le
strângea în palmă atât de tare. El fusese tot atât de mult o
parte din ea, ca şi propria-i piele. Cum să îndure această
pierdere, după atâtea altele? Am închis ochii, iar când i-am
deschis din nou era dimineaţă. Ea plânsese până adormise
la mine în poală. Când m-am mişcat, s-a trezit, s-a ridicat,
şi-a dus pumnii la ochi, apoi s-a ridicat greoi în picioare.
Cârlionţii lui Jimse erau încă în mâna ei. Era pe punctul de
a-i pune la loc în mânecă dar s-a oprit, l-a despărţit în două
272 DOM NUL MARCH

pe unul şi mi l-a pus mie în palmă. L-am dus la buze şi l-am

sărutat.
Mai târziu, am întrebat-o despre Jesse. Şi-a întins mâi­
nile, lipite la încheieturi, imitând cătuşele.
— Ceilalţi?
Cătuşe din nou.
— Tu eşti singura care-a scăpat?
A încuviinţat din cap, cu ochii în lacrimi.
— Şi te-ai întors şi m-ai găsit? Zannah, eu ...
Ea a scuturat energic din cap, mi-a pus mâna la gură şi
s-a întors să încarce catârul. O priveam prin aburul căldu­
rii focului care se stingea, când febra m-a cuprins şi m-a
luat cu ea.

Când m-am trezit din nou, stăteam întins pe spate. Miş­

carea legănată era acum mai blândă, ca a unui leagăn. Un
puternic miros de leşie îmi înţepa nările. O pătură cenuşie
şi aspră era înfăşurată în jurul meu. Când am reuşit să-mi
focalizez privirea, am zărit o perdea de tifon. Mai era o
fereastră cu perdele şi, dincolo de ea, cerul strălucitor.
Tăciuni negri săltau spre cer. Ceva — un motor? — du­
duia. Lumina îmi rănea ochii şi i-am închis. Când i-am
deschis din nou, am zărit un rotocol de material negru şi
am distins un zgomot blând, clic-clac, ca şi cum nişte bile
s-ar fi lovit una de alta.
Apoi, lucrul cel mai surprinzător, faţa unei femei — faţa
unei femei albe, încadrată de o eşarfă gălbuie, privindu-mă.
— Stai liniştit, a spus ea. Am încercat să mă ridic, dar,
lucru uimitor, ea m-a împins încet pe o... pernă. Nu încerca
să te ridici. Ai fost foarte bolnav — încă eşti.
 j â Un om de treabă tes. 273

— Am fost împuşcat.
— Te-a zgâriat un glonţ. Dar s-a vindecat. Febra te chi-
nuie acum.
— Cum ... cum am ajuns aid? Şi unde simt? Şi dne eşti
dumneata?
Ea a zâmbit. Nu era o femeie tânără. Faţa ei îngustă era
brăzdată de riduri, aproape respingătoare. Pentru mine
însă arăta ca un înger.
— Eşti la bordul navei-spital Red Rover. Eu simt Sora
Mary Adela. Suntem un ordin de îngrijitoare, călugăriţele
Sfintei Crud. Te ducem în Nord. Eşti în siguranţă acum.
In siguranţă? mi-am spus. Nu voi fi nidodată în sigu­
ranţă. în schimb, am spus:
— Cum?
— Şşşt... Prea multe întrebări, a zis ea, dar cu blândeţe.
M-a prins de încheietură cu mâinile ei moi, luându-mi
pulsul. Boabele maronii ale rozariului atârnau de la brâul
veşmintelor ei negre, voluminoase. Au zornăit uşor, când
s-a aplecat să-mi aranjeze perna.
— O fată de culoare — mută, spun oamenii — te-a adus
în spatele liniilor unioniste. Santinelele te-au luat drept stă­
pânul ei, au zis că eşti secesionist şi au vrut să te alunge,
dar ea nu s-a lăsat. A rămas pe poziţie chiar şi când au ame­
ninţat-o cu puştile. Era hotărâtă să-i facă să înţeleagă. Spun
că, în cele din urmă, şi-a scos eşarfa, a luat un băţ ars din
foc şi a scris asta pe ea. Am păstrat-o pentru tine.
Vederea îmi era înceţoşată, iar urmele de cărbune de pe
materialul albastru-verzui erau şi mai înceţoşate. Pe bucata
murdară de satin turcoaz însă era scris cu litere tremurate:
274 .S i DO M N UL M ARCH te .

căptn March
predicatr unonist
el vine din locu' zis concrd
el om bun şi de trbă

Atunci, am plâns — cu suspine adânci care mi-au pro­

vocat un acces de tuse. Sora s-a aplecat peste mine, apoi
şi-a dus mâna pe lângă rozariu în buzunarul rasei. Mi-a
ţinut o bucată albă de material sub bărbie. Am stropit-o pe
toată cu salivă însângerată. Ultimul lucru pe care mi-1
amintesc a fost faţa călugăriţei, încruntându-se de îngrijo­
rare şi întorcându-se să-l cheme pe chirurg.
 PARTEA A DOUA

Jo citi cu voce tare şi speriată:

DOAMNĂ MARCH,
Soţul dumneavoastră e foarte bolnav. Veniţi de îndată.

S. Hale
Spitalul Blank, Washington

— Louisa May Alcott, Micuţele doamne

 CAPITOLUL PAISPREZECE

îi spusesem să plece. Nu plânsesem la despărţire. îm i spu­

sesem că dau ce am eu mai bun ţării pe care o iubeam, îmi
stăpânisem lacrimile până plecase şi le dădusem drumul
doar după ce rămăsesem singură. Le spusesem fetelor că
nu avem dreptul să ne plângem, deoarece fiecare dintre noi
nu ne făceam decât datoria şi că ne vom bucura mai mult la
final. Erau cuvinte goale atunci, şi cu atât mai mult acum.
Pentru că... ce fericire va fi dacă el va muri în acest loc
nenorocit? Ce fericire va mai fi, chiar dacă se face bine?
E mai linişte aici, acum, când agitaţia activităţilor zil­
nice a început să scadă. Secundele trec una după alta, mar­
cate de picăturile de apă care cad pentru răcorirea
bandajelor răniţilor. Prin lumina galbenă bolnăvicioasă a
lămpii cu gaz, îi privesc faţa — căd ce altceva pot face aia?
îl studiez şi mă întreb unde se dusese faţa aceea pe care o
iubisem atât: faţa care nu-i trăda vârsta, atund când îl
văzusem prima oară, îmbujorat, în amvonul fratelui meu.
Mă gândisem atund că rareori auzi asemenea cuvinte
feroce venind dinspre un chip atât de blajin. Părea un
înger, aşa cum îl pidează câteodată artiştii italieni — cu
păr auriu şi piele arămie, tânăr şi venerabil în acelaşi timp,
278 .¿d DOM N UL MARCH ta .

cu expresia-i pătrunsă de o natură pasională, care vorbea

în acelaşi timp despre inocenţă şi experienţă.
După toţi acei ani, văzându-1 pornind la război, la ridi­
cola vârstă de treizeci şi nouă de ani, îmi părea încă tânăr.
Când îl zărisem, zâmbind şi făcându-mi cu mâna din mij­
locul recruţilor, de la fereastra vagonului militar, mi se
părea că erau băieţi în jurul lui care arătau mult mai în
vârstă decât el.
Fusese o nebunie să-l las să plece. Nedrept din partea
lui să mi-o ceară. Totuşi, n-ar trebui să spun aşa ceva; încă
un lucru de pe lunga listă a celor pe care o femeie n-ar
trebui să le spună. Un sacrificiu ca al lui era considerat
nobil de restul lumii. Restul lumii însă nu mă va ajuta să
repar tot ceea ce stricase războiul.
Mătuşa March fusese singura dintre noi care îndrăz­
nise să rostească adevărul. Când am primit biletul, înfăşu­
rat împrejurul banilor pe care fusesem nevoită să-i cer
pentru a plăti această călătorie, l-am citit şi apoi l-am ars.
Văzusem ochii lui Hannah îndreptaţi spre mine, în timp ce
mototoleam hârtia şi o aruncam în foc. Ea crezuse că simt
furioasă pe mătuşa March. Adevărul e că eram furioasă pe
mine, pentru că nu avusesem curajul să mă distanţez de
toate laudele faţă de acest război şi să spun: Nu! Nu aşa!
Nu poţi îndrepta nedreptatea prin nedreptate! Nu trebuie
să-l defăimezi pe Dumnezeu, predicând că este voia Lui ca
tinerii să se omoare unii pe alţii. Ce fel de Dumnezeu ar
putea voi ceea ce văd eu aici? Se spune că sunt şi soldaţi
confederaţi în acest spital; aşa că avem unire, în sfârşit, sta­
tele unite ale durerii. Voise Dumnezeu ca băiatul dintr-un
orăşel industrial, din rezerva alăturată, să fie împuşcat?
 ^ Spitalul Blank t&. 279

Sau să fíe împlântată sabia în măruntaiele fermierului care

zăcea acum lângă el?... un tânăr sărac, poate, ce nu avu­
sese niciodată sclavi?
Nu spusesem însă nimic din toate acestea cu un an în
urmă, atunci când ar fi putut conta. Era mai uşor atunci
să-ţi convingi conştiinţa că războiul se va termina în nouă­
zeci de zile, după cum spusese preşedintele; să te gândeşti
că preţul plătit în sânge va justifica marele bine pe care
eram atât de siguri că-1 vom obţine. Să ridicăm talpa cru­
dei oprimări de pe gâtul celor aflaţi în suferinţă! Nouăzeci
de zile de război păreau o plată echitabilă. Ce socoteală
greşită a fost! încă simt de părere că înlăturarea petei scla­
viei merita puţină suferinţă — a cui suferinţă însă? Dacă
strămoşii noştri au făcut lumea strâmbă, oare copiii noştri
trebuie să plătească pentru a o îndrepta?
Când îl văzusem ridicându-se pe-acel buştean din târ­
gul vitelor, înconjurat de feţele avide ale tinerilor, ştiusem
că, în timp ce le vorbea, se gândea că era nedrept să lase
întreaga povară pe umerii acelei generaţii inocente. îi
văzusem în ochi dragostea pentru acei băieţi şi cum acel
moment îl copleşea. îmi ridicasem mâinile, implorându-1
să nu rostească acele cuvinte, care căpătau formă în min­
tea lui. El mă privise drept în faţă, îmi văzuse lacrimile dar
le ignorase şi făcuse ce voia. Apoi eu, la rândul meu, fuse­
sem nevoită să mă prefac mulţumită de soţul meu erou.
Când coborâse şi venise spre mine, nid nu putusem vorbi,
îi luasem mâna şi-mi afundasem unghiile în carnea ei,
căutând să-l rănesc şi eu pentru durerea pe care mi-o
produsese.
280 D O M N U L M ARCH 1&.

Nu sunt singura în situaţia asta. îl lăsasem să-mi facă

ceea ce bărbaţii au făcut întotdeauna femeilor: să por­
nească în marş spre o glorie vană şi spre aclamaţii deşarte,
lăsându-ne pe noi în urmă să adunăm cioburile. Oraşele
devastate, hambarele arse, animalele nevinovate rănite,
trupurile nenorocite ale băieţilor pe care-i născusem şi ale
bărbaţilor cu care ne culcaserăm.
Câtă risipă! Stau aid şi mă uit la el şi e ca şi cum sute de
femei ar sta alături de mine: nevasta fermierului revoluţi­
onar, ţăranca englezoaică, mama spartană — Vino înapoi
cu scutul tău ori purtat pe el, striga ea, pentru că asta se
aştepta de la ea să strige. Apoi se apleca lângă trupul rănit
al fiului ei, iar cuvintele i se făceau ţărână în gât.
Slavă Domnului că am doar fete şi nid un băiat. Cum
aş putea să îndur dacă Meg ar fi acum soldat, la şaispre­
zece ani, şi perspectiva ca acest război să se întindă pe mai
mulţi ani, astfel că şi Jo să ajungă la vârsta înrolării, înainte
ca el să se fi terminat? Aşa stând lucrurile, a trebuit să-mi
ascund de fetele mele rezervele şi să le ţin doar pentru
mine, să afişez o expresie puternică şi sigură, să le scutesc
de disperarea mea şi să nu le las nidodată să vadă că mă
îndoiesc de tatăl lor şi de alegerile lui.
Ce-a mai rămas din el? Ce mai rămâne acum, când răz­
boiul şi bolile şi-au desăvârşit îngrozitoarea lor alchimie?
Putusem vedea schimbarea din el, chiar înainte să-i aud
bâlbâielile delirului. Când m-au îndrumat spre el, în
această după-amiază, am crezut că m-au trimis din gre­
şeală la alt pat. Intr-adevăr, nu l-am recunoscut.
Toţi anii pe care-i petrecuserăm împreună, chiar şi cei
mai dificili, reuşiseră să lase doar riduri plăcute pe faţa lui:
 -âl Spitalul Blank I&. 281

urmele râsului îi împânzeau colţurile ochilor şi schiţau o

paranteză adâncă, un contur al zâmbetului său. Lunile pe
care le petrecuserăm despărţiţi îi sculptaseră însă o cu
totul altă faţă.
îl voi mai vedea oare zâmbind din nou?
Am simţit o mână pe umăr şi am realizat că, probabil,
rostisem cu voce tare acest ultim gând.
— Nu te frământa cu asemenea întrebări sumbre,
doamnă March. Simt izvorâte din oboseală. Eşti epuizată;
n-ar fi mai bine să mergem să căutăm locul de cazare?
M-am întors, iar el era lângă mine, acolo unde fusese
aproape în fiecare ceas de la sosirea acelei telegrame îngro­
zitoare. Am observat că şi el era palid şi tras la faţă din
cauza oboselii, datorate călătoriei noastre grabnice şi a
eforturilor pe care le făcuse de la sosirea noastră, iar ochii
lui căprui erau plini de îngrijorare.
— Nu vreau să-l las...
— Nu mai puteţi face nimic pentru el aici, iar asistenta
de noapte pare capabilă. Am vorbit cu ea. în orice caz, a
mai zis ea, li se cere tuturor vizitatorilor să plece la ora
nouă, când se sting lămpile cu gaz.
— Ei bine, am spus pe un ton tânguitor, să mai rămâ­
nem măcar până atunci, pentru că nu mai e mult.
I-am ridicat mâna, care zăcea fără vlagă pe cuvertură,
şi mi-am apăsat-o pe obraji. Am auzit pocnetul cârjelor pe
podelele de lemn, când pacienţii care se puteau mişca se
îndreptau spre paturile lor, iar sora din garda de noapte îi
pregătea pentru somn pe cei de care avea grijă.
Domnul Brooke a tras adânc aer în piept, ca un oftat.
Sărmanul domn Brooke! Mă tem că bunul meu vecin,
282 .S i DOM N UL M ARCH te .

domnul Laurence, îi dăduse o sarcină dificilă, iar el se

ocupa de responsabilităţile lui cu mare atenţie. în timpul
călătoriei, îmi mărturisise că intenţionează să se alăture de
îndată armatei, îndatoririle sale de tutore încheindu-se în
toamna următoare, când Laurie urma să meargă la cole­
giu. Voisem să spun: Nu! Serveşte-ţi ţara aşa cum eşti
acum, modelând tinerele minţi, şi nu distrugând tinere
trupuri. Din nou însă, nu spusesem nimic. îmi lipsea cura­
jul. Cu siguranţă, nu-i era uşor să vadă ce era aici, băieţi
răniţi zvârcolindu-se în paturi. Cum să nu se imagineze pe
sine printre ei? Şi totuşi, la douăzeci şi opt de ani, avea
deja o lungă experienţă în a-şi croi drumul prin lume şi
apoi mai e şi un om serios şi tăcut, care mai mult gândeşte
decât vorbeşte.
— Doamnă March, ar fi înţelept să plecăm acum.
Capitala şi împrejurimile ei svrnt renumite pentru lipsa de
protecţie din partea poliţiei şi mă tem că mai ales
Georgetown are o reputaţie nefericită. Mi s-a spus că s-a
ordonat închiderea cârciumilor la ora nouă şi jumătate şi
se zice că străzile vor fi... ei bine, destul de pline de com­
portamente scandaloase la ora aceea. Mi-aş dori să vă con­
duc în siguranţă spre camera dumneavoastră.
Ce mai puteam spune? Tânărul părea atât de obosit şi
de neliniştit! Astfel că am aruncat o ultimă privire lungă
spre soţul meu şi i-am atins cu mâna fruntea fierbinte, spe­
rând să-i transmit tandreţe, şi nu această furie înăbuşită.
în timp ce mă ridicam, un val de ameţeală a trecut peste
mine, astfel că m-am bucurat de braţul ferm al domnului
Brooke. într-adevăr, sper să nu mai pornesc niciodată
într-o astfel de călătorie precum cea care ne adusese aici.
 .al Spitalul Blank 283

Meg spunea mereu că noiembrie este cea mai neplăcută

lună a anului şi mă tem că, de-acum încolo, va trebui să fiu
de aceeaşi părere cu ea. O dimineaţă atât de amarnică,
îngheţată — să fi trecut de-atunci două zile sau trei? —,
după o noapte de nelinişte şi nesomn. Nu-mi găseam liniş­
tea şi mă preumblam prin casă, privindu-le pe micuţele
mele doamne dormind — capul proaspăt tuns al lui Jo pe
pernă o făcea să arate ca im băieţoi, aşa cum stătea lângă
Meg, care arăta dintr-odată mai femeie. Pentru o clipă, am
suspinat şi mi-am dat seama că nu va trece mult până când
Meg îşi va ocupa locul în patul vreunui tânăr. Mă între­
bam dacă, atund când va veni vremea, va mai avea un tată
care s-o conducă la altar.
In camera alăturată, micuţele Beth şi Amy păreau nişte
bebeluşi care dorm, prea m id ca să fie părăsite de mama
lor, chiar dacă rămâneau în grija înţeleptei Hartnah şi a
bunului nostru vedn. Toate aceste gânduri s-au învălmăşit
cu teama copleşitoare pentru ceea ce aveam să găsesc airi,
astfel că, nid când m-am întins, nu am reuşit să închid
ochii. Ca urmare, m-am ridicat, am aprins lampa şi am
cârpit dorapi până când am auzit-o pe Hannah, suflet
drag, cu mult înaintea zorilor, pregătind im mic dejun
cald, din care însă abia am putut gusta.
Ochii mă dureau şi mă înţepau când, cu calm, am încer­
cat să-mi iau la revedere. Fetele au fost neobişnuit de cura­
joase: nid una din ele nu a plâns şi toate i-au transmis
mesaje de dragoste tatălui lor, ştiind destul de bine că s-ar
putea să ajung lângă patul lui prea târziu pentru a le mai
putea rost. Abia eram conştientă pe unde călcam când am
coborât din trăsură ca să urc în vagon, trecând printre
284 -¿3d D O M N UL MARCH I&.

copii care se agitau şi plângeau, printre femei cu feţe palide

şi bărbaţi fumând şi scuipând. M-am bucurat când am
ajuns la vapor în New London unde, în spatele perdelei
cuşetei mele, am reuşit, în sfârşit, să vărs câteva lacrimi.
Dimineaţă — eu, cu ochii roşii, nedormită — ne-am
croit drum spre gara mizeră din New Jersey şi am căutat
vagonul, prin hărmălaia de cai de tracţiune şi hamali ce
înjurau. Am trecut zornăind pe lângă casele cu acoperişuri
negre din Philadelphia şi, mai departe, peste întinderea
înnegrită de cărbune a Baltimore-ului. în timp ce ieşeam
din oraş, posturi de pază apăreau de-a lungul căii ferate,
iar războiul se simţea apropiindu-se ca o furtună. Peste
tot, trupe şi vagoane; căruţe militare încărcate cu muniţie;
şi corturi, corturi şi iar corturi — oraşe palide din cor­
turi —, casele de pânză, reci şi lipsite de veselie ale armatei
noastre albind regiunile rurale ca nişte nămeţi.
La amiază, când am ajuns în cele din urmă în
Washington, ploua. O burniţă rece cădea din nişte nori
greoi ce păreau a coborî asupra Capitoliului neterminat,
precum capacul unei cutii capitonate. Am cerut să mer­
gem direct la spital, pentru că dacă erau veşti dintre cele
mai proaste doream să le aflu cât mai curând. Domnul
Brooke a cerut îndrumări pentru a ajunge la locul respec­
tiv, care fusese hotel înainte de multiplele dezastre din
Manassas şi din Peninsulă. Rămăşiţele armatei noastre
solicitaseră colegiile şi bisericile din oraş; ba chiar şi, după
cum se spune, spaţiul dintre cabinetele cu curiozităţi de la
Oficiul Invenţiilor. Din fericire, domnul Brooke se gândise
să întrebe în amănunt, căci primul vizitiu s-a dovedit a fi
un ticălos arogant, care insistase că mergea în direcţia în
 Spitalul Blank ta. 285

care doream noi, iar eu eram gata să-l cred dacă n-ar fi fost
domnul Brooke, care l-a cercetat inteligent pe om şi a aflat
că, de fapt, destinaţia lui era în cealaltă parte a oraşului.
Când domnul Brooke l-a mustrat pentru că încercase să ne
păcălească, vizitiii! a înjurat şi a spus că de unde era el să
ştie, din moment ce în fiecare zi apărea câte un spital nou,
lucru din pricina căruia făcuse o confuzie.
Când am găsit, în cele din urmă, un vizitiu care mergea
în direcţia noastră, domnul Brooke nu s-a putut abţine să
nu-mi arate casa preşedintelui, de la care trăsurile ieşeau
într-un bulevard ce se transformase într-un râu de noroi.
Tot ce am putut observa a fost dezolarea locului: porci hoi­
nărind pe străzi şi cai morţi umflându-se pe marginea
drumului. Chiar şi caii vii păreau pe jumătate morţi, atât
de bine se îngrijeau căruţaşii de ei. Şi simt atât de mulţi
negri peste tot! în Concord, eram obişnuiţi să vedem doar
unul sau doi cetăţeni de culoare, îmbrăcaţi îngrijit şi
decenţi în comportament. Washington-ul însă era inundat
de rămăşiţele jerpelite ale sclaviei, prizonieri aruncaţi aid
ca să-şi câştige existenţa cum or putea. Am simţit un junghi
de durere în inimă, pentru micii lustragii care-şi strigau în
gura mare serviciile dar nu aveau clienţi, căd ce risipitor
ar cheltui un bănuţ pentru a-i fi curăţate încălţările în
această lume plină de noroi?
Tot ceea ce răsare din această mlaştină e şubred ori
neterminat, astfel că pare deja o ruină. Am trecut pe lângă
obeliscul menit să-l onoreze pe părintele naţiunii noastre.
Se înălţa ca un creion rupt, nid a treia parte din el nefiind
terminată, iar sub el erau grămezi de piatră id şi colo, şi
iarbă peste tot. Cele câteva clădiri isprăvite stăteau faţă în
286 .S i DO M NUL M ARCH t&.

