Capitolul 7.

Determinarea suprafeţei fizice a Pământului

Determinarea geoidului din anomaliile gravimetrice, ca a treia problemă limită a

teoriei potenţialului, presupune respectarea de către potenţialul perturbator a ecuaţiei Laplace
∆ T = 0.
Aceasta presupune că în afara geoidului nu există mase care să atragă. Pentru
realizarea acestui deziderat şi a condiţiei conform căreia anomalia gravităţii să fie cunoscută
la nivelul geoidului, se folosesc reducerile gravităţii, care prin îndepărtarea maselor
topografice sau introducerea lor în interiorul geoidului, realizează aşa numita regularizare a
geoidului. Această regularizare duce la apariţia efectului indirect şi drept consecinţă
schimbarea geoidului în cogeoid. Pentru calculul corect al ondulaţiilor geoidului, trebuie luat
în considerare efectul indirect ∆ N , astfel că ondulaţia geoidului se obţine astfel
N = NC + δ N ,

(7.1)
în care N C este ondulaţia geoidului.
Reducerile gravităţii folosite pentru calculul ondulaţiilor geoidului N, presupun
cunoaşterea densităţii maselor topografice. Deoarece această densitate nu este cunoscută, în
practică se fac unele ipoteze conform cărora densitatea maselor topografice este constantă

δ = 2, 67 g/cm3 . De asemenea, în calculele practice se consideră gradientul vertical al

gravităţii, egal cu gradientul vertical al gravităţii normale
∂γ
= − 0,3086 mgal/m .
∂H
Aceste două ipoteze falsifică rezultatele calculului ondulaţiilor geoidului şi chiar şi a
altor mărimi geodezice. Astfel, la calculul altitudinilor ortometrice este necesară folosirea
reducerii Preξy, care de asemenea presupune cunoscută densitatea interioară a maselor
topografice. Coordonatele astronomice Φ şi Λ se determină pe suprafaţa fizică a Pământului
iar componentele ξ şi η ale deviaţiei verticalei pot fi calculate pe geoid cu ajutorul formulei
Vening-Meinesz, luându-se în considerare efectul indirect. Pentru ca aceste două categorii de
mărimi (coordonatele astronomice şi deviaţiile verticalei) să poată fi comparate este necesar

128
fie ca primele să fie aduse pe geoid, fie ca mărimile ξ şi η să fie aduse pe suprafaţa fizică; în
ambele cazuri se cere cunoaşterea densităţii maselor topografice.
Se poate deci concluziona că folosirea metodelor clasice ale geodeziei fizice
presupune cunoaşterea densităţii maselor topografice. Pentru evitarea acestui neajuns M.S.
Molodenski [229] a propus abordarea problemei pe o nouă cale.

7.1. Problema Molodenski

Problema Molodenski constă în determinarea suprafeţei fizice a Pământului, folosind

mărimi gravimetrice măsurate pe suprafaţa fizică şi nu reduse la geoid. Abandonarea
geoidului şi a reducerilor gravimetrice are avantajul eliminării surselor de erori cauzate de
ipotezele referitoare la densitatea maselor topografice.
Dacă pe suprafaţa fizică a Pământului se cunosc coordonatele astronomice Φ şi Λ

pentru o serie de puncte M i , precum şi altitudinile normale H N ale acestora se poate

construi suprafaţa hipsometrică ∑, aşa cum s-a arătat în paragraful 3.5.3.

Pentru a obţine coordonatele geodezice precise ale punctelor M i de pe suprafaţa

fizică, coordonatele astronomice Φ şi Λ , precum şi altitudinile H N , trebuie corectate cu

mărimile
δ ϕ M i = BM i − Φ Mi ; δ λ M i = LM i − Λ Mi ; H M i − H MN i = ξ M i . (7.2)

Corecţiile δ ϕ , δ λ şi ξ pot fi calculate dacă potenţialul perturbator T din punctul M i

este cunoscut.
Într-adevăr, conform relaţiei (4.18) anomalia înălţimii poate fi determinată dacă se

cunoaşte potenţialul T în punctul M, presupunând diferenţa ∆ W = U 0 − W0 dată de relaţia

(4.17), ca fiind cunoscută. În acest caz
TM U 0 − W0
H M = H MN + + , (7.3)
γN γN
în care N reprezintă punctul de pe suprafaţa hipsometrică, corespunzător punctului M de pe
suprafaţa fizică.
Determinarea corecţiilor δ ϕ şi δ λ se bazează pe relaţiile cunoscute
δ ϕ M = BM − Φ M = − ξ M ; δ λ M = LM − Λ M = − η M sec BM .

(7.4)
Dar, conform cu relaţia (5.13)

129
 ∂N ∂N
ξM = − ;η M = − ,
∂x ∂y
sau, având în vedre relaţia (4.5) rezultă
1 ∂T 1 ∂T 1 ∂T 1 ∂T
ξM = − = − ; ηM = − = −
γ ∂x γρ ∂B γ ∂y γ ρ cos B ∂ L
(7.5)
în care cu ρ s-a notat raza vectoare a punctului M. Pe baza formulelor (7.4) şi (7.5) se poate
scrie
1 ∂ TM 1 ∂ TM
LM = Λ M + ; BM = Φ M + .
γ ρ cos B sin1" ∂ L γ ρ sin1" ∂ B
(7.6)
Ţinând seama şi de curbura verticalei, ultima relaţie se scrie astfel
1 ∂ TM
BM = Φ M + − 0",171H MN sin 2 B .
γ ρ sin1" ∂ B
(7.7)
Relaţiile (7.3), (7.6) şi (7.7) rezolvă problema determinării suprafeţei fizice a
Pământului în cazul în care pe această suprafaţă se cunoaşte valoarea potenţialului perturbator
T. Unul din aspectele fundamentale ale teoriei Molodenski în constituie tocmai determinarea
acestui potenţial.

