2.

NOŢIUNI DE GEODEZIE FIZICĂ

2.1. INTRODUCERE
În acest capitol vor fi tratate numai acele noţiuni care sunt necesare înţelegerii câtorva
din elementele de bază ale geodeziei (cele tratate în prezenta lucrare) cum ar fi, de exemplu,
sistemele de altitudini.
Atmosfera, care constituie învelişul gazos al Pământului, este unul din factorii care
fac posibilă viaţa pe Pământ, ea având un rol de furnizor al elementelor chimice necesare
conservării vieţii şi un rol de filtru pentru razele ultraviolete emanate de Soare, care ar
distruge viaţa dacă ar ajunge pe Pământ în forma iniţială. Atmosfera este alcătuită, în
principal, din trei gaze: nitrogen (78%), oxigen (21%) şi argon (1%). Nefiind omogenă,
specialiştii au împărţit atmosfera în 5 zone, funcţie de caracteristicile fizico chimice şi funcţie
de compoziţia ei:
- troposfera – de la suprafaţa Pământului – spre direcţia Soarelui – până la 12 – 12
km;
- stratosfera – în continuarea troposferei până 55 km;
- mezosfera – de la 55 km până la 80 – 100 km;
- termosfera – în continuarea mezosferei până la 1200 km;
- magnetosfera – de la 1200 km până la 90.000 km.
Învelişul solid al Pământului este constituit dintr-o serie de straturi de formă
aproximativ sferică compuse din elemente care au o structură fizico-chimică diferită.
Principalele trei învelişuri (fig.2.1), numite şi geosfere makore sunt:
- scoarţa;
- mantaua;
- nucleul.
Pentru geodezia fizică, de o deosebită importanţă este determinarea unei densităţi
medii a întregii scoarţe terestre (considerată a avea, pentru majoritatea calculelor care intervin
în geodezia fizică, când forma Pământului este considerată a fi cea a unui elipsoid, valoarea
de 5,52 g/cm3 ) deoarece această valoare influenţează mărimea corecţiilor de reducere a
gravităţii.

47
   2,67 g/cm3   2,9 g/cm3

3,3 km

  5.66 g/cm3

2900 km

  16 g/cm3

6378 km

Fig.2.1. Variaţia densităţii în interiorul Pământului

Geodezia fizică, o parte importantă a ştiinţelor geodezice, se ocupă cu studiul figurii

Pământului şi a proprietăţilor fizice ale câmpului gravific.
Având în vedere că observaţiile geodezice se efectuează în domeniul de acţiune a
gravităţii terestre se poate deduce importanţa deosebită pe care o are geodezia fizică.
Ideea de bază a geodeziei fizice constă în faptul că din determinări fizice se pot
desprinde concluzii geometrice cu privire la forma şi dimensiunile Pământului, principiu
enunţat de Clairaut prin teorema cu privire la legătura dintre turtirea geometrică şi cea
gravimetrică şi a variaţiei gravităţii cu latitudinea.

2.2. SISTEME DE COORDONATE UTILIZATE ÎN GEODEZIA FIZICĂ

2.2.1. Coordonate naturale

Scopurile urmărite în cadrul acestui capitol, şi nu numai, li se potriveşte cel mai bine
un sistem tridimensional curbiliniu de coordonate format din sistemul suprafeţelor de nivel şi
de liniile firelor de plumb, aceste coordonate putând fi măsurate direct, ele fiind opuse
coordonatelor rectangulare X , Y , Z .
Direcţia axei de rotaţie a pământului şi poziţia planului ecuatorial (perpendicular pe
această axă) sunt definite ca în astronomie.

48
 Latitudinea geografică  a unui punct P este
unghiul dintre verticala (direcţia firului cu plumb) în
P şi planul ecuatorial (fig.4.15)1 .
Se consideră, acum, o linie dreaptă prin P,
paralelă la axa de rotaţie a pământului, care
împreună cu verticala în punctul P definesc planul
meridian al punctului P. Unghiul dintre acest plan
meridian şi un alt plan meridian fixat, de regulă
acesta din urmă este planul meridianului
Fig.2.2. Coordonate naturale
Greenwich, este longitudinea geografică  a lui P.
Aceste coordonate, latitudinea  şi longitudinea , constituie două din cele trei
coordonate spaţiale care poziţionează punctul P în spaţiu. Pentru cea de-a treia coordonată se
poate alege una din variantele de mai jos:
- altitudinea ortometrică a punctului P ( H Por ) . Altitudinea ortometrică Hor este

definită ca fiind înălţimea punctului deasupra nivelului mării, măsurată de la geoid

în lungul liniei de forţă (direcţia firului cu plumb).
- potenţialul (W) punctului, (paragraful 2.4).
Cantităţile , , Hor sau , , W sunt denumite coordonate naturale. Aceste
coordonate sunt în legătură cu coordonatele rectangulare X, Y, Z sau axa X fiind paralelă cu
planul meridianului Greenwich.
Din figura 2.2 se poate observa că vectorul unitate al verticalei, notat n, are
componentele x, y, z sau
n(cos  cos ,cos  sin ,sin ) (2.1)
Vectorul gravităţii (paragraful 2.3) are componentele
g  g (Wx ,Wy ,Wz ) . (2.2)

Pe de altă parte, deoarece n este vectorul unitate corespunzător vectorului gravităţii g

dar de direcţie opusă, se poate scrie
g g
n 
g g

sau

1
În această figură se prezintă o modalitate de a defini coordonatele  şi  prin intermediul unei sfere unitate cu
centrul în P; linia PN paralelă cu axa de rotaţie a pământului, planul GPF perpendicular pe ea şi paralel cu
planul ecuatorial; n un vector unitar în lungul liniei firului cu plumb; planul NPF în planul meridianului
punctului P şi planul NPG paralel cu planul meridianului Greenwich.

49
 g  g  n . (2.3)
Având în vedere aceste ultime trei relaţii, pentru componentele gravităţii pe cele trei
axe se obţine
Wx  g cos  cos 
Wy  g cos  sin  (2.4)
Wz  g sin 
sau, rezolvând
Wz
  tan 1
Wx2  Wy2
Wy
  tan 1 (2.5)
Wx
W  W ( x, y , z )
Aceste trei ecuaţii fac legătura între coordonatele naturale , , W şi coordonatele
rectangulare x, y, z cu condiţia ca valoarea potenţialului gravităţii W  W ( x, y, z) să fie
cunoscută.
Se poate observa că tripleta de coordonate , , Hor este într-o legătură mult mai
complexă cu coordonatele rectangulare X , Y , Z decât cu coordonatele sferice raza (r),
colatitudinea () , longitudinea ( L) 2 .
Sistemele de coordonate naturale sunt definite întotdeauna în funcţie de mărimi
naturale care sunt în legătură directă cu procesele de măsurare.

2.2.2. Coordonate elipsoidale

Într-un sistem rectangular de coordonate punctul P are coordonatele x, y, z. Se duce
prin punctul P suprafaţa unui elipsoid de revoluţie a cărui centru este originea O, axa sa
coincide cu axa Z şi excentricitatea sa liniară este o valoare constantă E. Coordonata b este
semiaxa mică a acestui elipsoid,  este complementul latitudinii reduse  a punctului P cu
privire la acest elipsoid (fig.2.3) şi L longitudine geocentrică.
Legătura dintre coordonatele elipsoidale b, , L şi coordonatele rectangulare x, y, z,

considerând că b2  E 2 este semiaxa mare a elipsoidului a cărui suprafaţă trece prin

punctul P este reprezentată de următoarele ecuaţii:

2
Aici trebuie notată diferenţa conceptuală dintre longitudinea geografică şi longitudinea geocentrică

50
 x  b 2  E 2 sin  cos L
y  b 2  E 2 sin  sin L (2.6)

planul XY
z  b cos 
Prin particularizări se obţine:
 dacă se consideră valoarea b  const. se
obţine un elipsoid de revoluţie

x2  y 2 z 2
  1;
b2  E 2 b2
 dacă se consideră că valoarea   const. se
obţine un hiperboloid cu o pânză
x2  y 2 z2
 1;
E 2 sin 2  E 2 cos2 
 dacă se consideră că valoarea L  const.

fig.2.3. Coordonate elipsoidale atunci se obţine primul meridian

y  x tan L .

