Capitolul 4.

Potenţialul perturbator

Pentru determinarea potenţialului real al Pământului W ( B, L, H ) , este mai comod

descompunerea lui într-un potenţial normal U ( B, H ) de forma (3.29) şi una aşa numit

potenţial perturbator T ( B, L, H ) . Între aceste trei forme de potenţial există relaţia

W ( B , L, H ) = U ( B , H ) + T ( B , L, H ) . (4.1)
Potenţialul perturbator are o valoare mică în comparaţie cu potenţialul real. Dacă
elipsoidul de referinţă este bine ales, raportul dintre aceste două potenţiale ajunge la valori de
ordinul [11]
T ( B , L, H )
≤ 1, 6 ⋅ 10− 5 .
W ( B , L, H )
Într-un astfel de caz, în dezvoltările în serie ale potenţialului perturbator, derivatele de
ordinul I ale acestuia şi termenii în T 2 se pot neglija. De asemenea, unghiul dintre normala la
elipsoid şi verticală este foarte mic, motiv pentru care în tratarea anumitor probleme se
admite egalitatea
dW r dW r
n0 = H0 ,
dn dH
r r
în care n0 reprezintă versorul normalei la elipsoid, iar H 0 versorul verticalei.

4.1. Formula Bruns. Cea de a treia problemă limită pentru geoid

Considerând potenţialul real al Pământului ca potenţial al geoidului, relaţia (4.1)

semnifică faptul că unui punct oarecare P de pe suprafaţa fizică a Pământului îi corespunde:
un potenţial real = W ( P ) şi un potenţial normal U = U ( P ) , care diferă între ele cu potenţialul
perturbator T.
Fie punctul P situat pe suprafaţa geoidului W = W0 şi familia de suprafeţe ale
câmpului normal U = const. J. De Graaff Hunter [9] a denumit suprafeţele de nivel
U = constant sferope. Sferopele, în general, nu sunt elipsoizi, cu excepţia suprafeţei de

76
referinţă, adică a elipsoizilor de referinţă [171]. Potenţialul sferopelor este denumit
sferopotenţial.
Din mulţimea sferopelor , se alege suprafaţa echipotenţială U = W0 (fig. 4.1), adică
suprafaţa elipsoidului normal.
r r
H n
P geoid
W = W0
r
g
N

P0 elipsoid
r
γ U = W0
Fig. 4.1. Vectorii gravităţii reale şi normale

Normala din P intersectează elipsoidul în punctul P0 al cărui potenţial va fi

U ( P0 ) = W0 .

(4.2)
Distanţa PP0 reprezintă ondulaţia geoidului, N.

Punctului P îi corespund două potenţiale: cel real W0 şi potenţialul normal

 ∂U 
U ( P ) = U ( P0 ) −   N = U ( P0 ) − γ N .
 ∂ n  P0

(4.3)
Conform relaţiilor (4.1) şi (4.3)
W0 = U ( P ) + T = U ( P0 ) − γ N + T .

Având în vedere şi relaţia (4.2), relaţia de mai înainte devine

W0 = W0 − γ N + T ,

de unde
T=γN,
(4.4)
sau

77
 T
N= .
γ
(4.5)
Relaţia (4.5) cunoscută sub denumirea de formula Bruns, este deosebit de importantă
pentru geodezia fizică, ea constituind baza teoriei determinării ondulaţiilor geoidului.
Cu ajutorul reprezentărilor din fig. 4.1 se pot defini o serie de elemente de bază ale

geodeziei fizice. Distanţa PP0 dintre geoid şi elipsoid este ondulaţia geoidului N, a cărei
r r
semnificaţie a fost arătată în capitolul 3. Vectorii gravităţii reale g şi ai gravităţii normale γ
au puncte de aplicaţie şi sensuri diferite. Diferenţa dintre mărimea celor doi vectori este

cunoscută sub denumirea de anomalie a gravităţii ∆ g = g P − γ Q . Deoarece cei doi vectori au

