6.

ÎNVELIŞURI SUBŢIRI ÎN TEORIA DE MEMBRANĂ

Învelişurile subţiri sunt plăci curbe subţiri care se schematizează pentru calcul prin
suprafaţa lor mediană.
Se consideră o suprafaţă S (fig. 6.1,a) şi într-un punct curent A se duce normala

D. Intersectând suprafaţa cu un plan (P1), conţinând normala, se obţine o curba C1, a

cărei rază de curbură se notează cu r1 . Dacă se intersectează suprafaţa cu planul (P2)
p
care face cu planul (P1) un unghi diedru ( ) se obţine curba de intersecţie C2 cu raza de
2
curbura r2 .

1 1 1 1
Se demonstrează în Geometria diferenţială că + = const = +
r1 r 2 r1 r2
unde r1 şi r2 sunt razele de curbură principale, adică r1 este raza de curbură maximă şi r2
este raza de curbură minimă; cele două raze de curbură se află în plane perpendiculare
între ele.

Într-un punct A al suprafeţei pe normala D se aleg două puncte A1 şi A2 la

distanţa h/2 faţă de A (fig. 6.1,b). Dacă se deplasează normala DA, astfel încât punctul A

172
să măture întreaga suprafaţă S, cele două puncte A1 şi A2 generează două suprafeţe.

Materializând volumul dintre cele două suprafeţe se obţine o placă curbă de grosime h,

având suprafaţa S drept suprafaţă mediană. Placa curbă este considerată subţire dacă

h
raportul << 1 , ceea ce înseamnă că raportul h/r2 se poate neglija faţă de 1.
r2
Teoria de membrană a unei plăci curbe subţiri sau a unui înveliş subţire consideră
că tensiunile sunt constante pe grosime. Astfel, pe feţele unui element de placă curbă
subţire (fig. 6.1,c) se dezvoltă tensiunile s j ,t jq ,s q ,t qj constante pe grosime, care
conduc la eforturile secţionale
N j = s j × h; Nq = sqh
(6.1)
N jq = t jq × h = t qj × h = N qj ,

care se află în planul tangent al suprafeţei mediane. Egalitatea N jq = N qj are loc

datorită dualităţii tensiunilor tangenţiale ( t jq = t qj ).

Valorile eforturilor N j , N q , N jq se pot determina din cele trei ecuaţii de

echilibru ce pot fi scrise pentru sisteme de forţe de acest fel, ceea ce înseamnă că
problema este static determinată.

6.1. VASE DE ROTAŢIE ÎNCĂRCATE SIMETRIC

Se consideră o curbă C şi o dreaptă D în planul ei (fig. 6.2,a). Prin rotaţia curbei

C faţă de axul D se obţine o suprafaţă de rotaţie. Curba care generează suprafaţa este
denumită curbă meridiană, iar curba descrisă de orice punct al ei este un cerc paralel.
Un element de suprafaţă AA1BB1 (fig. 6.2,b) se izolează prin două meridiane şi

două paralele. Raza curbei meridiane este r1, iar a doua rază principală de curbură r2 (fig.

6.2,b) se află pe normala din punctul A, ca distanţă de la A la axul de rotaţie D. Notând

cu j unghiul dintre normală şi axul D sunt evidente următoarele relaţii geometrice:

173
 ds1 = r1dj ; ds 2 = r2 dq = rdq1
(6.2)
r = r2 sin j
unde r este raza paralelului.

Datorită simetriei încărcării, presiunea interioară p (fig. 6.2,b) nu depinde de

unghiul q (fig. 6.1,a) şi dă momente nule faţă de axul de rotaţie. În această situaţie t jq
pe un cerc de rază r este constant şi pentru a da moment nul faţă de 0 trebuie sa fie nul.
În consecinţă în cazul vaselor de rotaţie încărcate simetric, se dezvoltă în teoria de
membrană, numai eforturile secţionale N j si N q , care se exprimă în N/m.