7.2. Determinarea potenţialului perturbator folosind formula Green

Aplicând cea de a treia identitate Green potenţialului real, în capitolul 2, s-a obţinut
relaţia (2.64). Având în vedere şi relaţia (3.2) rezultă
 ∂  1 1 ∂W 
− 2π W + ∫∫  W ∂ n  r  −
S
r ∂ n 
dS +

+ 2π ω 2 ( x 2 + y 2 ) +
dω
+ 2ω 2 ∫∫ = 0, (7.8)
S
r'

în care r , r ' şi n au semnificaţiile date în

fig. 7.1.
Această relaţie face legătura dintre
suprafaţa Pământului, S, potenţialul real

Fig. 7.1. Semnificaţia fizică a formulei Green

aplicată potenţialului real 130
 ∂W
W şi deviaţia normală a acestuia . Ea
∂n
reprezintă cea mai directă formulare
matematică a problemei Molodenski.
Aplicând relaţia (7.8) potenţialului normal U, se obţine
 ∂  1 1 ∂U  dω
− 2π U + ∫∫  U ∂ n  r  − dS + 2π ω 2 ( x 2 + y 2 ) + 2ω ∫∫ = 0.
2

r ∂n  r'
S S

Scăzând această relaţie din formula (7.8) şi având în vedere relaţia (4.1) se obţine
 ∂  1 1 ∂T 
− 2π T + ∫∫  T ∂ n  r  −
S
r ∂ n 
dS = 0 .

Integrarea pe suprafaţa S necunoscută poate fi înlocuită cu integrarea pe suprafaţa

hipsometrică ∑, deoarece aşa cum s-a arătat în [11]
Td ∑ ≈ TdS sau dS ≈ d ∑ .
Relaţia de mai înainte poate fi scrisă astfel
 ∂  1 1 ∂T 
− 2π T + ∫∫  T ∂ n  r  −
∑
r ∂ n 
d∑ = 0,

(7.9)
în care n este normala la suprafaţa fizică a Pământului care diferă de direcţia verticalei cu
unghiul β , care poate atinge valori de ordinul gradelor. Pentru aceasta, derivata potenţialului
r
normal după direcţia n este diferită de derivata după direcţia verticalei dată de condiţia limită
(4.20)

∂T ∂T  1 ∂γ    1 ∂γ  
≠ =  T  −  ∆ g∑ +   ∆ W .
∂ n ∂ H  γ ∂ H  ∑   γ ∂H ∑ 
Valoarea derivatei parţiale a potenţialului perturbator, după normala fizică, depinde de

componentele deviaţiei verticalei şi de înclinările β 1 şi β 2 ale profilelor N − S respectiv

E − W ale terenului.
Această derivată a fost stabilită în [11] sub forma
∂T  1 ∂γ 
=  − ∆ g∑ + T + γ (ξ tg β 1 + η tg β 2 )  cos β , (7.10)
∂n  γ ∂H 
astfel că relaţia (7.9) poate fi scrisă sub forma
1  ∂  1 1 ∂ γ cos β 
T−
2π ∫∫  ∂ n  r  − γ
∑
∂ H r 
Td ∑ =

131
 1 1
=
2π ∫∫ r [∆ g
∑
∑ − γ (ξ tg β 1 + η tg β 2 )]cos β d ∑

(7.11)
Rezolvarea ecuaţiei integrale (7.11) este dificilă, motiv pentru care M.S. Molodenski
[229] a dat o altă cale de rezolvare mult mai convenabilă.
În acest scop, pentru formularea problemei limită se foloseşte o altă ecuaţie integrală,
denumită ecuaţie integrală principală [11 şi 64]. Pentru obţinerea acestei ecuaţii, se exprimă
potenţialul perturbator T ca potenţialul unui strat simplu dispus pe suprafaţa Pământului (cu
acelaşi ordin de precizie stratul simplu poate fi considerat dispus pe suprafaţa hipsometrică).
Conform relaţiei (2.44), notând densitatea stratului simplu cu µ , potenţialul
perturbator se poate scrie astfel
ϕ
T= ∫∫
∑
r
d∑ , (7.12)

în care s-a notat ϕ = G µ .

Înlocuind potenţialul perturbator dat de relaţia (7.12) în condiţia limită (4.20) se
obţine
 ∂T  1 ∂γ ϕ  ∆W  ∂γ 
  −
 ∂H ∑
∫∫ γ
∑
∂H r
= − ∆g+


γ  ∂H
 .
∑

(7.13)
Trebuie reamintit faptul că derivatele potenţialului de strat simplu suferă o
discontinuitate la trecerea prin strat. Primul termen din relaţia (7.13) reprezintă derivata după
direcţia verticalei, luată în sensul exterior stratului simplu. Dacă se notează cu β unghiul
dintre direcţia verticalei şi normala la suprafaţa hipsometrică, primul termen din relaţia (7.13)
se poate obţine folosind relaţia (2.47) sub forma
 ∂T   1 ∂
  = − 2π ϕ cos β +
 ∂H ∑
∫∫ ϕ
 d∑ =
 r ∂H
(7.14)
cos(r , ρ M )
= − 2π ϕ cos β + ∫∫ ϕ d∑
r2

Introducând relaţia (7.14) în relaţia (7.13) şi exprimând pe cos(r , ρ M ) , (fig. 7.1) prin

ρ 2 − ρ M2 r
cos(r , ρ M ) = − + ,
2ρ M r 2ρ M
se obţine

132
  ρ 2 − ρ M2  ϕ 1 ∂γ ϕ
− 2π ϕ cos β + ∫∫ 
 2ρ M r 
3 
ϕ d ∑ − ∫∫
2r ρ M
d∑ − ∫∫ γ ∂H r
=

 ∆W  ∂γ 
= − ∆g+   .
 γ  ∂ H   ∑

Având în vedere şi relaţia (4.22), egalitatea de mai înainte devine

 2∆ W  1 ρ 2 − ρ M2 3 ϕ
− 2π ϕ cos β +  ∆ g +

 +
ρ M  ∑ 2ρ M ∫∫ r 3
d∑ +
2ρ M ∫∫ r
d∑ .

(7.15)
Dacă suprafaţa de referinţă se aproximează printr-o sferă, elementul de suprafaţă d ∑
se înlocuieşte cu
d ∑ = ρ 2 sec β dσ ,
iar relaţia (7.15) ia forma dată în [35]
 3 ρ 2 − ρ M2  ρ 2
2π ϕ cos β − ∫∫  +  sec β ϕ dσ − ∆ g , (7.16)
σ 
2r 2r 3  ρ M

care reprezintă de fapt aproximaţia sferică a ecuaţiei integrale principale, în care s-a
considerat ∆ W = 0 .

