PROPAGAREA LUMINII IN MEDII ABSORBANTE

3. PROPAGAREA LUMINII ÎN MEDII ABSORBANTE

3.1. Ecuatia de propagare în medii absorbante. Indici optici

Propagarea luminii în medii absorbante (disipative) este însoţită de apariţia
unei călduri ireversibile, deci de scăderea energiei undei. Să considerăm un
mediu liniar, omogen nemărginit, dar disipativ. Într-un astfel de mediu σ ≠ 0 şi în
consecinţă şi J ≠ 0. În schimb, în astfel de medii densitatea volumică de sarcină ρ
= 0. Între vectorii e şi d există relaţia:
D=ε⋅ E (3.1)
~
Permisivitatea εeste constantă, dar complexă, deoarece, aşa cum se constată
experimental, există un defazaj γ ε între D şi E aşa încât:
ε = εexp(iγ ε ) = ε I +iε II (3.2)
De asemenea şi vectorii E şi J sunt defazaţi unul faţă de celălalt, conductivitatea
fiind o constantă complexă:
J = σE (3.3)
σ = σexp(iγ σ) = σ + σ I II
(3.4)
În schimb, în domeniul luminii vizibile, vectorii B şi H sunt în fază, între aceştia
având loc relaţia:
B = µ0H (3.5)
permeabilitatea mediului confundându-se, practic, cu constanta universală µ0
(permeabilitatea vidului).
Sistemul ecuaţiilor lui Maxwell se va scrie:
∂Ε
∇ xH= ε + σΕ (3.6)
∂t
∇E = 0 (3.7)
∂H
∇ x E = - µ0 (3.8)
∂t
∇H = 0 (3.9)
Aplicând operatorul rotor asupra ecuaţiei (3.8) găsim, ţinând seama de (3.6):
∂ ∂2 E ∂E
∇ × H = −µ0ε 2 − µ0σ
∇ x ( ∇ x E ) = - µ0 ∂t ∂t ∂t
şi, întrucât ∇(∇X E ) =− ∇ E +∇(∇E ) , dacă luăm în consideraţie şi relaţia (3.3)
2

urmează că:
∂E ∂ 2E
∇2 E − µ 0σ − µ0ε 2 = 0 (3.10)
∂t ∂t
Aceasta este ecuaţia de propagare a undelor în mediul disipativ considerat.
În timp ce ecuaţia de propagare a undelor în mediul ideal neabsorbant:
∂2 E
∇2Ε − µ0ε 2 = 0
∂t
este invariantă în raport cu inversarea sensului timpului (t→ - t) ecuaţia de
propagare în medii disipative nu este invariantă în raport cu inversarea sensului
timpului. Din punctul de vedere termodinamic, aceasta înseamnă că procesele de
propagare a undelor în medii disipative sunt ireversibile. Ireversibilitatea este
datorată scăderii energiei, ca urmare a existenţei unui curent nenul şi deci a
apariţiei unei călduri Joule ireversibile.
Vom încerca soluţii de forma:
33
NOTIUNI FUNDAMENTALE APLICATE IN OPTICA TEHNICA
 PROPAGAREA LUMINII IN MEDII ABSORBANTE