faţă, mărturii ale unei măreţii apuse, un Leptis Magna fără

paravanul albastru al cerului mediteraneean.
Mi-a trecut prin minte că, dacă sorţii acestui război nu
aveau să se schimbe, atunci poate că oraşul acesta era sor­
tit să fie doar atât: nişte ruine, scufundându-se înapoi în
mlaştină; rămăşiţele unui moment de optimism, în care
câţiva visători crezuseră că pot întemeia o naţiune pe idei
precum libertate şi egalitate.
Aceste gânduri deznădăjduite s-au transformat în
spaimă, în momentul în care vizitiul a strigat „Hotelul
Blank!", iar domnul Brooke m-a ajutat să cobor în faţa unei
clădiri ca un morman, cu un steag fluturând în faţa ei şi un
număr de bărbaţi în uniformă învârtindu-se prin faţa uşii.
Lăsându-1 pe domnul Brooke să se lupte cu vechiul meu
cufăr negru, mi-am forţat picioarele să urce treptele.
Santinela şi-a dus mâna la chipiu cu un aer grav. Cu sigu­
ranţă, văzuse multe altele ca mine, soţii care urmau să afle
în curând că sunt văduve, urcând scările ca să afle veştile
care le priveau.
Un băiat negru — nu se mai termină oamenii ăştia? —
mi-a deschis uşa. înăuntru puţea — varză fiartă şi oale de
noapte, putregai, transpiraţie şi trupuri nespălate —, o
zeamă hidoasă accentuată de o căldură ca în Bombay. Am
văzut că bătuseră în cuie ferestrele înalte, astfel că nici o
boare de aer rece nu tulbura miasma. O negresă zveltă,
curată cel puţin, diferită într-un mod liniştitor faţă de
femeile neîngrijite pe care le văzusem pe stradă, a trecut
pe lângă mine ducând o tavă cu instrumente.
— Nu vă supăraţi, am spus. Ea s-a întors şi m-a privit cu
o atenţie inteligentă. Unde îl pot găsi pe chirurgul Hale?
 ^ Spitalul Blank I&. 287

— Dacă doriţi, puteţi să mă urmaţi, tocmai mă îndrept

spre el.
Vocea ei era uimitoare — scăzută, ca de argint, cu un
accent clar sudist, însă la fel de educată ca a unei aristo­
crate. M-am ţinut după ea — avea paşi repezi — evitând
în hol aglomeraţia de lăzi pentru cărbune şi spălătorese
negre ca tăciunele, cu braţe pline de rufărie murdară; con­
valescenţi şchiopătând, ducând căni aburinde cu ceai; şi
civili osteniţi ca mine, căutându-i pe cei dragi. Am trecut
printr-un salon plin de paturi militare înghesuite în care
puteai vedea feţe ca de ceară. Un bărbat s-a uitat fix la
mine, cu ochi sticloşi, febrili.
— Charlotte? Ai venit în sfârşit la mine? a spus el.
Am încercat să-mi stăpânesc tremurul, am clătinat din
cap şi am răspuns cu un zâmbet palid la privirea lui
încruntată.
La capătul coridorului, două uşi mari, duble, dădeau
spre o cameră ornamentată cu cornişe, în care atârnau
nişte candelabre. Pe un fond auriu, deasupra intrării, scria
SALA DE BAL, iar cuvintele păreau o glumă proastă, pen­
tru că înăuntru, împrăştiate pe podeaua lustruită, zăceau
victimele gloanţelor Minié1, dintre care multe nu aveau să
mai danseze vreodată. înăuntru erau patruzeci de paturi,
toate frumoase, de hotel, cu stâlpi încrustaţi, nu modeste
paturi de spital. Unele erau ocupate, altele goale. Un grup
de nou-veniţi rebegiţi, murdari şi plini de sânge, sprijiniţi

1 Joc de cuvinte intraductibil: în lb. engl., ball = bal, dar şi

glonţ, cu referire aici la gloanţele Minié, primele gloanţe care se
deplasau rotindu-se în jurul axei proprii, denumite astfel după
inventatorul lor, Claude Etienne Minié. (N. tr.)
288 ^ DOMNUL MARCH ta.

de un perete, aşteptau chirurgul să se ocupe de ei. Feţele

lor exprimau înfrângerea, la fel de clar ca orice titlu de ziar
ce raporta cea mai recentă greşeală de război. Infirmiera
de culoare s-a apropiat de un domn cu eşarfă verde şi păr
argintiu şi a lăsat jos tava cu instrumente, luând apoi un
bol de metal, în care să primească fragmentele însângerate
de şrapnel pe care urma să le scoată doctorul din umărul
pacientului său. Ga a înclinat din cap în direcţia unde mă
aflam, ezitând în pragul larg, şi i-a zis ceva chirurgului, cu
voce scăzută. Apoi mi-a făcut semn să mă apropii. Am
intrat cu strângere de inimă, simţind că-1 deranjez pe omul
rănit, cu umărul dezgolit pentru intervenţie şi cu semnele
durerii întipărite pe faţă.
— Domnul chirurg Hale? am întrebat eu, cu buzele tre­
murând. Am primit telegrama dumneavoastră şi am venit
cât de repede am putut. Soţul meu, căpitanul March...
sper că am ajuns la timp?
Capul acoperit în alb al asistentei s-a ridicat brusc.
Femeia m-a privit cu gravitate. Chirurgul nu şi-a ridicat
ochii de la rană.
— March? a murmurat el. March?
— Preotul, a intervenit asistenta. A ajuns săptămâna
trecută cu Red Rover. Chirurgul Hale şi-a văzut în conti­
nuare de treabă, scoţând din rană un alt fragment de schijă,
căruia i-a dat drumul cu zgomot în vas. Are febră galbenă
şi pneumonie, l-a ajutat asistenta mai departe.
— A, da... March. Trăieşte sau cel puţin era în viaţă
azi-dimineaţă, când am făcut rondul. Starea lui însă, după
cum am spus şi în telegramă, este foarte gravă. Sora
 j»sJ Spitalul Blank te*. 289

Clement vă va conduce la el, de îndată ce vom termina cu

acest om.
— Vă rog, am spus. Nu vă deranjaţi. Dacă-mi spuneţi
unde e, simt sigură că mă voi descurca. Aceşti oameni au
mai mare nevoie decât mine...
Asistenta a continuat să mă privească. Vedeam compă­
timire pe faţa ei şi încă ceva ce eram prea obosită ca să
desluşesc.
— îl veţi găsi în salonul celor cu febră, de la etajul al
doilea, în dreapta scărilor, a zis ea. E în al patrulea pat de
la uşă, pe stânga. S-a oprit, ca şi când ar fi vrut să mai
adauge ceva: Mai e cineva cu dumneavoastră?
— Da, am spus. Am un însoţitor, se ocupă acum de
cufărul meu.
— Vă sfătuiesc să-l aşteptaţi, a continuat ea. Mă tem
că-1 veţi găsi pe soţul dumneavoastră foarte schimbat.
Dacă aş fi fost mai eu însămi decât eram, această
remarcă mi-ar fi dat de gândit. în acel moment însă, tot ce
voiam era să reţin cât mai bine în mintea mea tulburată
indicaţiile ei, suficient cât să ajung lângă soţul meu.
— Mulţumesc, am spus eu şi m-am retras.
L-am găsit de îndată pe domnul Brooke. Era în hol,
părând pierdut în mijlocul zarvei, aproape alergând
dintr-un salon într-altul, căutându-mă. I-am făcut semn,
ridicând mâna, şi imediat a ajuns lângă mine. Mi-a oferit
braţul şi am urcat împreună scările.
Dacă asistenta nu mi-ar fi dat indicaţii atât de precise,
nu l-aş fi recunoscut în ocupantul distrus al acelui pat pe
soţul meu. Obrajii îi erau afundaţi, ca ai unui mort, nasul
aplatizat şi strâmb, iar braţul, pe cuvertură, era lipsit de
290 ^ DO M N UL M ARCH I&.

came pe el — doar os acoperit cu piele. Cred că pierduse

jumătate din greutate. Avea nişte ulceraţii purulente la
colţurile gurii.
Când plecase, avea părul auriu, luminat id-colo de
semnele argintii ale maturităţii. Acum, părul ce-i mai
rămăsese era în totalitate sur, iar pe scalp se vedeau locuri
de unde părul îi căzuse de tot. Când am încercat să-l dau
la o parte de pe fruntea lui fierbinte, un smoc s-a desprins
şi mi-a rămas în mână. Pielea îi ardea, însă strălucirea nor­
mală a bronzului fusese înlocuită de o paloare galbenă, cu
excepţia a două pete roşii sub ochi. Respiraţia îi era nere­
gulată şi, la fiecare gură de aer, pieptul îi hârâia. l-am luat
mâna şi i-am simţit oasele, fragile ca ale unei păsări,
cedând sub presiunea strângerii mele. Atunci, nu m-am
mai putut stăpâni şi m-am lăsat pradă unui plâns violent.

Domnul Brooke a rămas lângă mine până m-am potolit,

iar când mi-am revenit, m-am întrebat dacă ar putea să mă
lase singură ca să meargă să trimită o telegramă acasă, să
anunţe că am ajuns cu bine şi să le asigure pe fete că tatăl
lor era încă în viaţă; şi să se ocupe de problema cazării
noastre. Astfel că eram singură când a început nebunia
delirului. Era agitat, mâna lui frământa cuvertura, iar
capul i se mişca dintr-o parte într-alta pe pernă. La un
moment dat, a strigat pe cineva pe nume Silas, spunând
mereu că-i pare rău. Vocea îi era aspră, era clar că vorbitul
îi provoca durere. Au urmat apoi alte nume, un întreg
pomelnic, aşa cum rostesc catolicii. L-am auzit spunând
Ptolemy, apoi ceva ce sima a Jimmy, apoi poate Susannah.
De fiecare dată neliniştit, de fiecare dată cerând iertare.
 .âd Spitalul Blank tek. 291

Erau lucruri tulburătoare. Oricât mi-aş fi dorit să nu le

aud, ştiam că trebuie să ascult şi să le cern pentru frag­
mentele de realitate ce le-ar putea conţine. O vreme, a
murmurat incoerent, apoi a părut că se află în mijlocul
unei bătălii, acum îndemnându-şi camarazii la luptă, pen­
tru ca imediat să poruncească retragerea, ferindu-şi capul,
strângându-mă de mână, ca şi cum ar fi vrut să mă scoată
de sub o ploaie de gloanţe imaginare.
Nu văzusem nici o infirmieră în salonul celor cu febră,
însă când am început să strig tare, o femeie corpolentă cu
faţa palidă şi ochii mici, afundaţi în orbite, s-a repezit la
patul lui. Fără să-mi adreseze vreun cuvânt, şi-a vârât
mâna groasă pe sub umerii lui şi l-a ridicat. El a gemut,
brutalitatea ei cauzându-i fără îndoială durere. I-a deschis
forţat buzele ulceroase şi i-a vârât în gură o lingură plină
cu un amestec vâscos.
— Ce i-aţi dat?
— Laudanum, mi-a răspuns ea scurt. Nu putem per­
mite gălăgie în acest salon. Pacienţii cu febră trebuie să
rămână tăcuţi.
— Ce cilte medicamente mai primeşte?
— Va trebui să-l întrebaţi asta pe doctorul Hale, mi-a
zis ea, deja întoarsă cu spatele la mine.
— Am adus cu mine câteva sticle de vin vechi, nişte
lămâi şi zeamă de orez. Poate aş reuşi să...
— E foarte bine, m-a întrerupt ea, dar să nu-i daţi nimic
până când nu vorbiţi cu chirurgul.
— Şi când aş putea s-o fac?
— Când o să vină aici! m-a repezit ea. în caz că nu aţi
observat, simt mai mulţi oameni bolnavi în acest spital.
292 .¿3d DOMNUL MARCH t&L.

Şi cu asta, mi-a întors de tot spatele.

Gram atât de obosită şi cu nervii la pământ, încât ochii
mi s-au umplut de lacrimi. Am încercat să-mi spun că asis­
tenta era epuizată şi că nu voise să fie nepoliticoasă. Cred
însă că dacă nu eram atât de sleită de puteri m-aş fi dus
după ea şi i-aş fi dat o porţie din acelaşi medicament amar.
în schimb, am rămas acolo veghindu-1, în timp ce lauda-
numul îl ducea intr-un loc adânc, unde speram să nu-1 mai
ajungă visele demonice care-1 bântuiau. Gram tot acolo,
nemişcată, când domnul Brooke a venit să mă ia.
Când am ieşit afară, ne-a lovit o rafală de vânt ca gheaţa,
însă eu l-am inhalat lacomă, după aerul torid din spital.
Domnul Brooke şi-a cerut scuze pentru calitatea adăpos­
tului pe care-1 găsise pentru noi şi pentru faptul că trebuia
să mergem pe jos până acolo. îi spusesem că nu accept ca
vreun ban de-al domnului Laurence să fie cheltuit pentru
mine; bătrânul domn fusese deja suficient de generos cu
mine. Aveam banii pe care-i cerşisem de la mătuşa March
şi cei douăzeci şi tin d de dolari pe care îi adusese draga de
Jo, de pe urma sacrificării frumosului ei păr, şi nu aveam
idee cât timp urma să-mi ajungă această modestă sumă.
Ca rezultat al insistenţelor mele să facem economie, pri­
mele câteva şiruri de locuinţe ne erau inaccesibile, iar
domnul Brooke se văzuse refuzat la toate pensiunile sau
perechile de odăi la care fusese. în cele din urmă, a spus el,
găsise nişte paturi într-o casă particulară, „un loc destul de
sărăcăcios, dar respectabil, sunt sigur, şi nu prea departe
de spital". în acel moment, m-aş fi mulţumit cu orice colţ
mai ferit unde aş fi putut să închid ochii.
 -âd Spitalul Blank 293

Oraşul, mi-a explicat domnul Brooke, era plin de toţi

cei care profitau de pe urma marii tabere militare în care
acesta se transformase. Războiul părea că atrăsese aici per­
soane din toate categoriile. Locurile de cazare erau pline
de corespondenţi şi desenatori, de la ziare din toate sta­
tele; ofiţeri în permisie, vânând vreo avansare; îmbălsămă-
tori şi meşteri de sicrie, căruţaşi şi comercianţi de băuturi
şi, de asemenea, auzise el, destul de mulţi escroci şi şarla­
tani. Cu toate că domnul Brooke se ferise să-mi spună, la
câţiva paşi de spital, dădurăm peste membrii celei mai
mari clase de profitori de pe urma războiului: armata
feminină a... Magdalenelor.
Două fete aşteptau în umbră, sperând poate că vor găsi
clienţi printre convalescenţi. Sub vopseaua roşie de pe
faţă, nu păreau a fi mai metri decât Meg sau Jo. Carnea
tânără, afişată indecent de rochiile foarte decoltate, era
albastră de frig.
— Sărmane copile, am murmurat eu.
Domnul Brooke s-a înroşit şi nu a spus nimic. Mi-am
întors faţa ca să nu-i mai văd aerul stânjenit şi am privit
Potomacul, unde lima scălda în lumina ei un vas cu aburi,
etajat ca un tort de nuntă. Navă-spital? Transportor de
trupe? Nu-mi puteam da seama. Am pornit pe o alee care
ducea la drumul de edec al canalului, unde am fost întâm­
pinaţi de o duhoare mai cumplită decât mirosul acru din
spital. Canalul era străjuit de m id şiruri de case, ale căror
locuitori aruncau în canal toate reziduurile, atât umane,
cât şi animale. Tocmai când treceam pe lângă un vânzător
de peşte, acesta a zvârlit în întuneric o tigaie plină de
măruntaie sângerii. Domnul Brooke, cum am mai spus, nu
294 ^ DO M NUL MARCH ta .

contenea cu scuzele, însă când ne-am oprit în faţa unei

case de pe marginea canalului — o construcţie îngustă, cu
două etaje, din cărămidă roşie, ceva mai puţin dărăpănată
decât vecinele ei —, inima mi-a stat în loc.
Uşa ne-a fost deschisă de o femeie palidă, cu o faţă
lungă, ascuţită, îmbrăcată simplu dar respectabil, în negru.
Ea îndura deja soarta de care mă temeam. Domnul Brooke
mi-a prezentat-o pe doamna Jamison, care m-a salutat cu
voce scăzută şi m-a poftit înăuntru. Căsuţa nu avea hol; am
intrat direct într-o cameră mică şi sărăcăcioasă, care poate
cândva purtase titlul de „salon", dar care acum fusese
transformată într-un dormitor cu două paturi, despărţite
prin nişte mici paravane improvizate, care nu reuşeau să
ascundă faptul că unul dintre paturi era deja ocupat.
— Domnul Brooke va împărţi această cameră cu dom­
nul Bolland, care e copist la trezorerie. Dumneata vei
împărţi camera cu mine, la mansardă, doamnă March. E o
toaletă în spate, pe care poate vei dori s-o foloseşti, înainte
de a urca.
Nu mâncasem toată ziua decât o cană de supă şi nu îmi
era foame; însă, amabil, domnul Brooke cumpărase nişte
scoici şi o felie de pâine, pe care a insistat să le iau; am fost
nevoită să mănânc cocoţată pe singurul scaun cu spătar,
lângă focul anemic din încăpere. în cârlig, era un ceaun iar
doamna Jamison mi-a turnat apă caldă într-un lighean, ca
să mă spăl. M-am dus în mica toaletă, în care trăgea curen­
tul, am închis uşa şi singură, în ceea ce era singurul
moment de intimitate al acelei zile, mi-am dat drumul sus­
pinelor de autocompătimire.
 .¿si Spitalul Blank 295

Cât de diferită ar fi trebuit să fie viaţa mea, dacă averea

noastră n-ar fi fost pierdută în întregime! Nu-1 învinuisem
niciodată pe soţul meu că o irosise pe toată în speculaţiile
lui Brown: nu aveam nici un drept să fac asta. Banii fuse­
seră toţi ai lui, rezultatul muncii sale şi al investiţiilor
inspirate, iar cauza, desigur, ne era dragă amândurora.
Totuşi mă durea crunt că nici măcar nu se consultase cu
mine în această privinţă, o chestiune care mă afecta atât de
mult şi avea consecinţe uriaşe asupra noastră a tuturor,
încercasem să îndur micile insulte şi umilinţe ale sărăciei,
ba chiar să adopt, ca şi el, virtuţile unei vieţi simple. Doar
că, atunci când el se retrăgea în birou şi plutea în contem­
plarea Sufletului superior, eu eram cea chinuită, în fiecare
ceas, de datorii, şi mă umileam cerşind credit pe unde
puteam; eu eram cea care rămânea flămândă, ca să se
sature fetele şi el. O, lucrase în grădină ca să ne pună mân­
care pe masă şi tăia lemne pentru alţii, când cămara ajun­
sese cu desăvârşire goală. Şi ce laude primise pentru asta:
„Orfeu la plug" îl numise domnul Emerson. (Nimeni nu
se gândise să-mi atribuie mie o astfel de etichetă poetică,
deşi ajungeam în pragul nebuniei căutând felurite mij­
loace să ne întreţinem.)
Ajunsesem să mă obişnuiesc cu starea asta în Concord,
unde aveam ajutorul prietenilor şi avantajul unei bune
reputaţii. îmi dădeam seama însă că ar fi fost cu mult mai
greu să fiu săracă aici, unde eram o necunoscută, un om
vagabond fără prieteni, cu excepţia domnului Brooke.
Stând în toaletă, asaltată de alte mirosuri şi mai rele, mi-a
trecut prin minte că dacă soţului meu îi era sortit să moară,
atunci aş fi fost recunoscătoare dacă asta s-ar fi întâmplat
296 .âd D O M N U L M ARCH t&_

cât mai curând, ca să pot părăsi scena asta mizerabilă. în

secunda în care am avut acest gând, mi-am dorit să nu-mi
fi venit în minte una ca asta. Epuizarea era singura mea
scuză, jalnică.
M-am spălat pe faţă şi pe braţe cu apă caldă, după care
m-am întors în casă. Copistul de la trezorerie sforăia deja
ca un urs şi am simţit o undă de milă pentru domnul
Brooke. Am urcat scările, spre micul meu pat de fier, pe
care salteaua era la fel de groasă ca un preş. Cel puţin, am
observat recunoscătoare, cuvertura, deşi uzată, era curată.
Abia am mai avut putere să mă dezbrac. Eram pe punctul
de a-mi pune capul pe singura pernă de-acolo, mirosind a
mucegai, când un strigăt pătrunzător a răzbătut de jos.
— Heiii, închide!
Era un luntraş, trezindu-1 pe omul de la ecluză. Cu dis­
perare, mi-am dat seama că strigătele astea o să se audă
toată noaptea.
Dacă s-au auzit ori nu, nu mai ştiu, căci abia îmi apă­
ruse gândul în minte, că am şi căzut într-un somn adânc,
de om istovit, din care, cred, nici un zgomot de pe pământ
nu m-ar fi putut trezi.
 CAPITOLUL C IN C ISPREZ EC E

CReîniâfnirea

Nu voi spune că m-am trezit întremată, dar când ¿un deschis

ochii în lumina cenuşie a zorilor, am făcut-o cu mai mult
curaj decât atunci când îi indusesem. Somnul este un bun
alinător de suflete şi, privind în jur prin cămăruţa mohorâtă,
am reuşit să mă înveselesc puţin, gândindu-mă la toate
modurile în care lipsurile ei ar putea fi transformate în avan­
taje. Devenise un obicei să-mi încep ziua astfel; mă învăţa­
sem să procedez astfel de când averea noastră se făcuse praf
şi pulbere. îmi era de folos acum, în timp ce număram crăpă­
turile din ochiurile ferestrelor şi-mi spuneam că, cel puţin,
ele permiteau o aerisire sănătoasă. Oglinda pătată, nu mai
lată de o palmă, era prea mică şi prea ştearsă pentru a reflecta
adevărul înfricoşător al înfăţişării mele epuizate. Discon­
fortul extrem al patului meu mă va face să-mi utilizez cu
spor fiecare oră din zi, în lumea care se trezea.
Astfel hotărâtă, m-am ridicat din pat şi am descoperit că
proprietăreasa şi ceilalţi chiriaşi se treziseră şi ei deja şi-şi
vedeau de treburile lor. Domnul Brooke îmi lăsase un bilet
în care îmi spunea că plecase mai devreme ca să se ocupe de
nişte comisioane pentru domnul Laurence, pe care spera să
le termine într-o oră sau două. Mă ruga să-l aştept, dar nu
298 ^ DOM N UL MARCH te .