Distanţa focală constantă E  OF1 care este aceeaşi pentru toţi elipsoizii pentru care

b  const. caracterizează sistemul de coordonate. La limită, când E 0 se obţin

coordonatele sferice, obţinându-se

b2  E 2 cos2  2
ds 
2
db  (b2 E 2 cos2 )d 2  (b2  E 2 )sin 2 dL2 (2.7)
b E
2 2

În relaţia (2.7) nu există termeni în dbd  , dbdL , dLd  . Aceasta înseamnă că

sistemul de coordonate elipsoidale este un sistem ortogonal.

2.3. Pământul şi câmpul gravific

Instrumentele cu care se efectuează măsurătorile geodezice, fie că acestea sunt pe
suprafaţa terestră sau deasupra acesteia, sunt supuse acţiunii mai multor forţe fizice a căror
efect trebuie cunoscut pentru a putea efectua o interpretare corectă a observaţiilor. Pentru ca
măsurătorile, ce se efectuează în spaţiul fizic, să fie corect utilizate în prelucrările geodezice
ulterioare trebuie să se cunoască geometria acestui spaţiu, cunoaştere care presupune
studierea câmpului gravific al Pământului.

51
 Se consideră un punct material3 P situat pe suprafaţa fizică a Pământului. Acest
punct material este supus după cum s-a precizat, acţiunii mai multor forţe:
- gravitaţia sau forţa de atracţie, în continuare fiind notată cu F , care este
îndreptată spre centrul de masă al Pământului;
- forţa centrifugă, notată în continuare cu q , care apare datorită mişcării de rotaţie
a Pământului;

- forţa de atracţie exercitată de Soare, notată cu f S , care este importantă şi

trebuie luată în considerare în unele calcule datorită masei Soarelui;

- forţa de atracţie exercitată de Lună, notată cu f L , importantă datorită apropierii

de Pământ a lunii.
Componenta tuturor acestor forţe, care acţionează asupra unui punct material situat pe
suprafaţa Pământului se numeşte gravitate sau greutate, se notează cu g şi este dată de
relaţia generală
g  F  q  fS  fL  (2.8)

Zona din spaţiu în care influenţa atracţiei gravitaţionale, a mişcării de rotaţie a

Pământului şi a celorlalte forţe care acţionează asupra unui punct material are efect este
denumită câmpul gravităţii sau câmpul gravific.

2.3.1. Forţa atracţiei terestre (gravitaţia)

Legea atracţiei universale a lui Newton
m1 precizează că un corp de masă M atrage un corp de
m2
masă m cu o forţă F a cărei acceleraţie este direct
F12 F21
proporţională cu produsul celor două mase şi invers
l proporţională cu pătratul distanţei care le separă.
Această forţă este cunoscută ca fiind forţa
Fig.2.4. Forţa de atracţie dintre
două corpuri gravitaţională sau atracţia gravitaţională sau
atracţia newtoniană.
Dacă se consideră două corpuri cu masele m1 şi, respectiv, m2 (considerate
punctiforme faţă de distanţa dintre ele) situate la distanţa l unul faţă de celălalt (fig.2.4),

3
„Punct material” este o convenţie introdusă pentru a indica faptul că acesta, punctul material, are dimensiuni
neglijabile faţă de dimensiunile altor sisteme cu care este în legătură.

52
atunci forţa gravitaţională este forţa de atracţie care acţionează de-a lungul liniei ce uneşte
corpurile şi are valoarea
m1m2
F G (2.9)
l2
unde:
F12   F21 ; F12  F21  F  F ;

G este un coeficient de proporţionalitate denumit constanta atracţiei universale sau

constanta gravitaţională newtoniană.
Asociaţia Internaţională de Geodezie (AIG) a recomandat, în anul 1995, utilizarea,
pentru constanta atracţiei universale, în Sistemul Internaţional (SI), a valorii
G  (6672,59  0,3) 1014 m3s 2 kg 1 .
Dacă se consideră că cele două corpuri sunt situate la o distanţă egală cu unitatea
(l  1) şi că au masele egale cu unitatea4 ( m1  m2  1 ) atunci constanta atracţiei universale
(G) este egală cu forţa cu care se atrag între ele cele două corpuri.
Dacă se consideră că Pământul, de masă5 m1  M , are forma unei sfere de rază R,

atunci forţa de atracţie exercitată de acesta asupra unui punct material de masă egală cu
unitatea ( m2  1) situat la distanţa l  R faţă de centrul de masă al Pământului (adică pe
suprafaţa acestuia) se poate determina prin particularizarea relaţiei (2.9)
GM
F  (2.10)
R2
Prin convenţie, pentru forţele de atracţie se semnul „” iar pentru forţele de respingere
se ia semnul „+”.
În relaţia de mai sus, GM este constanta gravitaţională geocentrică, pentru care
AIG recomandă valoarea6
GM  (398600441  0,8) 106 m 2s 2 .
Cu ajutorul relaţiei (2.10) se poate determina numai o valoare aproximativă a forţei de
atracţie exercitată de Pământ asupra unui punct material cu masa egală cu unitatea, deoarece
unele dintre elementele componente se cunosc cu o aproximaţie destul de mare. Unul dintre
aceste elemente, care variază foarte mult şi este dependent de mai mulţi factori, dintre care

4
Corp cu „masă egală cu unitatea” sau „masă punctiformă” este, de asemenea, o noţiune convenţională utilizată
pentru a arăta că acel corp are masa neglijabilă în comparaţie cu masa corpurilor cu care este în legătură
5
M = 5,971024 kg, la latitudinea de 450 , considerând raza R = 6.378.000 m
6
Această valoare a constantei gravitaţionale geocentrice conţine şi valoarea datorată atmosferei

53
cel mai important este distanţa faţă de centrul de masă al Pământului, este densitatea 
(fig.2.1).
Z (CIO) Pentru o evaluare mai corectă a forţei de
atracţie, se consideră două puncte materiale (fig.2.5)
P ( x, y , z )
l unul situat în interiorul Pământului A(a, b, c) , de

masă m1  dM , numit şi punct (sau masă) atractiv

l0
O Y (atractivă), iar altul situat pe suprafaţa Pământului
A (a, b, c) P( x, y, z) , de masă m2  1 , numit şi punct (sau
masă) atras (atrasă), aflate la distanţa l unul faţă de
X (GAM ) celălalt

Fig.2.5. Forţa de atracţie l  ( x  a ) 2  ( y  b) 2  ( z  c ) 2 (2.11)

Considerând sistemul rectangular de coordonate XYZ  originea în centrul de masă al

Pământului, axa Z (CIO) orientată după axa medie de rotaţie a Pământului către polul nord
ceresc mediu, axa X (GAM ) în planul meridianului astronomic Greenwich – în ipoteza
enunţată mai sus, relaţia
dM
d f  G l0 (2.12)
l2
reprezintă expresia forţei elementare de atracţie dintre cele două corpuri considerate, în care:

- l0 este versorul direcţiei care uneşte cele două corpuri.

Prin versorul unui vector se înţelege un vector auxiliar având aceeaşi orientare ca şi
vectorul al cărui versor este şi modulul – valoarea numerică – egal (egală) cu unitatea.
Orice forţă din spaţiu poate fi descompusă după componentele ei în raport cu axele de
coordonate ale sistemului considerat.
Dacă df x , df y , df z sunt proiecţiile forţei elementare df pe cele trei axe de coordonate

OX , OY , Oz şi  ,  ,  sunt unghiurile pe care le formează vectorul poziţie l (fig.2.6),

atunci se poate uşor observa că

df x  df  cos(df , X )  df  cos 
df y  df  cos(df , Y )  df  cos  (2.13)
df z  df  cos(df , Z )  df  cos 

54
 Dacă se ţine cont de faptul că valorile cosinuşilor directori se pot determina uşor (din
figură) cu relaţiile de mai jos

Z
P ( x, y , z )
Z
df
l
 z c
A(a, b, c)  z 1 2 Y

 x xa

X Y
O

X
P ( x, y , z )

 y 1 2 Y
A(a, b, c)
y b

Fig.2.6. Componentele forţei elementare de atracţie pe cele trei

axe de coordonate

xa
cos  
l
y b
cos   (2.14)
l
z c
cos  
l
şi având în vedere relaţia (2.12), prin înlocuire în relaţia (2.13) se obţin componentele forţei
elementare a atracţiei pe cele trei axe de coordonate
xa
df x  GdM
l3
y b
df y  GdM 3 (2.15)
l
z c
df z  GdM 3
l
Se doreşte acum stabilirea influenţei pe care o are în forţa de atracţie un corp alcătuit
din mai multe puncte cu mase elementare dM , cum ar fi, de exemplu, întregul Pământ,
asupra punctului material P. Pentru aceasta trebuie să se pună în evidenţă variaţia densităţii