~ ~
E = E (r)exp ( - iω) (3.11)
Observăm că pentru astfel de soluţii:
∂
→ −iω (3.12 a)
∂t
∇ → iK (3.12 b)
Introducând (3.11) în (3.10) şi ţinând seama de (3.12 a) găsim:
{∇ 2E(r) + µ0(iωσ + ω2ε) E(r)}exp(-iωt) = 0
Ecuaţia este identic satisfăcută numai dacă:
∇ 2E(r ) + µ0(iωσ + ω2ε)E(r) = 0 (3.13)
Ţinând acum seama de (3.12 b) găsim:
ω2 σ
K2 = 2 n 2 = µ0ω2 (ε + i ) (3.14)
c ω
ceea ce ne permite să aducem ecuaţia (3.13) la forma Helmholtz:
∇ 2E(r) + K2E(r) = 0 (3.15)
~ ~
Introducem vectorul indice de refracţie complex N legat de K prin relaţia:
ω
K = N (3.16)
c
Din (3.14) şi (3.16) obţinem:
c2 2
n2 = N 2 = K (3.17)
ω2
notand acum:
K = KI + KII (3.18)
N = NI + NII (3.19)
soluţia (3.11) se va scrie:
ω II N Ir
E = E0 exp( − N r ) exp[ iω( − t )] (3.20)
c c
Se vede că amplitudinea undei scade exponenţial cu distanţa. Vectorul NI este
normal pe suprafeţele echifaze, iar NII este normal pe suprafeţele
echiamplitudine. Unghiul χ dintre aceşti doi vectori (fig. 3.1) este unghiul de
eterogenitate. Cum în general χ ≠ 0, rezultă că în mediile absorbante undele
electromagnetice sunt unde eterogene.
Mai observăm că din (3.3), (3.9) şi (3.12) rezultă condiţiile:
KE = 0; KH = 0.
Aceste relaţii nu implică însă în mod obligatoriu:
KIEI = 0; KIHI = 0.
adică transversalitatea undei electromagnetice. Se arată că
orice undă electromagnetică omogenă se poate descompune
într-o undă electrică transversală TE şi o undă magnetică
transversală TM. În unda electrică TE, vectorii EI şi EII sunt paraleli între ei, dar
perpendiculari pe planul determinat de KI şi KII, pe când HI şi HII formează un
unghi între ei, fiind însă conţinuţi în planul determinat de K I şi KII. În unda
magnetică TM situaţia este inversă.
Indicii optici ai lui Drude. Din punctul de vedere optic, mediul în care se
propagă unda electromagnetică se caracterizează prin mărimea complexă:
n2 = NN
Acestei mărimi complexe îi corespund două mărimi de material nd şi kd, denumite
indicii Drude şi definiţi prin relaţia:
34
NOTIUNI FUNDAMENTALE APLICATE IN OPTICA TEHNICA
 PROPAGAREA LUMINII IN MEDII ABSORBANTE

n = nd + ikd (3.21)
Ţinând seama de (3.14):
ε σ
nd2 − kd2 + 2ind kd = +i = F + iG
ε0 ε0ω
sau, identificând separat partea reală şi cea imaginară:
n2d – k2d = F 2ndkd = G (3.22)
Relaţiile (3.22) se numesc relaţiile lui Ketteler. Rezolvând sistemul format de
aceste relaţii găsim:
1
nd = 1 / 2 [F + (F2 + G2)1/2]1/2 (3.23)
2
1
kd = 1 / 2 [ - F + (F2 + G2)1/2]1/2 (3.24)
2
Indicii optici ai lui Drude nd şi kd sunt independenţi de direcţia de propagare, fiind
constante de material care depind numai de natura şi de stare mediul.
Indicii optici ai lui Vašiček. Aceşti indici sunt legaţi direct de propagarea
undei şi sunt definiţi prin relaţiile:
nv = NI; kv = NII (3.25)
De aici urmează:
n2 = N2 = NI2 - NII2 +2iNI⋅NIIcosχ
sau:
n2 = n2v – k2v + 2invkvcosχ (3.26)
Pe de altă parte însă:
n2 = F + iG
Identificând şi de data aceasta părţile reale şi cele imaginare ale expresiilor
lui ń2, obţinem:
1 G2 1 / 2 1 / 2
nv = | NI| = [ F + ( F 2
+ ) ] (3.27)
21 / 2 cos 2 χ
1 G2 1/ 2 1/ 2
kv = | NII| = 1 / 2 [−F + ( F 2 + ) ] (3.28)
2 cos 2 χ