6.1.1. Ecuaţiile fundamentale pentru determinarea eforturilor

Se izolează un element de suprafaţă (fig. 6.3,a) pe feţele căruia se introduc forţele

provenite din eforturile secţionale şi încărcarea exterioară. Pentru N q nu s-a introdus

creşterea deoarece eforturile nu depind de q . În consecinţă, ecuaţia de proiecţii pe axa y

(fig. 6.3,a) este identic satisfăcută. Rămân deci eficiente ecuaţiile de proiecţii pe axele z

şi x.

174
 Ecuaţia de proiecţii pe axa z, observând figurile 6.3,b şi c, conduce la

æ dq ö
p × ds1 × ds 2 - 2 × N q × ds1 × sinç ÷-
è 2 ø
(a)
æ dN j ö æ dj ö
- çç N j + N j + × ds1 ÷÷ × ds 2 × sinç ÷ =0
è ds 1 ø è 2 ø
Întrucât elementul poate fi oricât de mic se admit aproximaţiile

æ dq ö dq æ dj ö dj
sinç ÷@ , sin ç ÷@ . Împărţind relaţia (a) cu ds1ds2 şi ţinând
è 2 ø 2 è 2 ø 2
seama de (6.2), se obţine ecuaţia
Nj Nq
+ = p (6.3)
r1 r2
cunoscută cu denumirea de ecuaţia lui Laplace.
Ecuaţia de proiecţii pe axa x (fig. 6.3,a) conduce la o ecuaţie diferenţială şi de
aceea se preferă înlocuirea ei cu o ecuaţie de echilibru general.
Astfel, pentru un vas oarecare (fig. 6.4,a), într-un punct curent i, se face o

secţiune în peretele vasului cu un con, având generatoarea r2, ceea ce exteriorizează

efortul secţional N j şi o secţiune cu un plan paralel prin conţinutul vasului, considerat

175
solidificat care pune în evidenţă forţa de legătură precizată prin presiunea pi. Prin aceste
secţiuni vasul a fost despărţit în două corpuri. Din echilibrul forţelor de pe corpul care nu

conţine rezemarea şi anume din ecuaţia de proiecţie pe axul de rotaţie (fig. 6.4.,b)

N j × 2pr × sin j - p i × pr 2 - g × V * = 0

în care V* reprezintă volumul corpului izolat, se obţine formula

Q
Nj = (6.4)
2 × pr × sin j
care permite determinarea efortului N j .

Prin

Q = p i × pr 2 + g × V * (6.5)

s-a notat rezultanta pe direcţia axului de rotaţie a tuturor forţelor de pe corpul izolat în
afară de N j .

Determinarea eforturilor într-un vas de rotaţie, încărcat simetric, decurge astfel:

se calculează N j cu formula (6.4.) şi apoi N q din relaţia (6.3.).

6.1.2. Dimensionarea vaselor de rotaţie

Un element oarecare de placă curbă subţire (fig. 6.3,a) este supus la o stare plană
de tensiune (s j , sq ) care sunt tensiuni principale.
176
 Pentru dimensionare trebuie aplicată o teorie de rezistentă şi anume Teoria
tensiunilor tangenţiale maxime

[
s ech = max s q - s j ; s q ; s j £ s a' ] (6.6)

sau Teoria energiei potenţiale de deviaţie

s ech = s q2 + s j2 - s q × s j £ s a' (6.7)

unde prin s a' s-a notat rezistenţa admisibilă ţinând seama de slăbire. Valoarea acesteia
se determină cu formula

s a' = b × s a (6.8)

în care s a este rezistenţa admisibilă a materialului iar b factorul de slăbire.