puteam. Dorinţa de a vedea cum petrecuse noaptea soţul

meu era prea puternică. Am scris un scurt mesaj în care îmi
ceream scuze, mi-am pus în coş nişte vin şi întăritoare pe
care le adusesem cu mine, şi am pornit spre spital.
A trebuit să-mi aleg cu grijă calea, printre maldărele de
balegă de catâr presărate pe tot drumul de edec. Era frig,
dar nu destul ca să ningă. Tânjeam după un viscol, aşa
cum aveam noi acasă: cât de bine ar arăta totul dacă bur­
niţa ce cădea întruna s-ar fi transformat în fulgi curaţi, care
să acopere toate imperfecţiunile noroioase ale acestui oraş
cu o plapumă albă, imaculată!
Nu mă gândisem să mă interesez dacă spitalul avea pro­
gram de vizită dimineaţa şi, apropiindu-mă de santinelă, mă
întrebam dacă nu voi fi întoarsă din drum pentru a aştepta
ora potrivită. N-ar fi trebuit însă să mă îngrijorez: coridoarele
spitalului erau, se pare, deschise tuturor celor care veneau,
iar personalul ce ducea tăvi cu pâine, came şi supă trebuia
să-şi facă drum printre tot felul de civili: unii, istoviţi şi neli­
niştiţi, evident rude; alţii, agenţi grăbiţi şi plini de importanţă
ai societăţilor de ajutorare; iar alţii păreau că nu aveau nici o
altă treabă decât să caşte gura şi să obosească bolnavii cu tot
felul de întrebări impertinente şi lipsite de tact.
Am urcat scările cu inima bătându-mi puternic, între-
bându-mă în ce stare îl voi găsi pe soţul meu. Puţini dintre
curioşii de jos se osteneau să urce până la saloanele celor
cu febră, rănile, presupun, erau mai interesante. în salonul
soţului meu nu erau decât pacienţii. Mi s-a tăiat respiraţia
când l-am văzut. Zăcea pe spate zbătându-se, încâlcit în
aştemuturile vraişte, cu cearşafurile pătate de la excreţiile
apoase şi verzi ale bolii lui. Pe scăunaşul de lângă pat era
 jăl Reîntâlnirea t&- 299

un bol de supă, neatins, desigur, rece, cu un strat gros de

grăsime plutind. Nu-i de mirare că era atât de slab. Dacă
nimeni nu se deranjase să-l hrănească în timp ce el delira,
probabil că rămăsese complet nemâncat. în salon nu era
nici o asistentă sau îngrijitoare.
Era clar că dacă voiam ca soţul meu să fie îngrijit, tre­
buia să mă ocup personal de asta. Mi-am scos pelerina şi
boneta şi mi-am suflecat mânecile rochiei. Am vorbit cât de
blând am putut, în timp ce-i descurcam aştemuturile din
jurul membrelor. In timp ce-i scoteam cearşafurile şi cămaşa
de noapte urât mirositoare, trupul soţului meu a rămas gol
dinaintea mea. Nu-i văzusem trupul de mai bine de un an,
şi niciodată în public, în lumina aspră a zilei. Pieptul afun­
dat, paloarea — toate erau demne de milă. Mi-am amintit
de braţele lui tinere care mă îmbrăţişaseră, cu ani în urmă,
pe malul cu miros de brad al heleşteului. Cum carnea lui
neobişnuită — tare şi musculoasă după o tinereţe de muncă
fizică — mă surprinsese şi mă întărâtase. Neştiind mai
nimic despre împrejurările în care crescuse, mă aşteptasem
să aibă mâinile moi ale unui mânuitor înstărit al condeiu­
lui, însă atingerea lui fusese una aspră, ca a unui muncitor.
Şi acum, zăcea aici, distrus şi de nerecunoscut, prea slăbit
ca să suporte o îmbrăţişare.
Mi-am dat seama că nu ştiam unde pot găsi aşternuturi
curate, un lighean, apă caldă, bureţi sau alte lucruri nece­
sare ca să-l curăţ. Aşa că am tras cuvertura — care căzuse
de tot de pe pat şi astfel scăpase nepătată — peste bietu-i
trup. Apoi am luat grămada urât mirositoare într-o mână,
farfuria cu supă rece în cealaltă şi am pornit să caut ajutor.
300 ^ D O M N UL MARCH te*.

Nenorocul a făcut ca prima persoană ce mi-a ieşit în

drum să fie Asistenta Ochi-de-Mărgele, cu care avusesem
schimbul aspru de cuvinte cu o seară în urmă. M-a văzut
venind şi mi-a tăiat calea, cu mâinile înfipte în şoldurile
voluminoase.
— Dacă sunteţi amabilă să mă îndrumaţi...
înainte să apuc să-mi termin propoziţia, şi-a început
predica: cine mă credeam eu să dau peste cap regulile spi­
talului şi să pun nevoile mele mai presus de alte cazuri
disperate...
Buzele mi s-au crispat, dar am încercat să-mi păstrez
calmul, folosindu-mă de experienţa anilor de disciplină
impusă de omul pe jumătate mort pe care căutam să-l ajut.
Am lăsat-o să-şi termine discursul şi, după aceea, am între-
bat-o din nou unde aş putea găsi cele de trebuinţă. Şi-a
strâns buzele şi mi-a spus că trebuia să aştept... „poate
câteva ore, până când se rezolvă cazurile grave."
— Cazuri grave! am explodat eu. Soţul meu e cu un
picior în groapă din pricina neglijenţei dumitale! Fii bună
şi spune-mi unde sunt aştemuturile — acum!
— Nu-ţi permit să vorbeşti astfel cu mine! Vocea îi
urcase cu o octavă. Infirmier! a ţipat ea. O să pun să fii
aruncată în stradă!
Toate momentele... toate multele momente în care tre­
buise să m ă abţin şi să-mi înăbuş firea parcă se adunaseră
în mine în acel coridor sumbru şi încins. Am auzit un vuiet
în cap şi am simţit o apăsare în piept, precum nişte tala­
zuri ce se ridicau în spatele unui dig subţire. înainte să-mi
dau seama ce se întâmplă, bolul de supă s-a înălţat în mâna
mea, ca şi cum ar fi fost ridicat de o forţă supranaturală.
 .¿s) Reîntâlnirea I&. 301

Apoi, conţinutul lui galben-cenuşiu s-a scurs pe faţa dur­

dulie a asistentei.
— Şterge-te cu asta! i-am strigat eu, aruncându-i cear­
şaful pătat cu verde. Apoi spune-mi dacă o fiinţă umană
poate aştepta câteva ore în asemenea mizerie!
— Infirmier! Devenise isterică. Ajută-mă! Simt atacată!
Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă vreun bărbat falnic ar
fi apărut pe coridor atunci. Insă tânărul care a apărut
şchiopătând pe coridor era un convalescent, schimono-
sindu-se de durere la fiecare pas pe care-1 făcea.
Când mi-a cerut, blând, să-l urmez, toată furia parcă se
scursese din mine şi l-am urmat supusă.
— Mă tem că trebuie să-mi iau pelerina, am spus. Am
lăsat-o...
— Nu vă faceţi griji, doamnă. Nu încerc să vă dau afară,
n-aveţi grijă.
M-a condus pe scări în jos, în ceea ce trebuie să fi fost o
cămară în vremurile bune ale hotelului. Pe soba mică din
încăpere se afla un ceaun, din care mi-a turnat o cană de
ceai din coajă de tei şi frunze de afin.
— Beţi asta şi o să vă simţiţi curând mai bine, mi-a zis
omul cu blândeţe. Tre' doar să vă feriţi de Sora Flynn, atâta
tot. Iese din tură curând. Ştiu toţi că-i o teroristă. Toate
astea, că să aibă grijă de cei bolnavi mai grav... Dar adevă­
rul e că nu-i pasă de rumeni. Numa' se plimbă toată ziua şi
le spune bolnavilor ce să facă, şi unii dintre noi nid nu-s în
stare să se dea jos din pat. A amestecat în cană, apoi mi-a
întins-o: Treaba e că o grămadă dintre noi o să fie tare bucu­
roşi când o să afle ce aţi făcut. Şi-a căutat-o cu lumânarea.
302 J d DO M N UL M ARCH te.

Sanitarul, un soldat, rănit la coapsă în timpul campa­

niei din Peninsulă, mi-a spus să stau liniştită că va veni
după mine de îndată ce Sora Flynn va ieşi din schimb.
— Şi nu vă necăjiţi pen' Părintele March, doamnă. Oi
aduce pe cineva să-l consulte ori oi face-o chiar eu dacă
trebuie.
Tânărul cumsecade a ieşit, iar eu am simţit o mare uşu­
rare că bunătatea simplă mai există. Era o alifie pentru
suflet, cu siguranţă. Apoi, desigur, am început să mă căiesc
pentru izbucnirea mea, sperând că vestea nu va ajunge la
urechile domnului Brooke, de a cărui bună impresie nu
voiam să mă lipsesc atât de uşor. Tocmai când ajunsesem
să devin tot mai neliniştită şi să mă agit în cămăruţa
îngustă, s-a auzit un zgomot la uşă.
— Intră, am spus, aşteptându-mă să fie tânărul sanitar,
în schimb, a deschis uşa un om de vârstă mijlocie, cu faţa
sobră, îmbrăcat în costum negru de pastor.
— Iertaţi-mă, doamna March?
— Da, am spus eu, simţindu-mă copleşită de greutatea
vinei, căci în acel moment eram sigură că preotul spitalu­
lui venise să mă mustre, cum obişnuia să facă şi soţul meu,
după vreo izbucnire de furie, şi să-mi ţină vreo predică
umilitoare despre comportamentul potrivit pentru o
doamnă, soţie şi mamă.
— îmi cer scuze că vă deranjez, doamnă, însă am nişte
lucruri de-ale soţului dumneavoastră. Una dintre asisten­
tele care s-au ocupat de transferul pacienţilor de pe Red
Rover mi le-a dat în grijă — vedeţi, lucrurile au obiceiul să
dispară pe-aici. S-ar putea da vina pe nişte drăcuşori negri
 ^ Reîntâlnirea te*. 303

care se zbenguie în jurul spălătoreselor, însă n-ar trebui să

sporim suferinţele Africii, nu-i aşa?
A aruncat o privire şireată, însoţită de un rânjet mai
degrabă tâmp. Se pare că omul încercase să spună ceva spiri­
tual. Am rămas cu faţa împietrită, în semn de dezaprobare.
Şi-a dres glasul şi a continuat:
— Când am aflat că aţi venit, m-am gândit să vi le dau.
Avea în mână un pachet foarte mic, învelit în hârtie
maronie, pe care mi l-a întins. L-am luat şi i-am mulţumit.
S-a întors să plece, însă l-am oprit:
— Părinte!
— Da, doamnă!
— îmi puteţi spune câte ceva despre starea soţului
meu — cum a ajuns să fie luat de vapor? Căci în ultima lui
scrisoare nu dădea de înţeles că ar fi bolnav sau că l-ar
paşte vreun pericol.
Pastorul avea o faţă potrivită pentru meseria lui, gata
oricând să adopte emoţia cerută de moment. Şi-a coborât
colţurile gurii, afişând compătimire.
— Mă tem că se întâmplă deseori aşa: veştile proaste
ajung brusc la cei dragi, pentru că cei care-i iubesc încearcă
să-i menajeze de adevărurile dureroase. Se pare că soţul
dumneavoastră era bolnav de ceva vreme şi foarte slăbit,
înainte să cadă pradă acestei boli violente. Şi apoi a mai
avut loc şi un soi de încăierare în care a fost implicat, dar
nu ştiu amănunte despre asta. Tot ce ştiu, am aflat de la
asistentă; ar fi bine să vorbiţi dumneavoastră cu ea, pentru
că a discutat mai pe larg despre cazul soţului dumnea­
voastră cu călugăriţele de pe Red Rover.
304 DOM NUL MARCH t&.

— Aşa am să fac, sunteţi foarte amabil. Dacă nu vă

supăraţi, pe care asistentă ar trebui s-o întreb?
Inima mi-a stat în loc, temându-mă că ar putea rosti
numele Flynn.
— Clement e numele ei, mi se pare, a zis el. E o negresă
din Virginia — o sclavă, se spune, deşi nu v-aţi da seama
din felul cum vorbeşte. De obicei, e în sălile de operaţie,
ajutându-1 pe doctorul Hale. Remarcabil, într-adevăr. Pare
că o preferă pe ea în locul doamnelor asistente. Poate că i
se pare că o sclavă e meii uşor de comandat.
De obicei, aş fi ripostat la o astfel de remarcă venită din
gura unui pastor unionist. Orice urmă de violenţă dispă­
ruse însă din mine, şi îi eram recunoscătoare omului pen­
tru micile sale politeţuri.
— Vă mulţumesc, părinte. Am să merg numaidecât s-o
caut.
După ce a ieşit, am privit ţintă micul pachet de la mine
din poală. Soţul meu plecase din Concord cu un cufăr plin
de lucruri; cărţi, broşuri şi partituri cu cântece vocale; lucruri
folositoare pentru viaţa într-o tabără militară, eternele lui
jurnale, măsuţa portabilă pe care eu şi fetele i-o tăcuserăm
cadou la plecare. în aceste luni de absenţă a lui, cususerăm
şi tricotaserăm neobosite, refăcându-i stocul de haine. Am
tras de sfoara cu care era legat pachetul, minunându-mă cât
de puţine obiecte îi mai rămăseseră din tot ce avusese.
Am desfăcut hârtia fâşâind-o. înăuntru era un portofel
de piele jerpelit, un petic pătrat de material murdar şi un mic
săculeţ de mătase. Dintre cele trei obiecte, doar ultimul îmi
era cunoscut. L-am strâns în palmă, gândindu-mă cât tre­
buie să fi însemnat conţinutul lui pentru el, dacă îl păstrase
 -gj Reîntâlnirea t&_ 305

prin toate câte trecuse, apoi mi l-am strecurat în corset. Am

deschis portofelul de piele. înăuntru se aflau bani: cât de
neobişnuit că nimeni nu-i furase! In spatele banilor se afla
rama tare de metal a unei fotografii. Am scos-o. Fata din
poză era o străină. Deoarece soţul meu nu-mi scrisese că ar
fi cunoscut vreo femeie albă, identitatea ei era un mister.
Eram nedumerită de asemenea de ce se ostenise cineva
să păstreze peticul murdar de material şi eram pe punctul
de a-1 arunca în foc când am observat că marginile îi erau
tivite. Erau neregulate, într-un fel care îmi era cunoscut. Jo
nu reuşise niciodată să coasă un tiv drept; mintea ei rătăcea
mereu spre acţiunea ultimei ei povestiri, astfel că cearşafu­
rile şi batistele ei aveau mereu marginile neregulate. O
necăjisem mereu pentru stilul ei rococo de a coase. Am
netezit peticul verde-albăstrui de material pe genunchi şi
am zâmbit. Era cu siguranţă una din eşarfele pe care le
făcusem pentru negri, cu atât de multe luni în urmă, din
resturile unor rochii de bal dăruite. Ce călătorie făcuse
această bucăţică de material! M-am uitat apoi mai atent, iar
misterul s-a adâncit. Am observat că petele de murdărie de
pe ea nu erau doar nişte pete la întâmplare, ci resturi din
ceea ce fuseseră cândva nişte cuvinte mâzgălite, se pare, cu
o bucată de cărbune. Am întors bucata de material pe toate
părţile, dar oricât am încercat, nu le-am putut descifra.
Nu după mult timp, amabilul sanitar, al cărui nume era
Cephas White, a venit să mă ia.
— Duşmanul dumitale a părăsit câmpul de luptă, m-a
anunţat el.
Avea un zâmbet plăcut, deşi unul din dinţii din faţă era
rupt exact în două. Gura şi ochii îi erau însă traşi, fapt care
306 jg i DO M N UL M ARCH te .

vorbea de multă suferinţă. Pe când ne croiam drum prin

nebunia din saloanele de jos, mi-am permis să-l întreb des­
pre rana lui, dar, când a început să-mi răspundă, mi-am
dorit brusc să nu-1 fi întrebat.
— Mi-au scos glonţul, nu-i vorbă, a spus el. Am avut
noroc: a trecut pe lângă os şi n-am sângerat prea mult. Da'
cred că mi-a sfârtecat muşchiu' destul de grav. Eram des­
tul de bine vindecat când, acu' o săptămână şi ceva, am
fost chemat să-ntorc un om destul de mare, care nu se
putea întoarce singur. Cusătura nu era lipită tocma' bine şi
s-a desfăcut. Mi-a pus o cataplasmă cu pâine udă pe rană,
care pare că scoate binişor puroiu' afară, lucru care e de
bine, mi s-a zis, cu toate că nu miroase chiar frumos...
Cuvintele lui, accentuate de duhoarea din salon, se
amestecau producându-mi o stare de leşin. Era însă doar o
slăbiciune; dacă el putea îndura boala, puteam şi eu, cel
puţin, să suport să aud despre ea. M-am luptat să mă stă­
pânesc. I-am spus tânărului domn White să nu se mai
ostenească să urce scările, i-am urat însănătoşire grabnică,
apoi m-am întors să mă duc în salonul celor cu febră.
Ce schimbare se petrecuse într-o oră! Patul soţului meu
era gătit cu aşternuturi albe ca zăpada, cearşafurile erau
apretate şi netede. Capul şi umerii i se odihneau pe nişte
perne mari şi pline, astfel că acum nu mai avea respiraţia
aceea greoaie şi sonoră. O asistentă — negresa înaltă care
bănuiam că e Clement — era aplecată binevoitoare asupra
lui. Ce noroc! mi-am spus. Voi putea s-o întreb tot ce ştie
despre starea şi povestea soţului meu. Când m-am apro­
piat, am observat că-i dădea să mănânce supă.
 Reîntâlnirea 307

Stătea cu spatele la mine. Tocmai voiam să-i vorbesc,

să-i mulţumesc pentru atenţia ei binevoitoare, când ea a
lăsat lingura în bolul gol, şi-a ridicat mâna şi i-a netezit o
şuviţă palidă de păr.
I-a netezit şuviţa, apoi, cu dosul palmei l-a mângâiat pe
creştet. Degetele i-au alunecat în jos pe obrazul lui, tre-
cându-şi degetul mare uşor peste buza de jos.
Nu. Nu putea fi adevărat. Trebuie să fi fost o greşeală.
Acela nu era gestul unei asistente, ci al unei iubite. Am clipit
îndelung şi mi-am poruncit să încetez să-mi mai imaginez
asemenea lucruri. Când am deschis ochii, am văzut o scenă
şi mai tulburătoare. El şi-a dus mâna ofilită spre a ei, i-a
luat-o şi a dus-o la buze. Apoi, vocea lui, o şoaptă aspră:
— Mulţumesc, Grace, draga mea.
Nu ştiam ce să fac. O parte din mine, uşurată că el îşi
recăpătase cunoştinţa, voia să alerge şi să-l îmbrăţişeze. O
altă parte din mine dorea să fugă din cameră, din clădire,
din oraş, să fugă de amintirea acelor atingeri intime.
înainte de a apuca să am vreo reacţie, domnul Brooke a
dat buzna pe uşă, strigând vesel:
— M-am întâlnit cu chirurgul Hale pe coridor şi mi-a
spus că domnul March şi-a recăpătat cunoştinţa! Şi iată că
aşa e! Domnule! Cât mă bucur să văd că sunteţi mai bine!
Rugăciunile noastre au fost într-adevăr ascultate!
Grace Clement s-a dat înapoi de lângă pat, cu o mişcare
rapidă, firească, ce nu lăsa vreo urmă de stânjeneală. Şi-a
făcut de lucru, luând tava cu supă şi cojile de pâine, şi a
ieşit în linişte.
Zâmbetul lui, când m-a recunoscut, era totuşi zâmbe­
tul lui, în duda înfăţişării schimbate. A întins o mână
308 -âl DOM N UL M ARCH fes.

tremurândă — nu mâna cu care o atinsese pe ea —, iar eu

i-am luat-o intr-a mea.
Repetasem în minte acest moment de o mie de ori, în
timpul nopţilor pustii şi a zilelor de nelinişte în care el lip­
sise. Mă gândisem că, dacă îl văd din nou, în viaţă, va fi tot
ceea ce aş putea cere în lumea asta. îmi imaginasem atin­
gerea mâinii lui, plânsul de bucurie.
Ei bine, erau lacrimi. Ale lui şi ale mele deopotrivă.
Cum aş fi putut prevedea însă că lacrimile pe care le voi
vărsa la reîntâlnirea noastră nu vor fi lacrimi de bucurie
sinceră?
 CAPITOLUL ŞA ISPR EZ EC E

CRâtticfefoc

Era prea slăbit ca să vorbească. Efortul de a scoate câteva

cuvinte i-a provocat spasme agonizante de tuse. I-am spus
să tacă, însă el m-a fixat cu ochi febrili.
— Atât de multe de spus! a şoptit el.
I-am răspuns că avem destul timp — „o viaţă întreagă
să povestim, după ce te fad bine."
— Faptul că te văd mă face să mă simt meu bine, a bol­
borosit el, apoi l-a apucat un acces de tuse.
Domnul Brooke ne-a lăsat singuri, în felul lui plin de
tact, spunând că se va duce de îndată să trimită o tele­
gramă, fiindcă fetele nu trebuie să mai aştepte n id un
minut în plus veştile bune. O altă asistentă, nu Clement, şi
nid Flynn, d o femeie atentă, cam de-o vârstă cu mine, a
venit în cele din urmă să-i administreze medicamentele.
La întrebările mele, ea a răspuns politicos că urma un tra­
tament cu calomel, despre care mi-a dat de înţeles că era
un medicament foarte puternic, din mercur şi chinină,
amândouă fiind medicamente standard în tratarea febrei
şi a pneumoniei, şi de asemenea laudanum, „ca să-i asi­
gure odihna şi să-i întărească intestinele".
310 .¿ăl DO M N UL M ARCH te .