3.2. Studiul reflexiei–refractiei la suprafata de separarea două medii

absorbante
Considerăm două medii liniare, izotrope, omogene, absorbante şi o undă
incidentă de expresie:
Nr
Ei = E0i exp[ iωi ( i − t )]
c
Unda reflectată va fi de forma:
Nr
Er = E0 r exp[ iωr ( r − t )]
c
iar cea transmisă, de forma:
Nr
Et = E0t exp[ iωt ( t − t )]
c
La suprafaţa de separare dintre cele două medii, componenta tangenţială a
câmpului electric este continuă:
( Ei + fE r ) Iτ II
= Et Iτ II
(3.29)
unde 1σ este versorul tangentei la planul de separaţie Π.

35
NOTIUNI FUNDAMENTALE APLICATE IN OPTICA TEHNICA
 PROPAGAREA LUMINII IN MEDII ABSORBANTE

Pentru ca relaţia de mai sus să fie îndeplinită pentru orice r şi t, este

necesar ca pe planul Π fazele undelor Ei, Er, Et să fie aceleaşi. Punând rΠ = 1τ
rezultă:
Ni1τ = Nr1τ = Nt1τ (3.30)
~
Ţinând seama că N are atât partea reală cât şi partea imaginară, ambele
satisfăcând condiţia de mai sus, rezultă :
I) Teorema reflexiei: a) pentru propagarea fazei:
NiI1τ = NrI 1τ (3.31)
b) pentru propagarea amplitudinii:
NiII1τ = NrI 1τ (3.32)
II) Teorema refracţiei: a) pentru propagarea fazei:
NiI1τ = NtI 1τ (3.33)
b) pentru propagarea amplitudinii:
NiII1τ = NtI 1τ
(3.34)

Vom aplica aceste relaţii în următorul caz

particular simplu (fig. 3.2). Planul II separă
două medii semiinfinite izotrope, liniare,
omogene şi fară memorie. Mediul (I) este
conservativ, având permitivitatea reală, astfel
că:
 NI1 2 = n2v1 = n2d1 = n21 = ε 1/ε 0
 NII1 2 = kv1 =0 (3.35)
Mediu al doilea, în schimb, este absorbant
având permeabilitatea complexă:
ε 2 = ε I2 + iε 2 = ε 0n22 (3.36)
Notând cu 1i, respectiv 1r, versorii direcţiei de
propagare a undei incidente, respectiv a undei
reflectate, legea (3.31) se va scrie:
n11i1τ = n11r1τ
Punând 1τ = 1y şi observând că:
π π
1i1y = cos( − α) = sin α ; 1r1y = cos( − αI ) = sin αI (3.37)
2 2
şi că ambele unghiuri se găsesc în primul cadran, rezultă:
α = αI (3.38)
adică egalitatea dintre unghiul de incidenţă şi unghiul de reflexie. Unda reflectată
este omogenă întrucât | NII1| = 0. În ceea ce priveşte legile refracţiei,
particularizând (3.33) rezultă:
nt1i1y = nv (β) 1t1y (3.39)
şi întrucât:
π
1t1y = cos( − β) = sin β (3.40)
2
din (3.33 a), (3.39) şi (3.40) rezultă:
sin α nv 2 (β)
= (3.41)
sin β ni

36
NOTIUNI FUNDAMENTALE APLICATE IN OPTICA TEHNICA
 PROPAGAREA LUMINII IN MEDII ABSORBANTE

Aşadar, în acest caz legea lui Snellius nu mai este respectată deoarece raportul
sinα / sinβ depinde de β şi deci unghiul de incidenţă α. În ceea ce priveşte
caracterul eterogen al undei, din (3.34) rezultă:
NII21y = 0 ⇒ NII2 ⊥ 1y (3.42)
deci N2 şi, în consecinţă, şi K2 sunt normali pe planul II, de unde urmează că :
II II