55
pentru fiecare element de volum. Dacă  este densitatea volumului elementar dv  dadbdc ,
atunci masa lui va fi
dM  dv    da  db  dc . (2.16)
Prin integrarea, pe volumul considerat, a relaţiei (2.12) se va obţine expresia forţei de
atracţie exercitată de Pământ asupra unui punct material aflat pe suprafaţa sa
dM 
F  G  2
l0  G  2 dvl0 (2.17)
v
l v
l

Ştiind că pentru un vector spaţial componenta pe una din cele trei axe de coordonate
se determină ca fiind produsul dintre modulul vectorului şi cosinusul director al unghiului
format de vector cu axa considerată, rezultă următoarele relaţii de calcul pentru componentele
forţei de atracţie pe cele trei axe de coordonate
xa xa
Fx  F  cos( F , X )  F  G  3  dv
l v
l
y b y b
Fy  F  cos( F , Y )  F  G  3  dv (2.18)
l v
l
z c z c
Fz  F  cos( F , Z )  F  G  3  dv
l v
l

2.3.2. Forţa centrifugă

Faptul că Pământul are o mişcare de rotaţie în jurul axei sale complică şi mai mult
lucrurile, adăugând o altă forţă celor care acţionează asupra unui corp situat pe suprafaţa
terestră. Această forţă se numeşte forţă centrifugă ea fiind întotdeauna perpendiculară pe
axa de rotaţie a Pământului.
Conform legilor mecanicii, în cazul unui punct P de masă m , forţa centrifugă
(fig.2.7) se exprimă prin relaţia:
v2
qm r0 , (2.19)
rp

în care v reprezintă viteza liniară pe traiectorie a punctului iar rP este distanţa de la punct la
axa de rotaţie.
Dacă se consideră că Pământul are forma unui elipsoid (fig.2.7.b), atunci raza rP este
raza cercului de paralel care trece prin punctul P, deci forţa centrifugă se află într-un plan
paralel cu planul ecuatorial şi este perpendiculară pe axa OZ care reprezintă axa de rotaţie a
Pământului.

56
 Având în vedere cazul considerat (m  1) şi legătura dintre viteza liniară şi cea
unghiulară7
v  rP   (2.20)

pentru forţa centrifugă se obţine relaţia

q  rP 2 r0 . (2.21)

Z (CIO)

P ( x, y , z )

l0 Y
O

A (a, b, c)

X (GAM )
a) b)

Fig.2.7. Forţa centrifugă

Din relaţia (2.21) se poate observa că forţa centrifugă are o valoare maximă la Ecuator
(când rP este maxim) şi o valoare nulă la poli (când rP  0 ).
Componentele forţei centrifuge pe cele trei axe de coordonate se pot determina cu
relaţiile
qx  q  cos(q , X )  q  cos   x 2
q y  q  cos(q , Y )  q  cos   y 2 (2.22)
qz  q  cos(q , Z )  q  cos   z 2
Forţa centrifugă are variaţii în timp atât în direcţie cât şi în intensitate. Schimbări în
amplitudinea vitezei de rotaţie şi schimbări în direcţia axei de rotaţie a Pământului produce
schimbări în amplitudinea şi direcţia forţei centrifuge. Aceste modificări sunt totuşi mici şi,
pentru multe din problemele ce trebuie rezolvate în geodezie, pot fi neglijate.

7
În cazul Pământului, viteza medie unghiulară este   7 292115 1041 radius

57
 2.3.3. Gravitatea (greutatea)
Dintre forţele care acţionează asupra unui punct
situat pe suprafaţa Pământului cele mai importante
P
q sunt cele prezentate anterior, adică forţa de atracţie
şi forţa centrifugă. Având în vedere acest fapt, din
F g relaţia (2.8) se obţine expresia forţei greutăţii ca
rezultantă a forţei de atracţie şi a forţei centrifuge
ce acţionează asupra unei mase unitare punctiforme
(fig.2.8).
Fig.2.8. Gravitatea
g  F q. (2.23)
Comparând şi analizând relaţiile (2.10) şi (2.21) care exprimă forţa de atracţie şi,
respectiv, forţa centrifugă, se poate observa că aportul cel mai important în forţa greutăţii îl
aduce forţa de atracţie terestră, care este mult mai mare cu forţa centrifugă.
Direcţia vectorului gravităţii este direcţia firului cu plumb sau verticala locului.
Gravitatea este caracterizată prin acceleraţia pe care o capătă un corp ce cade în mod
liber. Ca unitate de acceleraţie, în sistemul CGS, se utilizează, în memoria lui Galileo Galilei,
galul (acceleraţia care transmite masei de 1 gram forţa de 1 dyn8 )
1 gal  1 cm s 2 .
Deoarece între valoarea minimă a acceleraţiei gravităţii care este la ecuator
( g ecuator  978 gal) şi valoarea maximă de la pol ( gpol  983 gal) există o diferenţă de 5 gal şi

pentru că acceleraţia gravităţii se determină cu o precizie mare, în mod curent, se utilizează

ca unitate de măsură miligalul
1 mgal  0,001 gal .
În unele lucrări, în care se utilizează instrumente de mare precizie pentru determinarea
acceleraţiei gravităţi, se utilizează ca unitate de măsură microgalul
1  gal  0,001 mgal  0,000001 gal .
Având în vedere relaţia de definiţie a gravităţii (2.23), componentele acesteia pe cele
trei axe de coordonate se pot determina cu relaţiile

8
1 dyn = 105 N=1,02105 kgf

58
 xa
g x  Fx  qx  G  3
 dv  x 2
v
l
y b
g y  Fy  q y  G  3
 dv  y 2 (2.24)
v
l
z c
g z  Fz  qz  G   dv
v
l3

2.4. Potenţialul gravităţii

Potenţialul este o funcţie introdusă de Laplace şi utilizată pentru descrierea unui câmp
de forţe.
Potenţialul unui câmp de forţe este o funcţie continuă şi derivabilă, ataşată câmpului
de forţe respectiv, funcţie ale cărei derivate parţiale sunt componentele câmpului pe cele trei
axe de coordonate.
Având în vedere faptul că principalele forţe acţionează asupra unui punct material
sunt forţa atracţiei terestre şi forţa centrifugă se vor prezenta, pe rând, relaţiile de calcul a
potenţialului acestor forţe urmând ca prin însumare să se determine potenţialul gravităţii.

2.4.1. Potenţialul forţei de atracţie

Se introduce o funcţie scalară
dM
V G (2.25)
l
numită potenţialul forţei de atracţie (potenţialul gravitaţiei).
Se caută determinarea derivatelor parţiale ale acestei funcţii în raport cu coordonatele
x, y , z având în vedere faptul că şi distanţa l este o funcţie de aceste coordonate (a se vedea

relaţia (2.11))
V dM l
 G 2 . (2.26)
x l x
Derivând expresia (2.11) se obţine
l x  a
 . (2.27)
x l
Derivata parţială în raport cu x se determină cu relaţia
V xa
 GdM 3 . (2.28.a)
x l
În mod asemănător, se determină şi derivatele parţiale în raport cu celelalte
coordonate

59
 V y b
 GdM 3 . (2.28.b)
y l
V z c
 GdM 3 . (2.28.c)
z l
Dacă se compară aceste relaţii cu relaţiile (2.15) se deduce că
V
 df x
x
V
 df y (2.29)
y
V
 df z
z
Funcţia V se numeşte funcţie potenţială sau potenţialul de atracţie, ea având
derivatele parţiale în raport cu coordonatele punctului P atras egale cu componentele forţei de
atracţie pe cele trei axe de coordonate.
Relaţia (2.25) care reprezintă expresia potenţialului de atracţie, poate fi particularizată
pentru un corp de masă m, astfel
m
a) pentru l  const. va rezulta V  G ;
l
b) când l   , atunci V  0 ;
c) pentru mM (masa Pământului) şi l  R (raza Pământului, în ipoteza
aproximării acestuia cu o sferă) rezultă
GM
V . (2.30)
R
Dacă se consideră că punctul P, situat pe suprafaţa terestră, este atras nu numai de
punctul A cu masa elementară dM ci de mai multe corpuri cu masele elementare
m1 , m2 , , mn atunci potenţialul de atracţie al sistemului este suma contribuţiilor individuale,
deci
n
Gm1 Gm2 Gmn m
V     G i . (2.31)
l1 l2 ln i 1 li