Am stat lângă el, urmărind cum medicamentul îşi face

efectul în trupul lui slăbit. Pleoapele i s-au închis. Era o
agitaţie cumplită înlăuntrul meu. Simţeam nevoia să aflu
anumite lucruri. Eram conştientă că trebuia să mă stăpâ­
nesc. Văzându-1 însă cum alunecă din nou în stare de
inconştienţă, m-am gândit că poate nu voi mai avea o altă
ocazie. Şi nu puteam trăi fără să ştiu adevărul.
M-am aplecat spre el şi am şoptit:
— Asistenta aceea, Grace Clement. E ceva între voi,
nu-i aşa?
Pleoapele i-au tremurat, dar nu s-au deschis.
— Ceva..., a răspuns el.
Cuvintele îi erau nişte şoapte. A trebuit să mă aplec mai
aproape, astfel că acum eram la câţiva centimetri de faţa
lui.
— Demult...
Brusc, a deschis ochii larg. S-a uitat fix la mine şi totuşi
prin mine. Pupilele îi erau dilatate, astfel că priveam într-o
întunecime imensă şi goală.
— Dragostea mea, a murmurat el.
A închis din nou ochii. Nu mai era prezent. Medica­
mentul îl luase cu el. L-am scuturat încet, apoi mai tare.
I-am auzit dinţii clănţănind, gingiile-i erau umflate.
Dându-mi seama ce făcusem, mi-am tras mâinile înapoi,
ca un copil vinovat, şi mi le-am dus la spate. Stătusem atât
de încovoiată şi încordată, încât atunci când m-am îndrep­
tat, umerii şi gâtul mă dureau. Am început să mă plimb
până la capătul salonului şi înapoi, apoi m-am aşezat şi am
scos săculeţul de mătase. Atingerea părului fetelor mele,
mi-am zis în sinea mea, îmi va calma sufletul agitat.
 .âd Râul de foc ta. 311

Prima şuviţă am recunoscut-o ca fiind a mea. Apoi mi-a

căzut în palmă cea de culoare aurie ca mătasea porumbului,
a lui Amy. Apoi a lui Beth, a lui Meg şi a lui Jo — draga şi
inimoasa fată care nu mai avea acum nid o şuviţă la fel de
lungă ca aceea; am zâmbit, însă zâmbetul mi-a murit pe
buze. Pentru că o altă buclă a căzut din săculeţ. Zăcea acum
în palma mea — o şuviţă cârlionţată, neagră ca noaptea. Păr
de negru. Părul ei.
Nu simt naivă. Ştiu cum oamenii pot cădea în ispită.
Adulterul e un păcat obişnuit. Nu văzusem, ani de zile, de
pe o poziţie destul de intimă, cum Henry Thoreau şi Lidian
Emerson erau chinuiţi de dorinţă imul pentru celălalt? Chiar
şi cei mai buni dintre noi pot cădea pradă dorinţei. Ştiu toate
astea. De aceea trebuia să ştiu adevărul despre situaţia mea.
Ce voise să spună cu dragostea mea? Mi se adresase mie? Ori
însemna, precum mă temeam, că ea era dragostea lui? Doar
doi oameni în întreaga lume puteau să mă lumineze şi, din
moment ce unul nu era în stare, trebuia să mă duc la celălalt,
oricât de stânjenitoare ar fi fost întâlnirea.
Cum se întâmplă însă adesea când porneşti să cauţi pe
cineva de care ai absolută nevoie, Grace Clement nu era de
găsit. Am trecut prin saloanele cu pacienţi operaţi, apoi
am urcat iarăşi la cei cu febră, dar nimeni n-o văzuse,
nimeni nu ştia unde putea să fie. în cele din urmă, am ape­
lat la Cephas White, pe care l-am găsit scoţând bandajele
folosite din saloanele cu răniţi.
I-am explicat că pastorul îmi recomandase să vorbesc
cu Sora Clement, deoarece ea făcuse parte din echipa care
îl adusese pe soţul meu de pe nava-spital. El m-a privit
peste oribilul maldăr şi a clătinat din cap.
312 ^ D O M N U L M ARCH t&.

— Despre asistentele albe... aş putea să vă spun unde

le găsiţi. S-a uitat Ia mine şi a rânjit, afişându-şi dintele
rupt. Au dormitoarele sus, în pod. Da' sunt sigur că doam­
nele tuciurii nu-s acolo, şi nu ştiu sigur unde le simt came­
rele... Poate-ar trebui să le-ntrebaţi pe spălătorese? Ele
ştiu precis.
Domnul White a pornit alături de mine, şchiopătând,
pe coridor şi mi-a arătat cu degetul unde era spălătoria. Se
afla de cealaltă parte a unei curţi pavate cu piatră de râu,
în spatele spitalului, şi-şi făcea simţită prezenţa prin valuri
de aburi care pluteau jos, în aerul rece de-afară. Nu-mi
luasem pelerina, astfel că m-a apucat tremuratul cât am
străbătut în grabă curtea, dar când am păşit înăuntru m-a
învăluit căldura umedă a spălătoriei. Nu mă aşteptasem
însă să mă trezesc în casa ce adăpostea morţii. Atribuţiile
spălătoreselor includeau evident şi spălarea trupurilor
acelor soldaţi a căror luptă ajunsese la sfârşit, iar prima
încăpere din spălătorie era destinată acestui scop. Un
cadavru — cu două amputări, am apucat să văd înainte
să-mi întorc capul — zăcea gol pe un postament în timp ce
o negresă bătrână îi curăţa cu o cârpă trupul ciuntit, insis­
tând cu grijă în jurul copcilor care nu reuşiseră să ţină viaţa
înăuntru. Alte două trupuri răvăşite aşteptau atenţia ei.
Cânta în timp ce muncea, ceea ce mi s-a părut necuviin­
cios, până când mi-am dat seama că era un imn religios.
Vocea îi era gravă şi sonoră. Prin aburii căldărilor din
spate, mi s-a părut că seamănă cu un înger mare, negru,
care-1 însoţea cu cântecul ei pe om la ceruri. Lângă masă
stăteau deschise sicrie din scândură subţire, aşteptându-şi
încărcătura. Şi-a ridicat privirea de la ceea ce făcea, mi-a
 -&l Râul de foc E& 313

zâmbit şi m-a întrebat cum mă simţeam. Sincer, îmi era

rău şi nu puteam sta acolo să pălăvrăgesc peste trupurile
dezbrăcate ale morţilor. I-am urat o zi bună şi am plecat
repede, ridicându-mi fustele ca să nu atingă podelele ude,
spre camera din spate unde mai multe femei trudeau la
scândurile de spălat rufe şi la calandre, în timp ce copiii
lor se jucau împrejur ca nişte căţeluşi, patinând pe clăbudi
de pe jos, care făceau ca podeaua să fie alunecoasă.
Femeile m-au privit curioase, astfel că am întrebat ce
mă interesa pe mine.
— Aia? mi-a răspuns o spălătoreasă bătrână, îndrep-
tându-se şi împlântându-şi pumnul în mijlocul spatelui.
Inse ca ea nu stau cu de-alde noi. Femeia care manevra
calandrul i-a surprins privirea şi au început amândouă să
râdă. Eu lucrez aici de pe vremea când locul ăsta era hotel
şi p-atunci locuiam în pod. Da' ei acu' au nevoie de camere
pentru asistentele albe, aşa că ne-au făcut vânt d-acolo
şi-acu' noi tre' să dormim jos în camera cazanelor, coniţă.
Da' fătuca asta s-a uitat p-ad şi-a strâmbat din năsucu' ăla
al ei. Femeia s-a prins de nasul ei negru şi lat şi l-a sudt
încoace şi-ncolo, provocând amuzamentul general. Nu-i
destul de bine, nu, coniţă, ce dacă înainte a fo' sclavă din­
colo de râu. Aşa că doctoru' i-a da' un loc la el în casa lui,
conacu' ăla vechi şi roşu, un pic mai sus pe deal. Şi după
cum să uită bătrânu' la ea, ere' că nu doarme în camera
servitorilor, asta dacă o lasă să şi doarmă!
Celelalte femei se zguduiau de râs.
Am simţit cum mi se scurge culoarea din obraji. Cu ce
soi de femeie se încurcase soţul meu? Tremuram de furie,
pe când mă întorceam în salon; mi-am luat pelerina şi
314 ^ DOM N UL M ARCH ta .

boneta, am cerut îndrumări spre casa doctorului şi am

pornit s-o caut.
Burniţa se transformase în ploaie torenţială. Frunzele
căzute se amestecaseră într-o mâzgă maronie, mi se lipeau
de talpa încălţărilor aşa că alunecam în timp ce mă tru­
deam să urc dealul. Apa îmi curgea de pe bonetă de ajun­
sesem să nu mai văd drumul. Mi-am smuls-o cu nerăbdare
şi am mers înainte, cu capul gol, nemaiţinând cont de eti­
chetă. Fusesem neglijentă când îmi prinsesem părul, în
graba mea de a ajunge la spital, iar acum simţeam şuviţele
pline de apă desfăcându-se şi atâmându-mi pe umeri.
Când am ajuns în vârful dealului şi am urcat treptele a
ceea ce am dedus că trebuia să fie conacul doctorului, eram
udă leoarcă.
Negrul în livrea, care mi-a deschis uşa, a fost atât de
îngrozit de înfăţişarea mea, încât a făcut fără să vrea un
pas în spate. Manierele mele nu au lăsat o impresie mai
bună decât înfăţişarea mea.
— Vreau să o văd pe Sora Clement, m-am răstit furi­
oasă.
Era un servitor bun; faţa lui impasibilă trăda dezgustul
doar printr-o arcuire în jos a buzelor.
— Un moment, a spus el şi mi-a închis uşa în faţă.
Când uşa s-a deschis din nou, din prag mă privea o
femeie măruntă, cu părul argintiu. Era bine îmbrăcată, în
rochie de mătase de culoarea mahonului, împodobită cu o
capă din dantelă albă.
— Doamne sfinte! Sunteţi udă până la piele. Haideţi
repede înăuntru din ploaie. Markham, ia te rog doamnei...
mă scuzaţi, cum vă numiţi?
 jSl Râul de foc te. 315

— March, i-am răspuns.

— Ia te rog pelerina udă a doamnei March şi adu-i
halatul din camera chinezească. Şi fii te rog amabil şi
roag-o pe Hester să aducă un ceai.
— Prea bine, doamnă Hale, a spus negrul, luându-mi
haina din care picura apa şi ţinând-o ca şi cum s-ar fi simţit
ofensat.
— Intraţi aici, doamnă March, şi încălziţi-vă.
Salonul era foarte frumos, cu draperii elegante de cati­
fea şi un cadru de marmură în jurul şemineului în care
ardea un foc îmbietor. Am rămas acolo, în timp ce din haine
cădeau picături de apă pe covorul de culoarea vinului.
Doamna Hale a aşteptat până mi-a fost adus halatul şi
m-am îmbrăcat, cu reticenţă; a fost adus şi ceaiul şi aşezat
de către Hester pe o măsuţă joasă din marmură lustruită;
apoi, doamna Hale a întors spre mine o privire pătrunză­
toare, verde, şi m-a întrebat cu glas ferm, dar nu nepoli­
ticos:
— Sunteţi amabilă să-mi spuneţi, doamnă March, care
este scopul acestei vizite neobişnuite?
Mi-am lăsat jos ceaşca de ceai şi m-am uitat la mâinile
mele, care erau albastre de frig şi tremurau.
— Soţul meu este foarte bolnav. Am primit o telegramă
de la doctorul Hale care mă chema la Washington. Am
ajuns ieri. Astăzi, preotul mi-a spus că Sora Clement ştie
povestea bolii soţului meu. Sunt... sunt nerăbdătoare s-o
aflu. Asta e tot.
Mi-am ridicat privirea. Ochii verzi şi red mă fixau fără
ezitare.
316 D O M N U L MARCH

— Şi n-aţi considerat că aţi putea să aşteptaţi până ce

Sora Clement, care munceşte alături de soţul meu şaispre­
zece ori optsprezece ore pe zi, va fi de serviciu la spital? A
trebuit să invadaţi intimitatea locuinţei sale şi s-o tulburaţi
în puţinele-i ore de repaus?
Am simţit înţepătura cuvintelor ei, la fel cum o şcolă­
riţă neascultătoare simte capătul bastonului. Vocea mea,
când i-am răspuns, era scăzută:
— Starea soţului meu e foarte gravă. Trebuie să aflu
adevărul ca să-l pot ajuta mai bine.
— Cred că dumneavoastră, doamnă March, sunteţi cea
care ascundeţi adevărul. Grace Clement lucrează cu soţul
meu şi locuieşte în această casă de o jumătate de an. Astăzi,
pentru prima dată, şi-a părăsit îndatoririle mai devreme,
spunând că nu se simte bine. Şi acum apăreţi dumnea­
voastră...
Ochii ei se plimbau de la părul ud până la cizmele
leoarcă.
— Nu cred că o voi deranja dacă nu veţi fi mai deschisă
cu mine.
M-am uitat în jos la cizmele mele. Roase, pline de noroi.
O bucată de frunză uscată se lipise de talpa stângă. Cea
din dreapta avea o gaură în ea, iar apa îmi udase ciorapul.
Doamna Hale nu mi-ar vorbi aşa, mi-am spus eu, dacă
întreaga mea înfăţişare n-ar striga clar: „Sărăcie!"
Am simţit cum mi se reaprinde furia. Cum de mă adu­
sese soţul meu într-o astfel de situaţie umilitoare? Am ridi­
cat capul. Cuvintele aspre însă mi s-au stins pe buze. Grace
Clement intrase, fără zgomot. Se oprise în prag, îmbrăcată
în uniforma ei simplă de asistentă, din lână cenuşie, cu
 .¿si Râul de foc 317

părul legat intr-un şal de un alb imaculat şi mâinile împre­

unate calm dinaintea ei.
— E-n regulă, Emily. Sunt pregătită s-o primesc pe
doamna March.
Capul argintiu s-a întors brusc. Am observat cum cocul
ei era susţinut de un ac cu diamant.
— Grace, draga mea, eşti sigură? Nu e necesar ca tu...
— Te rog, Emily. Nu e nid o problemă.
— Dacă spui tu, dar...
— Serios, e meii bine aşa. Aş dori să aduc linişte în min­
tea doamnei March.
— Foarte bine, draga mea. Cheamă-mă dacă ai nevoie
de ceva.
îşi vorbiseră de la egal la egal, ca două surori. Nu aşa o
trata o femeie distinsă pe amanta soţului ei. M-am înroşit,
ruşinată. N-ar fi trebuit să ascult bârfele invidioase şi rău­
tăcioase din gurile unor spălătorese. Totuşi, fusesem dis­
pusă să le ascult şi să le cred.
Doamna Hale s-a ridicat şi s-a retras. Ieşind, i-a luat
mâna lui Grace şi i-a strâns-o. Grace, care era mult mai
înaltă decât doamna Hale, s-a aplecat şi a sărutat-o pe
bătrână pe obraz.
I-a luat locul doamnei Hale pe canapea şi şi-a turnat
ceai, în ceaşca pe care Hester o pregătise pentru doamna
Hale, şi care rămăsese nefolosită. Spatele îi era drept ca o
vergea, gesturile elegante şi degajate. Ca şi cum era salo­
nul ei, serviciul ei de ceai. A luat o sorbitură din ceai, a
lăsat ceaşca jos şi şi-a împreunat mâinile în poală. Acum
privirea neclintită cu care mă fixase venea din nişte ochi
de culoarea mierii.
318 .&! DO M N UL MARCH t&.

— Doamnă March, îl cunosc pe soţul dumneavoastră

de când avea optsprezece ani.
Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn. A trebuit să-mi
înfig degetele în scaun, ca să-mi păstrez cumpătul.
— O să vă povestesc totul, a continuat ea.
A început cu propria ei poveste la moşia Clement, apoi
a dezvăluit ce se întâmplase între ea şi tânărul vânzător
ambulant din Connecticut. Apoi, a povestit în detaliu reîn­
tâlnirea lor după bătălia de pe mal.
Când Meg era mică, cineva îi dăduse un caleidoscop
plin cu cioburi de sticlă colorată. Multă vreme fusese jucă­
ria ei preferată. îi plăcea felul în care şi cea mai mică miş­
care aranja bucăţile în alte modele. Simţeam, stând acolo,
cum Grace îmi făcuse ţăndări căsnicia, iar fiecare cuvânt
pe care-1 rostea muta şi aranja bucăţile în ceva ce nu mai
puteam recunoaşte.
Cât mă minţise! Fusesem mândră când citeam scriso­
rile lui din Harper's Ferry, în care îmi spunea de inspiraţia
pe care o avusese, de a-şi părăsi unitatea şi de a pleca în
Sud pentru a-i învăţa scrisul pe negri. Acum îmi dădeam
seama de umilitorul adevăr: fusese surprins de un coleg
ofiţer într-o postură compromiţătoare cu această femeie şi
fusese alungat sub ameninţarea unui scandal dezastruos.
Am simţit cum sângele îmi bubuie în cap. Am făcut apel la
anii de disciplină ca să-mi păstrez calmul, în timp ce vocea
ei blândă, constantă, continua să se audă.
— Două luni mai târziu, când a murit tatăl meu, am fă­
cut ceea ce-mi ceruse soţul dumneavoastră. I-am scris colo­
nelului iar el, la rândul lui, m-a recomandat chirurgului
Hale. A fost un noroc pentru mine. Doctorul Hale m-a
 .âd Râul de foc tes. 319

învăţat foarte multe lucruri, iar doamna Hale a fost mai

bună cu mine decât mi-aş fi putut închipui. Au devenit
familia mea. în schimb, eu am făcut tot ce am putut ca să-l
mai uşurez pe doctorul Hale de numeroasele sale poveri.
Cam în urmă cu trei luni, doctorul Hale mi-a repartizat sar­
cina de a întâmpina navele-spital şi de a selecta pacienţii
care vor fi transferaţi în grija sa în spitalul Blank. Astfel s-a
întâmplat să fiu la debarcader în noaptea în care a sosit
nava pe care se afla soţul dumitale, Red Rover.
Mi-a descris scena, din nou fără să omită nimic. Nava
era încărcată mult peste capacitatea ei; luase o mulţime de
pacienţi cu arsuri, arşi când boilerul de pe vasul lor fusese
lovit de un proiectil. Oamenii fuseseră întinşi pe fiecare
centimetru al punţii, chiar şi pe scări şi pe pasarele.
Brancardierii îi luaseră de pe navă şi-i puseseră pe chei.
Grace lucrase la lumina torţelor, mişcându-se cu grijă prin
mulţimea de oameni gemând, aranjaţi ca mărfurile, sim-
ţindu-se privită de sute de ochi rugători, îngrijoraţi.
— Se temeau să nu fie călcaţi, pentru că li se mai întâm­
plase asta, cu soldaţii care călcaseră peste ei alergând, în
timp ce ei zăceau neajutoraţi pe câmpul de luptă; acum se
temeau de oamenii de pe punte. Se temeau de bocanci, în
întuneric.
Ea se ocupase de cazurile care necesitau operaţii, însă o
asistentă de pe Red Rover, o călugăriţă, văzând-o muncind
şi părându-i-se pricepută, o rugase să se uite la un caz de
febră, un preot care fusese îndrăgit de către negri pentru
eforturile lui. Călugăriţa îi povestise despre negresa mută
care-1 adusese în spatele liniilor unioniste, despre cuvin­
tele mâzgălite pe eşarfa turcoaz. Şi această sclavă mută
320 ^¡1 DOM NUL M ARCH &&.

fusese amanta lui? Altfel de ce-ar fi călătorit atâţia kilome­

tri, înfruntând nenumărate pericole, pentru a-1 aduce
intr-un loc sigur?
Grace Clement părea că nu-şi dă seama de zbuciumul
pe care îl stârneau înlăuntrul meu cuvintele ei, căd şi-a
continuat liniştită povestea. Călugăriţa scrisese o nouă eti­
chetă: „Căpitanul March din Concord" pe care o cususe de
cămaşa lui. Când Grace dtise numele, îl recunoscuse.
— Fără ea, vă asigur, nu l-aş fi recunoscut, la lumina
difuză a torţei, schimbat cum era. Am avut grijă să fie
transportat în ambulanţele noastre. Când l-am consultat
mai târziu, noaptea, bolborosea delirând. M-am aplecat
peste el să-i aranjez perna şi l-am strigat pe nume. A deve­
nit aproape conştient — aşa cum se întâmplă adesea — şi
m-a recunoscut. A crezut că suntem pe plantaţia domnului
Clement şi că îi aduceam cafeaua, cum făcusem în dimi­
neaţa de după înfrângerea de pe mal.
Mi-am petrecut noaptea lângă el, odată ce operaţiile se
terminaseră. Vorbea mult. Delira, mai ales. Dar prin băl­
măjeala lui mi-a spuse nişte lucruri... lucruri grave... des­
pre lupta de pe mal, lucruri despre care nu avusese
încredere să-mi vorbească a tund. Se învinovăţea pentru
moartea unui soldat pe nume Stone. Se pare că băiatul nu
putea înota, iar el încercase să-l ajute să treacă râul. Spunea
că se desprinsese de el în mijlocul curentului, ca să-şi sal­
veze propria viaţă, şi că-1 văzuse pe băiat murind deşi ar fi
putut să-l salveze.
A doua zi, nu m-a mai recunoscut. M-a confundat cu o
altă sclavă, poate cu cea care îi salvase viaţa. A plâns,
cerând iertare pentru moartea băiatului; pentru alte morţi
 .¿si Râul de fo c te. 321

pe care credea că le-ar fi putut preveni, pentru prizonierii

duşi înapoi în sclavie. A oftat şi privit în jos spre mâinile
ţinute în poală. Spun toate astea nu pentru că vreau să
adaug noi poveri asupra domniei voastre. Dar dacă e să-l
ajutaţi, cred că trebuie să ştiţi ce-i frământă sufletul. A fost
scufundat într-un râu de foc, doamnă March. Mă tem că
n-a mai rămas prea mult din bărbatul pe care îl ştiam
amândouă.
Reuşisem să mă stăpânesc până în acel moment, absor­
bită de efortul de a potrivi povestea ei cu fragmente pe
care mi se părea că le ştiu din scrisorile lui — scrisorile lui
patetice şi mincinoase! Această formulare însă, „bărbatul
pe care îl ştiam", m-a scos din transă. Cum îndrăznea să se
asocieze cu mine, în relaţia cu soţul meu?
M-am ridicat, plimbându-mă agitată. Toată această
falsă candoare nu fusese decât o prefăcătorie. îl întreba­
sem de ea, iar el spusese „dragostea mea". Ştiam acum că,
atunci când rostise acele cuvinte, nu se referise la mine.
— Te iubeşte, am spus.
— Greşiţi, doamnă March.
Atunci, s-a ridicat şi am ajuns amândouă faţă în faţă,
privirea ei fiind la fel imperturbabilă ca şi cum mi-ar fi
spus că greşisem ora.
— Nu mă iubeşte, a adăugat ea.
S-a întors şi s-a dus lângă fereastră, privind strada
înmuiată de ploaie. Pe o masă lucioasă de lângă pervaz,
era un ghiveci cu flori. Absentă, a rupt un fir de orhidee,
îmbunătăţind simetria aranjamentului.
322 ^ DO M N UL M ARCH te .