7.3. Rezolvarea ecuaţiei integrale principale

În ecuaţia (7.16) prin introducerea aproximaţiei sferice, s-a admis o eroare de ordinul
3 ⋅ 10− 3 în potenţialul perturbator. Cu aceeaşi aproximaţie se poate considera
ρ 2 − ρ M2 ( R + H ) 2 − ( R + H M ) 2
≈ ≈ H N − H MN ,
2ρ 2R
în care:
- H MN este înălţimea normală a punctului M;

- H N − înălţimea normală a punctului curent al suprafeţei fizice a Pământului;

ρ2
de asemenea s-a considerat ρ ≈ R şi = R.
ρM
În acest caz, relaţia (7.16) se poate scrie astfel
3R ϕ sec β H − HM
2π ϕ cos β = ∆ g + ∫∫
2 σ r
dσ + R 2 ∫∫
σ
r 3
ϕ sec β dσ .

Introducând o nouă densitate a stratului simplu

χ = ϕ sec β ,

133
relaţia de mai înainte, devine
3R χ dσ H − HM
2π χ cos 2 β = ∆ g + ∫∫
2 σ r
+ R 2 ∫∫
σ
r 3
χ dσ .

(7.17)
În relaţia (7.17) s-au făcut doar schimbări de variabilă, integrarea făcându-se totuşi pe

suprafaţa ∑. Dacă se introduce o nouă suprafaţă limită ∑ pentru care se consideră raza
vectoare
ρ = R + KH , (7.18)
în care R este o constantă oarecare, iar K este un coeficient a cărui valoare numerică este

cuprinsă între zero şi unu şi dacă anomaliile ∆ g ∑ sunt date pe aceeaşi suprafaţă, atunci se
obţine noul potenţial perturbator
χ
T = R 2 ∫∫ dσ ,
σ
r

(7.19)
în care χ este noua densitate pe suprafaţa ∑ . Această densitate trebuie să satisfacă o ecuaţie
de tipul (7.17)
3R χ dσ H − HM
2π χ cos 2 β = ∆ g + ∫∫
2 σ r
+ R 2 ∫∫
σ
r3
χ dσ ,

(7.20)
în care prin r s-a notat distanţa dintre punctul curent cu raza vectoare R + KH i şi punctul
N

fix pe aceeaşi suprafaţă de rază vectoare R + KH N . Cu β s-a notat unghiul de înclinare al

noii suprafeţe ∑ , care se găseşte în următoarea relaţie cu înclinarea β a suprafeţei ∑

tg β = K tg β .

Din această relaţie, pentru β < 450 se poate obţine următoarea serie convergentă

cos 2 β = (1 + K 2 tg 2 β ) − 1 = 1 − K 2 tg 2 β + K 4 tg 4 β − K
(7.21)
Funcţiile T şi χ pot fi exprimate funcţie de K, prin seriile
∞ ∞
T = ∑n= 0
K nTn , χ = ∑
n= 0
K nχ n , (7.22)

în care Tn şi χ n sunt funcţii necunoscute care nu depind de K. Pentru K = 1 , relaţiile (7.22)

devin

134
 ∞ ∞
T = ∑
n= 0
Tn , χ = ∑
n= 0
χn.

Din fig. 7.1 se poate deduce relaţia

ρρM
r 2 = r02 2
+ ( ρ − ρ M )2 ,
R
sau, pe baza aproximaţiei deja admise, raza r se poate exprima sub forma
r 2 = r02 + ( ρ − ρ M ) 2 = r0 + [( R + H ) − ( R + H M )]2 = r02 + ( H − H M ) 2 .

Pentru suprafaţa ∑ , distanţa r dintre punctul studiat şi punctul curent al suprafeţei se

poate exprima printr-o relaţie asemănătoare
r 2 = r02 + K 2 ( H − H M ) 2 = r02 (1 + K 2 x 2 ) , (7.23)
în care s-a folosit notaţia
H − HM
x= .
r0
Pe baza relaţiilor (7.24) se poate scrie dezvoltările în serie
1 1 1 1 3 
= (1 + K 2 x 2 ) − 1/ 2 =  1 − K 2 x 2 + K 4 x 4 − K  ;
r r0 r0  2 8 
(7.24)
1 1 1 3 15 4 4 
3
= 3 (1 + K 2 x 2 ) − 3/ 2 =  1 − K 2 x 2 + K x − K .
r r0 r0  2 8 
Având în vedere relaţiile (7.21), (7.22) şi (7.24) relaţia (7.20) se poate scrie sub forma
∞ ∞
3R 1
2π ∑
n= 0
K n χ n (1 + K 2 tg 2 β ) − 1 = ∆ g +
2 ∫∫σ r0
∑
n= 0
K n χ n (1 + K 2 x 2 ) − 1/ 2 dσ +

 Kx ∞

+ R 2 ∫∫  2 (1 + K 2 x 2 ) − 3/ 2 ∑ K n χ n  dσ . (7.25)
σ  0
r n= 0 
Din analiza relaţiei (7.25), având în vedere şi relaţiile (7.24), se vede că membrul

stâng şi prima integrală din membrul drept conţin pentru n = s doar valori χ n în care n ≤ s ,

în timp ce a doua integrală din membrul drept conţine pentru n = s doar valori χ n în care
n ≠ s . Astfel, pentru n = 0 se obţine
3R χ 0
2 ∫∫σ r0
2π χ 0 = ∆ g + dσ , (7.26)

relaţie din care se poate determina valoarea χ 0 . Pentru n = 1 , membrul stâng şi prima

integrală din membrul drept vor conţine termeni în χ 0 şi χ 1 , apărând în plus şi cea de a doua

135
integrală din (7.25) care va conţine doar termeni în χ 0 . În acest fel, χ 0 fiind cunoscut din

relaţia (7.26) se poate determina valoarea χ 1 .