Pentru îmbinarea tolelor prin sudură cap la cap (fig. 6.5,a), supusă la întindere
b @ (0 ,8...0 ,9 ) × s a (6.9)

Pentru îmbinarea tolelor cu nituri (fig. 6.5.,b) de diametru d aşezate la distanţa e,

din echivalenţa forţelor (fig. 6.5,c) pe secţiunea brută cu tensiunea s a' şi pe secţiunea

netă cu tensiunea s a , s a' × h × e = s a × h × (e - d ) , se obţine

e -d
b = (6.10)
e
Pentru alte tipuri de îmbinări se evaluează corespunzător factorul b de reducere.
Aplicând teoria Tt în cazul când s q × s j > 0 şi s q > s j , condiţia de
rezistenţă (6.6.) devine

177
 Nq
s ech = £ s a' (a)
h
şi din ea se obţine grosimea de calcul
Nq
hc ³ (b)
s a'
Grosimea reală a peretelui vasului va fi
h = h c + h coroz (6.11)

unde h coroz se prescrie în proiectul vasului în funcţie de agresivitatea fluidului sau

gazului stocat în vas şi de timpul de exploatare al vasului.

Dacă produsul s q × s j < 0 , ceea ce înseamnă că tensiunile sunt de semne
contrarii, condiţia de rezistenţă (6.6) conduce la formula de dimensionare

Nq - Nj
hc = (6.12)
s a'
Dacă se aplică TED (6.7) grosimea de calcul a peretelui vasului va fi:

1
hc = N q2 + N j2 - N q × N j (6.13)
s '
a

Grosimea reală se determină cu (6.11).

6.1.3. Problema rezemărilor

Îndeplinirea teoriei de membrană necesită ca forţele exterioare să se afle în planul

tangent la suprafaţa mediană, altfel se dezvoltă forţe tăietoare şi momente încovoietoare
şi deci teoria de membrană nu mai este valabilă.
De exemplu, pentru un vas conic (fig. 6.6,a), rezemarea pe conturul A trebuie

realizată cu penduli având direcţia generatoarei, în care caz N j şi Fr sunt egale, de

semne contrare şi au acelaşi suport (fig. 6.6,a’).

178
 Dacă rezemarea vasului conic se realizează printr-un inel de rezemare, atunci,
întrucât N j şi Fr (fig. 6.6,b’) nu mai au acelaşi suport, există egalitatea

Fr = N × j × sin a , dar rămâne neechilibrată componenta orizontală

H = N j × cos a (6.14)

care face ca în zona aferentă rezemării să se dezvolte forţe tăietoare şi momente

încovoietoare, care solicită suplimentar peretele vasului.

În absenţa unui calcul în teoria de momente, zona respectivă se consolidează cu

un inel de rigidizare de arie Ar (fig. 6.6,b’), solidarizat cu peretele vasului.

Inelul de rigidizare (fig. 6.6,c), supus la acţiunea forţelor H, este comprimat şi în

secţiunea sa transversală se dezvoltă efortul axial
N i = - H × ri , (6.15)

în ipoteza că inelul este considerat subţire.

Secţiunea transversală a inelului (fig. 6.6,d) se compune din aria inelului de
rigidizare şi din peretele vasului cu o lungime egală cu br + 6 × hv . În consecinţă

179
 A i = Ar + ( b + 6 × h v ) × h v (6.16)

unde h v este grosimea peretelui vasului.

Întrucât inelul este comprimat, există pericolul ca el să-şi piardă stabilitatea sub
forma din figura (6.6,e), pentru care se stabileşte [14] valoarea
3 ×E × Ii
H cr = (6.17)
r i3
unde Ii reprezintă momentul de inerţie al secţiunii transversale a inelului (fig.6.6,d) în

raport cu axa Di, normală pe planul inelului.

Ţinând seama de (6.15), (6.16), (6.17) şi de metodica de verificare la flambaj,
verificarea inelului se face cu formula

Ni 3 ×E ×Ii
s ech = £ = s af (6.18)
× Ai c f × A i × r i2

în care cf este coeficientul de siguranţă la flambaj.

6.2. RECIPIENTE ŞI REZERVOARE

Vasele de rotaţie umplute cu gaze sub presiune sunt denumite recipiente, iar când
stochează diferite fluide sunt denumite rezervoare.