— Iubeşte poate ideea de mine: Africa eliberată. Repre­

zint anumite lucruri pentru el, un trecut pe care l-ar remo-
dela dac-ar putea, speranţa unui viitor după care tânjeşte.
S-a întors şi m-a privit:
— Greşesc când presupun că trăieşte pentru idei, că îşi
construieşte întreaga lume pe baza lor şi că dumneavoas­
tră trebuie să vă ocupaţi de aspectele practice iile vieţii?
Faptul că îl cunoştea atât de bine mi-a aprins şi mai
mult suspiciunile. Calmul ei era de asemenea enervant.
Cine se credea ea, o menajeră parvenită născută dintr-o
poftă neruşinată, să-mi spună mie adevărurile despre căs­
nicia mea?
— Aţi fost amanţi! Recunoaşte! Altminteri de ce păs­
trează o şuviţă din părul tău... şi, în acel moment, vocea
mi-a pierit.
Am scos săculeţul de mătase, am tras de el cu degete
nervoase şi am răsturnat şuviţa pe suprafaţa lucioasă a
mesei. S-a încruntat şi a privit-o, apoi privirea i s-a înseni­
nat. S-a aşezat din nou pe canapea, şi-a ridicat mâinile şi a
început să desfacă nodul complicat al şalului pe care-1
purta legat în jurul capului.
Mi l-am imaginat privind-o făcând asta; privind-o, la
lumina lumânării, cum îşi dezgolea trupul pentru el.
— Nu, am spus eu.
Era însă prea târziu. Materialul alb i-a căzut de pe
frunte. Atunci, am roşit. Părul care i-a căzut de sub eşarfă
era des şi negru, dar cădea în valuri largi, grele — nu
semăna deloc cu şuviţa cârlionţată care zăcea pe masă.
Şi-a trecut mâna prin părul desprins ca şi când l-ar fi
observat pentru prima dată.
 _sl Râul de fo c te. 323

— Am părul tatălui meu, vedeţi.

— A tund cine...?
A luat şuviţa şi şi-a trecut peste ea degetele lungi.
— Cine poate şti? Părerea mea este că e părul unui
copil. Vedeţi capetele? Simt atât de fine! Pare a fi şuviţa pe
care ar păstra-o cineva de la prima tunsoare a unui copil.
Mi-au trebuit câteva momente ca să-mi recapăt contro­
lul vocii.
— Nu ştiu ce să spun.
— A tund nu spuneţi nimic.
Şi-a înclinat capul pe gâtul ei zvelt, întâi într-o parte,
apoi în cealaltă, închizând pe jumătate ochii, în timp ce
făcea asta, şi respirând adânc, ca şi cum s-ar fi eliberat de
o tensiune lăuntrică. Era primul semn pe care îl dădea că
acea conversaţie o costase ceva; că sângele rece, pe care
părea să şi-l păstreze cu atâta uşurinţă, era o haină îmbră­
cată cu o disdplină de fier. S-a ridicat.
— Vă usucă pelerina la bucătărie. Voi verifica dacă e
pregătită. Ploaia pare să se fi domolit. Voi mai aduce nişte
ceai şi poate că se opreşte de tot în timp ce-1 bem.
— Vă rog, nu; mi-am impus deja prezenţa destul de
mult timp.
— Câtuşi de puţin. îmi pare bine că aţi venit. Nu cred
că multe femei ar fi făcut-o.
A ieşit, iar eu m-am întors spre foc, adunând căldură
pentru drumul de întoarcere în jos, pe colină. în duda
cuvintelor ei, mă simţeam tristă şi foarte ridicolă, şi da,
umilită de revelaţiile din acea dimineaţă. Erau atâtea
lucruri pe care nu le ştiam! Atâtea lucruri pe care nu con­
siderase potrivit să mi le împărtăşească!
324 .â l DOM NUL MARCH L&.

Când a revenit, părul îi era ridicat la loc, înfăşurat într-o

eşarfă proaspăt călcată. S-a aplecat pentru a lăsa ceainicul
lângă mine şi am simţit un miros pătrunzător de apret şi fier
încins. în timp ce sorbeam din ceaiul fierbinte cu înghiţituri
mid, dornică să închei această întâlnire, m-a întrebat unde
stau. I-am răspuns politicos, încercând să nu accentuez vid-
situdinile situaţiei mele. Cunoştea însă Georgetown-ul şi
caracterul sordid al canalului, şi s-a încruntat. Era o ironie
în această situaţie, care altădată m-ar fi făcut să râd; o fostă
sdavă care simţea milă pentru greutăţile mele. Nu m-a lăsat
să plec până nu s-a oprit ploaia, apoi m-a condus afară şi o
parte din drum. Mi-a spus că va mai trece pe la mine, la
spital, când se va întoarce acolo mai târziu, după-amiază.
în timp ce călcam cu atenţie coborând colina, ştiam că-1
puteam ierta pe soţul meu pentru slăbidunea-i de moment
faţă de o asemenea femeie. Ce fel de bărbat, în clipe grele
şi singur, departe de casă şi răvăşit emoţional, n-ar fi fost
atras de Grace Clement?
Nu ştiam însă dacă-1 voi putea ierta pentru anii de
tăcere şi pentru scrisorile pline de minduni.
 CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE

C R econstrucfia

El nu s-a mai trezit în acea zi, chiar şi când laudanumul era

de aşteptat să-şi fi pierdut din efect şi când febra îi scăzuse
oarecum.
Grace Clement a venit să-l vadă, aşa cum promisese, i-a
luat pulsul, i-a ciocănit pieptul; când a terminat, pe faţă i
se citea îngrijorarea.
— Spiritul lui e ca o candelă care se topeşte, a spus ea.
Cred că frământările minţii lui acţionează asupra trupu­
lui, împiedicându-1 să se vindece. Am văzut cazuri asemă­
nătoare, dar şi opusul lor. Când mintea o cere, uneori un
pacient se întoarce chiar şi de pe marginea mormântului.
Când însă mintea e tulburată, aşa cum este a lui acum ...
Cuvintele i s-au stins. Pulsul îi e slab, pieptul — nu scoate
încă horcăitul morţii, dar ceea ce aud e foarte asemănător.
Nu spun că nu mi s-a înfierbântat inima, urmărind-o
cum îl atinge şi-l îngrijeşte, cu deprinderi pe care eu nu le
aveam. Dar chiar în timp ce simţeam împunsăturile fier­
binţi ale geloziei, am ştiut că simt nevrednice şi m-am lup­
tat să le înlătur, cerându-i sfatul cu toată umilinţa de care
eram în stare.
326 .âd DOM N UL MARCH tâ .

Ea a îndreptat cuvertura şi i-a aşezat mâinile deasupra,

astfel încât zăceau palide pe cearşaful alb.
— Dacă... când îşi revine, cred că trebuie să găsiţi o
cale să-i vorbiţi, să nu se mai simtă atât de vinovat în pri­
vinţa trecutului. Trebuie să-şi schimbe dispoziţia, să-i pese
de viaţă, de viitorul care-1 aşteaptă. Cred că aveţi fete.
— Patru, am spus.
— Vorbiţi-i despre ele, amintiţi-i de nevoile lor, de
datoria lui. Fata aceea — femeia... indiferent cine o fi
fost — care l-a salvat avea dreptate când s-a chinuit să-l
descrie. Chiar e un om bun. Nu cred însă că se mai vede pe
sine astfel. E datoria dumneavoastră să-l convingeţi de
asta, dacă vreţi să trăiască.
După ce s-a îndepărtat spre celelalte îndatoriri, m-am
gândit la cuvintele ei. Erau pline de înţelepciune. Dar să
fac ce-mi ceruse... nu avea să fie uşor. Ca mamă, le ceru­
sem adesea fetelor mele să se ierte una pe alta.
— Nu lăsaţi soarele să apună peste supărarea voastră,
le instruiam eu, când micile şi marile încercări ale copilă­
riei le făceau să se înfrunte. Acum, eu eram cea încercată.
Va trebui să-mi urmez propriile învăţături. El îmi înşelase
aşteptările în atâtea feluri! Nu-mi oferise viaţa materială la
care mă aşteptasem, dar mă obişnuisem cu asta, cu mult
timp în urmă. Nu ţinuse cont de mine când decisese să
meargă la război, dar mă prefăcusem că accept şi-mi ţinu­
sem firea. Acum mă rănise şi mai adânc. Mă trădase în
modul cel mai profund şi personal, ascunzându-mi senti­
mentele secrete pentru o altă femeie. Şi, deşi înţelegeam
cum se întâmplase, mă durea. Alţii ştiuseră adevăruri des­
pre căsătoria mea, pe care el mi le ascunsese.
 .ai Reconstrucţia 327

Cumva trebuia să mă eliberez de furia şi umilinţa pe

care le simţeam în piept, să le aşez deoparte, într-o cutie
imaginară, pe care s-o depun undeva, pe un raft înalt al
inimii mele, şi să mă ocup de ele mult mai târziu. Nu eram
sigură că aveam destulă disciplină pentru a o face. Chiar
pentru a-1 salva.
Ce uşor era să împărţi fărâme de sfaturi înţelepte, dar
ce greu era să le aplici! înainte de a pleca de-acasă, îmi
sfătuisem fetele să-şi astâmpere îngrijorarea ocupându-se
de treburile lor.
— Speraţi şi continuaţi să lucraţi, le îndemnasem.
Ei bine, sfatul ăsta putea fi la fel de bun pentru gâscă,
pe cât era şi pentru boboci. Aşa că, în orele care au turnat,
am încercat să găsesc uşurare făcându-mă utilă unora din­
tre ceilalţi pacienţi din salon. Le-am scris epistolele, le-am
aranjat pernele sau le-am adus apă proaspătă. Erau îndu­
ioşător de recunoscători pentru aceste mici atenţii, iar
făcându-le, îmi distrăgeam atenţia de la propriile griji şi
mi-am mai îmbunătăţit puţin starea de spirit.
Domnul Brooke mi s-a alăturat în după-amiaza care se
sfârşea şi mi-a spus că o să stea de veghe lângă pat dacă
doream să mă odihnesc. Deoarece încă nu existau semnale
că şi-ar recăpăta cunoştinţa, am încuviinţat, căd încercările
zilei mă obosiseră. Când am ajuns la căsuţă, domnul
Bolland se întorsese de la muncă. Focul ardea mocnit în
cămin, iar el şedea în apropiere, adândt în dtirea ziarului.
In încăpere era doar un scaun şi, cum nu mi l-a oferit, am
urcat scările pentru a mă aşeza pe pat. Voiam să le scriu
ceva fetelor înainte de a mă întinde să mă odihnesc. îl lăsa­
sem până atund pe domnul Brooke să transmită detaliile
328 ^ D O M N UL MARCH te*.

situaţiei noastre. Mi-am adus uneltele de scris, dar simţeam

că tremur. în general, tolerez frigul foarte bine. Aerul din
mansarda fără sobă era însă umed şi rece. Un vânt îngheţat
se strecura prin crăpăturile ochiurilor de geam. Ca urmare,
am revenit în încăperea de jos — un foc anemic era mai
bun decât nimic — şi am întors cu fundul în sus cutia goală
de surcele, pentru a o folosi drept scaun. Mi-am îndreptat
atenţia către uneltele de scris. Am scris formula de salut.
Nu era însă atât de uşor să continui şi asta nu doar din
cauza încercărilor constante şi aparent ineficiente ale dom­
nului Bolland de a-şi curăţa gâtul de flegmă. Tânărul sufe­
rea de un catar teribil. La fiecare trei sau patru minute se
oprea din citit, îşi închidea cu zgomot ziarul şi începea efor­
tul dureros de a scăpa de flegma din gât. Mi-am dat toată
osteneala să nu iau în seamă acel zgomot dezagreabil şi să
mă concentrez la ceea ce doream să le transmit fetelor.
Ce voiam de fapt să le spun? Veştile mele erau lipsite
de bucurie. Ce-aş fi putut spune despre starea tatălui lor?
Că aparenta sa însănătoşire ar putea fi o himeră; că recă-
zuse în starea de dinainte şi se afla în mare pericol. Iar
despre mine? O relatare onestă a felului în care îmi petre­
cusem timpul ar fi fost cu greu o lectură potrivită: că arun­
casem cu supă pe o asistentă medicală şi-mi petrecusem
restul timpului interogând-o pe o alta despre trecutul
secret al tatălui lor. Că locuiam într-o mahala mizerabilă,
lângă o ecluză puturoasă, nas în nas cu im străin care avea
pete de ou pe vestă.
Cerneala mi s-a uscat pe vârful peniţei, în timp ce cău­
tam un mod de a spune adevărul care să nu le descurajeze
pe destinatarele lui. Atunci mi-am dat seama că aceasta era
 Reconstrucţia t&. 329

exact dilema cu care se confruntase şi el, o zi groaznică după

alta, în tabără sau pe câmpul de luptă: minciunile fuseseră
încondeiate în scrisori, adevărurile rămăseseră nescrise
pentru că — din ruşine, da, uneori, dar şi pentru că, cel mai
adesea, voise să mă cruţe de suferinţa pe care mi-ar fi pro-
vocat-o o relatare exactă. Cât trebuie să fi trudit asupra ace­
lor pagini, refuzându-şi satisfacţiile care vin din uşurarea
inimii, cenzurându-şi fiecare sentiment pentru ca eu să
continui să am cea mai bună părere despre el, şi punându-şi
situaţia într-o lumină tolerabilă. Fusesem gata să-l condamn
pentru ceea ce era, poate, o dovadă zilnică de iubire.
Am stat acolo în timp ce lumina scădea, până când
domnul Bolland şi-a împăturit ziarul. Am devenit conşti­
entă că mă privea atent, pe mine, peniţa uscată şi paginile
albe. Când m-am uitat şi eu la el, şi-a întors ochii în altă
parte, stânjenit. M-am simţit obligată să vorbesc.
— Sunteţi de mult în capitală, domnule Bolland?
— De prea mult timp, doamnă March. Se face un an în
ianuarie.
— Cu siguranţă, oraşul oferă şi plăceri unui bărbat
necăsătorit ca dumneavoastră.
— Nu sunt necăsătorit. Soţia şi copilul locuiesc cu părin­
ţii mei la ferma lor din Delaware şi mi-e foarte dor de ei.
Salariul de copist, pe care îl câştig, e insuficient pentru a-mi
permite să-i aduc aid. Nu, doamnă March, afară de vreo
prelegere ocazională pentru perfecţionare, la Smithsonian
sunt puţine lucruri aid de care să te bucuri, dacă pui alături
fericirea domestică pe care ai putea-o avea.
Cuvintele domnului Bolland au rămas fără răspuns, în
cămăruţa sumbră. încercarea mea de a stabili o comunicare
330 .S i DOM N UL MARCH

firească, ca între doi străini, eşuase. într-un fel, gândul ace­

lui bărbat, despărţit şi el de familie, a fost povara finală
asupra spiritului meu deprimat şi am descoperit că nu
puteam continua. Ce fel de viaţă poate avea cineva, la urma
urmei, dacă o familie se lasă sfâşiată de război, de împreju­
rări impuse sau de cuiul înfipt în inimă al unei crize de
încredere? Am ştiut atunci că, indiferent cât m-ar fi costat,
aveam să-mi duc soţul acasă. Cu emoţiile stârnite în mine,
dintr-odată, nu am găsit puterea să-i răspund domnului
Bolland. Cu siguranţă, nu mai aveam rezerve din care să
rostesc cuvinte politicoase de consolare veselă. Am împă­
turit, aşadar, foile şi am abandonat scrierea epistolei, m-am
scuzat şi am urcat la mansardă, unde cel puţin puteam
să-mi pun pe pernă capul cu tâmple zvâcninde. Mi-am
strâns pelerina în jurul meu, împreună cu pătura subţire, şi
mi-am tras mănuşile pe mâinile îngheţate.
Am adormit, deşi nu intenţionasem asta. Când m-am
trezit, era întuneric de-a binelea, iar zgomotele stinse din
stradă mi-au sugerat că ora era foarte târzie. Am alergat în
jos pe scări, dornică să mă întorc la spital, însă domnul
Brooke mă aştepta lângă foc.
— Nu vă neliniştiţi, mi-a zis el cu blândeţe. Am stat
până la „stingere" şi sora aceea negresă, foarte capabilă,
i-a dat cu lingura nişte zeamă de orez cu lămâie, din cea pe
care aţi lăsat-o pentru el, şi nişte tocană de vită.
Am roşit puţin când a pomenit de Grace, tulburată din
nou de gândul atenţiilor ei. Îmi cunoşteam însă soţul destul
de bine pentru a înţelege că nu i-ar fi mulţumit dacă ar fi
ştiut că-1 hrănea cu produse animale. Am zâmbit, gân-
dindu-mă că o asemenea scârbă ar fi putut să fie suficientă
 jţsl Reconstrucţia tek. 331

pentru a-1 trezi Ia o stare de furie conştientă, el, care insistase

toată viaţa să mănânce numai produse vegetale. Nu o să
ridic însă nid o obiecţie. Avea nevoie de întăritoare şi dacă
„medicamentul" came l-ar fi putut ajuta să se facă bine, tre­
buia să ia „pilula" asta amară împreună cu toate celelalte.
Amabilul domn Brooke îmi cumpărase o plăcintă, pe
care o păstrase caldă, şi am mâncat-o recunoscătoare, deşi
el fusese nevoit să stea în picioare pentru ca eu să folosesc
cutia de vreascuri drept scaun. Doamna Jamison adusese
un scaun de bucătărie pentru ea şi cârpea un ciorap.
Domnul Bolland îşi îndreptase atenţia spre o carte,
împărţeau lumina aceleiaşi lumânări.
Domnul Brooke avea două misive pentru mine — un
plic subţire cu un scris mărunt, precis, necunoscut, şi un
pachet voluminos de acasă. Pe acesta l-am deschis cu
nerăbdare. Conţinea răvaşe înveselitoare, de la fiecare din­
tre fetele mele, şi bilete liniştitoare de la Hannah şi de la cei
doi Laurence. Am fost obligată să le ţin aproape deasupra
focului pentru a avea destulă lumină să le descifrez cuvin­
tele — mai ales mâzgălelile haotice, pătate cu cerneală, ale
lui Jo. Le-am citit o dată repede, pe toate, apoi încă o dată,
savurând fiecare cuvânt liniştitor, împărtăşindu-i o parte
din conţinut şi domnului Brooke, care părea atent mai ales
la cele scrise de Meg. Am revenit apoi la celălalt plic şi am
scos din el un bilet cu miros de lavandă.

Dragă doamnă March,

Domnişoara Clement ne-a adus la cunoştinţă detali­
ile situaţiei dumneavoastră. Doctorul Hale şi cu mine am
332 D O M N U L MARCH te .

f i încântaţi dacă aţi accepta ospitalitatea căminului nos­

tru, pentru oricât timp aveţi nevoie.
Presupunând că oferta este acceptabilă pentru dum­
neavoastră, voi trimite o trăsură să vă aducă, împreună
cu lucrurile pe care le aveţi, mâine-dimineaţă la ora opt.
Aşteptându-vă sosirea,
Cu multă cordialitate,
Emily A. Hale

Această solicitudine neaşteptată — din partea unei per­

soane total străine! — m-a făcut să roşesc. Era încă o
dovadă a bunătăţii lui Grace Clement, care obţinuse
această invitaţie pentru mine. Domnul Brooke mă privea
întrebător, dar era prea politicos pentru a mă chestiona.
Cât de mult tânjeam să accept oferta de a mă retrage
într-un loc liniştit şi demn, departe de această căsuţă
mizeră, lipsită de intimitate! Dar cum s-o fac şi să-l las aici
pe domnul Brooke?
— Nu ştiam că aveţi cunoştinţe în oraş, a vorbit el în
cele din urmă.
— Foarte recente; cunoştinţe făcute chiar azi. Nu mă
simţeam în stare să explic, în camera aceea înghesuită. Mă
tem că trebuie să vă cer încă o favoare, domniile Brooke...
— Cred că e timpul să-mi spuneţi John, m-a întrerupt
el cu blândeţe.
— John, pot să te rog să mă însoţeşti la poştă? Trebuie
să răspund la acest bilet şi, din păcate, e nevoie de un răs­
puns astă-seară.
— Sigur că da, a zis el, aducându-şi îndată haina şi aju-
tându-mă să-mi pun pelerina.
 ^¡i Reconstrucţia te*. 333

îndată ce am păşit afară, în aerul rece, mi-a spus:

— V-aş fi dus scrisoarea cu plăcere, dar doream să vă
vorbesc între patru ochi. Am primit şi eu o scrisoare astăzi,
de la domnul Laurence. G îngrozit de ceea ce i-am spus
despre locul unde stăm. Vă admiră scrupulele, dar insistă
să ne mutăm de îndată la hotelul Willard. Spune că, de
vreme ce-i reprezint interesele, trebuie să mă prezint
corespunzător asociaţilor săi şi că nu-i faceţi nici un bine,
după cum spunea el „insistând a reaminti de o pereche de
cerşetori"... Iertaţi-mă, dar ştiţi cât de direct poate fi. Nu
ştiu cum aş putea să-i încalc voinţa în această privinţă.
Spuneţi-mi, rogu-vă, ce să-i răspund.
Am simţit recunoştinţă faţă de bătrânul domn şi uşu­
rare că voi putea să-i refuz cu graţie gestul caritabil, fără
să-i creez greutăţi lui John Brooke.
— Spune-i că-i mulţumesc, dar nu va fi nevoie să chel­
tuiască în plus pentru mine. Am primit pe neaşteptate o
ofertă de a mă muta într-o cameră a unei case din
Georgetown, cât se poate de confortabilă şi convenabilă.
Dacă mergi la Willard, voi fi liberă să accept oferta şi nu
mai trebuie să trimit această scrisoare, la urma urmei.
— Voiaţi să refuzaţi din cauza mea? Sunteţi prea bună.
— Câtuşi de puţin.
Mi-a strâns mâna, apoi şi-a continuat drumul singur.
Eu m-am întors în casă şi m-am îndreptat pentru ultima
oară spre patul meu sărăcăcios.

De dimineaţă, trăsura a sosit aşa cum mi se promisese, şi

mă aştepta la poalele dealului abrupt, unde drumul îl
întâlnea pe cel de edec. Domnul Brooke mi-a cărat cufărul,
334 .¿âi DOM NUL M ARCH te .

