MODERNISM

TUDOR ARGEZI
TESTAMENT

Modernismul este o mișcare amplă care

se manifestă în spațiul cultural european,
începând de la sfârșitul sec. al XIX-lea și
până în perioada postbelică a secolului al
XX-lea. Reperul inițial al modernismului
literar este volumul ,,Florile răului” de
Charles Baudelaire (1875), scrierea anunță o
nouă sensibilitate și răspândește estetica
urâtului. În spațiul românesc, modernismul este teoretizat de Eugen Lovinescu prin
revista și cenaclul ,,Sburătorul”. În ceea ce privește poezia sunt formulate următoarele
deziderate: crearea unui lirism subiectiv ca expresie a profunzimilor sufletești,
înlăturarea obiectivității, ambiguizarea limbajului, înnoiri prozodige (folosirea
versului liber, ingambamentului, strofa polimorfă, fragmentarism, disonanță),
prezența unor teme importante (lumea, timpul, creația, divinitatea).
Tudor Arghezi se formează între secolele XIX și XX, traseul său reflectă
revoluția pe care modernismul o aduce în lirică. Creația sa se întinde pe parcursul a
șapte decenii. Poemul ,,Testament” apare în deschiderea volumului de debut ,,Cuvinte
potrivite” 1927 și este o artă poetică ce exprimă viziunea despre rolul poeziei și
mecanismele creației, relația autor-cititor, a cuvântului poetic ca material estetic. Arta
poetică este structurată pe teme și motive ce apar obsesiv în întreaga creație
argheziană: cartea, efortul creator, metamorfozarea materiei în spirit și a urâtului în
frumos.
este organizat sub forma unui monolog adresat unui fiu spiritual,
se stabilește o legătură între generații, imaginea poetului ca osuar viu al unor generații
trecute impresionează. Experiența spirituală moștenită de la generațiile anterioare va
fi oferită de către poetul meșteșugar urmașilor ca un posibil model moral. Textul este
dispus în cinci strofe inegale ca număr de versuri stabilind o serie de echivalări
metaforice ale cărții văzută ca ,,treaptă”, ,,hrisov”.
Urâtul este o categorie estetică în opoziție cu ceea ce desemnează frumosul
artistic. Poetul francez Charles Baudelaire consacră estetica urâtului, urâtul nu mai
este o categorie estetică marginală ci devine, alături de frumos, o categorie estetică
centrală. Orice aspect al realității poate fi transpus în frumos artistic, poate constitui
material poetic: ,,Din bube, mucegaiuri și noroi/Iscat-am frumuseți și prețuri noi”.
Influențat de poetul francez Charles Baudelaire, Tudor Arghezi crede în puterea
transfiguratoare a artei, meșteșugul poetic se apropie de alchimie, prin valorificarea,
rafinarea, sublimarea tuturor elementelor ce intră în sfera realității fruste,
neînfrumusețate ce intră în sfera apoeticului, groterscului. Elementele
precum ,,zdrențe”, ,,venin” devin ,,muguri și coroane”, ,,miere”.
Titlul este un element de paratextualitate. În sens propriu, denotativ, cuvântul
desemnează un act juridic ce cuprinde dorințele ce urmează să fie împlinite după
moartea testatorului. În sens figurat, conotativ, creația însumată într-un ,,nume adunat
pe o carte” este o moștenire spirituală lăsată urmașilor. Moștenirea lăsată de
predecesori s-a revărsat în ființa creatorului de frumos artistic, acesta se face
responsabil de transmiterea cărții ,,treaptă”.
Poemul este dispus în cinci strofe cu un număr inegal de versuri, rimă
împerecheată, metrică variabilă. Jocul timpurilor verbale susține ideile artei poetice.
Singurul verb la viitor, formă negativă este ,,nu-ți voi lăsa”, plasat în poziție inițială
susține caracterul testamentar al poeziei; în context, negația dobândește un sens
afirmativ.
Moștenirea lăsată de predecesori s-a revărsat în ființa eului care se face resposabil
de transmiterea cărții. Imaginea creatorului ca verigă esențială în spațiul generațiilor,
transformă spațiul primitiv bazat pe jertfă și umilință într-unul superior, orientat către
valori spirituale.
Textul dezvăluie un elogiu al muncii care înseamnă, în același timp, chin și
purificare. Ideile poetice se conturează în jurul motivului central, metafora ,,carte”,
bunul spiritual ce ancorează legătura dintre generații, o metonimie pentru poezie și
creație. Fiul spiritual este anunțat că singurul bun ce-l va moșteni va fi ,,o carte” în
decupajul: ,,Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte,/ Decât un nume adunat pe o
carte”. Ca element recurent, cuvântul ,,carte” este reluat în varii
feluri ,,testament”, ,,hrisov”, ,,cuvinte potrivite”, ,,slova de foc” ce redă cuvântul
spontan, expresie a sensibilității și ,,slova făurită”, expresia elaborată, căutată, trudită
de poetul meșteșugar. Drumul anost străbătut de străbuni este redat pentru
conștientizarea valorii creației, secvența ,,râpi și gropi adânci/ Suite de bătrânii mei pe
brânci”. Expresia literară cuprinde o sublimare a graiului aspru și a elementelor în
care s-au adunat sudoarea și revolta. Transfigurată artistic, durerea ancestrală, prin
versurile poemului, e chemată să mustre stăpânii, întorcându-le în alt chip biciul.
Biciul verbal nu apare ca un instrument de răzbunare, mai mult o conștientizare a
răului și a suferinței pricinuite. Poezia însumează ,,Rodul durerii de vecii întregi”, o
arhivă de experiențe comprimată pentru definirea generațiilor viitoare.
În concluzie, revendicat în egală măsură de moderniști și tradiționaliști, Tudor
Arghezi dezvăluie un ,,manifest poetic oximoronic”, așa cum afirmă Șerban
Cioculescu. Sentimentul continuității, conștiința ancestrală, legătura cu orizonturile
originale, cultul pământului și elogiul muncii câmpenești și a țăranului evidențiază un
accent răzvrătit al vocii și o voință insurgentă.