χ=β
adică unghiul de eterogenitate cu cel de refracţie.
Formalismul unghiului de refracţie complex. Formal, este posibil să se scrie
o lege analoagă legii lui Snellius şi în cazul mediilor absorbante, introducând
argumentul complex β definit prin relaţia:
nv(β) sin β= n2 sin β
Atunci, relaţia (3.14) se va scrie:
sin α n2 nd 2 + ik d 2
= = (3.43)
sin β n1 n1
Întrucât indicii Drude nd2 şi kd2 sunt constante de material independente de
unghiul β, relaţia (3.43) este într-adevăr analoagă legii lui Snellius. Aşadar,
refracţia unei unde într-un mediu absorbant poate fi modelată prin refracţia în
acest mediu sub un unghi de refracţie complex. Atragem atenţia că acest unghi
complex nu este decât un artificiu de calcul, fără a avea însă vreo semnificaţie
fizică. În cadrul formalismului unghiului de refracţie complex, formulele lui
Fresnel capătă o formă analogică celor stabilite în 6.2 şi 6.3, coeficienţii Fresnel
fiind însă şi ei mărimi complexe:
1 n1 cos β − n2 cos α 1 n1 cos α − n2 cos β
rp = ; rs = (3.44)
f p n1 cos β + n2 cos α f s n1 cos α + n2 cos β
2n1 cos α 2n1 cos α
tp = ; ts = (3.45)
n1 cos β + n2 cos α n1 cos α + n2 cos β

Unghiul principal de incidenţă. O analiză mai detaliată a reflexiei pe un plan

mediu absorbant a unei unde luminoase, plan – polarizate, incidentă dintr-un
plan mediu ideal, arată că lumina reflectată este eliptic polarizată în toate
cazurile, cu excepţia incidenţei normale şi a celei razante. În acelaşi timp, se
arată că există un unghi de incidenţă αp, numit un unghi de incidenţă principal
(sau unghi de incidenţă pseudobrewsteriană) pentru care axele elipsei undei
reflectate se confundă cu tangenta,
respectiv cu normala la planul de incidenţă,
expresia acestui unghi fiind dată de:
1 2
tg α p = (nv + kv2 )1 / 2
n0
(3.46)
Incidenţa brewsteriană apare ca un caz
particular, caracteristic materialelor
neabsorbante, pentru care kv = 0 şi nv = n:
n
tg α p = = tg αβ
n0
(3.47)