în timp ce eu îi plăteam doamnei Jamison, dorindu-i toate

cele bune. Faţa femeii arăta înfrigurată şi palidă în lumina
dimineţii. Am văzut-o numărând cu atenţie bancnotele pe
care i le dădusem şi am simţit o strângere de inimă la gân­
dul că plecarea noastră o lipsea de un venit de care era clar
că avea atât de mare nevoie. Am vârât mâna în punguliţa
unde îmi ţineam banii şi i-am mai pus în mână câteva
bancnote, fără să le număr.
Drumul cu trăsura a fost atât de scurt, încât nu merita
să înhami caii dar, pentru că era în pantă, m-am bucurat că
puteam urca astfel. Servitorul negru, Markham, mă aştepta
la poartă şi, cât se poate de curtenitor, m-a ajutat să cobor.
Doamna Hale m-a întâmpinat la uşă. Era îmbrăcată pen­
tru a ieşi în oraş, simplu dar elegant, cu o pelerină de
culoarea părului de cămilă, cizme din piele de viţel şi o
bonetă împodobită cu pene, care-i venea foarte bine.
— îmi pare foarte rău, doamnă March, că nu pot
rămâne să vă văd instalată cum se cuvine, dar e ziua în
care merg să dau ajutor la căminul pentru negrii fugari din
Alexandria şi nu vreau să-l las pe vizitiu să aştepte.
Simţiţi-vă aici ca şi când aţi fi la dumneavoastră acasă.
Dacă puteţi lua dna cu mine ar fi minunat; aş dori să aflu
mai multe despre munca desfăşurată în cadrul Căii Ferate
Subterane — domnişoara Clement a menţionat îndelun­
gata implicare a familiei dumneavoastră —, dar n-o să vă
aştept şi nu vă simţiţi obligată s-o faceţi. Dacă trebuie să
rămâneţi la spital, voi înţelege şi bucătăreasa vă va trimite
sus o tavă cu mâncare. Casa ţine cont de „programul doc­
torului", care e mereu neregulat, aşa că puteţi cere ce
doriţi, la orice oră. I-am spus lui Markham să vă instaleze
 _a) Reconstrucţia 335

în camera chinezească; nu ezitaţi să-i spuneţi lui sau lui

Hester dacă aveţi nevoie de ceva — indiferent ce — pen­
tru a vă simţi cât mai confortabil.
Şi-a pus mâna înmănuşată pe braţul meu şi m-a privit
cu bunătate.
— Sper să-l găsiţi pe domnul March intr-o stare mai
bună astăzi.
Am început să-i mulţumesc pentru bunătatea arătată,
dar ea m-a întrerupt.
— N-ai pentru ce, draga mea. Din ceea ce mi-a spus
domnişoara Clement, e un om cu totul remarcabil şi amân­
doi meritaţi toată consideraţia. Şi presupun că şi dumneata
ai face la fel pentru mine.
Gi, doamnă Hale, am gândit eu, când Markham a închis
uşa şi m-a lăsat singură în camera chinezească, poate că aş
fi făcut acelaşi lucru pentru dumneavoastră cândva, însă de
mult timp nu-mi mai permiteam o atare ospitalitate. Camera
era frumoasă. Lumina se revărsa din două ferestre înalte,
peste patul lăcuit în roşu, deasupra căruia se afla mătase
grea, brodată. Flori proaspăt tăiate, într-o vază Tang, răs­
pândeau un parfum de iasomie ce vorbea despre o primă­
vară îndepărtată. înăuntru mai era un dulap de haine, placat
cu sidef, şi o masă de scris cu picioare sculptate. Pe spatele
unui scaun de acelaşi fel era aşezat halatul pe care îl împru­
mutasem la vizita precedentă. îmi venea să mă arunc în
patul acela moale, să mă înfăşor în mătasea lui luxoasă şi să
dorm o săptămână. în schimb, mi-am pus cele câteva lucruri
în dulap şi m-am grăbit spre spital.
Era clar că domnişoara Clement mobilizase toate resur­
sele familiei Hale. Mă temeam că o voi găsi pe Sora Flynn
336 .Sd DOM NUL MARCH I&.

de serviciu şi, când am ajuns în capul scărilor şi am văzut-o

plecând din salon, primul impuls a fost să dispar din zonă
până trecea. Ochii ei ca nişte pietricele nu pierdeau însă
nimic din vedere. M-a recunoscut îndată, s-a încruntat şi
s-a îndreptat spre locul în care mă aflam. M-a salutat cu o
mişcare scurtă din cap.
— Chirurgul Hale a cerut să i se spună când ajungeţi, a
zis ea cu o voce posacă, dar şi oarecum respectuoasă. II voi
informa că sunteţi aici.
Era evident că tocmai se îngrijise de soţul meu, căd
patul lui era proaspăt făcut, iar pe ulceraţiile din jurul
gurii se vedea o alifie verzuie. Faţa lui avea o culoare mai
sănătoasă. I-am pus o mână pe frunte şi am constatat că
febra îi scăzuse.
Chirurgul Hale a sosit curând. M-a salutat cât se poate
de politicos şi şi-a cerut scuze pentru tonul mai aspru de la
prima noastră întâlnire.
— Nu mai sunt chiar atât de tânăr, doamnă March, şi
am probleme să ţin minte cazurile medicale. Cu cele pe
care le operez, e altă situaţie. Dacă vâri cuţitul într-un om
îţi aminteşti, însă febrele sau scurgerile seamănă unele cu
altele, nu credeţi?
Nu ştiam ce să spun, aşa că am tăcut. Chirurgul Hale
era un bărbat scund, delicat, cam la şaized şi d n d de ani,
cu o cadenţă blândă a vocii, care îi trăda originile sudiste.
Asta n-ar fi trebuit să mă surprindă, căd până la izbucni­
rea războiului, şi chiar şi după aceea, Washington-ul fusese
mai mult un oraş sudist decât unul nordist. Doamna Hale
avea însă o dicţie clar yankee şi mă întrebam cum .ajunse­
seră să trăiască împreună.
 .¿si Reconstrucţia tek. 337

N-am idee dacă doctorul îşi dăduse osteneala să-l exa­

mineze pe soţul meu atunci când fusese primit în spital.
Nu-mi venea să cred asta, date fiind solicitările din saloa­
nele celor care trebuiau operaţi. Acum îi făcea însă o exa­
minare completă, ciocănindu-i fiecare părticică a pieptului,
palpându-i abdomenul, ridicându-i pleoapele şi cerce-
tându-i interiorul gurii. Mi-era greu să privesc, dar impo­
sibil să întorc capul. Când chirurgul a terminat, m-am
grăbit să acopăr cu halatul goliciunea ofilită a soţului meu,
apoi să-l acopăr discret cu cuvertura. Chirurgul Hale îşi
îndreptase atenţia spre nişte notiţe pe care i le dăduse
Grace Clement. A dat din cap, îngrijorat.
— Potrivit acestor date, intestinele soţului dumnea­
voastră s-au golit de optsprezece ori în ultimele treizeci de
ore. Această situaţie e incompatibilă cu orice speranţă de
recuperare. Calomelul, protoclorura de mercur, adminis­
trată împotriva febrei, a reuşit s-o reducă, dar este un laxa-
tiv puternic, iar tinctura de opiu nu-1 ajută suficient
împotriva diareii. Sugerez să încercăm să întrerupem tra­
tamentul cu ambele medicamente şi să vedem cum reacţi­
onează doar la chinină. Dacă veţi avea grijă să i se
administreze lichide — apă în care a fiert orz, orez, sau
alte fierturi — la fiecare oră, fără oprire, îi vom urmări sta­
rea şi vom vedea dacă putem schimba situaţia.
— O să-şi... o să-şi revină?
A dat din cap nehotărât.
— Nu ştiu ce să spun. Vârsta îi e potrivnică. Tinerii
sunt mai rezistenţi şi pot îndura mai multe. Să sperăm,
doamnă March. G tot ce putem face.
338 DO M N UL MARCH |2S_

Să sperăm, spusese el. Aşa că am sperat. Speram atât de

mult, încât speranţa părea să capete formă; gândurile şi
dorinţele mele se îndreptau spre el şi-l învăluiau, la fel de
avid precum se încolăcise trupul meu în jurul lui atunci
când eram tineri. Voiam să-mi sădesc spiritul plin de viaţă
în al său, care era stors de vlagă, să scot din rădăcină amin­
tirile care-i tulburaseră somnul şi să semăn în loc viziunea
fiecărui moment bun pe care-1 petrecuserăm împreună. Aşa
că am stat lângă patul lui toată ziua, până spre înserat, şop­
tind amintiri despre zile însorite şi despre mere de toamnă,
despre râs de copile şi minţi măreţe pline de idei noi.
A durat două zile până când schimbarea de regim a dat
roade. In a treia dimineaţă, speranţa a triumfat. S-a trezit,
mi-a luat mâna şi nu mi-a dat drumul nici când i-am cerut
s-o facă, pentru a-1 ajuta să mănânce nişte cremă de
ouă — prima hrană solidă pe care o mânca după săptă­
mâni de zile. Spre sfârşitul acelei zile, a putut să se ridice
în capul oaselor, sprijinit, iar în ziua următoare să stea în
picioare câteva clipe. Până la sfârşitul săptămânii, putea
merge, sprijinit de braţul unui infirmier, până la toaletă.
Am vorbit atunci despre tot ce i se întâmplase şi am încer­
cat să-l fac să-şi întoarcă faţa de la cenuşa strădaniilor lui
şi să privească scânteile de speranţă care străluceau
ici-colo, pentru cauza mai înaltă pe care o servise. Uneori
părea să asculte. Alteori arăta istovit şi-l lăsam în pace,
gândindu-mă că o să am destul timp să-i oblojesc spiritul,
în timp ce trupul lui continua să se vindece.
Deja şi vremea se schimbase, aşa că duminică dimineaţă
am mers la biserică pe jos cu familia Hale şi domnişoara
Qement, printre fulgi de zăpadă, într-un oraş- care-mi
 .¿si Reconstrucţia te. 339

devenise agreabil. în dimineţile care au urmat, mă trezeam

în camera caldă şi priveam afară spre o lume curată, strălu­
citoare. Părea că viaţa mea se înnoia şi îmi era totul redat.
Am putut, în sfârşit, să le trimit veşti bune fetelor, iar
ele mi-au răspuns cu răvaşe ce se voiau vesele şi cu cântece
care să-l binedispună pe bolnav.
M-am aşezat lângă patul lui, citind din ultimul pachet
de misive. Jo indusese un „pome", o „prostioară", pe care
o intitulase „Cântecul zoaielor", despre strădaniile ei de a
stăpâni artele domestice, pe care i-am atit-o soţului meu:

Şi-nvăţ să spun cu veselie

Cap tu gândeşte, inimă tu simte
Tu mână ţine-te de meserie!

— Vezi? îl semnează Zăpădta Jo.

— Mi-e tare dor de ele, a suspinat el.
— O să le vezi cât de curând, i-am răspuns eu veselă.
Acum, că nevoile-i erau mai puţin presante, luasem
obiceiul să-mi aduc lângă patul lui coşul cu cele necesare
şi reparam hainele convalescenţilor. M-am aplecat să pun
deoparte scrisorile şi am luat o cămaşă cu tivul desfăcut.
O cercetam pentru a vedea cât era de ruptă şi nu am privit
spre el, până nu l-am auzit suspinând.
— Ce e, ce s-a întâmplat? am spus, punând cămaşa
deoparte şi întinzându-mă să-l mângâi pe obraz.
— Nu mă pot întoarce acasă la ele, a zis el. Nu încă.
— Bineînţeles, am răspuns împăduitoare. Dodorul Hale
zice să nu ne gândim să te mutăm cât mai durează viscolul.
340 DOM NUL MARCH

Dar tot el zice că există şanse foarte bune ca, în cazul în care
vremea se domoleşte, să te avem acasă de Crăciun.
A clătinat din cap.
— Nu, nu mă pot întoarce acasă. Nu sunt eliberat din
armată.
— Dar asta e doar o formalitate — doctorul Hale spune
că se poate rezolva într-o zi, două....
— Nu simt pregătit să cer eliberarea.
— Ce tot spui? Mai delirezi încă?
îndată ce am rostit aceste cuvinte, mi-am dorit să nu le
fi spus, căci nu voiam să-i reamintesc chinurile acelor ore.
— Munca mea, a continuat el în şoaptă, nu s-a încheiat.
Eforturile anului trecut au dat roade putrede. Oameni nevi­
novaţi au murit din cauza mea. Alţii au fost târâţi înapoi în
sclavie. Nu mă pot întoarce acasă — la tihnă şi linişte — până
nu răscumpăr pierderile pe care le-am pricinuit.
— Şi cum propui să faci asta? am insistat pe im ton
îngheţat. Când ai plecat, acum un an, erai prea bătrân pen­
tru această încercare. Acum eşti şi prea bătrân, şi cu sănă­
tatea ruinată. Pe dne crezi, mai precis, că poţi ajuta? Tu,
care nu te poţi uşura fără ajutor?
S-a crispat, iar eu mi-am muşcat limba. Avea nevoie de
înţelegerea, nu de mânia mea.
— Nu tot ce ai făcut a fost în zadar, am spus cu blân­
deţe. Educaţia pe care ai dat-o atâtor oameni nu poate fi
luată înapoi. Faptul că ai învăţat-o pe fata aceea să scrie...
spuneai că o cheamă Zannah... ţi-a salvat viaţa. Dacă n-ai
fi învăţat-o atât de bine, ai fi probabil mort acum. Cum
poţi pune la îndoială astfel de lucruri?
 j S¡ Reconstrucţia ta. 341

A făcut un gest vag cu mâna, ca şi când ar fi dat la o

parte eforturile considerabile făcute în atâtea luni de zile.
— La ce-i folosesc literele unei femei care şi-a pierdut
singurul copil? Sau unui bărbat care şi-a pierdut liberta­
tea?
— Nu tu l-ai ucis pe acel copil, d un soldat confederat,
în ceea ce-i priveşte pe negrii captivi, războiul continuă
fără tine, ştii asta. Simt şi alţii, ale căror eforturi pot avea
de-a face cu eliberarea acelor oameni — a tuturor —, indu-
siv a prietenilor tăi. Mândria te face să gândeşti astfel, să
simţi că eşti indispensabil.
— Mândria? a zis el, zâmbind uşor. Cum mă poţi acuza
de mândrie? Nu mai am niri urmă de mândrie. Mă dispre­
ţuiesc. Nu... nu m-am purtat mereu curajos. Am lăsat
oameni răniţi în urma mea, în bătălia de pe creastă. L-am
lăsat pe Silas Stone să fie luat de râu ...
L-am întrerupt, căd îndată ce mintea lui se întorcea
spre acele lucruri, urma o cascadă: plânsul se transforma
în tuse, care îi provoca dureri; iar asta ducea la pierderea
poftei de mâncare şi-l împiedica să se înzdrăvenească.
— Trebuie să încetezi. Gândeşte-te la fete şi la cât de
mult s-au bucurat la gândul de a te avea acasă.
— Cum aş putea să mă complac în gândul întoarcerii
mele, fără să refledez la cei care nu vor mai ajunge acasă
nidodată? La cei răniţi, pe care i-am părăsit, plângând, la
tânărul Stone înecându-se? Ei nu se vor mai întoarce acasă
pentru că eu n-am fost destul de curajos.
— Destul de curajos? Cât de curajos ar trebui să fii pen­
tru a fi mulţumit? Am spus mândrie şi asta e, când vor­
beşti astfel. Căd nu e destul pentru tine să fii considerat
342 .¿ăl DO M N UL MARCH te .

destul de curajos. O, nu, tu trebuie să fii un Titan. Trebuie

să-i cari pe toţi cei răniţi de pe câmpul de luptă. Trebuie nu
numai să încerci să salvezi un om, trebuie să şi reuşeşti, iar
dacă nu poţi, îţi pui cenuşă-n cap, ca şi când toată vina ar
fi a ta — nici una a generalilor care v-au condus greşit în
acea bătălie sau a brancardierilor care-au fugit ca să-şi sal­
veze viaţa; sau a panicii lui Stone însuşi; sau a faptului că
nu şi-a dat niciodată silinţa să-nveţe să înoate; nici o urmă
de vină a celui care l-a împuşcat... Nu tu l-ai ucis pe Silas
Stone sau pe copilul lui Zannah. Războiul i-a ucis pe amân­
doi. Trebuie să accepţi asta.
— Dar aş f i putut să-i salvez. Un bărbat, Jesse, mi-a dat
o puşcă şi eu i-am dat-o înapoi. Am ţinut mai mult la prin­
cipiile mele decât la viaţa lor. Iar rezultatul e că ei sunt
sclavi din nou sau morţi.
— Nu eşti Dumnezeu. Nu hotărăşti tu rezultatul. Nu
rezultatul e cel care contează.
— Atunci, ce contează, rogu-te?
Vocea lui era ca un hârâit slab, ca un vânticel printre
frunzele moarte de pe o creangă.
— Contează efortul. Faptul că tu, crezând în ceea ce ai
crezut — în ceea ce ai crezut cu sinceritate, inclusiv în
porunca „să nu ucizi" —, ai acţionat ca atare. Să crezi, să
acţionezi, să vezi cum evenimentele te copleşesc — te cred
că este greu de îndurat. A crede însă şi a nu acţiona sau a o
face într-un fel în care fiecare fibră a sufletului tău consi­
deră că e greşit — cum poţi să nu-ţi dai seama? Acel lucru
ar fi fost reprobabil.
Şi chiar în timp ce spuneam asta, ştiam că de-aş fi stat
din nou în târgul acela de vite şi l-aş fi auzit promiţând să
 .¿si Reconstrucţia ta. 343

meargă la război, n-aş fi spus iarăşi nimic, chiar ştiind ce

zile groaznice ar fi urmat. Căci a-i cere să facă altfel
însemna a dori ca el să fie un alt bărbat. Şi am ştiut atunci
că îl iubeam pe acest bărbat. Pe acest visător nestatornic,
aflat la capătul puterilor.
A închis ochii, încruntat. Respiraţia i-a devenit agitată
în urma efortului făcut în schimbul nostru de cuvinte. Am
adus o bucată de pânză pentru a-i şterge fruntea plină de
broboane de sudoare. S-a supus pentru câteva clipe, apoi
mi-a îndepărtat mâna.
— Lasă-mă singur, a zis el. Trebuie să dorm.
— Da, am răspuns, încercând să-mi stăpânesc vocea,
pentru a nu dezvălui că mă simţeam jignită şi confuză. Da,
ar fi mai bine.
.M-am aplecat şi l-am sărutat pe frunte. Nu a deschis
ochii, şi nici nu mi-a răspuns în vreun fel.
Mi-am strâns lucrurile şi m-am îndreptat spre ieşirea
din salon. înainte de a ieşi pe uşă, m-am întors. Ochii îi
erau larg deschişi, privind fix tavanul. Nu m-a văzut
plecând.
 C A PITO LU L OPTSPREZECE

<3/a r e cfe g r a fie

Am ţinut ochii închişi până când am crezut că plecase.

Zăceam acolo, ascultând, în timp ce zgomotul tocurilor ei
pe podeaua de lemn se stingea în tăcere. Am făcut însă
greşeala să-i deschid prea curând. Se oprise doar; s-a întors
pentru a privi în urmă, spre mine. Am simţit puterea pri­
virii ei tulburi, dar n-am întors capul. Nu mai înduram să
vorbesc despre asta; n-aveam cum s-o fac să înţeleagă.
Zăceam acolo, fără somn, lăsând fantomele să se apro­
pie. M-am lăsat pradă chinului apariţiilor lor şi şoaptelor
lor acuzatoare. Iar când epuizarea m-a doborât, în cele din
urmă, chiar înainte de ivirea zorilor, le-am lăsat să-mi
populeze visele. Era tot ce puteam face.
Mă obişnuisem să mă trezesc şi s-o găsesc lângă mine,
pregătită cu prosoape calde şi un bol cu fulgi de ovăz sau
de grâu, pe care mă îndemna să-i mănânc. în acea dimi­
neaţă nu era însă a colo şi m-am bucurat. Cum puteam să-i
explic că toate acele servicii erau pentru mine un chin? Că
prosoapele ei calde mă ardeau ca fierul înroşit, iar fulgii de
ovăz îmi stăteau în gât, precum sticla pisată. Căci nu
doream să fiu curat şi hrănit, când alţii zăceau reci şi flă­
mânzi în zoaiele lor.
 -&1 Stare de graţie ta. 345

Dimineaţa a trecut şi, în afara unor îngrijiri formale din

partea infirmierelor, am fost lăsat în pace. Am moţăit inter­
mitent o vreme, iar când am deschis ochii, tânărul John
Brooke şedea pe locul pe care obişnuia să stea soţia mea,
dar m-am bucurat că nu era ea, pentru că el, cel puţin,
nu-şi va îngădui să-mi spună că făcusem destul.
Mi-a spus politicos bună dimineaţa şi m-a întrebat dacă
doream ceva. Am clătinat din cap. Doar atunci am obser­
vat că trăsăturile îi erau cenuşii, iar ochii-i mereu gravi
erau adânciţi în orbite şi întunecaţi. Ţinea în mână o bucată
de hârtie făcută sul. O răsucea nervos, fără încetare.
— Vrei să-mi spui ceva, John?
— Domnule, nu... nu doresc să vă împovărez cu griji,
însă mă tem că am veşti proaste. Laurie — elevul meu —
mi-a trimis o telegramă ieri-seară. Se pare... se pare că
micuţa Beth are scarlatină de câteva zile, iar doamna
Mullet le-a îndemnat pe fete să nu-i spună doamnei March,
ştiind că ea trebuie să stea aici cu dumneavoastră. Teddy
însă — ar trebui să spun tânărul domn Laurie — a devenit
din ce în ce mai alarmat şi l-a convins pe bunicul lui că
boala fetiţei ajunsese atât de serioasă, încât doamna March
trebuia să afle despre ea. Pe scurt, dânsa a plecat noaptea
trecută şi ar trebui să ajungă acolo mâine-dimineaţă
devreme. V-a lăsat un bilet. Spunea că e doar un rând. N-a
avut timp să scrie mai mult.
Brooke mi-a întins bucata de hârtie împăturită. Abia
am putut descifra scrisul. Acum trebuie să înţelegi de ce e
nevoie să fim împreună. Aminteşte-ţi că suntem o familie. Speră
alături de mine şi vino îndată ce poţil
Am căzut la loc pe pernă.
346 DOM N UL M ARCH I&.

— Mă rog Domnului să ajungă la timp!