În continuare, dacă se consideră că masele atractive sunt distribuite continuu într-un

dM
volum v, cum ar fi volumul Pământului, cu densitatea   , unde dv este un element de
dv
volum iar dM un element de masă, atunci suma (2.31) se transformă în integrala
dM  
V  G   G  dv  G  dadbdc , (2.32)
v
l v
l v
l

60
în care l reprezintă distanţa dintre elementul de masă dM   dv şi punctul atras P.
Se poate observa că, şi în acest caz,
xa V
Fx  G   dv 
v
l 3
x
y b V
Fy  G   dv  (2.33)
v
l 3
y
z c V
Fz  G   dv 
v
l 3
z
Când relaţiile (2.33) sunt îndeplinite se poate spune că forţa de atracţie este gradient
de potenţial,
F  grad V (2.34)
sau
F  V , (2.35)
în care  este operatorul lui Hamilton (relaţia 1.4) şi are semnificaţia unui vector
  
 i j k (2.36)
x y z

i , j şi k fiind versorii vectorului pe cele trei axe de coordonate.

Relaţia (2.35) se mai poate scrie sub forma
V V V
 i j k. (2.37)
x y z
Se consideră două puncte infinit apropiate, de mase egale cu unitatea aflate la distanţa
ds unul de celălalt. Elementul diferenţial al potenţialului de atracţie este în acest caz
V V V
dV  dx  dy  dz . (2.38)
x y z
Creşterile de coordonate dx, dy, dz se determină ca fiind egale cu produsul dintre
distanţa care separă cele două puncte, infinit apropiate, şi cosinusul unghiurilor formate de
acesta cu axele de coordonate, adică
dx  ds  cos( s , X )
dy  ds  cos( s , Y ) (2.39)
dz  ds  cos( s , Z )
Înlocuind relaţiile (2.39) în relaţiile (2.38) şi având în vedere primele egalităţi din
relaţiile (2.18) rezultă
dV  dsF{cos( F , X ) cos(s , X )  cos( F , Y ) cos( s , Y )  cos( F , Z ) cos( s , Z )} (2.40)

61
sau

dV  ds  F  cos( F , s )  ds  Fs , (2.41)

unde cu Fs s-a notat proiecţia forţei de atracţie pe o direcţie oarecare s.

Relaţia de mai sus indică faptul că elementul infinit de mic de potenţial gravitaţional
dV reprezintă lucrul mecanic pe care îl efectuează forţa de atracţie pentru deplasarea unui
corp (punct) cu masa egală cu unitatea pe o distanţă elementară ds .
Din relaţia
dV
F, (2.42)
ds
se poate observa că valoarea derivatei potenţialului de atracţie după o direcţie oarecare
ds este numeric egală cu proiecţia forţei de atracţie după acea direcţie .

2.4.2. Potenţialul forţei centrifuge

Componentele forţei centrifuge pe cele trei axe de coordonate reprezintă derivatele
parţiale ale funcţiei potenţial în raport cu coordonatele x, y , z

2
Q ( x2  y 2 ) . (2.43)
2
Această relaţie reprezintă funcţia potenţială a forţei centrifuge.
Într-adevăr, dacă se calculează derivatele potenţialului forţei centrifuge în raport cu
coordonatele punctului se obţin aceleaşi rezultate ca şi cele din relaţiile (2.22)
Q
 x 2  qx
x
Q
 y 2  q y (2.44)
y
Q
 z 2  qz
z
Când aceste relaţii sunt îndeplinite, înseamnă că forţa centrifugă este gradient de
potenţialul ei, adică
q  grad Q  Q . (2.45)

2.4.3. Potenţialul greutăţii

Având în vedere că forţa greutăţii este rezultanta compunerii forţei de atracţie şi a
forţei centrifuge, expresia (2.23), se poate scrie relaţia prin care se determină potenţialul
greutăţii

62
  2
W  V  Q  G  dv  (x2  y 2 ) . (2.46)
v
l 2

Derivatele parţiale ale potenţialului greutăţii în raport cu coordonatele punctului

material sunt egale cu proiecţiile forţei gravităţii pe axele de coordonate
W
 Wx  g x  g  cos( g , X )
x
W
 Wy  g y  g  cos( g , Y ) (2.47)
y
W
 Wz  g z  g  cos( g , Z )
z
Se consideră două puncte materiale P( x, y, z) şi P1 ( x  dx, y  dy, z  dz ) situate, unul

faţă de celălalt, la o distanţă infinit mică ds , pe o direcţie oarecare

ds  dx 2  dy 2  dz 2 , (2.48)

valorile creşterilor dx, dy, dz fiind date de relaţiile (2.39).

Variaţia potenţialului forţei greutăţii din P în P1 ca funcţie de coordonatele x, y şi z
se determină cu relaţia
W W W
dW  dx  dy  dz (2.49)
x y z
sau
dW  g x dx  g y dy  g z dz . (2.50)

Având în vedere relaţiile (2.39) şi (2.49) se poate scrie că

dW
 g  cos( g , s ) (2.51)
ds
sau
dW
 gi , (2.52)
ds
adică derivata potenţialului forţei gravităţii pe orice direcţie este numeric egală cu
compunerea forţei ce acţionează pe această direcţie.
De asemenea, forţa greutăţii este gradient de potenţialul câmpului gravităţii
g  gradW  W  gradV  grad Q  V  Q . (2.53)

2.5. Potenţialul de atracţie al unor corpuri simple

Corpurile care au densitatea omogenă şi o geometrie definită se numesc corpuri
simple.
63
 2.5.1. Potenţialul de atracţie al unui strat sferic
2.5.1.1. Punctul atras este exterior stratului sferic
Se consideră un strat sferic cu razele r1 şi

r2 (r1  r2 ) , cu densitatea omogenă  , şi un

corp elementar, în interiorul acestui strat sferic,

de masă dM (fig.2.9). Poziţia acestui corp se
defineşte prin coordonatele sferice: r (raza
vectoare),  (colatitudinea) şi L (longitudinea).
De asemenea, pentru uşurinţa calculelor, se
consideră că punctul atras P(0,0, D) se află

situat pe axa Z , la distanţa D ( D  r2 ) de

Fig.2.9. Potenţialul de atracţie al originea sistemului.
unui strat sferic când punctul
atras este exterior câmpului Dacă se notează cu dsm şi ds P arcele
elementare de meridian şi, respectiv, de paralel,
calculate cu relaţiile
dsm  r  d  ; dsP  sin   dL (2.54)
atunci
dM   dv   dsm dsP dr (2.55)
sau luând în considerare relaţiile (2.54)
dM  pr 2 sin   d   dL  dr . (2.56)
Potenţialul de atracţie al stratului sferic când punctul atras este exterior acestuia poate
fi determinat cu o relaţie de forma
dM
Vstrat exterior  G  , (2.57)
v
l

sau dacă se ţine seama de relaţia (2.56)

 2
sin 
r2

Vstrat exterior  G   r dr 
2
d   dL . (2.58)
r1 0
l 0

Ultima integrală din relaţia (2.58) este imediată, deci potenţialul de atracţie al stratului
sferic va putea fi determinat cu relaţia

sin 
r2

Vstrat exterior  2 G   r dr  2
d (2.59)
r1 0
l

64
 Distanţa de la punctul atras la elementul sursă (punctul atractiv) poate fi calculată cu
ajutorul relaţiei
l 2  D2  r 2  2Dr cos  , (2.60)
prin diferenţiere obţinându-se
2ldl  2Dr sin d 
sau, dacă se grupează convenabil
sin   d  dl
 . (2.61)
l Dr
Dacă pentru ultima integrală din relaţia (2.59) se face schimbarea de variabilă de mai
sus, atunci noile limite vor fi (a se vedea relaţia 2.60)
pentru   0  l  D  r
pentru     l  D  r
Având în vedere această schimbare de variabilă şi faptul că distanţa D (coordonata
Z a punctului atras) este constantă, expresia potenţialului de atracţie se poate scrie sub forma
r Dr
1 2
Vstrat exterior  2 G   rdr  dl
D r1 D r

sau, rezolvând ultima integrală

2 G  2
r

D r1
Vstrat exterior  r D  r  D  r dr ,

deci

4 G  2 2
r

D r1
Vstrat exterior  r dr . (2.62)

