2.10.

Difracția undelor electromagnetice

Fenomenul de difracție este unul complex, înrudit cu interferența, în sensul că este un

fenomen ce implică un anumit tip de „suprapunere”, sau de compunere a undelor. Difracția
este fenomenul optic ce constă în schimbarea direcției de propagare a undei luminoase, care
apare la traversarea unei aperturi înguste (cu diametrul de ordinul lungimii de undă a luminii),
sau în jurul unui obstacol mic întâlnit de lumină, care are de asemenea un diametru de ordinul
lungimii de undă a luminii.
Dacă difracția are loc în câmp apropiat (aproape de sursa de lumină), atunci are loc difracția
unor unde sferice și poartă denumirea de „difracție Fresnel”. Dacă difracția are loc în câmp
îndepărtat (departe de sursa de lumină), atunci are loc difracția unor unde aproximativ plane și
poartă denumirea de „difracție Fraunhofer”.
Vom considera în continuare cazul difracției Fraunhofer, în care un „pachet” de unde
plane întâlnește un paravan cu o fantă (sau apertură) de diametru a.

Fig. 27. Difracţia printr-o fantă.

O singură undă (dintre cele care traversează apertura de diametru a) va putea fi scrisă:

𝐸 = 𝐸0 ⋅ 𝑒𝑥𝑝[𝑖 ⋅ (𝜔 ⋅ 𝑡 − 𝑘 ⋅ 𝑟)]

În fig. 27 observăm că pentru oricare două unde aflate la distanța x între ele înainte de apertură,
după traversarea aperturii va exista o diferență de drum egală cu x·sin(α) între ele.

Însumăm toate undele cuprinse în apertura de dimensiune a, cele de pe partea dreaptă a

aperturii, ținând cont de diferența de drum care apare între unde succesive, pornind de sus în
jos (conform figurii). Întrucât există o multitudine de unde, însumarea devine o integrală

1
definită între 0 și a după direcția paralelă cu paravanul, notată cu x. Intensitatea totală a
câmpului electric va fi:
𝑎
𝐸𝑡 = ∫0 𝐸0 ⋅ 𝑒𝑥𝑝[𝑖 ⋅ (𝜔 ⋅ 𝑡 − 𝑘 ⋅ 𝑟)] 𝑑𝑥 (2.49)
Notăm 𝑟 = 𝑥 ⋅ 𝑠𝑖𝑛(𝛼) și (2.49) devine:
𝑎
𝐸𝑡 = 𝐸0 ⋅ ∫ 𝑒𝑥𝑝{𝑖 ⋅ [𝜔 ⋅ 𝑡 − 𝑘 ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑠𝑖𝑛(𝛼)]} 𝑑𝑥
0
𝑎
1
= 𝐸0 ⋅ ⋅ 𝑒𝑥𝑝{𝑖 ⋅ [𝜔 ⋅ 𝑡 − 𝑘 ⋅ 𝑥 ⋅ 𝑠𝑖𝑛(𝛼)]}|
−𝑖 ⋅ 𝑘 ⋅ 𝑠𝑖𝑛(𝛼) 0
𝑖 ⋅ 𝐸0
= ⋅ {𝑒𝑥𝑝{𝑖 ⋅ [𝜔 ⋅ 𝑡 − 𝑘 ⋅ 𝑎 ⋅ 𝑠𝑖𝑛(𝛼)]} − 𝑒𝑥𝑝(𝑖 ⋅ 𝜔 ⋅ 𝑡)}
𝑘 ⋅ 𝑠𝑖𝑛(𝛼)
0 𝑖⋅𝐸
⇒ 𝐸𝑡 = 𝑘⋅𝑠𝑖𝑛(𝛼) ⋅ 𝑒𝑥𝑝(𝑖 ⋅ 𝜔 ⋅ 𝑡) ⋅ {𝑒𝑥𝑝[−𝑖 ⋅ 𝑘 ⋅ 𝑎 ⋅ 𝑠𝑖𝑛(𝛼)] − 1} (2.50)