37
NOTIUNI FUNDAMENTALE APLICATE IN OPTICA TEHNICA
 PROPAGAREA LUMINII IN MEDII ABSORBANTE

3.3. Reflexia – refractia luminii pe medii stratificate

În discuţiile anterioare, privitoare la reflexia – refracţia luminii, s-a presupus
că între materialul considerat şi exterior există o suprafaţă de separaţie ideală. O
astfel de presupunere nu este însă decât o ipoteză simplificatoare, în realitate
întotdeauna între mediul exterior şi material existând un film superficial cu o
structură mai mult sau mai puţin complicată. Originea acestui film este multiplă.
Mai întâi, ca urmare a prelucrării suprafeţei materialului – călire imperfectă sau
alte tratamente termice, polisare, atac chimic etc. – chiar la suprafaţa
materialului apare un strat de tranziţie. În afară de aceasta, sub acţiunea
oxigenului atmosferic şi al vaporilor de apă, multe materiale se acoperă cu un
film de oxid cu o grosime care poate varia de la sutimi de nanometru la zeci sau
chiar sute de nanometri. În general, aceste filme superficiale pot fi aproximate ca
o suprapunere de straturi paralele, omogene. În principiu, coeficienţii de reflexie
şi de transmisie ai unui astfel de film pot fi calculaţi exact, folosind o metodă
matriceală. Să considerăm (vezi fig. 3.3) un film format din m straturi paralele
(1), (2), …, (m), fiecare strat fiind presupus izotrop, liniar, omogen şi fără
memorie, de grosime de indicele de refracţie complex nj. Mediul exterior (0) este
neabsorbant, n fiind real, în schimb substratul pe care este depus filmul este
presupus absorbant, având indicele de refracţie complex nm+1. Vom nota cu zj
cota suprafeţei de separaţie dintre stratul (j–1) şi stratul (j). în particular, z1
specifică planul de separaţie dintre mediul exterior şi film, iar zm+1 cel dintre film
şi substrat.
Vom presupune că unda luminoasă incidentă din mediul (O) este o undă
plană, monocromatică, omogenă şi plan–paralelă. Ca de obicei, vom descompune
unda electrică într-o componentă Ep, care oscilează în planul de incidenţă şi o
componentă Es, care oscilează într-un plan normal pe cel de incidenţă. Întrucât,
formal, ambele unde se comportă analog vom nota unda electrică cu E ν, indicele
ν putând semnifica p, respectiv s, după cum este vorba de una sau de cealaltă
componentă. Mai observăm că întrucât planele de separaţie dintre straturi, este
justificat să se utilizeze formalismul unghiului de refracţie complex. Vom face
convenţia de a denumi “sens +” sensul dinspre mediul înconjurător spre substrat
şi “sens –“ sensul dinspre substrat spre mediul înconjurător. În acord cu aceste
notaţii, E+(z) va semnifica intensitatea rezultantă într-un plan de cotă z a
câmpului electric al tuturor undelor de diverse ordine de reflexie, sau refracţie,
care se propagă în sensul (+) iar E-(z), cea corespunzătoare propagării în sensul
(-). În fiecare plan z = const. se poate defini matricea unicoloană:
 E + ( z) 
Eν =  ν−  (3.48)
 Eν ( z ) 
Fie două plane arbitrare de cotă zI, respectiv zII, caracterizate prin matricele
Eν(zII), dependenţa dintre acestea fiind dată de relaţia:
Eν(zI) = Qν(zI, | zII) Eν(zII) (3.49)
unde Qν(z , z ) este o matrice 2 x 2 caracteristică sistemului optic cuprins între
I II

cele două planuri. Acest sistem constă dintr-un lanţ de subsisteme formate din
straturile filmului care alternează cu interfeţele dintre două straturi.
Notând cu:
 Aνj Bνj 
Ι νj =  
 (3.50)
 C νj Dνj 
matricea interfeţei z = zj dintre stratul (j –1) şi stratul (j) găsim:
38
NOTIUNI FUNDAMENTALE APLICATE IN OPTICA TEHNICA
 PROPAGAREA LUMINII IN MEDII ABSORBANTE

 Eν+ ( z j − 0)   Aνj Bνj  Eν+ ( z j + 0) 