În final, prin rezolvarea şi acestei ultime integrale, se obţine expresia potenţialului de

atracţie exercitat de un strat sferic, de raze r1 şi r2 (r1  r2 ) , asupra unui punct situat în afara

stratului, D  r2

4 G  3 3
Vstrat exterior  (r2  r1 ) . (2.63)
3D
Dacă se ţine seama de faptul că masa unui strat sferic poate fi determinată cu relaţia
4 3 3
M strat  (r2  r1 ) , (2.64)
3
atunci potenţialul de atracţie al stratului sferic poate fi calculat şi cu relaţia
GM strat
Vstrat exterior  . (2.65)
D

65
 2.5.1.2. Punctul atras este în interiorul stratului sferic
Pentru a obţine forma expresiei potenţialului de atracţie exercitat de o sferă de rază r1 ,
densitate omogenă, asupra unui punct situat la distanţa D de centrul sferei (fig.2.10), exterior
sferei ( D  r ) se particularizează relaţia (2.64) pentru valorile r1  0 şi r2  r .

4 G  3
Vsferă ext  r (2.67)
3D
Dacă se are în vedere relaţia cu ajutorul
căreia se poate calcula masa unei sfere
4 r 3
M sferă  (2.68)
3
atunci o altă formă a relaţiei prin care se
poate determina potenţialul de atracţie al
unei sfere, când punctul atras este exterior ei,
Fig.2.10. Potenţialul de atracţie a este dată de expresia
unei sfere când punctul atras este GM sferă
exterior Vsferă  (2.69)
D

2.5.2.2. Punctul atras se află în interiorul sferei

Pentru a determina relaţia de calcul a potenţialului de atracţie al unei sfere de rază R
când punctul atras se află situat în interiorul sferei (fig.2.11), la o distanţă D ( D  r ) se
procedează astfel:
 se duce, prin punctul atras P, o sferă auxiliară, evident,
de rază D ;
 se exprimă potenţialul de atracţie al sferei de rază D
când punctul atras este exterior sferei (a se vedea relaţia
(2.67))
4 G  D 2
V '
sferă ext  (2.70)
Fig.2.11. Potenţialul de 3
atracţie al unei sfere  se exprimă potenţialul de atracţie al unui strat sferic de
când punctul atras este
interior sferei raze r şi D când punctul atras se află în interiorul stratului
sferic (a se vedea relaţia (2.66)

int  2 G  (r  D ) .
' 2 2
Vsferă (2.71)

 prin adunarea celor două potenţiale de atracţie astfel obţinute

66
 Vsferă int  Vsferă
'
ext  Vsferă int
'

se obţine relaţia de calcul a potenţialului de atracţie al unei sfere când punctul atras este
interior sferei
2 G 
Vsferă int  (3r 2  D 2 ) . (2.72)
3

2.5.2.3. Punctul atras se află pe sferă

Potenţialul de atracţie al unei sfere de rază r când punctul atras se află pe sferă se
poate determina prin particularizarea D  r a relaţiei (2.72) sau a relaţiei (2.76)

4 G  r 2 GM sferă
Vsferă   . (2.73)
3 r

2.6. Ecuaţiile diferenţiale Laplace-Poisson

Produsul scalar dintre operatorul gradient şi un vector oarecare este un scalar. Dacă
vectorul oarecare este cel al gravităţii atunci produsul
   
g   i  j  k  ( g xi  g y j  g z k ) (2.74)
 x y z 
este scalarul
g x g y g z
g     div g (2.75)
x y z
numit divergenţa vectorului şi este notat cu div g .
Dacă se ţine cont de relaţia (2.49), atunci, divergenţa vectorului este
 2W  2W  2W
div g  g  (W )   2W   2  2 . (2.76)
x 2 y z
Mărimea
2 2 2
 2
   2
x 2 y 2 z
se numeşte operator Laplace sau laplacian şi se notează cu  (a se vedea relaţia (1.5)).
Pentru simplificarea scrierii, de multe ori se utilizează notaţiile
 2W  2W  2W
WXX  ; W  ; W  etc. (2.77)
x 2 xy y 2
XY YY

deci, relaţia (2.76) mai poate fi scrisă şi sub forma

W  2W  WXX  WYY  WZZ (2.78)

67
 Dacă se are în vedere relaţia (4.42) atunci
 2W   2V   2Q .
Câmpul laplacian este câmpul care derivă dintr-un potenţial al cărui laplacian este
nul.

2.6.1. Laplacianul câmpului gravitaţional

2.6.1.1. Punctul atras este exterior maselor sursă
Se consideră că punctul atras este exterior maselor sursă. În acest caz potenţialul
câmpului gravitaţional se poate determina cu relaţia
dM
Va  G  . (2.80)
v
l

Componenta pe axa X a forţei de atracţie exercitată de masele sursă se poate

determina utilizând prima relaţie din expresia (2.18)
Va
Fx   G  ( x  a )  l 3dM .
x v

Aceasta înseamnă că
 2Va Fx  1 3( x  a) l 
  G   3  dM
x 2
x v 
l l4 x 

sau dacă se determină derivata lungimii l în raport cu axa considerată

l x  a

x l
atunci

 2Va  1 3( x  a)2 
x 2
 G v  l 3  l 5 dM (2.81.a)

În mod similar se determină componentele pe celelalte axe de coordonate

 2Va  1 3( y  b)2 
y 2
 G v  l 3  l 5 dM (2.81.b)

 2Va  1 3( z  c)2 
z 2
 G v  l 3  l 5 dM (2.81.c)

în care a, b, c sunt coordonatele punctului sursă (atractiv) de masă dM (fig.2.7).

Prin însumarea relaţiilor (2.81) se obţine
2Va  Va  0 , (2.82)

68
 În general o ecuaţie de forma
U  t
se numeşte ecuaţie potenţială.
Dacă
t  0 ecuaţia se numeşte ecuaţie potenţială omogenă a lui Laplace;
t  0 ecuaţia se numeşte ecuaţia potenţială neomogenă a lui Poisson.
Ecuaţia (2.82) este ecuaţia diferenţială Laplace. Ea indică faptul că, în cazul când
punctul atras este exterior maselor sursă, câmpul gravitaţional este laplacian.
Soluţiile ecuaţiei Laplace se numesc funcţii armonice, deci potenţialul gravitaţional
este o funcţie armonică în exteriorul maselor sursă.
2.6.1.2. Punctul atras este în interiorul maselor sursă
Dacă se consideră o sferă de rază R, cu punctul central A de coordonate A(a, b, c) şi
că punctul atras P( x, y, z) se află la distanţa r (r  R) faţă de punctul central atunci
potenţialul de atracţie este (a se vedea relaţia (2.72))
2 G 
Vi  (3R 2  r 2 ) . (2.83)
3
Având în vedere că raza sferei este o mărime constantă şi că distanţa de la punctul
central al maselor la punctul atras se poate determina cu ajutorul relaţiei

r  ( x  a ) 2  ( y  b) 2  ( z  c ) 2 , (2.84)
atunci se va obţine
dVi 4 G  r r
 ,
dx 3 dx
dar ţinând cont de expresia primei derivate a lungimii r în raport cu x
r x  a

x r
se deduce relaţia
Vi 4 G  ( x  a)
 .
x 3
În continuare, se determină derivata de ordinul doi în raport cu axa X rezultând
următoarea expresie
 2Vi 4 G 
 . (2.85.a)
x 2
3
În mod asemănător se obţin şi formele derivatelor de ordinul II în raport cu axele de
coordonate X şi Z

69
 În mod asemănător se obţin şi formele derivatelor de ordinul II în raport cu axele de
coordonate X şi Z
 2Vi 4 G 
 . (2.85.b)
y 2
3
 2Vi 4 G 
 . (2.85.c)
z 2
3
Prin adunarea relaţiilor (2.85) va rezulta
2Vi  4 G  . (2.86)
Ecuaţia (2.86) reprezintă ecuaţia lui Poisson şi ea arată că în interiorul maselor sursă
potenţialul gravitaţional nu este o funcţie armonică.
În concluzie, se poate afirma că Pământul poate fi reprezentat de o infinitate de sfere
de raze R care se mişcă în interiorul său şi îl descrie.