În continuare, așa cum în cadrul capitolului despre interferența luminii am făcut referire
la intensitatea undei electromagnetice, la fel vom proceda și aici. Ne propunem să determinăm
modul în care intensitatea undei electromagnetice depinde de unghiul de difracție, de lungimea
de undă, etc. Pentru aceasta ne amintim că intensitatea undei este proporțională cu pătratul
2
modulului intensității câmpului electric 𝐼 ∝ |𝐸⃗𝑡 | = 𝐸𝑡 ⋅ 𝐸𝑡 ∗ .
În calculele următoare, pentru simplitate vom considera egalitate între intensitate undei
şi pătratul modulului intensității câmpului electric:
𝑖 ⋅ 𝐸0
𝐼 = 𝐸𝑡 ⋅ 𝐸𝑡 ∗ = ⋅ 𝑒𝑥𝑝(𝑖 ⋅ 𝜔 ⋅ 𝑡) ⋅ {𝑒𝑥𝑝[−𝑖 ⋅ 𝑘 ⋅ 𝑎 ⋅ 𝑠𝑖𝑛(𝛼)] − 1} ⋅
𝑘 ⋅ 𝑠𝑖𝑛(𝛼)
−𝑖⋅𝐸
0
⋅ 𝑘⋅𝑠𝑖𝑛(𝛼) ⋅ 𝑒𝑥𝑝(−𝑖 ⋅ 𝜔 ⋅ 𝑡) ⋅ {𝑒𝑥𝑝[𝑖 ⋅ 𝑘 ⋅ 𝑎 ⋅ 𝑠𝑖𝑛(𝛼)] − 1}
𝐸 2
𝐼 = 𝑘 2 ⋅𝑠𝑖𝑛0 2 (𝛼) ⋅ {𝑒𝑥𝑝[−𝑖 ⋅ 𝑘 ⋅ 𝑎 ⋅ 𝑠𝑖𝑛(𝛼)] − 1} ⋅ {𝑒𝑥𝑝[𝑖 ⋅ 𝑘 ⋅ 𝑎 ⋅ 𝑠𝑖𝑛(𝛼)] − 1}

𝐸 2
𝐼 = 𝑘 2 ⋅𝑠𝑖𝑛0 2 (𝛼) ⋅ {2 − 𝑒𝑥𝑝[−𝑖 ⋅ 𝑘 ⋅ 𝑎 ⋅ 𝑠𝑖𝑛(𝛼 )] − 𝑒𝑥𝑝[𝑖 ⋅ 𝑘 ⋅ 𝑎 ⋅ 𝑠𝑖𝑛(𝛼 )]} (2.51)

𝑒 𝑖⋅𝛼 +𝑒 −𝑖⋅𝛼 𝛼 1−𝑐𝑜𝑠(𝛼)

Foloasind faptul că 𝑐𝑜𝑠(𝛼) = şi 𝑠𝑖𝑛2 ( 2 ) = , (2.51) devine:
2 2
4⋅𝐸 2 𝑘⋅𝑎⋅𝑠𝑖𝑛(𝛼)
𝐼 = 𝑘 2 ⋅𝑠𝑖𝑛02 (𝛼) ⋅ 𝑠𝑖𝑛2 [ ] (2.52)
2
𝑘⋅𝑎⋅𝑠𝑖𝑛(𝛼)
Pentru a da o formă simplificată relaţiei (2.52) putem face notația: 𝛽 = :
2

𝑠𝑖𝑛(𝛽) 2
𝐼 = 𝑎2 ⋅ 𝐸0 2 ⋅ ( ) (2.53)
𝛽

Relaţia (2.53) reprezintă intensitatea undei rezultate în urma difracției undei prin fanta
(apertura) îngustă de diametru a. Analiza acestei relaţii permite aflarea unghiurilor de difracție
pentru care intensitatea undei ia valori maxime și/sau minime.