6.2.1. Recipiente cilindrice cu funduri sferice

Se consideră un recipient (fig. 6.7,a) în interiorul căruia este un gaz la presiunea

p, alcătuit dintr-un cilindru şi două funduri sub formă de calote sferice. Nu sunt precizate
rezemările întrucât presiunea din interior nu produce reacţiuni şi eforturile se determină
numai din presiunea interioară.
Făcând o secţiune pe zona cilindrică şi izolând una din părţi (fig. 6.7,b), din

ecuaţia de proiecţii pe axul de rotaţie ( N j × 2pr - p × pr

cil 2
= 0 ) se obţine

180
 p ×r
N jcil = (6.19)
2
Din ecuaţia lui Laplace (6.3), curba meridian fiind o dreaptă r1 = ¥ şi r2 raza

paralelului , rezultă:

N qcil = p × r2 = p × r . (6.20)

Pentru determinarea eforturilor pe calota sferică, se face o secţiune într-un punct

curent j, cu un con având generatoarea j0s= Rs prin peretele calotei şi cu un plan paralel
prin gazul solidificat (fig. 6.7,c) şi din ecuaţia de proiecţii pe axul de rotaţie

N cal
j
× 2pr × sin j - p × p × r 2 = 0 , ştiind că r= Rs×sinj se obţine

p × Rs
N jcal = . .21)
2
Din ecuaţia lui Laplace (6.3), întrucât la o sferă r1= r2= Rs, rezultă:

p × Rs
N qcal = p × R s - N jcal = . (6.22)
2
La racordarea dintre cilindru şi calota sferică, ecuaţia de proiecţii pe axa de

rotaţie (N jcil - N jcal × sin a = 0 ) este satisfăcută, dar rămâne neechilibrată

componenta H= Njcal×cosa, pentru preluarea căreia este nevoie de un inel de

181
rigidizare. Acesta poate fi realizat în exterior (fig. 6.7,e) sau în interior (fig. 6.7,e¢). Când
este posibil constructiv este recomandabil ca acesta să fie plasat în interior deoarece
antrenarea lui pentru preluarea componentei H nu solicită sudurile de solidarizare. În

cazul inelului exterior (fig. 6.7,e) antrenarea lui la preluarea componentei H se face prin
intermediul cordoanelor de sudură.
În mod similar, dintre sistemele de rigidizare de tipul celor din figurile 6.7,d" şi d¢
este de preferat cel din figura 6.7,d", întrucât sudura dintre calotă şi cilindru este numai
de solidarizare.
Dimensionarea pereţilor şi verificarea inelelor de rigidizare se realizează după
metodologia precizată în § 6.1.2.

6.2.2. Rezervor conic plin cu lichid

Se consideră un rezervor conic (fig. 6.8,a) plin cu lichid cu greutate specifică g.

Se izolează elementul fără rezemări, obţinut prin secţionarea la nivelul j

(fig.6.8,b). Din ecuaţia de proiecţii pe axul de rotaţie D

N j × 2pr × sin j - p j × pr 2 - g × V * = 0 , ţinând seama că r = y tga, sinj =

1 p
cosa, V * = × y × pr 2 = × y 3 × tg 2 a , p j = g × (H - y ), se obţine
3 3
tga æ 1 ö g × tga
Nj = g × × y × çH - y + × y ÷ = × y × (3 × H - 2 × y )
2 × cos a è 3 ø 6 × cos a
182
 (6.23)
3
Variaţia acestui efort este parabolică (fig. 6.8,c) şi are un maxim la y0 = ×H
4
3 tga
egal cu N j max = × g × H2 × .
16 cos a
Pentru determinarea efortului Nq se aplică ecuaţia lui Laplace. Întrucât

r tga
r1 = ¥, r2 = = y× , din (6.3) rezultă expresia
cos a cos a
tga
N q = p j × r2 = g × (H - y ) × y . (6.24)
cos a
H
Variaţia efortului este parabolică (fig. 6.8,c) şi prezintă un maxim la y =
2
1 tga
egal cu N q max = ×g × H2 × . Se observă că eforturile sunt ambele pozitive
4 cos a
şi valoarea cea mai mare este N q max la care se face dimensionarea cu formula

N q max
hc ³ . (6.24')
s a'

6.2.3. Rezervor cilindric cu fund sferic

Se consideră rezervorul din figura 6.9,a plin cu lichid de greutate specifica g.