puncte de aplicaţie diferite, această mărime se întâlneşte [11] şi sub denumirea de anomalie
combinată a gravităţii.
r r
Diferenţa dintre vectorii g şi γ reprezintă deviaţia verticalei, u. De regulă, în
geodezie se foloseşte mai rar deviaţia verticalei, u; mai frecvent se folosesc cele două
componente ale sale: componenta ξ care reprezintă proiecţia unghiului u pe meridian şi
componenta η proiecţia pe paralel.
r r
Este posibilă şi compararea vectorilor g şi γ în acelaşi punct P, rezultatul fiind
uuur
denumit perturbaţia gravităţii δ g
uuur r r
δ g = gP − γ P .
În acest caz, diferenţa dintre mărimea celor doi vectori reprezintă perturbaţia gravităţii
δ g = gP − γ P , (4.7)
iar diferenţa în direcţie rămânând acelaşi unghi u de deviaţie a verticalei, deoarece direcţiile
r r
lui γ P şi γ Q coincid. Perturbaţia gravităţii este rar folosită în geodezia fizică, deoarece nu are
aceeaşi semnificaţie importantă pe care o are anomalia gravităţii.
r r
Din relaţia (4.7), având în vedere că unghiul (n , H ) este mic, se obţine

 ∂W ∂U   ∂W ∂U 
δ g= − − ≈ − − ,
 ∂H ∂n   ∂H ∂H 
sau, având în vedere relaţia (4.1) se obţine
∂T
δ g= − ,
∂H
(4.8)

78
relaţie care exprimă perturbaţia gravităţii funcţie de potenţialul perturbator. Pentru geodezia
fizică mai important este de a exprima anomalia gravităţii funcţie de potenţialul perturbator.
Pentru aceasta, gravitatea normală în punctul P, se exprimă funcţie de gravitatea în punctul
P0 prin relaţia

∂γ
γ P =γ P0 + N,
∂H
pe baza căreia relaţia (4.8) devine
∂T ∂γ
− = gP − γ P = gP − γ P0 − N,
∂H ∂H
sau
∂T ∂γ
− + N = ∆g. (4.9)
∂H ∂H
Relaţia (4.9) reprezintă ecuaţia fundamentală a geodeziei fizice. Deoarece în această
ecuaţia valoarea ∆ g poate fi cunoscută numai pe geoid (şi nu în întreg spaţiul exterior),
relaţia (4.9) devine o condiţie limită din care se poate determina potenţialul perturbator.
Potenţialul T care urmează a fi determinat trebuie să respecte condiţiile (2.68). Primele două
condiţii sunt respectate în ipoteza că în afara geoidului nu există mase atractive. În acest caz,
densitatea δ în afara geoidului este oriunde zero, iar potenţialul perturbator satisface ecuaţia
Laplace
∆ T = 0.
(4.10)
Ultima condiţie din (2.68) este condiţia limită pentru geoid dată sub forma (4.9), care
conform celor arătate în subcapitolul 2.4.3, are forma celei de a treia probleme limită.
Pe baza relaţiilor (4.9) şi (4.10) se poate determina potenţialul perturbator, ca a treia
problemă limită pentru geoid, iar apoi din relaţia (4.5) se poate determina ondulaţia geoidului.
Se poate deci concluziona ca principală problemă a geodeziei fizice – determinarea
geoidului – este în esenţă o problemă limită de tipul trei. Soluţia acestei probleme este dată de
integrala Stokes.

4.2. A treia problemă limită pentru suprafaţa fizică a Pământului

Rezolvarea problemei limită pentru geoid presupune cunoaşterea anomaliilor

gravităţii pe suprafaţa acestuia, sau conform relaţiei (4.6) cunoaşterea gravităţii pe geoid.