2
Spre exemplu, minimele intensității undei se obțin pentru cazul în care 𝑠𝑖𝑛(𝛽) = 0, adică:
𝛽 = 𝑚 ⋅ 𝜋, unde m = 1,2,3,... etc.
Asta înseamnă că:
𝑘 ⋅ 𝑎 ⋅ 𝑠𝑖𝑛(𝛼) 2𝜋 𝑎 ⋅ 𝑠𝑖𝑛(𝛼) 1
=𝑚⋅𝜋 ⇔ ⋅ = 𝑚 ⋅ 𝜋 ⇔ ⋅ 𝑎 ⋅ 𝑠𝑖𝑛(𝛼) = 𝑚
2 𝜆 2 𝜆
 𝑠𝑖𝑛(𝛼) = 𝑚 ⋅ 𝑎𝜆

Fig. 28. Figura de difracţie prin fantă.

Figura 28 arată o schemă de difracție printr-o fantă (sau apertură) de diametru a. Figura de
difracție va arăta asemănător cu cea desenată pe ecran. Graficul din dreapta ecranului reprezintă
profilul intensității undei pentru acest caz, în care se vede maximul principal (lobul central),
maximele secundare (mai mici ca intensitate), precum și minimele de intensitate.
Dacă apertura are un diametru a mult mai mic decât distanța dintre planul aperturii și ecran, D,
atunci:
𝑥 𝜆
𝑠𝑖𝑛(𝛼) ≈ 𝑡𝑎𝑛(𝛼) = =𝑚⋅
𝐷 𝑎
Rezultă că pozițiile x pe axa ecranului pentru care se obțin minime de intensitate vor fi:
𝜆⋅𝐷
𝑥 =𝑚⋅ , cu m = 1,2,3,...
𝑎

3
 3. Introducere în fizica cuantică

La sfârşitul secolului an XIX-lea s-a constatat că în cadrul fizicii clasice nu se poate

obține o formulă unitară pentru densitatea spectrală de energie electromagnetică, relație care
să fie în concordanță cu datele experimentale.
Planck a făcut ipoteza că emisia și absorbția undelor electromagnetice de frecvență ν se face
astfel încât energia undelor emise și absorbite este un multiplu întreg al unei cantități de energie
elementară ε (denumită mai târziu cuantă de energie) a cărei mărime este proporțională cu
frecvența radiației:
𝜀 =ℎ⋅𝜈 (3.1)
unde constanta ℎ = 6.628 ⋅ 10−34 J·s este o constantă universală (constanta lui Planck).
Cu toate că teoria elaborată de Planck sugera conceptul de cuantă de energie și de
energie cuantificată (sau discretă, în contrast cu energie continuă), totuși Planck a considerat
că aceste noțiuni au mai degrabă caracter teoretic, matematic, având o utilitate pur teoretică.
Este important de știut că Einstein a fost cel care a afirmat că aceste concepte sunt reale, având
semnificație nu doar matematică, ci fizică.

3.1. Efectul fotoelectric

Efectul fotoelectric a fost descoperit experimental în anul 1887 de către Hertz. El a

observat că atunci când încerca să producă o scânteie între două sfere de zinc, aerul din incinta
în care erau introduse sferele devenea mai bun conductor electric atunci când una din sfere era
iradiată cu lumină ultravioletă. S-a constatat că fenomenul consta în expulzarea electronilor de
pe suprafața metalelor sub acțiunea luminii ultraviolete. Observații ulterioare au condus la
concluzia că efectul fotoelectric (cum a fost numit) constă în eliberare de electroni.

Fig. 29. Montaj experimental pentru punerea în evidenţă a efectului fotoelectric.