Abia îl auzeam pe Brooke povestindu-mi ce aflase de la
infirmiere despre evoluţia pe care o avea boala. Ştiam des­
tul: stătusem de veghe când o contractaseră Meg şi Jo, dar
ele erau puternice, rezistente şi robuste. Beth era delicată.
Toată scurta ei viaţă fusese marcată de boli, ale căror evo­
luţii o duseseră până la limita rezistenţei. Uneori mi se
părea că legătura ei cu această lume nu era mai puternică
decât aceea a unei petale de trandafir care se scutură. Ga
era însă cea mai bună dintre noi. Urma să mai am o fan­
tomă care să se alăture mulţimii pline de reproşuri de la
căpătâiul meu? Deja auzeam şoapta uscată care mi-ar fi
bântuit visele: „Taţi, de ce l-ai părăsit pe Şoricelul tău?
Dac-ai fi stat cu noi..."
Mi-am simţit pieptul încordându-se, apoi spasmul, şi
i-am cedat. Am lăsat tuşea să mă pustiască, gândindu-mă
că inima mi-ar putea exploda. De fapt, speram asta. în acel
moment, ideea uitării nu mi se părea altceva decât promi­
siunea unei dulci eliberări.

Când mi-am pus toată credinţa în îndurare, aceasta mi-a

fost în cele din urmă acordată.
Nu voi spune că m-am trezit pentru a auzi veştile bune
căci am vegheat în acea noapte, gândindu-mă la copilul
meu de departe. La primele semne cenuşii ale dimineţii,
m-am întors văzându-1 pe domnul Brooke că intră în salon,
cu faţa marcată de o vădită uşurare şi de o bucurie atât de
mare, încât nu mai era necesară explicarea celor câteva
cuvinte ale telegramei. Marmee ajunsese tocmai la timp
pentru a o găsi pe Beth revenindu-şi; febra scăzuse în timp
 ^ Stare de graţie fe. 347

ce ea călătorise spre nord, aşa încât fetiţa noastră se trezise

din lupta ei prelungită cu boala având dinaintea ei chipul
iubitei sale mame.
Scrisoarea care a urmat, la timpul potrivit, exprima evi­
denţa: că va rămâne cu mica noastră copilă bolnavă şi nu
va reveni la Washington. Scria că propune să-mi încredin­
ţez recuperarea supravegherii atente a domnului Brooke
şi că toţi acasă aşteptau îmbunătăţirea vremii, cu speranţă
şi încredere în grabnica noastră reuniune.
Ceea ce aştepta ea nu era însă cu putinţă. Nu ştiam cum
să-i interpretez scrisoarea; dacă era una calculată, în sen­
sul că se gândea că, anticipând un anumit curs al eveni­
mentelor, voi deveni mai dispus să-i accept viziunea sau
dacă lipsa-i de înţelegere era neprefăcută şi nimic din ceea
ce-i spusesem nu străpunsese carapacea încăpăţânării ei.
Realitatea era asta: nu puteam merge acasă. Nu-mi câş­
tigasem dreptul. Serviciul meu nu era complet. Dacă mă
străduiam să-mi scurtez convalescenţa era pentru că mă
simţeam dornic să păşesc pe calea izbăvirii şi să găsesc o
nişă în care un bărbat împuţinat ca mine putea fi de un
oarecare folos. Domnul Brooke interpretase, desigur, gre­
şit noua mea dorinţă de a accepta mâncarea şi de a face
mişcare. în mod firesc, el presupunea că eforturile mele
dublate veneau dintr-o dorinţă de reunire cu familia mea.
Deoarece a-1 smulge din iluzii era prea complicat, l-am
lăsat să gândească ce dorea.
încet, mi-am recâştigat vigoarea membrelor şi mi-am
putut lua locul, timp de câteva ore pe zi, alături de ceilalţi
convalescenţi, în armata celor slabi, care ne dădeam silinţa
să măturăm şi să spălăm podele, să aducem şi să ducem
348 DOM N UL MARCH Î&.

cele necesare pentru cei mai bolnavi decât noi, şi astfel să

le eliberăm pe infirmiere de poverile de rutină. Iar dacă
astfel de sarcini mă purtau în jos pe scări, spre salonul de
chirurgie mai curând decât spre oricare alt loc, nu mă voi
scuza pentru asta. C ăd găseam satisfacţie în orice mic efort
pe care îl puteam face pentru a-i uşura îndatoririle lui
Grace Clement, ale cărei deprinderi în a îngriji bolnavii
deveniseră la fel de efidente precum ale acelora care pre­
tindeau a avea cele mai înalte titluri de vindecători.
N id Grace nu era de acord cu folosirea convalescenţi­
lor ca îngrijitori, sau cel puţin aşa mi-a spus într-o zi, în
timp ce mă învăţa să umezesc riotul de picior amputat al
unui băiat pe nume Cephas White.
— Ar fi trebuit să plece de-aid pe amândouă pidoarele
dacă nu l-ar fi împovărat cu corvezi înainte ca rana să i se
fi vindecat pe deplin, a spus ea. Băiatul era încă inconşti­
ent după operaţie, ceea ce era un noroc, pentru că infecţia
se răspândise atât de departe de rană, încât pe lângă pirior,
chirurgul mai trebuise să înlăture şi carnea de pe coapsă şi
de pe vintre, astfel că acum arăta jupuită şi dezgustătoare,
precum o bucată de vită pe masa măcelarului. Se va trezi
într-o agonie sigură.
După cum mă învăţase Grace, am turnat încet apă rece
peste bandaj până s-a îmbibat complet, apoi am aranjat
muşamaua dedesubtul patului său pentru a reţine stropii
care cădeau. Făcuse febră, iar ea i-a pus o compresă rece
pe frunte.
— Va fi mare lucru dacă pleacă de-aid în viaţă, a zis ea.
S-a uitat la mine peste trupul lui răvăşit. Ai face bine să te
 .¡si Stare de graţie I&. 349

gândeşti şi tu la puterile tale şi să nu te osteneşti prea mult,

altfel şi tu vei sta aici mai mult decât e nevoie.
— Şi ar conta asta? Trebuie să găsesc o cale de a fi de
folos. Aid, cel puţin, îţi sunt cât de cât de ajutor ţie.
Ga a ridicat o sprânceană.
— Poate, dar nu pentru multe săptămâni. Se strânge o
echipă medicală pentru a servi regimentelor de negri, iar
doctorul Hale a fost de acord să mă alătur ei.
Mânerul cănii mi-a alunecat din mână când ea a spus
asta, iar apa s-a vărsat pe muşama. Nu-mi dădusem seama
până atund cât de mult temei pusesem pe ideea de a o
ajuta. Să fiu lipsit de compania ei — atât de curând după
reîntâlnirea noastră nesperată — îmi părea o perspectivă
crudă.
Plănuisem... de fapt, sperasem că vom lucra împre­
ună, că aş putea învăţa unele lucruri de bază şi să-ţi fiu de
folos, aşa cum tu îi eşti de ajutor şi ai învăţat de la dodorul
Hale...
— Mai bine ai face să te gândeşti să mergi acasă şi să te
întremezi, m-a îndemnat ea. N id vorbă să te recuperezi pe
deplin aid. G foarte probabil ca, aşa slăbit cum eşti, să cazi
victimă vreunei boli de spital. Şi chiar dacă nu iei vreo altă
boală, cunoşti natura febrei tale. G din cele care revin.
— Dar eu nu caut cămin şi vindecare! Cum aş putea să
umblu după confort când alţii — ca băiatul ăsta de-aid —
încă suferă? Conştiinţa mea nu mă va lăsa să lenevesc
acasă. Apoi am coborât vocea: Ştii că simt lucruri grave —
greşeli, slăbiduni — pe care trebuie să le răscumpăr.
— Nu eşti singurul care trebuie să trăiască având con­
ştiinţa încărcată, a zis ea. Mulţi dintre noi duc povara
350 ^ DOM N UL M ARCH te .

vinovăţiei pentru ceea ce au făcut — pentru ceea ce împre­

jurările vieţii ne-au împins să facem.
începeam să-mi pierd răbdarea.
— Tu n-ai cum să înţelegi asta. Eşti cea mai nobilă per­
soană pe care am cunoscut-o vreodată. Alegerea ta, de a-1
îngriji pe-acel om, pe aşa-zisul tău tată, când ai fi putut să-l
abandonezi fără să te învinovăţească cineva...
— Nu e aici locul potrivit să vorbim despre astfel de
lucruri, m-a atenţionat ea cu asprime. Apoi a coborât tonul.
Te înşeli însă foarte tare. Vino cu mine la plimbare
după-amiază, dacă vrei. Azi vremea e mai blândă. Dacă
rămâne aşa, cred că o plimbare în aer liber ţi-ar face bine.
Te voi aştepta, puţin după ora trei, lângă ruinele casei
ministrului francez. A fost un incendiu acolo; clădirea a
fost devastată. Oricine te poate îndruma într-acolo. Nu e
departe.
S-a întors apoi şi, în loc să meargă la următorul pat, al
cărui ocupant era de asemenea inconştient, a traversat
salonul să schimbe pansamentele unui bărbat care era cam
agitat. Nu mai era cale să ne continuăm conversaţia, ceea
ce era clar că şi intenţionase.
Aşa că am şters podeaua, apoi m-am dus să mă întind
ca să-mi adun forţele pentru plimbare. La ora trei, am
împrumutat o manta şi nişte mănuşi de la un infirmier.
Chiar înainte să plec, m-am gândit să trec pe la sărmanul
băiat White, să văd dacă şi-a recăpătat cunoştinţa şi, în
acest caz, să mă asigur că i s-a dat ceva pentru a-i uşura
suferinţa.
Când am ajuns lângă patul lui, era evident că suferinţa
încetase pentru el. M-am dus să caut un infirmier ca să-i
 Stare de graţie tek. 351

ducă trupul la morgă, însă chiar atunci toată lumea era

ocupată să transporte răniţii din ambulanţele care tocmai
sosiseră. Astfel că m-am întors lângă patul lui White, plă-
nuind să-i îndepărtez perna de sub cap înainte să se insta­
leze rigiditatea. In timp ce făceam asta, o hârtie a zburat pe
podea. M-am aplecat s-o ridic. Pe ea era o strofă, scrisă cu
o mână nesigură.

Nu mai sunt dornic, tare, curajos,

Toate-s trecut;
Sunt pregătit a nu mai făptui
în sfârşit, în sfârşit,
Juma' de zi de trud' am împlinit
Şi-atât a fost.
îi dau lui Dumnezeu cel răbdător
Inima mea răbdătoare.

Băiatul scrisese aceste rânduri înainte de amputare.

Presupun că văzuse destule până atunci, ca să ştie ce soartă
îl aştepta. Sunt pregătit a nu maifăptui. Versul ăsta mă ardea.
Cum putea un tânăr neşcolit ca White să scrie cu atâta
înţelepciune şi resemnare, pe când eu, plin până peste cap
de filosofíe şi învăţătură din cărţi, să fiu incapabil să-mi
strunesc inima să fíe răbdătoare?
Am pus hârtia alături de celelalte câteva lucruri ale lui
White şi am părăsit spitalul. Aerul rece m-a lovit peste
faţă, ca o palmă binevenită, deşteptându-mă din reveria
morbidă. Mi-am întins picioarele, resimţind plăcere în
timp ce muşchii răspundeau din nou voinţei mele, şi
mi-am permis luxul anticipării. Erau atâtea lucruri pe care
352 jâd DOM N UL MARCH te .

doream să i le spun lui Grace; toate cu neputinţă de spus

în spaţiul îngust al spitalului.
A fost, întocmai cum spusese ea, uşor să găsesc schele­
tul înnegrit al conacului, pe care îl alesese ca loc pentru
întâlnirea noastră. Casa în ruină se învecina cu un mic desiş
de cedri, străbătut de un pârâu îngust, argintiu, unde spă­
lătoresele de culoare din Georgetown se adunau să spele
lenjeria clienţilor. Deoarece mergeam încet, Grace ajunsese
la locul de întâlnire înaintea mea. I-am spus despre White,
însă nu am adus vorba de poem. Ga a dat grav din cap. Nu
se aşteptase să supravieţuiască; iar dacă se stinsese fără să
mai sufere, a zis ea, era într-un fel un noroc.
După ce am intrat printre copaci, departe de ochi care
s-ar fi putut scandaliza, m-a luat de braţ, aşa cum ar fi făcut
orice asistentă, să mă sprijine căd păşeam încă nesigur, pe
poteca acddentată. După o mică distanţă, ea s-a întors spre
mine şi mi s-a adresat cu o severitate neaşteptată:
— Trebuie să încetezi să te complad în ideea că eşti în
vreun fel responsabil pentru toate lucrurile rele care s-au
petrecut în acest ultim an. Războiul e plin de nenorociri.
Nu înţelegi? G o nebunie să laşi această autoflagelare să-ţi
strice viitorul.
Gram furios pe tonul ei, pe obtuzitatea ei — ea care nu
păruse nidodată câtuşi de puţin obtuză.
— Nu ştii despre ce vorbeşti, i-am zis aspru, la rândul
meu. Mereu ai săvârşit cel mai nobil şi mai bun lucru;
sacrifidul de sine. Cum ai putea înţelege oare o conştiinţă
pârjolită de vinovăţie? Ce poţi tu să ştii despre păcat?
Răspunsul ei a venit ca o şoaptă sau un şuier:
— Nu-i incestul un păcat? Sau crima?
 .¿îl Stare de graţie ta. 353

- Ce?
Am rămas nemişcat pe cărare. Cedrii suspinau deasu­
pra noastră.
Ea mi-a slobozit braţul. Stătea ţeapănă, ca şi cum înlă-
untrul ei se dădea o luptă. Buzele îi erau lipite strâns, iar
mâinile strânse pumn. Le-a apropiat una de alta şi le-a
vârât sub maxilar. A tras adânc aer în piept, şi-a frecat faţa
cu palmele, a dat din umeri şi a început să vorbească, cu
voce înceată şi cumpănită.
— Ţi-am spus că fiul domnului Clement a murit când
puşca de vânătoare i s-a descărcat în faţă. Ţi-am spus că i
s-a încurcat piciorul într-un desiş de caprifoi. Dar nu ţi-am
spus — n-am spus nimănui — întreaga poveste a acelui
accident şi n-am de gând s-o spun nid acum. Mi-a aruncat
privirea ei cercetătoare pe care mi-o aminteam din anii de
demult. Nu mai eşti însă inocentul care a intrat în casa
Clement în acea primăvară îndepărtată. Cred că ai văzut
deja destulă ticăloşie, ca să înţelegi foarte bine cum stăteau
lucrurile. Nu voi spune decât atât: că el, ştiind adevărul
despre dne-mi erau părinţii, ştiind că era fratele meu, a
săvârşit un păcat a cărui însemnătate a fost mereu cunos­
cută, chiar şi de către sălbatici. Şi ştii care a fost cea mai
cumplită siluire? Că mi-am dat seama că tata tocmai asta
plănuise. Că fusesem păstrată anume pentru acest scop,
pentru a fi folosită la rândul meu, aşa cum fusese folosită şi
mama. Ceea ce s-a întâmplat cu el a fost, în parte, un acci­
dent. Dar numai în parte. Nu cred că am avut de gând să-l
udd, însă m-am bucurat de moartea lui, domnule March.
Pentru o clipă, în ochii ei a apărut o flacără care semăna
cu exaltarea. Imaginile mi-au venit în minte nechemate.
354 .¿=51 DO M N UL M ARCH t£â_

Nu ştiu, nu voi şti niciodată dacă am văzut bine. O întâl­

nire neaşteptată pe un câmp tomnatic. Un tânăr cedând
unei dorinţe de moment, ori unei pofte bolnave şi îndelun­
gate. O luptă, în caprifoiul îngălbenit, o cădere, o descăr­
care de armă, o faţă explodând ca un bostan spulberat. Şi
o altă faţă, frumoasă şi fără de milă, îndepărtându-se în
grabă, tăcută.
Grace coborâse capul, iar vocea, când a vorbit din nou,
era chiar mai şoptită decât înainte.
— Remuşcarea... asta a venit mai târziu. Când am
văzut pierderea în ochii tatălui meu şi în ochii domnului
Harris. Când a plecat domnul Harris, din cauza morţii fra­
telui meu, iar eu am văzut cum plantaţia ajunge treptat în
paragină şi cum toţi sufereau din această pricină. Prudence
şi Justice vânduţi, Annie înecată. Totul, totul din cauza
faptelor mele. Aşa că nu presupune că n-am experienţa
unei conştiinţe care mă jupoaie de vie, în fiece zi.
— Orice-ai fi făcut..., m-am poticnit eu, după care am
început din nou. Orice nenorocire s-ar fi întâmplat în timp
ce tu încercai să te aperi...
Insă ea m-a oprit brusc, fluturând din mână ca şi cum
încerca să înlăture o negură otrăvitoare.
— Nu caut de la tine iertarea. îţi cer pur şi simplu să
înţelegi că avem doar un singur lucru de făcut atunci când
cădem, şi acela este să ne ridicăm şi să ne vedem mai departe
de viaţa pe care o avem înaintea noastră, să încercăm să
facem binele de care mâinile noastre simt în stare, pentru
cei care ne ies în cale. Asta, cel puţin, a fost calea mea.
— E i... bine atunci, am zis eu, pe un ton oarecum cer­
tăreţ, tocmai asta plănuiesc. După ce mă întremez puţin,
 Stare de graţie tes. 355

aş putea lucra cu tine: vor fi nevoi, mari nevoi, după ce

trupele de culoare vor fi înrolate în cele din urm ă...
Ga m-a oprit din nou, de data asta furioasă.
— Ne-am săturat ca albii să ne comande viaţa! Există
oameni de-o rasă cu mine care se pricep să aducă şi să care
mai bine decât vei reuşi tu vreodată. Şi există destui predi­
catori negri care cunosc adevărata limbă a sufletului nos­
tru. Un popor liber trebuie să înveţe să-şi făurească propriul
destin.
Ridicase vocea, iar ochii îi scăpărau. Mi-am întors pri­
virea, uimit de vehemenţa respingerii ei.
— Du-te acasă, domnule March, a continuat ea. Apoi
vocea i s-a mai îmblânzit. Dacă vrei cu adevărat să ne ajuţi,
întoarce-te în Concord şi lucrează cu ai tăi. Scrie predici
care să-i pregătească pe vecinii tăi să accepte o lume în
care negrii şi albii vor sta într-o zi alături, ca egali.
— Dar nu ştiu dacă mai simt în stare să predic...
Vocea mi s-a frânt într-un vaiet ascuţit, ca a unui băiat
aflat în trecere spre bărbăţie. Mi-am imaginat că mi se va
frânge tot aşa dacă voi mai urca vreodată treptele unui
amvon. Pentru mine, tăcerea devenise mai grăitoare decât
orice predică.
A venit spre mine şi şi-a pus o mână pe braţul meu.
— Du-te acasă! Fii tată pentru fetele tale! Măcar atâta
lucru poţi să faci. Ele au nevoie de tine.
Nu o spusese, însă cuvintele negrăite pluteau între noi.
Ele s-ar putea să aibă nevoie de mine: ea, cu siguranţă, nu
avea.
 C A P IT O L U L N O U Ă S P R E Z E C E

G oncorcf

Umblă! Pune un picior în faţa celuilalt, iar dacă o voce

subţire ţipă, de undeva din spatele tău, prefă-te că nu o
auzi şi continuă să mergi!
Unii paşi însă cer un efort mai mare decât alţii. Păşind
pe cărarea ce ducea spre acea căsuţă maronie, mă simţeam
ca un impostor. Cu siguranţă, nu aveam ce căuta acolo.
Era casa unui alt om. Un om de care îmi aduceam aminte.
O persoană cu certitudine morală şi cu o măsură a înţelep­
ciunii pe care mulţi o numeau curajoasă. Cum aş putea să
mă prefac a fi acela? Pentru că eu eram un nebun, un laş,
nesigur de toate.
Dacă aş fi fost singur, poate că m-aş fi întors din drum,
m-aş fi topit ca zăpada în acea dimineaţă luminoasă şi
caldă, aş fi devenit o particulă pierdută în imensul potop
ce se revărsa prin peisajul războiului, astfel încât fetele
mele să poată trăi cu amintirea nepătată a celuilalt om şi să
nu fie obligate să-l cunoască pe acest înlocuitor inferior.
Nu eram singur însă. John Brooke mă ţinea ferm de
braţ, iar tânărul Laurence ţopăia înaintea noastră, stăpâ-
nindu-şi cu greu entuziasmul. Mergea mândru în faţă, ca
şi cum ar fi adus im mult dorit cadou de Crăciun, învelit în
 ^ Concord ta. 357

hârtie lucitoare. De-ar fi ştiut ce lucruri de proastă calitate

vestea! Mi-am înfăşurat fularul în jurul feţei, ca să-mi
ascund tremurul din colţurile gurii. într-adevăr, să merg
pe cărarea aceea era un act de curaj mai mare decât tot ce
mi se ceruse în război.
Băiatul a dat buzna în casă înaintea noastră, a deschis
uşa de la salon şi a dispărut în spatele ei. Eu m-am sprijinit
de masa din hol. John Brooke, crezând că slăbiciunea mea
se datorează călătoriei, şi-a pus braţul puternic în jurul
meu. Ţinându-mă astfel, m-a împins înainte, fie că voiam,
fie că nu.
Uşa s-a deschis. Ochii mei, orbiţi de zăpadă, au perce­
put doar o ceaţă. Brooke a încercat să spună ceva, însă
cuvintele lui au dispărut într-im vacarm general. Braţe
moi au zburat spre gâtul meu. Cineva s-a împiedicat de un
taburet, însă nici nu s-a ostenit să se ridice, ci a pornit să-mi
îmbrăţişeze cizmele. Am privit în jos la buclele aurii. Amy
a mea. Şi Jo — cu mâna la cap, la capul ei tuns şi cârlion­
ţat —, ca şi cum ar fi fost pe cale să leşine. Meg — să fie
oare Meg acest chip de femeie? — atingând din greşeală
capul lui Brooke, în această confuzie, şi sporind-o cu fâstâ-
celi şi murmur de scuze. Meg şi John — deci asta era,
nu-mi dădusem seama — şi Marmee, senină în mijlocul
vârtejului. Cu faţa ostenită, dar zâmbitoare. Am simţit
puterea voinţei ei ca pe un cârlig înfipt adânc în mine:
fusese hotărâtă să apuce această zi. Mă va avea din nou în
barcă, va ţine această ambarcaţiune, familia noastră, pe
linia de plutire, împreună, în ciuda stării mele precare, sau
a ei, oricât de nesigură ar fi fost marea.
A ridicat mâna într-im gest liniştitor.
358 .S i DOM N UL MARCH te .