Eforturile pe zona cilindrică
Izolând partea superioară de la nivelul i (fig. 6.9,b), introducând forţele de
legătură în perete şi în lichid, din ecuaţia de proiecţie pe axul de rotaţie

( 2pR × N jcil - p i × pR 2 + g × pR 2 × x = 0 ), ştiind pi= g·x, se obţine N jcil = 0 .

Din ecuaţia lui Laplace (6.3), cunoscând r1 = ¥, r2 = R , rezultă

N qcil = p i × R = g × R × x . (a)

Pentru x=2,5R se obţine N q ,B = 2 ,5 × g × R .

cil 2

183
 Eforturile pe calota sferică
La cota j, reperată prin variabila z, faţă de punctul C (fig. 6.9,a) se izolează
porţiunea fără rezemări (fig. 6.9,c).
cal
Forţele de pe corpul izolat provin din eforturile N j , din greutatea lichidului

gV* şi din presiunile orizontale pe pereţii cilindrului cu raza r şi generatoarea Hz+z (fig.
6.9,c).

Din ecuaţia de proiecţii pe axul de rotaţie:

N jcal × 2pr × sin j + g × V * = 0 , întrucât

p ×z2
V = pr × (2 × R + z ) -
* 2
× (3 × R s - z ), r = z × (2 × R s - z ),
3
r 1
R s = 1,25 × R , sin j = = × z × (2 × R s - z ) ,
Rs Rs
se obţine expresia

1,25 × g × R 15 × R 2 - 2 ,25 × Rz - 2 × z 2
N jcal =- × . (b)
6 2 ,5 × R - z

184
 Pentru z=0, rezultă N j ,C = -1,25 gR
cal 2
şi pentru z=0,5R rezultă

N jcal, A = -1,393 gR 2 .

Ecuaţia lui Laplace (6.3) pentru calota B, deoarece presiunea este îndreptată spre

centrul de curbură şi deci pj= -g(2R+z), devine

N jcal N qcal
+ = -g × (2 R + z ) (c)
Rs Rs
şi conduce la

N qcal = -1,25 gR × ( 2 R + z ) - N jcal . (d)

C = -1,25 gR = N j ,C şi
N qcal 2 cal
Cu această expresie se calculează

B = -3 ,125 gR
N qcal + 1,393gR 2 = -1,732gR 2 .
2

Folosind expresiile (a), (b) şi (d) se determină diagramele Nj şi Nq (fig. 6.9,d).

Observaţii 1. În vârful calotei (punctul C) eforturile Nj şi Nq sunt totdeauna

egale, deoarece în acel punct cele două direcţii sunt interschimbabile intre ele.
2. În punctul B este nevoie de un inel de rigidizare, dar acesta este întins sub

acţiunea componentei F0 = N j ,B × cos a . Efortul axial în inelul de rigidizare este

cal

N i = F0 ri , unde ri este raza inelului.

6.3. ÎNVELIŞURI CILINDRICE. APLICAŢII LA CONDUCTE

Elementele geometrice caracteristice ale unui înveliş cilindric sunt generatoarea şi

curba directoare. Un punct curent al suprafeţei A (fig. 6.10,a) este precizat prin

coordonatele x şi s. Când curba directoare este un cerc s = rq . În teoria de membrană,

tensiunile fiind constante pe grosime, se dezvoltă eforturile secţionale
N x = s xh ; Nq = sqh; N xq = N qx = t xq h , (6.25)

185
 N
care se exprimă în şi pot fi determinate din ecuaţii de echilibru.
m

6.3.1. Ecuaţiile fundamentale pentru eforturi

Se izolează un element de suprafaţă (fig. 6.10,b) pe peretele căruia se introduc

eforturile secţionale. În centrul acestuia se introduc intensităţile sarcinilor exterioare X,

N
Y, Z, care se exprimă în . Axa z are direcţia normalei la suprafaţă şi are sensul spre
m2
exteriorul curburii.