79
Gravitatea pe geoid se obţine prin reducerea gravităţii măsurate pe suprafaţa fizică a
Pământului la nivelul geoidului. Procedeele de reducere a gravităţii, care vor fi analizate în
capitolul 5, se bazează pe cunoaşterea densităţii stratului de mase cuprins între suprafaţa
fizică şi geoid. Necunoaşterea precisă a acestei densităţi are ca rezultat eronarea anomaliei
gravităţii, deci o eronare a condiţiei limită (4.9).
Pentru evitarea acestui neajuns M.S. Molodenski [228] a propus rezolvarea problemei
limită direct pentru suprafaţa fizică a Pământului, ocolindu-se astfel sursa de erori care apare
la reducerea gravităţii.
În afara suprafeţei fizice a Pământului, nefiind mase de atracţie, potenţialul
perturbator este o funcţie armonică, deci el respectă ecuaţia Laplace
∆ T = 0.
Dacă această ecuaţie diferenţială este suplimentată cu o condiţie limită pe suprafaţa
fizică, atunci potenţialul perturbator poate fi determinat pe această suprafaţă; cu ajutorul
relaţiei (4.1) se poate determina apoi potenţialul real W.
Fie punctul P situat pe suprafaţa fizică şi Q corespondentul lui pe suprafaţa
hipsometrică ∑ (fig. 4.2). Din definiţia suprafeţei hipsometrice dată în subcapitolul 3.5.3,
rezultă că cele două puncte au acelaşi potenţial
U (Q) = W ( P ) .
(4.11)
Conform relaţiei (4.1), po-
tenţialul perturbator în P este
T ( P) = W ( P) − U ( P) ,
sau conform relaţiei (4.11)
T ( P ) = U (Q) − U ( P ) . (4.12)
Dacă în formula Bruns (4.5)
se introduce potenţialul perturbator
dat de relaţia (4.12) în partea stângă a
acestei relaţii, se va obţine anomalia
înălţimii ζ . Formula Bruns va deveni
U (Q) − U ( P )
ζ = , (4.13)
γ0
sau conform relaţiei (4.11) Fig. 4.2. Suprafeţe de nivel folosite în geodezia
fizică

80
 U (Q) − [W ( P ) − T ( P )]
ζ = . (4.14)
γ0

Exprimând potenţialul real W ( P ) şi sferopotenţialul U (Q) prin relaţiile (3.81) şi

(3.82), pentru cazul general U 0 ≠ W0 , relaţia (4.14) devine

1
ζ = [T ( P ) + U 0 − W0 ] ,
γQ

(4.15)
unde
 1  ∂γ
γ Q = γ E  1 + f * sin 2 B − f 4 sin 2 2 B  + H PN .
 4  ∂ H
(4.16)
Semnificaţia termenilor din relaţia (4.16) este dată în formulele (3.50) şi (3.51).
Notând
∆ W = U 0 − W0 ,

(4.17)
relaţia (4.15) devine
1
ζ = [T ( P ) + ∆ W ] , (4.18)
γQ

care poartă denumirea de formula Bruns generalizată. Introducând această relaţie în (4.9) se
obţine

 ∂ T ( P)   ∂ γ   T ( P) ∆ W 
  = − gM + γ Q +    − . (4.19)
 ∂H P  ∂ H  Q  γ Q γ Q 

Aici, derivata potenţialului perturbator se referă la punctul P al suprafeţei fizice a

Pământului. Deoarece distanţa PQ are în general o valoare mică, condiţia limită (4.19) poate
fi scrisă ca o condiţie limită pe ∑ cu precizia pătratului potenţialului perturbator. În acest
caz, relaţia (4.19) devine
 ∂T   1 ∂γ   1 ∂γ 
  −  = − gP + γ ∑ −  ∆W . (4.20)
 ∂H ∑  γ ∂H ∑  γ ∂H ∑
Relaţia (4.20) reprezintă condiţia limită pe suprafaţa hipsometrică, dedusă de M.S.
Molodenski [228] în anul 1945.
În formă generală, relaţia (4.20) poate fi scrisă sub forma [11]

81
  ∂T 
  − ( AT ) ∑ = p . (4.21)
 ∂H ∑
r
În relaţia (4.21) derivata potenţialului perturbator ar trebui să se ia după direcţia H a
ur r r
verticalei şi nu pe normala ∑ la suprafaţa hipsometrică. Deoarece unghiul ( H , ∑ ) dintre cele
două normale, care reprezintă de fapt înclinarea suprafeţei fizice, poate ajunge la valori foarte
mari, diferenţa derivatelor potenţialului perturbator după normala la ∑ şi după verticală sunt
mult diferite. Această diferenţă constituie principala complicaţie a condiţiei limită (4.20) în
comparaţie cu condiţia limită pentru geoid.

4.3. Dezvoltarea potenţialului perturbator în armonici sferice.

Aproximaţia sferică a condiţiei limită pentru geoid

Dacă în deducerea formulelor legate de potenţialul perturbator, elipsoidul se

aproximează cu o sferă, erorile care se introduc sunt de ordinul turtirii f = 3 ⋅ 10− 3 .