— Linişte! a cerut ea. Amintiţi-vă de Beth!

Beth însă auzise toată zarva, desigur. Cum să nu audă,
în acea casă mică? Şoricelul meu mic, cu rochia sa roşie
fluturând, a alergat spre mine pe picioarele-i nesigure. Din
instinct, am deschis braţele şi am prins-o — un mănunchi
firav pe care chiar şi eu, slăbit, puteam să-l ţin fără efort.
In următoarele ore, am bâjbâit, simţindu-mă cumva
înfăşurat ca o mumie sau purtat pe aburii unei batiste
îmbibate în eter. Uneori, îmi dădeam seama că eram atins,
însă nu simţeam atingerea pe piele. Eram conştient că mi
se vorbeşte, dar nu înţelegeam pe deplin cuvintele. Oh,
dădeam unele răspunsuri; ştiu asta, pentru că mi-am sim­
ţit gura pronunţând cuvinte şi trebuie să fi spus lucruri
rezonabile, pentru că feţele care mă priveau rămâneau
calme şi nimeni nu părea surprins ori uimit. Nu pot totuşi
să spun nici un cuvânt despre ce s-a întâmplat în timp ce
treceam de la îmbrăţişările din salon la masa cu cina de
Crăciun şi, în cele din urmă, la un fotoliu lângă focul care
ardea pe înserat.
Temperatura a scăzut brusc odată cu venirea serii, iar
afară ninsoarea cernea slab. Dacă cineva, trecând pe strada
albă, s-ar fi uitat la fereastra noastră, ar fi văzut în tabloul
de familie un simulacru de bucurie domestică. Beth stătea
pe genunchii mei, Meg alături, cu mâna sprijinită de bra­
ţul fotoliului meu, Jo pe partea opusă, iar Amy pe un tabu­
ret la picioarele mele.
O întorsătură a conversaţiei m-a făcut să privesc în jos
la mâna lui Meg. Pielea era strânsă şi arsă. Dintr-odată, nu
mai vedeam uşoara arsură la sobă de pe mâna lui Meg, ci
carnea topită a lui Jimse, vindecată în formă de pânză de
 jS l Concord 359

păianjen, care nu-i îngăduia palmei lui micuţe să se des­

chidă complet. Fusesem îngrijorat că mâna îl va deranja
mai târziu în viaţă. Acum însă nu mai exista acel mai târziu
pentru el.
Chiar în timp ce acest gând îmi acapara mintea şi-mi
întuneca sufletul, cumva, gura mea rostea elogii, despre
Meg şi sârguinţa ei în treburile casei şi despre cum mâna
ei cu cicatrice şi bătătorită de muncă îmi părea mai fru­
moasă decât cea fără de pată, de care obişnuia să fie oare­
cum mândră.
Beth, cu faţa ei micuţă aproape de urechea mea, mi-a
cerut să spun cum credeam că s-a schimbat Jo în ultimul
an, iar eu am început să aduc laude noii ei ţinute demne şi
felului în care se îngrijise de surioara ei. Şi tot timpul cât
am vorbit, inima mea tânjea după ţinuta demnă a acelei
asistente, care în curând va pleca să-i îngrijească pe negrii
căzuţi, şi pe care probabil că n-am s-o mai revăd vreodată.
— Acum, Beth, i-a cerut Amy, sprijinindu-se de genun­
chiul meu.
Am spus că o găseam pe Şoricică mai puţin sfioasă, iar
atunci o emoţie adevărată mi-a străbătut discursul învăţat
pe de rost, amintindu-mi cât de aproape fusesem s-o pierd.
Am strâns-o şi mai tare în braţe.
— Te-am primit în siguranţă, Beth draga mea, şi-o să te
păstrez aşa, Doamne ajută!
Am privit în jos şi am început să vorbesc despre schim­
barea lui Amy şi despre cum mi se părea că întrezăresc,
după stăpânirea de sine din timpul mesei, o nouă grijă faţă
de ceilalţi. Când însă s-a uitat în sus spre mine, înveselită
de laudele mele, felul în care îşi ţinea capul înclinat şi
360 .â l DO M N UL MARCH ¡¡&.

lumina din ochii ei mi-au amintit de eleva mea Cilla.

Sărmana fetiţă pe care n-o putusem salva. M-am cutremu­
rat în gând aducându-mi aminte de rănile cumplite, de
bâzâitul muştelor, de duhoare... Am simţit cum stomacul
mi se zvârcoleşte şi am ştiut că nu o să fiu în stare să vor­
besc. Deci aşa are să fie de-acum: mă voi strădui să trăiesc
ziua de azi, însă fantasmele morţilor vor fi mereu alături
de mine.
Din fericire, în acel moment, Jo i-a cerut ceva lui Beth şi
subiectul s-a schimbat. Beth mi-a alunecat din poală, s-a
dus spre micul pian, a atins uşor clapele şi a început să
cânte:

Cel ce e jos să nu se teamă de cădere

Cel ce-i umil, de nici o mândrie...

Toţi ochii s-au îndreptat spre ea, înainte să se gândească

cineva să-l întrebe pe tatăl lor cum îl schimbase pe el un an
de război. Mi-am ascuns faţa în întunericul care se lăsa tot
mai dens, până când Marmee a intrat cu o lumânare şi a
înclinat-o spre lampă. Feştila s-a aprins. S-a auzit un clin­
chet scurt când am potrivit sticla la loc. Am învârtit şuru­
bul, ca să potrivesc flacăra, şi lumina a izbucnit. Pentru o
clipă, totul a fost scăldat în strălucire.
 POSTFAŢĂ 9

Domnul March este o operă de ficţiune, care se inspiră din

viaţa uneia dintre cele mai remarcabile familii americane
ale secolului al nouăsprezecelea, familia Alcott din Con­
cord, Massachusetts. Pentru construcţia ei, m-am inspirat
din lucrarea clasică a Louisei May Alcott, Micuţele doamne,
printre primele romane ce abordează, chiar dacă superfi­
cial, Războiul Civil. Tatălui autoarei, lui A. Bronson Alcott,
filosof transcendentalist, educator şi aboliţionist, îi sunt
însă cel mai îndatorată.
Cititorii cărţii Micuţele doamne îşi vor aminti că romanul
începe într-o seară întunecată de Ajun de Crăciun, în casa
familiei March. Tatăl lui Meg, Jo, Beth şi Amy lipseşte: este
plecat în Sud, ca preot al Armatei Unioniste. într-un
moment dramatic, cam după două treimi din carte, soseşte
o telegramă, prin care doamna March este chemată de
urgenţă la Washington, unde soţul ei zace grav bolnav.
Criza este rezolvată când domnul March apare acasă pe
neaşteptate, în următoarea zi de Crăciun, astfel că atât anul,
cât şi romanul, aşa cum a fost publicat iniţial, se încheie cu
familia reunită. Povestea lui Alcott este centrată pe felul în
care un an trăit în apropierea războiului produce schimbări
în caracterele tinerelor femei, însă ce consecinţe a avut răz­
boiul asupra lui March însuşi nu se menţionează.
In acest vid, mi-am lăsat imaginaţia să lucreze. încercând
să creez din tatăl absent un personaj, am călcat pe urmele lui
Alcott şi am căutat inspiraţia în familia ei. Alcott le-a mode­
lat pe fetele March după ea şi surorile ei, ea, desigur, fiind Jo,
viitoarea scriitoare. Meg a fost modelată după Anna, cea
362 Postfaţă

respectuoasă şi ascultătoare, care s-a măritat tânără. Beth era

delicata, năpăstuita Elizabeth; iar Amy era mezina May, care
a cunoscut succesul ca artistă, în Europa, dar avea să moară
din cauza unor complicaţii la naştere. Astfel că mi s-a părut
firesc să mă întorc la jurnalele, scrisorile şi biografia tatălui
lui Alcott, Bronson, ca sursă de inspiraţie.
Bronson Alcott a fost un radical, chiar şi după etalonul
Noii Anglii a secolului al nouăsprezecelea, unde tot felul
de idei noi, de la reconsiderarea naturii lui Dumnezeu şi
până la beneficiile dietetice ale biscuiţilor graham, găseau
adepţi înflăcăraţi. El şi-a consemnat propria viaţă în şai­
zeci şi unu de jurnale, iar scrisorile sale umplu treizeci şi
şapte de volume în manuscris, păstrate la Biblioteca
Universităţii Harvard. A fost subiectul unor memorii în
două volume, scrise de Franklin S. Sanbom şi William T.
Harris, şi a unei biografii apărute în 1937, scrisă de Odell
Shepard. Calde referiri la Bronson Alcott — deseori ca
mentor şi sursă de inspiraţie — apar în scrisorile şi jurna­
lele lui Ralph Waldo Emerson şi Henry David Thoreau,
care-i erau printre prietenii cei mai apropiaţi.
M-am inspirat intens din aceste materiale, în încercarea
de a crea o viaţă şi o voce pentru March. Uneori am împru­
mutat frânturi din propriile cuvinte ale lui Bronson: spre
exemplu, expresiile de afecţiune pentru propria familie, din
prima scrisoare a lui March către cei de-acasă, sau descrierea
fizică a lui John Brown. De asemenea, pe alocuri, am folosit
exact cuvintele lui Emerson sau Thoreau (cititorii lui Walden
vor recunoaşte tirada despre iazul lui Flint), deşi mi-am
îngăduit o mare libertate în ceea ce priveşte contextul.
Bronson Alcott a crescut alături de părinţii lui, care abia
ştiau să citească, la o fermă încropită cu greu în regiunea
deluroasă din Connecticut. Către sfârşitul adolescenţei, a
 .ai Postfaţă 363

pornit spre sud, ca vânzător ambulant de mărunţişuri şi cărţi,

pentru plantatorii înstăriţi. în primele jurnale, pare orb la
cruzimile sclaviei, atât de prins fusese de viaţa intelectuală
tihnită, pe care munca sclavilor o făceau posibilă pentru
bogaţii lor stăpâni. Totuşi, peste ani, întors în Noua Anglie, ca
filosof ajuns la maturitate, îşi riscă viaţa ieşind în prima linie
pentru a protesta împotriva repatrierii unui sclav fugar.
Radicalismul său a luat multe forme. Vegetarian fiind,
a întemeiat o comunitate, Fruitlands, atât de radicală în
utopia sa, încât membrii ei nu purtau lână şi nici nu folo­
seau îngrăşământ animal natural, amândouă fiind consi­
derate proprietatea animalelor de la care au provenit.
Unul dintre motivele pentru care comunitatea a eşuat, în
prima iarnă a existenţei sale, a fost acela că, atunci când
viermii au atacat recolta de mere, nonviolenţii fruitlanderi
au refuzat să ia măsuri pentru a-i stârpi.
Domnul March din Micuţele doamne se îndepărtează de
biografia lui Bronson Alcott prin mai multe aspecte impor­
tante. Bronson a fost un educator, nu un predicator reli­
gios (lui atribuindu-i-se inventarea conceptului de recreaţie
şi de asemenea tentativa de a alcătui una dintre primele
clase integrate rasial). De asemenea, deoarece Bronson
avea deja şaizeci şi unu de ani când a izbucnit Războiul
Civil, nu a pornit spre Sud, alături de armată, aşa cum face
domnul March, care e înfăţişat ca fiind cu peste zece ani
mai tânăr. Astfel, am imaginat un război pentru un preot
militar Unionist care avea convingerile transcendentaliste
şi aboliţioniste ale lui Bronson Alcott.
Prima problemă pe care am întâlnit-o a fost una tempo­
rală. Despre care an al Războiului Civil vorbim, până la urmă?
Louisa May Alcott îşi îngăduie aid o licenţă scriitoricească.
Prima ancoră temporală în Micuţele doamne apare destul de
364 Postfaţă t&.

târziu în carte, fiind noiembrie 1861, dată înscrisă pe testa­

mentul lui Amy March. Asta face ca romanul să înceapă în
Ajunul Crăciunului precedent, 1860. Deoarece primele focuri
la Fort Sumter au fost trase abia în aprilie 1861, domnul March
nu putea fi „plecat în Sud unde se poartă luptele" de Crăciun.
Astfel că mi-am luat libertatea de a muta acţiunea cu an. Am
ales să-l implic pe domnul March în bătălia de la Ball's Bluff
pur şi simplu pentru că locul în care a avut loc această scurtă
dar teribilă luptă se află la doar câţiva kilometri de casa mea
din Virginia şi pentru că mulţi soldaţi din Massachusetts „au
văzut elefantul" pentru prima dată acolo. Pentru detalii cu
privire la această bătălie, sunt îndatorată minunatei lucrări
interpretative a Serviciului Parcurilor Naţionale, lui John
Coski de la Muzeul Confederaţiei din Richmond şi cărţii From
Ball's Bluff to Getysburg... and Beyond: The Civil War Letters of
Private Roland E. Bowen, 15th Massachusetts Infantry 1861-1864,
editată de Gregory A. Coco.
Am consultat două cărţi excelente despre preoţii militari
din Războiul Civil: Faith in the Fight de John W. Brinsfield et
al. şi For Courageous Fighting and Confident Dying de Warren
B. Armstrong. M-am inspirat însă intens din memoriile din
1864, Chaplain Fuller: Being a Life Sketch o f a New England
Clergyman and Army Chaplain scrise de fratele său, Richard
F. Fuller. Preotul militar Arthur Buckminster Fuller îi era
cunoscut lui Bronson Alcott; remarcabila soră mai mare a
preotului, Margaret, lucrase pentru o vreme ca asistentă la
şcoala lui Alcott, Temple School, din Boston.
Cercetând rolul clerului din Noua Anglie, am devenit
interesată de istoria negrilor fugiţi şi de consemnările
amestecate de idealism de înaltă clasă, neglijenţă şi cru­
zime ale Nordului. In timpul războiului, trei sferturi de
milion de afro-americani — imul din cinci locuitori de
 .a] Postfaţă te. 365

culoare ai Confederaţiei — au ajuns în liniile armatei fede­

rale. Deşi experimentele Sea Island de la Port Royal au fost
studiate pe larg — Letters and Diary ofLaura M. Towne, edi­
tată de Rupert Sargent Holland şi Rehearsalfor Reconstruction
de Willie Lee Rose au fost de un real ajutor —, situaţia
ad hoc de pe plantaţiile de bumbac arendate individual
este puţin documentată. M-am bazat pe Camp-Fire and
Cotton-Field a lui Thomas W. Knox, o remarcabilă relatare
la persoana întâi a unui corespondent de război yankeu
care devine plantator de bumbac, într-o încercare de a face
avere. In timp ce cream o lume pentru March, m-am ţinut
aproape de relatarea lui Knox. Deznodământul tragic de la
Oak Landing este bazat pe povestea lui Knox despre sfârşi­
tul trist al propriei întreprinderi. Alte două cărţi mi-au
venit în ajutor aici: From Contraband to Freedman, scrisă de
Loiris S. Gerteis, şi memoriile din 1893 ale lui Elizabeth
Hyde Botume, First Days Amongst the Contrabands. Celor
interesaţi de astfel de lucruri, le mărturisesc de bunăvoie că
mi-am îngăduit o licenţă artistică în ceea ce priveşte cadrul
temporal, deoarece plantaţiile de pe Mississippi nu se aren­
dau nordiştilor în perioada de început a războiului.
Pentru a decide asupra felului în care un om ca March
ar reda discursul afro-american, am urmat convenţiile din
scrierile lui Knox, Towne şi ale altor nordişti care au călă­
torit în Sud în acea perioadă. Chiar dacă personajul Grace
Clement este unul în întregime imaginar, vocea ei a fost
inspirată de autobiografia elegantă dar dureroasă, datând
din 1861, a lui Harriet Ann Jacobs, Incidents in the Life o f a
Slave Girl, Written by Herself.
Ii sunt recunoscătoare expertizei doctorului Norman
Horwitz, care mi-a prezentat piciorul lui Sickle şi alte sinis­
tre relicve medicale din timpul Războiului Civil, aflate în
366 j S] Postfaţă ta.

custodia Muzeului Naţional al Sănătăţii şi Medianei din

cadrul Centrului Medical Militar Walter Reed. Lucrarea isto­
ricului Drew Gilpin Faust, despre gestionarea morţilor în
timpul Războiului Civil, mi-a oferit o mulţime de detalii
utile. Pentru imaginea vieţii din spitalul din Washington,
m-am oprit la cartea Hospital Sketches a Louisei May Alcott,
ce conţine memoriile ei despre scurta perioadă cât a fost
asistentă medicală în război. Alcott a lucrat la Spitalul
Unionist, un hotel din Georgetown transformat în spital, şi a
scris cu însufleţire despre neajunsurile de acolo. Această
scurtă lucrare a apărut înainte de Micuţele doamne şi a fost
prima ei carte de succes. Poemul atribuit lui Cephas White a
fost compus de un pacient anonim de-al lui Alcott; ea l-a
transcris într-o epistolă către mătuşa ei, epistolă care e păs­
trată printre manuscrisele rare de la Biblioteca Congresului.
Le sunt de asemenea extrem de recunoscătoare librări­
ilor cu cărţi vechi şi noi şi fascinantelor muzee din Concord.
Amintirea iluştrilor săi locuitori de altădată este foarte bine
servită de sentimentul de mândrie privind administraţia
istorică, ce defineşte oraşul. La o mică distanţă, la marginea
oraşului Harvard, visul lui Bronson Alcott privind fonda­
rea comunităţii Fruitlands, continuă să trăiască într-o mani­
eră pe care acesta nu şi-ar fi imaginat-o, sub forma unui
muzeu indtant şi a unui loc de o frumuseţe excepţională.
Aş dori să-i mulţumesc editorului meu, Molly Stern, şi
agentului meu, Kris Dahl; primilor mei cititori, Darleen
Bungey, Linda Funnell, Brian Hali, Elinor şi Joshua
Horwitz, Sophie Inwald, Graham Thorbum şi lui William
Powers. Trebuie de asemenea să le mulţumesc lui Maritess
Batac şi Amandei Levick, ajutoarele mele indispensabile.
La fel ca şi multe alte lucruri din viaţa mea, această
carte îşi datorează existenţa mamei mele, Gloria Brooks.
 .¿si Postfaţă 367

Aveam vreo zece ani când am citit pentru prima dată

Micuţele doamne. Chiar dacă ea a fost cea care mi-a reco­
mandat cartea, tot ea a fost şi cea care m-a sfătuit să n-o iau
ca atare. „Nimeni, în viaţa reală, nu e bunătatea întruchi­
pată, ca această Marmee", îmi spunea ea. In această pri­
vinţă, ca de altfel în aproape toate privinţele, a avut
dreptate. Familia adevărată a Louisei May Alcott era
departe de a fi perfectă şi, prin asta, mult mai interesantă
decât cucernica familie March.
în cele din urmă, aş dori să iau pagina cu început din
Middlemarch a lui George Eliot pe care ea a scris o dedicaţie
„iubitului soţ... în acest al nouăsprezecelea an al uniunii
noastre binecuvântate". In al nouăsprezecelea an al propriei
noastre uniuni, retractez fără rezerve vechea caracterizare
făcută soţului meu, Tony Horwitz, ca fiind un obsedat de
Războiul Civil. în continuare, aş dori să-mi cer scuze pentru
toate momentele când am refuzat să cobor din maşină la
Antietam sau m-am plâns de căldura de la Gettysburg; pen­
tru toate situaţiile când mi-am exprimat nemulţumirea că
prea multe rafturi simt colonizate de volumele lui despre
Războiul Civil şi pentru toate suspinele mele referitoare la
excursiile de sfârşit de săptămână dedicate unor eveni­
mente, cum ar fi internarea calului lui Stonewall Jackson.
Nu sunt sigură când şi unde s-a întâmplat, însă pe un drum
desfundat, undeva, am văzut în sfârşit lumina.

G eraldine B rooks
 Pentru comenzi şi informaţii, vă rugăm contactaţi:
Editura LEDA
Difuzare şi Clubul Cărţii
Calea Plevnei nr. 145, sector 6, Bucureşti, cod poştal 060012
Tel.: 021.319.88.22,021.319.88.33, 0748.808.083; 0758.225.443
Fax: 021.310.15.30; 021.319.88.66
E-mail: vanzari@edituracorint.ro
Magazinul virtual: www.grupulcorint.ro
www.ledabooks.ro

ISBN: 978-973-102-573-5

Format: 16/54x84
Coli tipo: 23

Tiparul executat la

r e d p rin t
t i p o g r a f i e
 „Despre dragoste şi căsătorie, şi sacrificiile pe care le presupun
acestea, despre puterea războiului asupra minţii şi inimii unui
personaj memorabil!” - S u e M o n k K id d

în timp ce Nordul este zguduit de o serie de înfrângeri ne­

aşteptate în timpul primului an, atât de întunecat, al Războiu­
lui Civil, un bărbat îşi părăseşte familia ca să lupte pentru cauza
Uniunii. Experienţele pe care le trăieşte îşi vor lăsa amprenta
asupra relaţiei cu soţia sa şi îi vor pune la încercare cele mai
ferme convingeri.
Domnul March, personaj din celebrul roman al Louisei
May Alcott Micuţele doamne, o inspiră pe Geraldine Brooks să
scrie povestea aventuroasă a unui bărbat care pleacă la război,
lăsându-şi soţia şi fiicele să facă faţă singure vremurilor grele.
De la vibrantul New England şi până la Sudul atât de fascinant
înainte de război, Domnul March adaugă trăirile adulţilor la
cele optimiste ale copiilor din romanul Louisei May Alcott.
O scriitură profundă, o poveste în totalitate originală,
bogată în detalii din alte vremuri, Domnul March îi asigură lui
Geraldine Brooks un loc printre marii autori de ficţiune istorică.

„Documentat cu o acribie istorică remarcabilă, Domnul March

urmăreşte cu fidelitate spiritul originalului lui Alcott... el îmbogăţeşte
mai degrabă decât subsumează opera geamănă scrisă în 1868.
Louisa May Alcott ar fi foarte fericită.” - T h e E c o n o m is t

„O poveste fermecător construită, redată cu migală, despre războiul

care spulberă idealuri, pune la îndoială certitudini morale,
strecurând experienţe amare şi amintiri cumplite între soţ şi soţie.”
- L o s A ngeles T im es B o o k R eview

Recomandat de:
www.ledabooks.ro
E3ook ISBN: 978-973-102-573-5

LEDA , imprint al
GRUPULUI EDITORIAL CORINT 9789 73 1 025735

Designul copertei: Andreea Apostol www.grupulcorint.ro