Ecuaţiile de echilibru pentru forţele de pe element (fig. 6.10,b) sunt :

186
 æ ¶N x ö
å F x = 0 Þ -N x × ds + ç N x + dx ÷ds - N q x × dx +
è ¶x ø
æ ¶N qx ö
+ ç N qx + ds ÷dx + X × dx × ds = 0 ;
è ¶s ø
æ ¶N ö dq
å Fy = 0 Þ -N xq × ds + ç N xq + xq dx ÷ds - N q × dx × cos +
è ¶x ø 2
æ ¶N q ö dq
+ çNq + ds ÷dx cos + Y × dx × ds = 0 ;
è ¶s ø 2
dq æ ¶N q ö dq
å Fz = 0 Þ -N q × dx × sin - çN q + ds ÷dx sin +
2 è ¶s ø 2
+ Z × dx × ds = 0.
La scrierea ecuaţiilor de proiecţii pe y şi z este utilă figura 6.10,c.
Întrucât elementul poate fi oricât de mic se admit aproximaţiile
dq dq dq
cos @ 1, sin @ .
2 2 2
Ţinând seama de aceste aproximaţii, de relaţia ds = rdq şi împărţind cu
dx × ds = dx × rdq , ecuaţiile de proiecţie iau forma
¶N x ¶N qx
+ +X =0 ; a)
¶x r × ¶q
¶N x q ¶N q
+ +Y = 0 ; b) (6.26)
¶x r × ¶q
Nq = Z × r. c)
Se observă că N q are o expresie algebrică.

Rezolvarea sistemului (6.26) decurge astfel:

- din (6.26,c) se determină N q = Zr ; (6.27,a)

- din (6.26,b), prin integrare în raport cu x, se obţine

æ ¶N q ö
N xq = - ò ç + Y ÷dx + C1( q ) ; (6.27,b)
è r × ¶q ø
- din (6.26,a), prin integrare în raport cu x, rezultă

æ ¶N qx ö
N x = -ò ç + X ÷dx + C 2 ( q ) . (6.27,c)
è r × ¶q ø

187
 Constantele C1, C2 sunt constante în raport cu x, ceea ce înseamnă că ele pot fi

funcţii de mărimea q . Determinarea lor se face din condiţii la limită, ce pot fi puse în Nxq

şi Nx Dacă nu sunt condiţii suficiente în aceste eforturi, atunci problema devine static
nedeterminată şi trebuie să se apeleze la relaţiile aspectelor geometric şi fizic. Prin
intermediul acestora se obţine dependenţa eforturilor de deplasări şi se pot pune condiţii
în deplasări.

6.3.2. Determinarea deplasărilor

Se consideră un element ABCD în planul x, s (fig. 6.11,a) a cărui deformare

pune în evidenţă deformaţiile specifice liniare.
D (dx ) ¶u D (ds ) ¶v
ex = = ; e s* = = (a)
dx ¶x ds ¶s
şi de deformaţia specifică unghiulară sau lunecarea specifică
¶v ¶u
g xy = b xy + b yx = + (b)
¶x ¶s
evidenţiată prin modificarea unghiului drept din A¢.

Întrucât elementul are deplasări şi normale pe planul lui, în figura 6.11,b se

evidenţiază deformaţia totală a arcului ds, ceea ce conduce la

188
 ¶v
wdq + ds
eq = ¶s . (c)
ds
În consecinţă, relaţiile aspectului geometric sunt
¶u w 1 ¶v 1 ¶u ¶v
ex = ; eq = + × ; g xq = × + . (6.28)
¶x r r ¶q r ¶q ¶x
Înlocuind deformaţiile specifice cu expresiile date de legea generalizată a lui
Hooke
1 1 2 × (1 + m )
ex = × (s x - m × s q ); eq = × (s q - m × s x ); g xq = × t xq
E E E
(6.29)
în care tensiunile se exprimă în funcţie de eforturile secţionale (6.25), se obţine sistemul
de ecuaţii:
¶u 1
= × (N x - m × N q ); a)
¶x E × h
w 1 ¶v 1
+ × = × (N q - m × N x ); b) (6.30)
r r ¶q E × h
1 ¶u ¶v 2 × (1 + m )
× + = × N xq , c)
r ¶q ¶x E ×h
prin integrarea căruia rezultă deplasările, dependente de două constante