4
 Prin urmare, prima definiție a acestui fenomen a fost următoarea: efectul fotoelectric
constă în emisia de electroni de pe suprafața unui metal expus unui flux de energie
electromagnetică.
În urma observațiilor ulterioare s-a stabilit că numai radiațiile luminoase cu lungime de undă
mică pot provoca acest efect și că energia electronului emis nu depinde de intensitatea luminii.
Experimental, efectul fotoelectric poate fi pus în evidenţă printr-un dispozitiv similar
cu cel descris în fig. 29. Lumina intră printr-o „fereastră” F într-un tub vidat și cade pe catodul
C (confecționat din metal). În urma interacțiunii cu undele electromagnetice, catodul emite
electroni care ajung la anod, A. Acești electroni se constituie într-un curent electric care este
măsurat cu ajutorul ampermetrului. Tensiunea U dintre anod și catod este reglabilă.
Constatări experimentale
Modificând, pe de o parte, valoarea lungimii de undă λ a radiației incidente pe catod, și pe de
altă parte tensiunea U aplicată între anod și catod, s-au constatat următoarele:
- atunci când catodul este iluminat, apare un curent electric instantaneu, chiar și atunci
când tensiunea aplicată U este nulă;
- tensiunea U are rolul de a crea un câmp electric între catod și anod, astfel încât
electronii care au fost „scoși” din metal să fie accelerați către anod. Pe măsură ce tensiunea U
este mărită, intensitatea curentului crește, însă de la o anumită valoare a tensiunii intensitatea
curentului rămâne constantă la o anumită valoare notată Is (curentul se saturează).
- dacă se inversează polaritatea tensiunii aplicate se observă că fotocurentul scade până
devine nul. Tensiunea electrică la care fotocurentul se anulează se numește tensiune de stopare
(notată Us). În acest caz, electronii vor fi frânați de câmpul electric din tub;
- tensiunea de stopare (Us) nu se modifică cu modificarea fluxului de energie
electromagnetică (la aceeași lungime de undă) – vezi fig. 30a);
- fotocurentul de saturație (Is) nu se modifică la modificarea lungimii de undă (la același
flux de energie) – vezi fig. 30b);
- efectul fotoelectric se produce numai atunci când 𝜆 ≤ 𝜆𝑝𝑟𝑎𝑔 , unde 𝜆𝑝𝑟𝑎𝑔 se numește
prag fotoelectric și este o constantă de material (pentru metale, 𝜆𝑝𝑟𝑎𝑔 este situat în domeniul
vizibil sau în ultraviolet);
- viteza electronilor emiși (sau energia lor cinetică) depinde numai de lungimea de undă
a radiației. Mai mult decât atât, cu cât lungimea de undă a radiației este mai mică, cu atât
energia electronilor emiși este mai mare;

5
 - dacă se mărește radianța luminii (sau fluxul de energie) incidente pe catod, se constată
că aceasta nu are niciun efect asupra energiei electronilor emiși, ci doar asupra numărului de
electroni emiși. Astfel, numărul electronilor emiși în unitatea de timp de către unitatea de
suprafață este proporțional cu intensitatea luminoasă. Acest lucru înseamnă că intensitatea
curentului de saturație este proporțională cu intensitatea luminoasă a radiației incidente pe
catod (vezi fig. 30).
a) Aceeași lungime de undă, dar fluxuri diferite b) Același flux, dar lungimi de undă diferite

Fig. 30. Dependența fotocurentului de tensiune, pentru diferite cazuri: a) pentru aceeași lungime de undă, dar
fluxuri de energie diferite; b) pentru același flux de energie, dar lungimi de undă diferite.

Încercări de explicare a fenomenului pe baza legilor clasice

Au existat încercări de explicare a fenomenului pe baza legilor clasice, considerând

natura ondulatorie a luminii (de tip undă electromagnetică). Însă toate acele observații
experimentale enumerate mai sus nu au putut fi explicate în mod satisfăcător pe baza teoriei
ondulatorii a luminii. Conform teoriei clasice, energia preluată de către un electron (așadar și
viteza acestuia) ar trebui să fie proporțională cu fluxul de energie electromagnetică – dar acest
fapt este contrazis de observațiile experimentale. Totodată, dacă energia undei luminoase nu ar
fi suficient de mare, atunci ar trebui ca electronul să aibă nevoie de un interval de timp în care
să „acumuleze” energia necesară „eliberării” din metal. Acest timp ar fi de ordinul a câtorva
secunde. Însă acest lucru nu a fost observat experimental. O altă problemă întâmpinată a fost
existența pragului fotoelectric (pus în evidență în mod experimental).