2.6.2. Laplacianul câmpului gravităţii

Componentele pe cele trei axe de coordonate ale forţei centrifuge sunt reprezentate de
relaţiile (2.44). Din aceste relaţii se poate uşor deduce că
 2Q
2
x 2

 2Q
2 (2.87)
y 2

 2Q
0
z 2
Prin însumare, rezultă
 2Q  2 2 , (2.88)
ceea ce înseamnă că, în acest caz, câmpul forţei centrifuge este diferit de zero, deci nu este
laplacian.
În cazul în care punctele atrase sunt exterioare maselor sursă, laplacianul câmpului
gravităţii se determină prin însumarea relaţiilor (2.82), (2.88) şi (2.79)

2We  2 .
2
(2.89)

În cazul în care punctele atrase se află în interiorul maselor sursă laplacianul câmpului
gravităţii se determină prin însumarea relaţiilor (2.86) şi (2.88)
2Wi  2 2  4 G   WXX  WYY  WZZ . (2.90)
Din analiza relaţiilor (2.89) şi (2.90) se observă că potenţialul gravităţii, indiferent de
locul unde se află punctul atras, nu este o funcţie armonică (nu este laplacian).

70
 2.7. Funcţii armonice. Polinoame Legendre
Funcţiile armonice sunt definite ca fiind soluţiile ecuaţiei Laplace. Mai precis
O funcţie este numită armonică într-o regiune v a spaţiului dacă ea satisface ecuaţia
Laplace în fiecare punct al lui v.
Se poate demonstra că, în regiunea din spaţiu în care ea satisface ecuaţia Laplace,
orice funcţie armonică este analitică, adică ea este continuă şi are derivatele de orice ordin
continue.
Pentru geodezia fizică, o funcţie armonică importantă este inversul distanţei dintre
două puncte de coordonate (a, b, c) respectiv ( x, y, z)

1 1
 ,
l ( x  a )  ( y  b) 2  ( z  c ) 2
2

considerată a fi o funcţie de x, y , z .

1
Pentru a demonstra că este o funcţie armonică se determină următoarele derivate
l
parţiale în raport cu x, y , z

  1 x  a   1 y  b   1 z c
  3 ;   3 ;   3 ;
x  l  l y  l  l z  l  l

 2  1  l 2  3( x  a) 2  2  1  l 2  3( y  b) 2  2  1  l 2  3( z  c) 2
  ; 2  ; 2  .
x 2  l  l5 y  l  l5 z  l  l5
Dacă se adună ultimele trei relaţii din cele de mai sus, se obţine
 1
2    0 , (2.91)
l
1
ceea ce înseamnă că funcţia este armonică. Punctul de coordonate (a, b, c) , unde l este
l
zero şi inversul distanţei infinit, este singurul punct unde nu se pot aplica derivatele de mai
sus, deci în acest punct funcţia nu este armonică. Dintre funcţiile armonice, funcţiile
armonice sferice prezintă o importanţă deosebită pentru geodezie.

2.7.1. Funcţii armonice sferice

Fie punctul P în spaţiu. Poziţia acestui punct poate fi definită fie prin coordonatele
sale rectangulare ( x, y, z) , fie prin coordonatele sale polare (r, , L) . Legătura dintre
coordonatele rectangulare şi coordonatele polare ale acestui punct P, într-un sistem

71
tridimensional de coordonate (fig.2.12) este reprezentată prin relaţiile (2.92) şi, respectiv,
(2.93)
Z

z P
r


 y Y
O

x L

Fig.2.12. Legătura dintre coordonatele

rectangulare şi cele sferice

x  r sin  cos L
y  r sin  sin L (2.92)
z  r cos 

r  x2  y 2  z 2
x2  y 2
  arctan (2.93)
z
y
L  arctan
x
Pentru a găsi forma ecuaţiei Laplace în coordonate sferice se determină mai întâi
elementul de arc ds exprimat în coordonate sferice. Se consideră relaţiile
x x x
dx  dr  d  dL
r  L
y y y
dy  dr  d  dL
r  L
z z z
dz  dr  d  dL
r  L
Prin diferenţierea relaţiilor (2.92) şi luarea în considerare a relaţiei de definiţie a
elementului de distanţă ds , relaţia (2.48), se obţine
ds2  dr 2  r 2d 2  r 2 sin2 dL2 . (2.94)

72
 Această relaţie se poate obţine, mult mai simplu, prin consideraţii geometrice
(fig.2.12) dar abordarea prezentată are un caracter general şi ea poate fi aplicată, de
asemenea, şi relativ la coordonatele elipsoidale.
In relaţia dedusă (2.94) nu există termeni cu dr  d  , dr  dL , dL  d  . Aceasta
înseamnă că sistemul de coordonate sferice este un sistem ortogonal: sferele de rază
r  constant , conurile   constant şi planurile L  constant se intersectează între ele sub
unghiuri drepte.
Forma generală a elementului de arc în coordonate ortogonale arbitrare u1 , u2 , u3 este

ds 2  h12 du12  h22 du22  h32 du32 . (2.95)

Se poate demonstra că operatorul Laplace în aceste coordonate este dat de relaţia

1    h2 h3 V    h3h1 V    h3h1 V  
V         . (2.96)
h1h2 h3  u1  h1 u1  u2  h2 u2  u3  h2 u3  
Pentru coordonatele sferice u1  r , u2   , u3  L , din compararea relaţiilor (2.94) şi

(2.95) se deduce uşor că h1  1 , h2  r , h3  r sin  . Dacă se ţine seama de aceste constatări,

relaţia (2.96) devine
1   2 V  1  V  1  2V
V   r    sin    ,
r 2 r  r  r 2 sin     r 2 sin 2  L2
iar dacă se efectuează calculele se obţine forma ecuaţiei Laplace în coordonate sferice
 2V 2 V 1  2V cot  V 1  2V
V  2    2   0. (2.97)
r r r r 2 2 r  r 2 sin 2  L2
Pentru calculele ce se vor efectua în continuare este indicat să se utilizeze o altă formă
a ecuaţiei (2.97) obţinută prin multiplicarea ei cu r 2
 2V V  2V V 1  2V
r2  2r   cot    0. (2.98)
r 2 r 2  sin 2  L2
În cazul unui sistem de coordonate elipsoidale, care este tot un sistem ortogonal, prin
substituţiile
u1  b ; u2   ; u3  L ;
b 2  E 2 cos 2  2
h12  ; h2  b 2  E 2  ; h32  (b 2  E 2 ) sin 2 
b E
2 2

în relaţia (2.95), se deduce expresia

73
 1   2 V 
V   (b  E ) sin 
2

(b  E cos ) sin   b 
2 2 2
b 
  V    b 2  E 2 cos 2  V  
    
  L  (b 2  E 2 ) sin  L  
sin
 

Calculând diferenţialele şi eliminând sin  se obţine forma ecuaţiei Laplace în

coordonate elipsoidale

1  2  2V V  2V
V   2
   
(b 2  E 2 cos 2 ) sin  
(b E ) sin 2b
b 2 b  2
(2.99)
V b 2  E 2 cos 2   2V 
 cot   0
 (b 2  E 2 ) sin 2  L2 

O expresie asemănătoare relaţiei (2.98) se obţine prin omiterea, în relaţia de mai sus, a
factorului (b 2  E 2 cos 2 ) 1

 2V V  2V V b 2  E 2 cos 2   2V
(b 2  E 2 )  2b   cot   0 (2.100)
b 2 b  2  (b 2  E 2 ) sin 2  L2
iar la limită, E  0 , se obţine ecuaţia redusă în coordonate sferice, relaţia (2.98).
Se poate demonstra că o funcţie omogenă de ordinul n, exprimată în coordonate
sferice, poate fi exprimată ca un produs de două funcţii
V (r, , L)  f (r )  Y (, L) , (2.101)
în care f este o funcţie care depinde numai de r iar Y este o funcţie care depinde numai de
 şi L .
Dacă V (r, , L) este o soluţie a ecuaţiei Laplace, exprimată în coordonate sferice,
atunci această soluţie se numeşte funcţie armonică sferică de volum, iar Y (, L) se
numeşte funcţie armonică de suprafaţă.
Prin substituirea relaţiei (2.101) în relaţia (2.98) şi împărţirea cu f se obţine