 − =   (3.51)
 E ( z − 0)   Cνj Dνj  E − ( z + 0) 
 ν j     ν j 
Pe de altă parte, fiecare strat (j), cuprins între feţele z = zj şi z = zj+1, va fi
caracterizat printr-o matrice:
 K j Lj 
S j =  
 (3.52)
M j N j 
astfel că matricea Eν(zj + 0) şi Eν(zj+1 - 0) sunt legate între ele prin relaţia:
 Eν+ ( z j + 0)   K j L j  Eν+ ( z j +1 − 0) 
 −    
 E ( z + 0)  =  M j N j  E − ( z − 0)  (3.53)
 ν j    ν j +1 
Matricea caracteristică a întregului film va fi dată de produsul dintre matricile
interfaţă şi strat în ordinea strictă a succesiunii lor în sistem:
Qν(z1, zm+1) = Iν1 S1Iν2S2 … IνmSmIν(m+1) (3.54)
Cu ajutorul acestei matrici găsim:
 Eν+ ( z1 − 0)   E + ( z + 0) 
 −  = Qν ( z1 , zm +1 ) ν m +1  (3.55)
 E ( z − 0)   0 
 ν 1   
Ţinând seama că în substratul presupus semiinfinit nu există unda inversă (E ν-
(zm+1 + 0) = 0). Relaţia matriceală (3.55) este echivalentă cu două ecuaţii
algebrice din care se deduc uşor coeficienţii de reflexie şi de transmisie pentru
întregul film cuprins între mediul înconjurător şi substrat:
1 Eν− ( z1 − 0) Eν+ ( zm +1 + 0)
Rν = ; Tν = (3.56)
f ν Eν+ ( z1 − 0) Eν− ( z1 − 0)
unde ν = p, s.
Determinarea elementelor matricei interfaţă Ij. Elementele acestor matrice
nu depind decât de caracteristicile celor două medii în vecinătatea interfeţei. Este
comod ca, în vederea determinării acestor elemente, să considerăm cele două
medii semiinfinite, ceea ce ne permite utilizarea formulelor lui Fresnel (3.44) şi
(3.45). Vom presupune în prima etapă a calculului că unda incidentă şi cea
tramsmisă se propagă în sensul (+), iar cea reflectată în sensul (-).
Urmează că:
Eν+ (zj+0) = tνjEν+ (zj-0) (transmisie) (3.57 a)
Eν- (zj-0) = rνjEν+ (zj-0) (reflexie) (3.57 b)
Pe de altă parte, ţinând seama că E ν(zj + 0) = 0, întrucât în stratul (j), considerat
semiinfinit undele nu se propagă în sensul (-), relaţia (3.50) conduce la:
Eν+(zj-0) = AνjEν+(zj+0) (3.58 a)
Eν (zj-0) = CνjEν (zj+0)
- +
(3.58 b)
Comparând (3.53) cu (3.58) obţinem:
1 1
Aνj = ; Cνj = t (3.59)
tνj νj

Pentru determinarea elementelor Bνj şi Dνj vom considera de data aceasta o undă
incidentă pe interfaţa din mediul (j) în sensul (-). Urmează atunci să scriem în
locul relaţiilor (3.53) relaţiile:
Eν- (zj -0) = tνjEν- (zj+0) (transmisie) (3.60 a)
Eν (zj-0) = rνjEν (zj+0) (reflexie)
+ -
(3.60 b)
coeficienţii Fresnel rIνj şi tIνj, corespunzători propagării undei în sensul (-) fiind
legaţi de coeficienţii rIνj şi EIνj prin relaţiile:
39
NOTIUNI FUNDAMENTALE APLICATE IN OPTICA TEHNICA
 PROPAGAREA LUMINII IN MEDII ABSORBANTE

rIνj= - rνj (3.61 a)

tνjtIνj- rνjrIνj = 1 (3.61 b)
Pe de altă parte, observând că în acest caz Eν+(zj – 0) = 0, din (3.51) rezultă:
0 = AνjE+ν(zj+0) + BνjE-ν(zj +0) (3.62 a)
E ν(zj-0) = CνjE ν(zj+0) + DνjE ν(zj+0)
- + -
(3.62 b)
Din (3.60) şi (3.62), ţinând seama de (3.59) şi (3.61), se obţine:
rνj 1
; Dνj = t
Bνj = (3.63)
tνj νj

Din relaţia de mai sus şi din (3.59) rezultă în definitiv expresia matricei
caracteristice interfeţei (j):
1  1 rνj 
I νj =   (3.64)
tνj  rνj 1 
Determinarea elementelor matricei strat Sj. Referindu-ne la unde armonice
plane, putem scrie pentru unda care se propagă în stratul (j) în sensul (+):
Eν+(zj+1-0) = Eν+(zj+0)exp (iδj) (3.65 a)

Analog pentru unda propagată în sensul (-):