C 3 (q ), C 4 (q ) , care se adaugă constantelor C1 (q ), C 2 (q ) introduse la integrarea

sistemului (6.26).
Cunoscând expresiile eforturilor secţionale (6.27), deplasările se determină în
următoarea succesiune :
- din integrarea în raport cu x a ecuaţiei (6.30,a) se obţine

1
u=
E ×h ò (N x - m × N q )dx + C 3 ( q ); (6.31,a)

- prin integrarea ecuaţiei (6.30,c) se determină

2 × (1 + m ) 1 ¶u
v=
E ×h ò N xq dx - ò dx + C4 ( q ) ;
r ¶q
(6.31,b)

- din ecuaţia (6.30,b) se determină

189
 w=
r
(N q - m × N x ) - ¶v . (6.31,c)
E ×h ¶q
Condiţiile la limită în u, v, w permit determinarea constantelor, după care se pot
obţine deplasările şi tensiunile în orice punct al învelişului.

6.3.3. Conducta simplu rezemată plină cu lichid

Se consideră o conductă simplu rezemată la capete (fig. 6.12,a) plină cu lichid

sub presiune. Presiunea într-un punct curent j (fig. 6.12,b) este

p j = p0 - gr × cos q (a)

unde p0 = g (H + r ) .

Considerând că încărcarea exterioară este numai fluidul, intensităţile încărcării

exterioare sunt :
X = Y = 0 ; Z = p j r = p0 - gr cos q . (b)

Aplicând expresiile (6.27) se determină :

190
 N q = ( p0 - gr cos q ) × r ; (c)

N xq = - ò (g × r × sin q )dx + C1 (q ) = -(g × r × sin q )x + C1 (q ) ; (d)

x2 1 '
Nx = (g cos q ) × - × C1 (q ) + C 2 (q ) . (e)
2 r
Alegând originea la mijlocul deschiderii (fig. 6.12,b) datorită simetriei încărcării,

la x=0, Nxq=0. Din această condiţie se obţine C2 (q)=0 şi deci expresia (d) devine

N xq = -grx × sin q . (f)

L
Conducta fiind simplu rezemată la capete, din condiţia Nx=0 pentru x = ±
2
g × L2
rezultă C 2 (q ) = - × cos q şi apoi efortul secţional
8
g × L2 æ x2 ö
Nx = - ç
× cos q × ç1 - 4 × 2 ÷. (g)
8 L ÷
è ø
Expresiile eforturilor secţionale (c), (f) şi (g) permit reprezentarea acestora în
lungul conductei şi în secţiunea transversală.
Efortul N q dat de relaţia (c) este constant în raport cu x, iar în secţiunea

transversală are variaţia din figura 6.12,c, simetrică în raport cu axa verticală.
Efortul N xq (f) variază liniar în raport x (fig. 6.12,d) ca o diagramă T pe o bară

acţionată de o sarcină constantă, iar în secţiunea transversală după o lege sinusoidală (fig.
6.12,f), antisimetrică faţă de axa verticala.
Efortul N x (g) are o variaţie parabolică în lungul conductei (fig. 6.12,e), ca o

diagramă de momente încovoietoare produsă de o sarcină transversală uniform

distribuită, iar în secţiunea transversală o distribuţie cosinusoidală (fig. 6.12,g) simetrică
faţă de verticală.
În secţiunea transversală la x=0, folosind variabila y = -r × cos q , formula (g)

conduce la expresia

N x g × L2 y
sx = = × (h)
h 8 ×h r
care indică o distribuţie liniară (fig. 6.12,g¢) cu valorile extreme

191
 g × L2 g × L2
s xB =- ; s xD = . (i)
8 ×h 8 ×h
Observaţii. 1. Dacă conducta se modelează sub forma unei bare simplu rezemate
(fig. 6.13), cu secţiunea inelară, rezultă diagrama de forţe tăietoare T (fig.6.13,b) şi

diagrama de momente încovoietoare M (fig. 6.13,c).