1 2 1   2Y Y 1  2Y 
(r f " 2rf ')    2  ctg   2 . (2.102)
f Y    sin  L2 
Deoarece membrul stâng al relaţiei de mai sus depinde numai de r iar membrul drept
numai de  şi L şi pentru ca egalitatea să se păstreze, trebuie ca ambii membri să fie egali
cu o constantă, adică
r1 f "(r )  2rf '(r )  n(n  1) f (r )  0 (2.103.a)

 2Y ( , L) Y (, L) 1  2Y (, L)
 ctg   2  n(n  1)Y (, L)  0 . (2.103.b)
2  sin  L2

74
în care n(n  1) reprezintă constanta aleasă.
Soluţiile ecuaţiei (2.103.a) sunt
f (r )  r n , (2.104.a)

f (r )  r  ( n 1) , (2.104.b)
şi ele pot fi verificate prin substituţie.
Dacă soluţiile ecuaţiei (2.103.b) se notează cu Yn (, L ) , atunci soluţiile ecuaţiei

Laplace sunt date de relaţiile

V  r nYn (, L) , (2.105.a)

V  r ( n1)Yn (, L) . (2.105.b)

Se poate demonstra că n nu poate fi o constantă oarecare, ci ea trebuie să fie o
constantă întreagă şi nenegativă (n  0,1, 2, ) .
Dacă o ecuaţie diferenţială este liniară şi dacă se cunosc mai multe soluţii ale
acesteia atunci, se ştie că, şi suma acestor soluţii este, de asemenea, o soluţie a ecuaţiei, deci
prin însumarea soluţiilor particulare (2.105) se obţine forma generală a soluţiilor ecuaţiei
Laplace în coordonate sferice, în cele două cazuri: punctul interior şi, respectiv, exterior
maselor sursă

Vi   r nY (, L) , (2.106.a)
n 0


Yn (, L)
Ve   . (2.106.b)
n 1 r ( n 1)
Ceea ce este important este faptul că, cu câteva excepţii, toate funcţiile armonice pot
fi exprimate prin una din formele (2.106).
Funcţia armonică de suprafaţă Y (, L) poate fi descompusă, la rândul ei, într-un
produs de două funcţii, fiecare din acestea depinzând doar de unul din parametri
Yn (, L)  g ()  h( L) . (2.107)

Dacă se calculează derivatele parţiale ale funcţiei Y (, L) şi se introduc în relaţia

(2.103.b), după gruparea termenilor se obţine egalitatea
sin  h "( L)
[sin  g "()  cos  g '()  n(n  1)  g ()sin ]   . (2.108)
g () h( L)
Pentru ca această egalitate să se păstreze trebuie ca ambii membri ai săi să fie egali cu
aceeaşi constantă, iar dacă această constantă este m2 ( m fiind, de asemenea, o constantă
întreagă nenegativă) atunci se obţin ecuaţiile

75
 h "( L)  m3 h( L)  0 , (2.109.a)

 m2 
sin  g "()  cos  g '()  n(n  1)  sin   2   g ()  0 (2.109.b)
 sin  
Soluţiile ecuaţiei (2.109.a) sunt
h( L)  cos mL , (2.110.a)
h(L)  sin mL , (2.110.b)
şi pot fi, de asemenea, verificate prin substituţie.
A doua ecuaţie este mult mai dificil de rezolvat. Se poate demonstra că ea are soluţii
numai dacă n şi m sunt constante întregi nenegative şi dacă m  n . O soluţie a ecuaţiei
(2.109.b) este aşa numita funcţie Legendre.
Deoarece
g ()  Pnm (cos ) (2.111)
şi funcţiile
Yn (, L)  Pnm (cos ) cos mL (2.112.a)

Yn (, L)  Pnm (cos ) sin mL (2.112.b)

sunt soluţii ale ecuaţiilor diferenţiale (2.103.b).
Această ecuaţie este liniară, deci orice combinaţie liniară a soluţiilor de mai sus,
relaţiile (2.102), este de asemenea o soluţie. O astfel de combinaţie liniară are forma generală
n
Yn (, L)   [ Anm Pnm (cos ) cos mL  Bnm Pnm (cos )sin mL] , (2.113)
m0

unde A, B sunt constante arbitrare, cunoscute sub denumirea de coeficienţi armonici.

Această ecuaţie este liniară, deci orice combinaţie liniară a soluţiilor de mai
sus, relaţiile (2.102), este de asemenea o soluţie. O astfel de combinaţie liniară are forma
generală
n
Yn (, L)   [ Anm Pnm (cos ) cos mL  Bnm Pnm (cos )sin mL] , (2.113)
m0

unde A, B sunt constante arbitrare, cunoscute sub denumirea de coeficienţi armonici.

În concluzie, soluţia generală a ecuaţiei Laplace este
 n
Vi (r , , L)   r n  [ Anm Pnm (cos ) cos mL  Bnm Pnm (cos )sin mL] , (2.114.a)
n 0 m0

 n
Ve (r , , L)   r  ( n 1)  [ Anm Pnm (cos ) cos mL  Bnm Pnm (cos )sin mL] , (2.114.b)
n 0 m 0

76
iar dacă funcţia V este un potenţial atunci relaţia (2.114.a) corespunde cazului când punctul
este interior iar relaţia (2.114.b) când punctul este exterior maselor de sursă.

2.7.2. Polinomul Legendre

În paragraful anterior s-a introdus noţiunea de funcţie Legendre Pnm (cos ) , ca soluţie
a ecuaţiei diferenţiale Legendre, în care n indică gradul şi m ordinul. În continuare, pentru
uşurinţa scrierii, este indicat să se utilizeze substituţia t  cos  . De asemenea, pentru a evita
confuziile, se va utiliza sublinierea superioară pentru a indica faptul că g este o funcţie de t .
Deoarece
g ()  g (t ) ,
dg dg dt
g '()     g '(t ) sin  ,
d  dt d 
g "()  g "(t ) sin 2   g '(t ) cos  ,

prin introducerea acestor relaţii în (2.109.b) prin împărţirea cu sin  şi prin înlocuirea
sin2   1  t 2 se obţine
 m2 
(1  t 2 ) g "(t )  2tg '(t )  n(n  1)sin   2
g (t )  0 . (2.115)
 1  t 
Funcţia Legendre g (t )  Pnm (t ) definită de relaţia
nm
1 2 m/ 2 d
Pnm (t )  n
(1  t ) nm
(t 2  1)n (2.116)
2 n! dt
satisface ecuaţia (2.115).
Când m  0 funcţia Pn 0 (t ) se notează simplu Pn (t ) relaţia de mai sus scriindu-se sub

forma
1
Pn (t )  n n
(t n  1)n . (2.117)
2 n !dt
Acest polinom este denumit polinom Legendre sau funcţie Legendre de prima
speţă. Primele polinoame Legendre au următoarele forme
1
P0 (t )  P0 (cos )  1 (2.118.a)
2  0!
0

1 d 2
P1 (t )  P1 (cos )  1 (t  1)  t  cos  , (2.118.b)
2 1! dt
1 d2 2 1d
P2 (t )  P2 (cos )  2 (t  1)2  [2(t 2  1)  2t ] 
2  2! dt 2
8 dt
1 3 1
 (3t 2  1)  cos 2   (2.118.c)
2 2 2

77
 1 dn 2
Pn (t )  Pn (cos )  (t  1)n . (2.118.n)
2  n! dt
n n

2.8. Dezvoltări ale potenţialului gravităţii

2.8.1. Dezvoltarea potenţialului gravităţii în funcţii armonice sferice

Se consideră un sistem de coordonate cartezian global geocentric9 , un punct P exterior
globului terestru şi un element de masă dM variabil în interiorul Pământului (fig.2.13).

P( x, y, z; r , , L)
z
 
dM (a, b, c)
r’ y Y
O

x L

Fig.2.13. Punctul atras exterior

maselor de sursă

Relaţia
dM
V  G  , (2.119)
v
l

care exprimă potenţialul de atracţie al Pământului în cazul când punctul atras este exterior
acestuia şi în care, pentru uşurarea scrierii, s-a renunţat la utilizarea indicelui inferior care
indica faptul că punctul atras este exterior, este impracticabilă. Din această cauză, se caută o
altă formă pentru această ecuaţie, formă care să poată fi utilizată în prelucrările curente.
1
Pentru aceasta se caută să se dezvolte funcţia armonică în funcţii armonice sferice
l
(polinoame Legendre).