Explicația cuantică

Modelul propus de Einstein preia ipoteza lui Planck și o extinde asupra naturii luminii.
Einstein postulează existența „cuantei de energie” (numită ulterior foton) din care este compusă
lumina. Tot el a arătat că efectul fotoelectric apare ca urmare a interacțiunii individuale dintre

6
un foton și un electron, interacțiune ce care loc cu respectarea legii de conservare a energiei.
Astfel, explicația fenomenului este următoarea:
- fiecare cuantă de energie care ajunge la suprafața metalului și se ciocnește cu unul dintre
electronii din metal transferă toată energia pe care o posedă electronului respectiv;
- electronul va avea astfel suficientă energie pentru a ieși din metal, însă o parte din energia
primită este consumată ca lucru mecanic necesar extracției sale (a electronului) din metal;
- restul de energie (energia primită de la cuanta de energie minus lucrul mecanic de extracție)
reprezintă energia cinetică a electronului ieșit din metal;
- numărul de electroni emiși în acest fel este proporțional cu numărul de cuante incidente, iar
acesta este dat de fluxul luminos care ajunge pe suprafața metalului;
- după interacțiunea dintre foton (cuanta de energie) și electron, fotonul dispare (întrucât își
pierde energia pe care o cedează electronului).
Rezultă astfel ecuația extrem de simplă:
ℎ𝜈 = 𝐿𝑒𝑥𝑡𝑟 + 𝐸𝑐. , (3.2)
unde ℎ𝜈 este energia cuantei de energie (vezi ipoteza lui Planck) h este constanta lui Planck, υ
este frecvența, 𝐿𝑒𝑥𝑡. este lucrul mecanic de extracție a electronului din metal, iar 𝐸𝑐. este energia
cinetică pe care o posedă electronul la ieșirea din metal.

Legile efectului fotoelectric

1. Intensitatea curentului de saturație depinde direct proporțional de fluxul de energie al
luminii;
2. Energia cinetică maximă a electronilor emiși este direct proporțională cu frecvența undei
electromagnetice și nu depinde de flux;
3. Efectul fotoelectric se produce doar dacă frecvența undei electromagnetice este mai mare
decât o anumită frecvență de prag;
4. Efectul fotoelectric se produce practic instantaneu.

Referitor la lucrul mecanic de extracție, el este egal cu energia necesară pentru

scoaterea electronului din metal astfel încât la ieșirea din metal electronul să aibă energie
cinetică nulă. Acestei energii de extracție îi corespunde o frecvență de prag (sau o lungime de
undă de prag):
𝑐
ℎ𝜈𝑝𝑟𝑎𝑔 = ℎ = 𝐿𝑒𝑥𝑡𝑟 (3.3)
𝜆𝑝𝑟𝑎𝑔