Tensiunile în secţiunea transversală de la mijlocul deschiderii (fig. 6.13), cu

æ M ö
variaţia liniară, se determină cu formula Navier ç s x = × y÷.
è I ø

Considerând conducta cu perete subţire I=phr3, valorile tensiunilor în fibrele

extreme sunt

q × L2 g × L2 q × L2 g × L2
s xD = ×r = ; s xB = × (- r ) = - (j)
8 ×I 8 ×h 8 ×I 8 ×h
şi coincid cu cele date de (i), ceea ce dovedeşte că teoria de înveliş şi cea de bară dau
acelaşi rezultat, teoria de bară fiind mai simplă.
2. Teoria de înveliş este superioară însă teoriei de bară, întrucât:
- precizează tensiunile s q pe care teoria de bară nu le poate da;
r 2r 1
- se aplică pentru orice raport , pe când teoria de bară impune ca £ .
L L 10
3. Pentru calculul deplasărilor se aplică expresiile (6.30) care permit determinarea
deformării secţiunii transversale spre deosebire de teoria de bară care consideră secţiunea
transversală indeformabilă în planul ei.

192
 6.3.4. Conducta plină cu lichid, încastrată la capete

Se consideră o conductă de lungime L, raza r, cu capete încastrate (fig. 6.14,a),

plină cu lichid.

Într-un punct curent j (fig. 6.14,b), intensitatea încărcării este

Z = p = gr (1 - cos q ) .
Alegând originea la mijlocul deschiderii, se obţin eforturile ca în § 6.3.3:

N q = gr 2 (1 - cos q ) ; (a)

N xq = -grx × sin q + C1 (q ) ; (b)

g × x2 1
Nx = × cos q - × C1' (q ) + C 2 (q ) . (c)
2 r
La mijlocul deschiderii, datorită simetriei, Nxq= 0, ceea ce conduce la C1(q)=0.

Întrucât pentru Nx nu există nici o condiţie limită se face apel la expresiile

deplasărilor. Astfel, folosind (6.30,a) şi eforturile (a) şi (c), se obţine expresia

¶u 1 ég × x 2 ù
= ×ê cos q + C 2 (q ) - m × g × r 2 × (1 - cos q )ú din care,
¶x E × h ë 2 û

193
prin integrare, rezultă:

1 ég × x 3 ù
u= ê cos q + C 2 (q ) × x - m × g × r 2 × (1 - cos q ) × x + C 3 (q )ú
E ×h ë 6 û
(d)
Pentru u se cunosc condiţiile:

- u= 0 pentru x= 0, datorită simetriei;

L
- u=0 pentru x= ± , datorită încastrării.
2
Din aceste condiţii se determină constantele

g × L2
C3=0 şi C 2 (q ) = - × cos q + m × g × r 2 × (1 - cos q ).
24
Introducând aceste constante în expresiile (b) şi (c) se obţin eforturile:
N xq = -grx × sin q (e)

cu diagrama din figura 6.14,c şi

g × L2 æ x2 ö
Nx = - × çç1 - 12 × 2 ÷ cos q + m × g × r 2 × (1 - cos q ) (f)
24 L ÷
è ø
cu diagrama din figura 6.14,d.
Nx
Observaţii. 1. Tensiunile sx = corespund cu cele ce se determină în
h
teoria de grindă numai în ceea ce priveşte primul termen. Cel de-al doilea termen provine
din faptul ca secţiunea este deformabilă în planul ei.
2. Problema deplasărilor în teoria de înveliş este mult mai complexă decât în teoria
de bară şi ea necesită studii speciale, de felul celor prezentate în lucrarea Statica şi
dinamica sistemelor de conducte [19].

194