În aproximaţia sferică, gravitatea normală şi derivata ei, au forma
GM ∂ γ ∂γ 2γ
γ = ; = = − ,
ρ 2
∂H ∂ρ ρ
(4.22)
în care prin ρ s-a notat raza vectoare a unui punct exterior P.
Aproximând Pământul printr-o sferă de rază R şi admiţând o valoare medie g m a
gravităţii pentru întreg Pământul, relaţiile (4.22) devin
GM ∂ g m 2 gm
gm = ; = − .
R 2
∂H R
(4.23)
În acest caz, relaţia (4.9) se poate scrie astfel
∂T 2 gm
− = ∆g+ N, (4.24)
∂H R
iar ecuaţia fundamentală a geodeziei fizice în aproximaţia sferică devine
∂ T 2gm
∆g= − − N, (4.25)
∂ρ R
sau funcţie numai de potenţialul perturbator

82
 ∂ T 2T
∆g= − − . (4.26)
∂ρ R
Relaţia (4.26) reprezintă aproximaţia sferică a condiţiei limită pentru geoid.
Având în vedere relaţiile (4.8) şi (4.24), perturbaţia gravităţii poate fi prezentată în
aproximaţia sferică sub forma
2 gm
δ g= ∆g+ N, (4.27)
R
sau având în vedere formula Bruns
2
δ g= ∆g+ T, (4.28)
R
Relaţiile (4.25), (4.26), (4.27) şi (4.28) sunt riguros valabile pentru sferă, în acelaşi
timp ele constituind doar o primă aproximaţie pentru elipsoidul de referinţă. În aceste relaţii,
valoarea lui γ , care intră în componenţa anomaliei gravităţii, trebuie calculată pentru
elipsoid cu un mare grad de precizie.
În afara maselor de atracţie, potenţialul perturbator folosit în relaţiile (4.25) şi (4.26)
este o funcţie armonică, motiv pentru care el poate fi prezentat sub forma unei serii armonice
n+ 1
∞
 R
T ( ρ ,θ , λ ) = ∑   Tn (θ , λ ) , (4.29)
n= 0  ρ 

în care Tn (θ , λ ) este armonica de suprafaţă de gradul n. Pe suprafaţa geoidului ρ → R şi

relaţia (4.29) devine
∞
T ( ρ ,θ , λ ) = ∑
n= 0
Tn (θ , λ ) .

(4.30)
Perturbaţia gravităţii (4.8) se obţine din relaţia (4.29) sub forma
n+ 1
∂T 1 ∞
 R
δ g= −
∂ρ
=
ρ
∑n= 0 (n + 1)  ρ  Tn (θ , λ ) ,
 
(4.31)
iar pentru geoid, unde ρ → R se obţine
∂T 1 ∞
δ g= − = ∑ (n + 1)Tn (θ , λ ) .
∂ρ R n= 0
(4.32)

83
 Pentru un punct exterior situat la distanţa ρ faţă
de centrul sferei (fig. 4.3), condiţia limită (4.26) se
prezintă sub forma
∂ T 2T
∆g= − − .
∂ρ ρ
(4.33
Introducând relaţiile (4.29) şi (4.31) în relaţia
(4.33) se obţine Fig. 4.3. Potenţial perturbator
n+ 1 şi condiţia limită în
1 ∞
 R aproximaţia sferică
∆g=
ρ
∑n= 0 (n − 1)  ρ  Tn (θ , λ ) (4.34)
 

iar pe geoid, unde R = ρ

1 ∞
∆g= ∑ (n − 1)Tn (θ , λ ) .
R n= 0
(4.35)

Relaţia (4.35) arată că în dezvoltarea anomaliei gravităţii în serie de armonici sferice,

întotdeauna va lipsi armonica sferică de gradul unu, chiar dacă aceasta există pentru
potenţialul perturbator.
Dacă se exprimă anomalia prin seria armonică
∞
∆g= ∑
n= 0
∆ gn ,

din compararea acesteia cu relaţia (4.35) se obţine

R
Tn = ∆ gn . (4.36)
n− 1
În acest caz relaţia (4.30) poate fi scrisă sub forma
∞
∆ gn
T = R∑ . (4.37
n= 0 n − 1

Această relaţie demonstrează că armonica de ordinul I a lui ∆ g n trebuie să lipsească.

∆ gn
În caz contrar termenul devine infinit.
n− 1

4.4. Anomalia gravităţii în spaţiul exterior

Cunoaşterea anomaliei şi perturbaţiei gravităţii în spaţiul exterior al Pământului
constituie o preocupare relativ recentă a specialiştilor geodezi; ea a apărut ca urmare a
folosirii sateliţilor artificiali în scopuri geodezice.