7
 Ştiind că tensiunea de stopare (Us) este acea tensiune (inversă) pentru care fotocurentul
devine nul. Faptul că fotocurentul este nul înseamnă că electronii plecați din catod nu mai ajung
pe anod, ci se opresc chiar înainte de a ajunge la suprafața anodului. Între anod și catod un
electron efectuează un lucru mecanic (Lc-a) egal cu produsul dintre sarcina electronului (e) și
tensiunea de stopare (Us):
𝐿𝑐−𝑎 = 𝑒 ⋅ 𝑈𝑠 (3.4)
Putem aplica legea conservării energiei între momentul imediat de după ieșirea din
metal, când electronul are energia cinetică Ec. și momentul în care electronul se oprește chiar
în fața anodului când energia electronului este nulă. Între cele două momente de timp electronul
consumă energie prin lucru mecanic (Lc-a). Astfel, legea conservării energiei se va scrie:
𝐸𝑐 = 𝐿𝑐−𝑎 (3.5)
Din (3.2) 𝐸𝑐 = ℎ ⋅ 𝜈 − 𝐿𝑒𝑥𝑡𝑟 , rezultă că:
ℎ ⋅ 𝜈 − 𝐿𝑒𝑥𝑡. = 𝑒 ⋅ 𝑈𝑠 (3.6)
Astfel expresia tensiuniii de stopare este:
ℎ 𝐿𝑒𝑥𝑡.
𝑈𝑠 = 𝑒 ⋅ 𝜈 − (3.7)
𝑒

Fig. 31. Dependența tensiunii de stopare de frecvența undei electromagnetice

ℎ
Din dependența liniară, având panta 𝑒 , pentru frecvența de prag (νo) tensiunea de stopare este

nulă, iar din prelungirea dreptei se poate determina lucrul mecanic de extracţie (dreapta
𝐿𝑒𝑥𝑡.
intersectează axa verticală la o valoare a tensiunii de stopare egală în modul cu ).
𝑒

3.2. Ipoteza lui de Broglie

Am văzut că pentru a putea explica rezultatele experimentale obținute în cazul efectului
fotoelectric a fost nevoie să se admită caracterul corpuscular al radiației electromagnetice.
În anul 1924 savantul francez Louis de Broglie, a pornit de la ideea că dualitatea nu
reprezintă doar o caracteristică a radiației electromagnetice și a lansat ipoteza că particulele au

8
o comportare ondulatorie. Pe baza acestei ipoteze de Broglie a presupus că mișcarea oricărei
particule este asociată cu o undă a cărei lungime de undă este:
ℎ
𝜆=𝑝 (3.8)

și a cărei energie este dată de o relație identică cu cea care exprimă energia fotonului (relaţia
3.1)
Așadar particulele au o comportare duală, iar undele asociate acestora sunt unde de Broglie.
Lungimea de undă asociată particulelor poartă numele de lungime de undă de Broglie. Relația
⃗ , rezultând:
(3.8) poate fi scrisă și în funcție de vectorul de undă 𝑘
⃗
𝑝 = ℏ𝑘 (3.9)
Conform ipotezei lui de Broglie mișcarea particulelor materiale libere este descrisă de o funcție
de undă similară cu funcția de undă din electromagnetism, de forma:
⃗ ⋅ 𝑟)]
𝛹 = 𝐴 ⋅ 𝑒𝑥𝑝[𝑖 ⋅ (𝜔 ⋅ 𝑡 − 𝑘 (3.10)
⃗ - vectorul de undă, iar 𝑟 vectorul de poziție al punctului în
unde A este amplitudinea undei, 𝑘
care se află unda. Relaţia (3.10) poate fi rescrisă şi ca:
⃗ ⋅ 𝑟)] = 𝐴 ⋅ 𝑒𝑥𝑝 [ 𝑖 ⋅ (𝐸 ⋅ 𝑡 − 𝑝 ⋅ 𝑟)]
𝛹 = 𝐴 ⋅ 𝑒𝑥𝑝[𝑖 ⋅ (𝜔 ⋅ 𝑡 − 𝑘 (3.11)
ℏ

Deși undele electromagnetice sunt asociate fotonilor în același mod în care undele de
Broglie sunt asociate particulelor materiale, între cele două unde există o deosebire esențială,
undele electromagnetice având în plus proprietatea că ele constau din variații în timp ale
câmpurilor electrice și magnetice, putând fi astfel puse în evidenţă.
Interpretarea statistică a undelor de Broglie
Natura particulară a proprietăților unei microparticule poate fi pusă în evidență cu o
deosebită claritate de următorul experiment. Presupunem un fascicul de electroni
monoenergetic care cade asupra unui perete (E) întrerupt de două fante (fig. 32).