Generalizând, se poate spune că termenii în K n vor conţine pe χ n , χ n − 1 , χ n − s ,K deja

determinaţi anterior şi care vor interveni ca termeni constanţi în ecuaţia integrală a lui χ n .
Această constatare permite scrierea ecuaţiei generale sub forma
3R χ n
2 ∫∫σ r0
2π χ n = ∆ g n + dσ , (7.27)

în care termenii ∆ g n conţin conform celor arătate mai înainte, valori χ n − s provenite din cea

de a doua integrală din relaţia (7.25). Prin ∆ g n se înţelege aici dezvoltarea în armonici sferice
a anomaliei gravităţii dată de (4.35) care, aşa cum s-a arătat în capitolul 4, nu conţine termeni
p = 1.

Dezvoltând mărimea χ n în armonici sferice, relaţia (7.27) se poate scrie astfel

3
2 ∫∫σ
2π χ n , p ( M ) = ∆ g n , p + χ n , p Pn , p dσ , (7.28)

în care prin χ n , p şi ∆ g n , p s-au notat funcţiile armonice de rangul p în dezvoltările lui χ n şi

∆ g n , iar prin Pn , p polinoamele Legendre. Din relaţia (2.40) se obţine

2p + 1
4π ∫∫σ
χ n, p (M ) = χ n , p Pn , p dσ ,

de unde, având în vedere şi relaţia (7.28)

3 4π
2π χ n , p ( M ) = ∆ g n , p + χ n, p (M ) ,
2 2p + 1
sau
 3 4π  4π ( p − 1)
∆ g n , p = χ n , p  2π −  = χ n, p ,
 2 2 p + 1 2p+ 1

rezultând pentru χ n , p valoarea

∆ gn, p 2 p + 1
χ n, p = . (7.29)
4π p− 1
Introducând relaţia (7.29) în relaţia (7.27), efectuând dezvoltarea în armonici sferice
se obţine termenul general

136
 3 ∆ gn ∞
2p + 1
2π χ n = ∆ g n + ∫∫
2 σ 4π
∑
p= 0 p − 1
Pp (cosψ )dσ .

(7.30)
Relaţia (7.30) nu conţine termeni p = 1 , deoarece aşa cum s-a arătat în formula (4.35),
dezvoltarea anomaliei gravitatii în funcţii sferice nu cuprinde astfel de termeni. Relaţia (7.30)
poate fi scrisă deci sub forma
∆ gn ∞
2p + 1 3 ∆ gn  2 p + 1 
2π χ = ∆ g n + ∫∫ 4π
∑
p= 2 p − 1
Pp (cosψ )dσ + ∫∫   Pp (cosψ )dσ .
2 σ 4π  p − 1  p = 0
σ

Având în vedere că suma din prima integrală nu este altceva decât funcţia Stokes
S (ψ ) , iar coeficientul din a doua integrală este egal cu − 1 (pentru p = 0 ), rezultă
∆ gn 3
χn=
2π
+
(4π ) 2 ∫∫ ∆ g [S (ψ ) − 1]dσ
σ
n .

(7.31)
Cu relaţia (7.31) se pot determina valorile χ n , dacă sunt cunoscute mărimile ∆ g n .
Pentru calculul acestora, se introduc relaţiile (7.21) şi (7.24) în relaţia (7.25). Egalând apoi

coeficienţii lui K n din membrul drept şi cel stâng ai relaţiei astfel obţinute se ajunge la
∆ g0 = g M − γ M ;
H − HM
∆ g1 = R 2 ∫∫ χ 0 dσ ;
σ
r02
(7.32)
H − HM 3R ( H − H M )2
∆ g2 = R ∫∫ χ1 σ − ∫∫ χ dσ + 2π χ 0 tg 2 β 0 ;
2
3
d 0 3
σ
r0 4 σ r0
KKKKKKKKKKKKKKKKKKKKKKKKKKK
Relaţiile (7.32) oferă posibilitatea determinării densităţii χ n , printr-un proces de
aproximaţii succesive. Acest lucru face posibilă, în continuare, determinarea potenţialului
perturbator. Astfel, pe baza relaţiilor (7.19), (7.22) şi prima relaţie din (7.24) se poate scrie
egalitatea
1 2 2 3 4 4
∞ 1− K x + K x K
2 8
∑
n= 0
K nTn = R 2 ∫∫ ( χ 0 + K χ 1 + K 2 χ 2 )
r0
dσ .
σ

Această egalitate se menţine pentru fiecare din coeficienţii lui K n . Deci se obţine

137
 χ0
T0 = R 2 ∫∫ dσ ;
σ
r0
χ1
T1 = R 2 ∫∫ dσ ;
σ
r0 (7.33)
χ2 R 2
(H − H M ) 2
T2 = R 2 ∫∫ dσ − ∫∫ χ 0 dσ ;
σ
r0 2 σ
r03
KKKKKKKKKKKKKKKKKK
Astfel, potenţialul perturbator este dat sub forma unei serii
T = T0 + T1 + T2 + K

Pentru scopuri practice se consideră suficient de a lua în considerare doar primii trei

termeni. Partea principală a potenţialului perturbator este dată de termenul T0 care are acelaşi
aspect cu formula publicată de Stokes în anul 1849.
Pe baza relaţiilor (7.31), relaţiile (7.33) pot fi scrie astfel
R
T0 =
4π ∫∫ ∆ g [S (ψ
σ
0 ) − 1]dσ ;

R
T1 =
4π ∫∫ ∆ g [S (ψ
σ
1 ) − 1]dσ ;
(7.34)
R R2 ( H − H M )2
T2 =
4π ∫∫
σ
∆ g 2 [ S (ψ ) − 1]dσ −
2 ∫∫ r03
χ 0 dσ ;

KKKKKKKKKKKKKKKKKKKKKK
Folosind formula Bruns se poate acum deduce anomaliile înălţimii ζ (diferenţa dintre
suprafaţa hipsometrică şi suprafaţa fizică a Pământului) sub forma
R R
ζ = ζ 0 + ζ 1+ K=
4π γ ∫∫ ∆ g [S (ψ ) − 1)dσ
σ
0 +
4π γ ∫∫ ∆ g [S (ψ ) − 1]dσ
σ
1 +K

(7.35)
Pentru scopuri practice primele două aproximaţii se consideră suficiente.
În stabilirea relaţiilor (7.35) s-a presupus cunoscută diferenţa W0 − U 0 dintre
potenţialul real şi cel normal, însă nu s-a făcut nici o ipoteză asupra diferenţei dintre masa

reală a Pământului M P şi masa elipsoidului terestru general M E . Cu alte cuvinte, relaţiile