Eν-(zj+1-0) = Eν-(zj+0)exp (-iδj) (3.65 b)
unde:
2π I
δj = Kjr = (N jr + i NIIjr) (3.66)
λ
Introducând indicii Vašiček nvj = |NIj|, kvj = |NIIj| şi notând grosimea stratului
cu (j) iar unghiul adevărat de refracţie în acest strat cu ϕj.
2π
δj = dj(nvjcosϕj + ikvj) (3.67)
λ
Comparând relaţiile (3.65) cu relaţia (3.52) rezultă:
 exp( iδ j ) 0 
S j =   (3.68)
 0 exp( −iδ j ) 
Film simplu strat. În cazul cel mai simplu, filmul constă dintr-un singur strat
omogen. Relaţia (3.55) capătă, cu notaţiile din fig. 3.4, forma:
 Eν+0   Eν+2 
 −  = Qν ( z1 , z2 )   (3.69)
E   0 
 ν0   
unde:
1 1 rν 1  exp( iδ ) 0  1 1 tν 2 
Qν(z1,z2) = Iν1, S1, Iν2 =      (3.70)
tν 1  rν 1 1  0 exp( −iδ )  tν 2  tν 2 1 
în care s-a notat:
2π
δ= d(nv1cosϕ1 + ikv1)
λ
Calculând relaţia (3.69) obţinem:
exp( iδ)
Evo+ = (1+rν1rν2exp(-i2δ))E+ν2
tν1tν2
exp( iδ)
Evo− = (rν1+rν2exp(-i2δ))E+ν2
tν1tν2

40
NOTIUNI FUNDAMENTALE APLICATE IN OPTICA TEHNICA
 PROPAGAREA LUMINII IN MEDII ABSORBANTE

Introducând în (3.56) rezultă pentru

coeficienţii de transmisie şi de
reflexie:
tν1tν2 exp( −iδ) (3.71)
Tν =
1 + rν1rν2 exp( −i 2δ)
r + r exp( −i 2δ) (3.72)
Rν = ν1 ν2
1 + rν1rν2 exp( −i 2δ)
Film dublu strat. În mod analog,
coeficienţii corespunzători unui film format din două straturi omogene (fig. 3.5)
se vor putea calcula pornind de la relaţia:
 Eν+0  E+ 
 −  = Iν1S1Iν2S1Iν3  ν3  (3.73)
E   0 
 ν0 
Astfel pentru coeficientul de reflexie pe un strat de film se obţine expresia:
r + r exp( −i 2δ1 ) + rν3 exp[ −i 2(δ1 + δ2 )] + rν1rν2 rν3 exp( −i 2δ2 )
Rν = ν1 ν 2 (3.74)
1 + rν1rν 2 exp( −i 2δ1 ) + rν 2 rν3 exp( −i 2δ2 ) + rν2 rν1 exp[ −i 2(δ1 + δ2 )]

3.4. Absortia–dispersia luminii

Aşa cum rezultă din soluţia (3.20) a ecuaţiei de propagare a luminii în medii
absorbante, în astfel de medii intensitatea câmpului electric scade exponenţial cu
distanţa pe care se propagă unda. Limitându-se la cazul simplificat în care unda
transmisă în mediul absorbant este omogenă, intensitatea acesteia va fi dată de
expresia:
I = I0 exp (-αx) (3.75)
unde α este coeficientul de absorţie. Această relaţie este cunoscută sub numele
de legea Lambert–Bouguer. În particular, dacă mediul absorbant este sub formă
de soluţie, având concentraţia c, din (3.35) se obţine legea lui Beer:
I = I0 exp ( -Acx) (3.76)
Coeficientul de absorţie α depinde puternic de frecvenţă, aşa cum se
exemplifică în fig. 3.6, pentru absorţia luminii în vapori de sodiu. Este interesant
că în toate mediile există o foarte strânsă legătură între dependenţa de frecvenţă
a coeficientului de absorţie şi dispersia luminii, adică dependenţa de frecvenţă a
indicelui de refracţie. Această legătură a fost observată mai întâi de către Kundt.
În particular, în vid, mediu ideal neabsorbant, nu are loc dispersia luminii aşa
cum arată observaţiile astronomice efectuate asupra eclipselor sau asupra
pulsariilor. Să urmărim acum, în paralel, variaţia cu frecvenţa a indicelui de
refracţie n şi a coeficientului de absorţie α, în vecinătatea unui maxim al acestuia
din urmă (fig. 3.7).
Se observă că pentru frecvenţe
îndepărtate de valoarea ωk, pentru
care α prezintă un maxim, n creşte
monoton cu ω. În aceste domenii, se
poate folosi, cu bună aproximaţie,
formula lui Cauchy care dă
dependenţa indicelui de refracţie de
lungime de undă:
n = A + Bλ-2 - Cλ-4 (3.77)
41
NOTIUNI FUNDAMENTALE APLICATE IN OPTICA TEHNICA
 PROPAGAREA LUMINII IN MEDII ABSORBANTE