Fig. 32. Experiment care pune în evidenţă natura ondulatorie a microparticulelor.

9
În spatele ecranului este plasată o placă fotografică (P) sensibilă la ciocnirile cu electronii din
fascicul. Dacă doar fanta 1 este deschisă, atunci înnegrirea pe placa fotografică va fi o imagine
cu aspectul curbei 1 din Fig. 32. Lăsând deschisă doar fanta 2 şi astupând-o pe prima, imaginea
lăsată de fascicul pe placă va fi dată de curba 2. Dacă se lasă libere ambele fante, figura obținută
pe ecran va fi dată de curba din Fig. 32c. Așa cum se vede, această figură nu este echivalentă
cu superpoziția primelor două figuri, ci este similară cu figura de interferență obținută în
dispozitivul Young, în cazul undelor coerente. Figura obținută arată că mișcarea fiecărui
electron este afectată de ambele fante. Această concluzie este incompatibilă cu noțiunea pe care
o avem despre traiectorie. Dacă un electron se va afla la fiecare moment de timp într-un anumit
punct pe traiectorie, atunci el va trece prin una din cele două fante. Experiența arată însă că are
loc o interacțiune a electronului cu ambele fante, în același timp.
Explicația fenomenului de mai sus este simplă dacă se apelează la undele de Broglie
asociate electronilor, de forma (3.11). Este remarcabil faptul că funcția de undă  nu are o
semnificație fizică directă, în sensul că nu poate fi măsurată printr-un experiment. Experimental
se poate obține probabilitatea de prezență a microparticulei la un moment dat, care are valoarea
cuprinsă între limitele 0 (particula lipsește) și 1 (particula este prezentă cu certitudine). Spre
deosebire de undele din fizica clasică (acustică, optică), care sunt legate de un transport de
energie, undele de Broglie asociate microparticulelor sunt unde de probabilitate, neavând
legătură cu transportul de energie.
Astfel, funcția de undă 𝛹(𝑟, 𝑡) are o semnificație statistică, mărimea |𝛹|2 = 𝛹 ⋅ 𝛹 ∗
determinând probabilitatea de localizare a particulei la momentul t în punctul cu vectorul de
poziție 𝑟(𝑥, 𝑦, 𝑧):
𝑑𝑃(𝑟, 𝑡) = 𝑃(𝑟, 𝑡)𝑑𝑉 = |𝛹|2 𝑑𝑉 (3.12)
unde,
𝑃(𝑟, 𝑡) = |𝛹|2 (3.13)
reprezintă densitatea de probabilitate asociată microparticulei.
Probabilitatea de a găsi particula la momentul t în volumul V se obține prin integrarea relației
(3.12):
𝑃(𝑟, 𝑡) = ∫𝑉|𝛹(𝑟, 𝑡)|2 𝑑𝑉 (3.14)
Funcția de undă 𝛹(𝑟, 𝑡) satisface condiția de normare, adică probabilitatea de a găsi particula
undeva în spațiul finit este egală cu 1 (certitudine), deci:
∫∞|𝛹(𝑟, 𝑡)|2 𝑑𝑉 = 1 (3.15)

10
Experiența arată că în anumite cazuri microparticulele se manifestă ca puncte materiale care
„ascultă” de legile mecanicii clasice și deci au o anumită traiectorie (mișcarea electronilor în
tubul catodic), iar în alte cazuri ele manifestă proprietăți ondulatorii (de exemplu, treceri
simultane prin mai multe fante). În ceea ce privește noțiunea de traiectorie se poate spune că
acest concept poate fi aplicat microparticulelor, dar numai cu un anumit grad de precizie.
Problemele sunt aceleași ca în optică: dacă dimensiunile barierelor sau orificiilor sunt mari în
comparație cu lungimea de undă, atunci propagarea luminii are loc în lungul unor raze definite
(traiectorii).

11