(7.35) au fost deduse în ipotezele: ∆ W = 0, ∆ M ≠ 0 , motiv pentru care forma relaţiilor (7.35)
este asemănătoare cu formula (5.12) dedusă de R. Hirvonen pentru determinarea ondulaţiilor
geoidului.
Pentru cazul respectării condiţiilor ∆ W = ∆ M = 0 , relaţiile (7.34) devin

138
 R
T0 =
4π ∫∫ ∆ g S (ψ )dσ
σ
0 ;

R
T1 =
4π ∫∫ ∆ g S (ψ
σ
1 ) dσ ;
(7.36)
R 2
R (H − H M ) 2
T2 =
4π ∫∫ ∆ g S (ψ )dσ
σ
2 =
2 ∫∫ r03
χ 0 dσ ;

KKKKKKKKKKKKKKKKKKKKKK
În acest caz primele aproximaţii ale anomaliei înălţimii, devin
R
ζ0=
4π γ ∫∫ ∆ g S (ψ )dσ
σ
0 ;

R
ζ1=
4π γ ∫∫ ∆ g S (ψ )dσ
σ
1 ;
(7.37)
R R 2
(H − H M ) 2
ζ2=
4π γ ∫∫ ∆ g S (ψ )dσ
σ
2 =
2 ∫∫ r03
χ 0 dσ ;

KKKKKKKKKKKKKKKKKKKKKK
Deoarece numai primele două aproximaţii introduc valori semnificative în anomalia
totală a înălţimii, formula de determinare a acesteia poate fi scrisă astfel
R R
ζ =
4π γ ∫∫ ∆ g S (ψ )dσ
σ
0 +
4π γ ∫∫ ∆ g S (ψ )dσ
σ
1 =

R
=
4π γ ∫∫ (∆ g
σ
0 + ∆ g1 ) S (ψ )dσ .

(7.38)
Astfel, ζ este dedus printr-o relaţie care poate fi privită ca o formulă Stokes
completată cu aproximaţii de ordin superior.

7.4. Interpretarea geometrică a soluţiei ecuaţiei Molodenski

În [35] se dă o interpretare geometrică foarte intuitivă a soluţiei (7.38) a
ecuaţiei integrale principale, care va fi discutată în continuare.
Pentru cazul geoidului ( β = 0) relaţia (7.25) se particularizează sub forma
3R χ 0
2 ∫∫σ r0
2π χ 0 − dσ = ∆ g ,

(7.39)
iar pentru acelaşi caz, având în vedere şi formula Bruns (4.5), relaţia (7.19) devine

139
 χ0
T = g mζ 0 = R 2 ∫∫ dσ ,
σ
r0

(7.40)
unde prin g m s-a notat valoarea medie a gravităţii pe întregul Pământ. Din relaţiile (7.39) şi
(7.40) se deduce
1  3g m 
χ0= ∆g+ ζ 0 .
2π  2R 
(7.41)
Folosind pentru χ 0 valoarea dedusă prin relaţia (7.41), corecţia ∆ g1 din relaţia (7.32)
poate fi scrisă astfel
R2 H − HM
∆ g1 =
2π ∫∫
σ
r03
µ dσ , (7.42)

în care s-a folosit notaţia

3g m 3T
µ = ∆g+ ζ 0 = ∆g+ 0 . (7.43)
2R 2R
Folosind transformarea dată în [229]
( H N − H MN ) µ = − H MN ( µ − µ M ) + ( µ H N − µ M H MN ) ,

relaţia (7.42) devine

R2 µ − µM R2 µ H N − µ M H MN
∆ g1 = − H N
2π ∫∫
σ
r03
d σ +
2π ∫∫ σ
r03
dσ . (7.44)

În [35, par. 1.18] este demonstrată egalitatea

2π π
R2 V − VM 1 ∞
2π ∫ ∫ r03 sin θ ' dθ ' d λ ' = − ∑ nYn (θ , λ ) ,
R n= 0
(7.45)
λ = 0θ = 0

în care V reprezintă o funcţie armonică diferenţiabilă, iar VM reprezintă valoarea funcţiei într-
un punct M situat pe sferă
∞
VM = ∑n= 0
Yn (θ , λ ) .

Pe baza relaţiei (7.45), considerând dezvoltarea în armonici sferice a funcţiilor µ şi

H Nµ
∞ ∞
µ = ∑
n= 0
µ n; µ H = ∑
n= 0
(µ H )n , (7.46)

relaţia (7.44) se poate scrie acum sub forma

140
 ∞
H 1 ∞
∆ g1 = M
R
∑n= 0 nµ n − R ∑n= 0 n(µ H )n .
(7.47)
Din relaţiile (7.46) se deduce
∞ ∞
HN∑ µ n = µ HN = ∑ (µ H N )n ,
n= 0 n= 0

de unde se poate scrie egalitatea

1 ∞ HN ∞

∑
R n= 0
(µ H )n =
R
∑
n= 0
µn. (7.48)

Pe baza relaţie (7.48) se poate scrie relaţia (7.47) sub forma

∞ ∞
H H 1 ∞ 1 ∞
∆ g1 =
R
∑
n= 0
nµ n −
R
∑
n= 0
µn− ∑
R n= 0
n ( µ H ) n + ∑ (µ H )n .
R n= 0
(7.49)

Notând
∞ ∞
H H 1 ∞ 1 ∞
∆ g11 =
R
∑n= 0 nµ n − RM ∑n= 0 µ n ; ∆ g12 = − R ∑n= 0 n(µ H )n + R ∑n= 0 (µ H )n
(7.50)
relaţia (7.48) devine
∆ g1 = ∆ g11 + ∆ g12 .