84
 Determinarea anomaliei gravităţii în spaţiul exterior poate fi formulată ca o problemă
Dirichlet pentru cazul aproximaţiei sferice: dându-se valoarea anomaliei pe sfera unitate, să
se determine anomalia gravităţii la o altitudine H ca funcţie armonică.
Conform subcapitolului 2.4.2. soluţia Dirichlet pentru sferă este dată de integrala
Poisson (2.73). Aplicând această relaţie pentru determinarea anomaliei gravităţii în punctul P
situat la distanţa ρ faţă de centrul Pământului se obţine
( ρ 2 − R2 ) ∆ g
4π R ∫∫σ r 3
∆ gP = dσ , (4.38)

în care R, r , ρ şi σ au semnificaţia din fig. 4.3.

Formulele folosite în geodezia fizică sunt în general mai simple, dacă în dezvoltarea
în armonici sferice, armonicile de ordinul zero şi unu lipsesc. Pentru aceasta este util a se
rezolva problema Dirichlet pentru funcţia
∞
∆ ' g = ∆ g − (∆ g 0 + ∆ g1 ) = ∑
n= 2
∆ gn ,

în care prin ∆ g 0 şi ∆ g1 s-au notat armonicile sferice de ordinul zero şi unu.

Pentru rezolvarea problemei, integrala Poisson va trebui transformată corespunzător
[35]. Fie H o funcţie armonică a cărei valoare este cunoscută pe sfera terestră de rază R (fig.
4.3). Dacă în relaţia (2.73), elementul de suprafaţă al sferei unitate d ∑ = R 2 dσ se obţine

R ρ 2 − R2
HP =
4π ∫∫
σ
r2
Hdσ ,

unde H P este valoarea funcţiei în punctul exterior P.

Funcţia armonică H poate fi scrisă sub forma unei serii armonice
2 n+ 1
R  R ∞
 R
H = H 0 +   H1 +
ρ
∑n= 2  ρ  Hn ,
 ρ   
în care prin H 0 , H1 ,K , H n s-au notat armonicile de suprafaţă. Separând în relaţia de mai sus
armonicile de gradul zero şi unu, se obţine
2 n+ 1
R  R ∞
 R
H ' = H − H 0 −   H1 =
ρ
∑n= 2  ρ  Hn . (4.39)
 ρ   
Conform relaţiilor (2.41) şi (2.17) armonicile de gradul zero şi unu au forma
1 3
H0 =
4π ∫∫ Hdσ
σ
; H1 =
4π ∫∫ H cosψ dσ
σ
.

(4.40)

85
 Exprimând pe H prin integrala Poisson, iar pe H 0 şi H1 prin relaţia (4.40), valoarea
funcţiei H ' în punctul exterior devine
R  ρ 2 − R 2 1 3R 
H P' =
4π ∫∫σ  r 3 − ρ − ρ 2 cosψ  Hdσ . (4.41)

Această relaţie poate fi folosită pentru determinarea anomaliei gravitaţiei în afara

sferei terestre. Pentru aceasta, relaţia (4.34) se scrie sub forma
n+ 1
∞
 R
ρ ∆ g P = ∑ (n − 1)   Tn (θ , λ ) . (4.42)
n= 0  ρ 
Partea dreaptă a relaţiei (4.42) arată faptul că funcţia ρ ∆ g P poate fi exprimată printr-o
serie armonică, ceea ce permite aplicarea relaţiei (4.41) acestei funcţii. Se obţine
R  ρ 2 − R 2 1 3R 
∆ gP =
4π ρ ∫∫σ  r 3 − ρ − ρ 2 cosψ  ( R∆ g )dσ . (4.43)

Relaţia (4.43) permite calculul anomaliei gravităţii în afara Pământului; ea este

cunoscută sub denumirea de formula de calcul a continuării în sus a anomaliei gravităţii.
Diferenţa dintre relaţiile (4.38) şi (4.43) constă în faptul că prima ia în considerare şi
armonicile de ordinul zero şi unu din dezvoltarea anomaliei în funcţii sferice.
Noţiunile introduse în acest capitol, precum şi relaţiile matematice de definire a lor
vor servi ca bază metodelor de determinare a geoidului şi a formei suprafeţei fizice a
Pământului.

86