Adăugarea unui al patrulea termen de forma Dλ-6 conduce la rezultate şi mai bine
verificate de experienţă. După cum se vede însă din fig. 3.7, în intervalul de
frecvenţe din jurul valorii ωk, are loc scăderea lui n cu frecvenţa, fenomen
observat pentru prima oară de către Le Roux, care l-a denumit dispersie
anormală. În aceste domenii, în care absorţia este semnificativă, trebuie să se
ţină seama de caracterul complex al indicelui de refracţie şi al permitivităţii. O
relaţie de dependenţă de frecvenţă a permitivităţii relative complexe ε r, bine
verificată de experienţă este următoarea:
f (ωk )
ε r(ω) = 1 + aH ∑ 2 (3.78)
k ωk − ω − i 2δ k ω
2

În această formula, Χ este numărul de atomi/volum ωk frecvenţele maximelor de

absorţie, δk un coeficient caracteristic maximului de ordine k, a o constantă, iar
f(ωk) un factor denumit tărie a modului de oscilaţie de frecvenţă ωk şi care exprimă
ponderea acelui mod în ansamblul frecvenţelor. Pentru întregul domeniu de
frecvenţe, ∑ f (ω ) = 1 .
k
k Dacă ω este foarte diferit de ωk, adică în intervale de
frecvenţă în care absorţia este neglijabilă, relaţia (3.38) ia forma:
f (ω )
ε r = 1 + aH ∑ 2 k 2 (3.79)
k ωk − ω

cunoscută sub numele de formula lui Sellmeier. Observăm că pentru frecvenţe

foarte mari (radiaţii X), ω depăşeşte oricare din frecvenţele ωk aşa încât ε r devin
subunitar, ceea ce conduce la indici de refracţie de asemenea subunitari şi în
consecinţă la viteze de fază superioare vitezei plafon c. Acest fapt nu contrazice
teoria relativităţii restrânse, deoarece viteza de propagare a semnalelor este
viteza de grup şi aceasta este inferioară vitezei plafon.
Într-adevăr, conform formulei lui Rayleigh (2.33):
dv
vg = v − λ
dλ
iar dv / dλ > 0, astfel încât vg să rămână permanent inferior vitezei plafon c. Mai
observăm că, întrucât pentru radiaţia X, n<1, este posibilă reflexia totală a
acestor radiaţii în suprafaţa de separaţie aer-sticlă. Menţionăm că abaterea lui n
faţă de unitate este foarte mică, de ordinul 10-6.
1
Refracţia masică. Din (3.39), ţinând seama că n (ω ) = ε 2 r (ω ) , rezultă că pentru o
anumită substanţă de densitate ρ şi o anumită frecvenţă, mărimea:
( n 2 − 1) 1
r= 2 (3.80)
( n + 1) ρ
denumită refracţie masică, este o caracteristică de material.
Fenomenele de absorţie-dispersie sunt intim legate de structura
microscopică a substanţei.

42
NOTIUNI FUNDAMENTALE APLICATE IN OPTICA TEHNICA