Pe baza acestei relaţii, aproximaţia de ordinul I din formula de calcul a anomaliei

înălţimii devine
R R
ζ1=
4π γ ∫∫ ∆ g
σ
11 S (ψ )dσ +
4π γ ∫∫ ∆ g
σ
12 S (ψ )dσ . (7.51)

Considerând dezvoltările în serie ∆ g = ∑ ∆ g n şi T0 = ∑ Tn , în care prin T0 s-a notat

aproximaţia de ordinul zero şi nu armonica sferică de gradul zero, pe baza relaţiei (7.43) se
poate scrie
3
µ n − ∆ gn + Tn .
2R
În acest caz, prima egalitate din relaţiile (7.50) devine
HM ∞
3H M 3 HM ∞
∆ g11 =
R
∑
n= 0
(n + 2)∆ g n −
R
∆g+
2R2
∑
n= 0
(n − 1)Tn .

(7.52)
Din relaţiile (4.34) şi (4.37) se deduce

141
 n+ 2
 R
∞
∆g= ∑   ∆ gn .
n= 0  ρ 

Dacă se diferenţiază această relaţie în raport cu ρ , şi se consideră ρ = R se obţine la

nivelul geoidului
∂∆g 1 ∞
= − ∑ (n + 2)∆ g n .
∂ρ R n= 0
(7.53)
Având în vedere relaţiile (7.53) şi (4.53), relaţia (7.52) devine
∂ ∆ g 3H M
∆ g11 − H M − ∆g.
∂H 2R
(7.54)
Ultimul termen din relaţia (7.54) poate fi neglijat, deoarece introduce în ∆ g11 o eroare

de cel mult 10− 3 ∆ g , astfel că această relaţie se reduce la

∂∆g
∆ g11 = − H M . (7.55)
∂H
Relaţia (7.55) arată că valoarea ∆ g11 corespunde reducerii anomaliei în aer liber de la
nivelul suprafeţei fizice a Pământului la nivelul geoidului.
Pentru interpretarea geometrică a termenului din membrul drept al relaţiei (7.55), se
porneşte de la faptul că anomalia înălţimii fiind determinată printr-o relaţie de acelaşi tip cu
ondulaţia geoidului, poate fi dezvoltată în armonici sferice prin intermediul aceleiaşi relaţii
valabile şi pentru formula Stokes
R
ζn= ∆ gn .
(n − 1)γ
Particularizând această relaţie pentru cazul
ζ n = (ζ 12 ) n ; ∆ g n = (∆ g12 ) n ,
se obţine
R
(ζ 12 ) n = (∆ g12 ) n ,
(n − 1)γ
sau având în vedere cea de a doua relaţie din (7.50), se ajunge la
1
(ζ 12 ) n = − (µ H M )n .
γ
Prin însumare, pe baza relaţiilor (7.46) se deduce

142
 µ HM
ζ 12 = − , (7.56)
γ

sau având în vedere relaţia (7.43), luând g m ≈ γ

H M ∆ g 3H M H ∆g
ζ 12 = − − ζ0≈ − M . (7.57)
γ 2R γ
Pe de altă parte, luând în considerare relaţia (4.9), derivata anomaliei înălţimii în
raport cu altitudinea H este
∂ζ ∂ T 1 ∂T 1 ∂γ  ∆g
=   = − − + T ≈ − .
∂H ∂H  γ  γ  ∂H γ ∂H  γ
(7.58)
Comparând relaţiile (7.57) şi (7.58) se deduce
∂ζ
ζ 12 = HM , (7.59)
∂H
ceea ce arată că termenul ζ 12 corespunde reducerii anomaliei înălţimii de la nivelul geoidului
la nivelul suprafeţei fizice a Pământului.
Pe baza relaţiilor (7.55) şi (7.59), relaţia (7.38) poate fi scrisă astfel
R  ∂∆g ∂ζ
ζ =
4π γ ∫∫  ∆ g
σ
0 − H  S (ψ ) dσ +
∂H  ∂H
HM ,

(7.60)
care admite următoarea interpretare geometrică: anomalia în aer liber la nivelul suprafeţei
fizice se reduce la nivelul geoidului devenind
∂∆g
∆ g = ∆ g0 − H M ,
∂H
iar apoi cu ajutorul formulei Stokes se calculează anomalia înălţimii la nivelul geoidului.
Aceasta este redusă la nivelul suprafeţei fizice prin cel de-al doilea termen al relaţiei (7.60).
În stabilirea relaţie (7.60) nu s-au făcut ipoteze legate de stabilirea unei anumite
suprafeţe de referinţă, faţă de care să fie măsurată înălţimea H. Dacă în locul nivelului mării

se ia o suprafaţă de referinţă a cărei altitudine să fie H 0 faţă de nivelul mării, relaţia (7.60)
devine
R  ∂∆g
ζ =
4π γ ∫∫  ∆ g
σ
0 − (H − H M )
∂ H 
S (ψ )dσ . (7.61)

La folosirea relaţiei (7.61) trebuie să se ţină seama de faptul că nivelul de referinţă

este diferit pentru fiecare punct în care se calculează anomalia înălţimii.

143
 7.5. Deviaţia verticalei pe suprafaţa fizică a Pământului
Relaţia de bază pentru calculul componentelor deviaţiei gravimetrice a verticalei
(5.13) a fost dedusă în anul 1928 de către Vening-Meinesz. Această relaţie poate fi pusă sub
forma
1 ∂T 1 ∂T
γξ = − ; γη = − .
R ∂B R cos B ∂ L
(7.62)
Relaţiile (7.62) au fost deduse pentru cazul potenţialului perturbator T cunoscut ca
funcţie armonică la suprafaţa geoidului şi, ca o consecinţă, deviaţia verticalei este dată la
suprafaţa geoidului.
Pentru determinarea componentelor deviaţiei verticalei pe suprafaţa fizică a
Pământului, trebuie avut în vedere faptul că potenţialul perturbator este cunoscut pe această
suprafaţă sub forma unei serii
T = T0 + T1 + K

şi că aceasta variază nu numai funcţie de latitudinea BM şi longitudinea LM , ci şi de

altitudinea H M a punctului M în care se determină aceste componente.

În acest caz relaţiile (7.62) devin
1  ∂T  1 ∂T ∂H
γξ = −   + ;
R  ∂ B  L = const. R ∂ H ∂ B

1  ∂T  1 ∂T ∂H
γη = −   + .
R cos B  ∂ B  B = const. R cos B ∂ H ∂ L
(7.63)
Dacă se iau în consideraţie numai primele două aproximaţii în dezvoltarea
potenţialului perturbator, mărimea T din relaţia (7.63) este
R
T=
4π ∫∫ (∆ g
σ
0 + ∆ g1 ) S (ψ )dσ .

(7.64)
Pe baza aceluiaşi raţionament folosit în subcapitolul 5.3 la deducerea formulelor
Vening-Meinesz, relaţia (7.63) se poate scrie sub forma

144
 1 dS (ψ ) 1 ∂T ∂H
ξ =
4π γ ∫∫ (∆ g
σ
0 + ∆ g1 )
dψ
cos α dσ +
Rγ ∂ H ∂ B
;

1 dS (ψ ) 1 ∂T ∂H
η =
4π γ ∫∫ (∆ g
σ
0 + ∆ g1 )
dψ
sin α dσ +
Rγ cos B ∂ H ∂ L
.

(7.65)
Ultimii termeni ai relaţiei (7.65), pot fi transformaţi astfel
1 ∂T ∂H 1 ∂H ∂H
= = tg β 1 ; = = tg β 2 (7.66)
R ∂ H ∂ SB R cos B ∂ L ∂ S L

în care prin β 1 şi β 2 s-au notat unghiurile de pantă ale suprafeţei fizice pe profilele N – S,
respectiv E – W. Având în vedere şi relaţia (4.24), ultimii termeni ai relaţiilor (7.65) se pot
scrie sub forma
1 ∂T ∂H  ∆ g 2ζ  ∆g
⋅ = − +  tg β 1 ≈ − tg β 1 ;
Rγ ∂ H ∂ B  γ R  γ

1 ∂T ∂H  ∆ g 2ζ  ∆g
⋅ = − +  tg β 2 ≈ − tg β 2 .
Rγ cos B ∂ H ∂ L  γ R  γ
(7.67)
Pe baza relaţiilor (7.67) devin
1 dS (ψ ) 1 dS (ψ ) cos α ∆g
ξ =
4π γ ∫∫ ∆ g
σ
0
dψ
cos α dσ +
4π γ ∫∫ ∆ g
σ
1
dψ
dσ −
γ
tg β 1 ;

1 dS (ψ ) 1 dS (ψ ) sin α ∆g
η =
4π γ ∫∫ ∆ g
σ
0
dψ
sin α dσ +
4π γ ∫∫ ∆ g
σ
1
dψ
dσ −
γ
tg β 2 ;

(7.68)
Relaţiile (7.68) reprezintă formulele de calcul al deviaţiei verticalei pe suprafaţa
fizică. Comparând relaţiile (7.68) şi (5.21) şi având în vedere şi relaţia (7.32) se vede că
formulele Vening-Meinesz reprezintă prima aproximaţie a formulelor de calcul al
componentelor deviaţiei gravimetrice a verticalei pe suprafaţa fizică a Pământului.
Pentru aplicaţii practice relaţiile (7.68), pot fi transformate convenabil. Astfel, pe baza
relaţiilor (7.55) şi (7.59), ultimii doi termeni din relaţiile (7.68) se pot scrie ca

145
 1 dS (ψ ) cos α ∆g
4π γ ∫∫ ∆ g
σ
1
dψ
dσ −
γ
tg β 1 =

1 ∂ ∆ g dS (ψ ) 1 ∂ ζ 12 ∆ g
−
4π γ ∫∫ H
σ
∂H ∂ψ
cos α dσ −
R ∂B
−
γ
tg β 1 =

1 ∂ ∆ g dS (ψ ) 1 ∂ (H ∆ g ) ∆ g
= −
4π γ ∫∫ H
σ
∂H ∂ψ
cos α dσ −
R ∂B
−
γ
tg β 1 .

Având în vedere relaţiile (7.67), relaţia de mai înainte devine

1 dS (ψ ) cos α ∆g
4π γ ∫∫ ∆ g
σ
1
dψ
dσ −
γ
tg β 1 =

1 ∂ ∆ g dS (ψ )
= −−
4π γ ∫∫ Hσ
∂H ∂ψ
cos α dσ .

(7.69)
O relaţie analogă se poate stabili şi pentru cea de a doua relaţie din (7.68), astfel că
aceste relaţii pot fi prezentate sub forma
1  ∂ ∆ g  dS (ψ
ξ =
4π γ ∫∫  ∆ g
σ
0 − H
∂ H  dψ
cos α dσ ;

(7.70)
1  ∂ ∆ g  dS (ψ
η =
4π γ ∫∫  ∆ g
σ
0 − H
∂ H  dψ
sin α dσ .

Deoarece în stabilirea relaţiilor (7.60) nu s-au făcut ipoteze limitatoare referitoare la

suprafaţa de nivel zero, faţă de care să se determine altitudinea H, aceasta poate fi luată ca o
suprafaţă de nivel oarecare, de exemplu suprafaţa de nivel ce trece prin punctul M în care se
calculează componentele deviaţiei gravimetrice a verticalei. În acest caz, relaţiile (7.70) se
pot prezenta sub forma
1  ∂∆ g  dS (ψ
ξ =
4π γ ∫∫  ∆ g
σ
0 −
∂H
( H − H M )
 dψ
cos α dσ ;

(7.71)
1  ∂∆g  dS (ψ
η =
4π γ ∫∫  ∆ g
σ
0 −
∂H
(H − H M )
 dψ
sin α dσ .

Relaţiile (7.71) reprezintă formulele de calcul al deviaţiei verticalei pe suprafaţa fizică

a Pământului, pentru cazul când se iau în considerare doar primele două aproximaţii ale
formulei Molodenski.
Conform interpretării geometrice expuse în paragraful precedent

146
 ∂∆g
∆ g * = ∆ g0 − (H − H M ) ,
∂H
(7.72)
poate fi considerată ca anomalie a gravităţii redusă în aer liber de la nivelul mării la nivelul
punctului de staţie. Folosind formula Vening-Meinesz cu o astfel de anomalie se obţine
deviaţia verticalei pe suprafaţa fizică a Pământului.

7.6. Componentele deviaţiei verticalei şi profilul cvasigeoidului

pe teritoriul României
Pe baza măsurătorilor astronomice geodezice şi gravimetrice existente pe teritoriul
ţării, s-a realizat harta cvasigeoidului pe teritoriul României, precum şi hărţile componentelor
deviaţiilor gravimetrice ale verticalei.
Pentru lucrul practic formulele de calcul au fost organizate astfel
ξ = ξ0 + ∆ ξ ;η = η 0 + ∆η ;ζ = ζ 0 + ∆ζ .
(7.73)
Termenii ξ 0 , η 0 , ζ 0 s-au calculat cu ajutorul relaţiilor Vening-Meinesz (5.21),
respectiv Stokes (5.6), folosind procedeul expus în 5.6.2.
Mărimile ∆ ξ şi ∆ η reprezintă corecţiile care se aduc formulelor Vening-Meinesz
pentru calculul componentelor deviaţiei verticalei la suprafaţa fizică a Pământului. În
conformitate cu cele arătate în subcapitolul 7.5, aceste corecţii sunt date de ultimii doi
termeni ai relaţiilor (7.68)
1 dS (ψ ) ∆g
∆ξ =
4π γ ∫∫ ∆ g
σ
1
dψ
cos α dσ −
γ
tg β 1 ;

(7.74)
1 dS (ψ ) ∆g
∆η =
4π γ ∫∫ ∆ g
σ
1
dψ
sin α dσ −
γ
tg β 2 .

Mărimea ∆ g1 s-a calculat iniţial cu relaţia (7.42), în care s-a considerat µ = ∆ g

1 H − HM
∆ g1 =
4π γ ∫∫
σ
r03
∆ gdσ . (7.75)

147
 Folosirea relaţiei (7.74) în locul relaţiei (7.42) introduce conform cu relaţia (7.43) o

H
eroare de ordinul , ceea ce poate fi acceptat pentru scopurile geodeziei.
R
Din testările efectuate în câteva puncte din zona de munte, s-a ajuns la concluzia că
folosirea doar a primei aproximaţii dată de relaţia (7.74), nu asigură precizie suficientă şi, ca
urmare, s-a căutat folosirea unei soluţii totale. Această soluţie a fost propusă în [106], pentru

cazul în care funcţia H − H M este o funcţie scară. Conform acestei soluţii, pentru calculul

corecţiilor (7.73) în locul primei aproximaţii ∆ g1 se foloseşte valoarea

δ ∆ g = δ ∆ g1 + δ ∆ g 2 , (7.76)
în care
2π
δ ∆ g1 = h ∫ 1 − k 2 sin t exp{h[ E (t , k ) − E (θ , k )]∆ g (t )dt ;
0
m
 Hi Hi+ 1 
δ ∆ g2 = ∑  exp 2 − exp 2  ∆ g .
i= 1  ri ri 

(7.76)
Semnificaţia termenilor din relaţiile (7.75) este
ϕ

E (θ , k ) = ∫
0
1 − k 2 sin 2 tdt ,

în care θ = 900 − ϕ ;

n2 − 1 n
k= ; h= .
n 2
n− 1
∆ g este anomalia medie pe circumferinţa cercului de rază ri .
Dintr-un studiu asupra complexităţii reliefului din jurul punctelor de triangulaţie de
ordinul I, s-a ajuns la concluzia că se poate adopta pentru scopurile practice urmărite, n = 2 .
Pe baza valorilor δ ∆ g calculate cu relaţiile (7.75) şi (7.76) în toate punctele de
triangulaţie de ordinul I, precum şi în alte 100 puncte de îndesire dispuse în mod convenabil
în zona muntoasă, s-a întocmit o hartă la scara 1:100000. De această hartă s-au interpolat
valorile δ ∆ g , care introduse în relaţiile (7.73) au dat posibilitatea calculului corecţiilor ∆ ξ şi

∆ η . Unghiurile de înclinare a terenului β 1 , respectiv β 2 , s-au calculat prin metoda celor mai

mici pătrate cu ajutorul unor puncte cu dispunere standard pe direcţia N – S, respectiv E – V.

148
 În final, cu ajutorul relaţiilor (7.73) s-au calculat componentele ξ şi η în toate
punctele reţelei de triangulaţie de ordinul I, pe baza cărora s-au întocmit hărţile cu variaţia
componentelor deviaţiei verticalei (părţi din aceste hărţi sunt date în fig. 7.2 şi 7.3).
Pentru realizarea hărţii cvasigeoidului s-a folosit metoda nivelmentului astronomo-
gravimetric. Plecându-se de la un punct cu anomalia înălţimii cunoscute, s-au determinat
diferenţele de anomalie a înălţimii pe toate laturile triangulaţiei de ordinul I, cu relaţia
R  ag
ζ i+ 1 −ζi=  (ξ i − ξ iag
+ 1 − ∆ ξ i − ∆ ξ i + 1 )( Bi + 1 − Bi ) +
2
(7.77)
B + Bi + 1 
+ (η ag
−η ag
− ∆ η i − ∆ η i + 1 )( Li + 1 − Li ) cos i + ∆ζ − ∆ζ
2 
i i+ 1 i+ 1 i

în care:
- B şi L reprezintă coordonatele geodezice ale punctelor de triangulaţie între care s-
a calculat diferenţa de anomalie a înălţimii;
- ∆ ξ şi ∆ η − valorile obţinute cu ajutorul relaţiei (7.73), unde ∆ g s-a înlocuit cu

valoarea δ ∆ g dată de relaţia (7.75).

Termenii ∆ ζ s-au calculat cu relaţia
2π ψ
R 0

∆ζ =ζ + ∫ ∫ δ ∆ g[S (ψ ) − S (ψ )sin ψ dψ dα ,
P P
0 0 (7.78)
4π γ 0 0

în care aşa cum arată M. Ostaci [240] pentru distanţa medie dintre puncte de 30 km, este

suficient să se ia ψ 0 ≈ 00 ,5 (48,5 km) .

Pe baza diferenţelor anomaliei înălţimii calculate cu relaţia (7.77) s-au format

poligoane închise, care au fost compensate în bloc. Cu diferenţele de anomalie a înălţimii

compensate s-au calculat anomaliile înălţimii ζ i în toate punctele de triangulaţiei de ordinul

I, luând ca bază un punct în care se presupune cunoscută valoarea ζ 0 . Pe baza acestor valori
s-a construit harta cvasigeoidului. În fig. 7.4 se arată o porţiune din această hartă.

149
150
151
152