9
Originea sistemului (O) în centrul de masă al Pământului, axa Y pe direcţia meridianului mediu Greenwich,
axa Z aproximativ identică cu axa medie de rotaţie a Pământului

78
 Deoarece punctul atras este exterior maselor sursă atunci r  r ' .
Din fig.2.13 (triunghiul POdM ) se poate deduce că

l  r 2  r '2  2rr 'cos  , (1.120)

în care  este unghiul dintre cele două raze vectoare r şi r ' , iar dacă se fac notaţiile
r'
t şi   cos  , (2.121)
r
în care, evident, t  1 , se obţine, pentru distanţa l , relaţia

l  r 1  t 2  2t  .

1
Pentru funcţia armonică se obţine forma sa exprimată în coordonate sferice
l
1
1 1
 (1  t  2t  ) 2 .
2
(2.122)
l r
Din relaţia de mai sus, printr-o dezvoltare în serie de puteri ale lui t , relaţia (1.10), se
deduce

1 1 1 2 3 
 1  t  t   (t 4  4t 2  2  4t 3  )  
l r 2 8 
(2.123)
1 3 1  1 23 1 
 1  t   t 3   2      1  t cos   t  cos    
2

r 2 2  r 2 2 
Dacă se au în vedere relaţiile (2.118), se poate observa că toţi coeficienţii lui t sunt
polinoame Legendre, deci se obţine o formulă importantă pentru inversul distanţei
1 1  n
  t Pn (cos  ) . (2.124)
l r n 0
Luând în considerare faptul că r este o mărime constantă şi ţinând cont de notaţiile
(2.121) se obţine, pentru expresia dezvoltării potenţialului de atracţie în polinoame Legendre,
următoarea formulă generală

r 'n
V   G  Pn (cos  ) dM . (2.125)
n 0 v
r n 1

Potenţialul forţei centrifuge exprimat în coordonate rectangulare este dat de relaţia

(2.43). Dacă în această relaţie se înlocuieşte
x2  y 2  rP2 ,

în care rP reprezintă (a se vedea fig.2.13) raza paralelului în care acţionează forţa şi, în
continuare, aceasta se deduce ca fiind

79
 rP2  r 2 sin 2  ,
se obţine expresia potenţialului forţei centrifuge în coordonate polare
r 2 2 2
Q sin  . (2.126)
2
Se ştie că potenţialul gravităţii se determină cu o relaţie de forma
W V Q ,
deci pentru a deduce expresia acestuia în coordonate polare trebuie să se aibă în vedere
relaţiile (2.125) şi (2.126)

r 'n r 2 2
W   G  n 1
Pn (cos  ) dM  sin 2  . (2.127)
n 0 v
r 2

2.8.2. Potenţialul normal. Potenţialul perturbator

Suprafaţa reală a Pământului este foarte complicată şi ea nu poate fi definită
matematic. Din acest motiv s-au căutat diverse suprafeţe care să aproximeze cât mai bine
această suprafaţă dar care să şi poată fi definite matematic.
O suprafaţă care aproximează bine forma Pământului este sferoidul de nivel, dar
această suprafaţă este bine definită de o relaţie matematică foarte complicată, practic
inutilizabilă.
Pentru a se rezolva problema geodeziei, şu nu numai, Pământul a fost aproximat cu
alte suprafeţe închise care să aproximeze, într-un anumit grad funcţie de necesităţi, câmpul
real al gravităţii. De exemplu, pentru determinarea unei valori aproximative a gradientului
vertical al gravităţii poate fi utilizat un model radial, adică Pământul poate fi aproximat cu o
sferă a cărei suprafeţe echipotenţiale sunt concentrice şi sferice. O altă aproximare a realităţii
este un model elipsoidal al câmpului.
Pentru geodezie, este necesar să se găsească un model al câmpului gravităţii care, în
principiu, să aibă următoarele proprietăţi.
- să aibă cu câmpul real, deci cu Pământul, aceeaşi viteză unghiulară;
- să fie generat prin rotaţia unei elipse, definită prin semiaxele sale, astfel încât
elipsoidul cu două axe geocentric generat să aproximeze cât mai bine suprafaţa
terestră;
- suprafaţa elipsoidului să fie una din suprafeţele echipotenţiale.

80
 Un model care are aceste proprietăţi se numeşte câmpul normal al gravităţii,
potenţialul său fiind notat cu U şi numit potenţial normal. Pentru acest model, se defineşte şi
gravitatea, denumită gravitate normală şi notată cu  (detalii în paragraful 2.9).
Desigur, un câmp normal reprezintă numai un anumit nivel de aproximaţie care
reflectă prezentul nivel de cunoştinţe privind câmpul real al gravităţii, fiind o aproximare
teoretic ideală. De asemenea, se poate observa că în definiţia câmpului normal nu se
stipulează şi nici nu se cere cunoaşterea distribuţiei unice a maselor din elipsoidul generat
(situaţie similară cu cea a câmpului real unde distribuţia diferită a maselor produce unul şi
acelaşi câmp).
Diferenţa dintre potenţialul real şi potenţialul normal se numeşte potenţial
perturbator, este notat cu T , geodeziei fizice revenindu-i sarcina determinării prin
măsurători a valorii acestuia, potenţialul normal putând fi uşor de determinat dacă se cunoaşte
masa Pământului.
De asemenea, pentru determinarea potenţialului real al Pământului este indicat să se
utilizeze descompunerea într-un potenţial normal şi unul perturbator, acesta din urmă având o
valoare mică în comparaţie cu potenţialul real.
Conform acestei împărţiri se poate scrie că
W  U j  Tj 1 (2.128)

unde, dacă se ţine seama de relaţia (2.127), cele două potenţiale se pot determina astfel
n j
r 'n r 2 2
U j   G  P (cos  ) dM  sin 2  (2.129)
r n 1
n
n 0 v
2

r 'n
T j 1  
n  j 1
G 
r n 1
Pn (cos  ) dM . (2.130)
v

2.8.3. Dezvoltarea potenţialului gravităţii în coordonate rectangulare

Dacă se au în vedere formele polinoamelor Legendre, relaţiile (2.118), şi se consideră
j  2 , atunci potenţialul gravităţii poate fi exprimat prin relaţia

dM r' r '2
W  G   G  2 cos dM  G  3 (3cos 2   1)dM 
v
r v
r v
2r

(2.131)
r 'n
  G  n 1 Pn (cos  )dM
n 3 v
r

în care numai ultimul termen reprezintă potenţialul perturbator.

În relaţia de mai sus se fac următoarele notaţii

81
 dM
I 0  G  , (2.132)
v
r

r'
I1  G  cos dM , (2.133)
v
r2

r '2
I 2  G  3
(3cos 2   1)dM . (2.134)
v
2r
Se consideră un sistem de coordonate cartezian global geocentric şi se are în vedere
faptul că r este o mărime constantă. În aceste condiţii se caută exprimarea celor 3 termeni
din relaţiile de mai sus în funcţie de coordonatele rectangulare.
Integrala din relaţia (2.132) este imediată, deci
GM
I0  . (2.135)
r
Dacă vectorii r ( x, y, z) şi r '(a, b, c) sunt exprimaţi funcţie de cosinuşii directori, deci

x y z a b c
r  , ;  şi, respectiv, r '  , ,  , atunci cosinusul unghiului dintre cei doi vectori se
r r r  r' r' r'
poate determina cu relaţia
x a y b z c xa  yb  zc
cos      .
r r' r r' r r' rr '
Dacă se înlocuieşte în relaţia (2.133) se obţine
G 
3  
I1  x adM  y  bdM  z  cdM  (2.136)
r  v v v 
Deoarece originea sistemului de coordonate coincide cu centrul de masă al
Pământului de coordonate x , y , z rezultă că

 adM  bdM  cdM

x v
 0; y  v
 0; z  v

 dM
v
 dM
v
 dM
v

sau

 adM   bdM   cdM  0 ,

v v v

deci
I1  0 . (2.137)

În continuare se calculează integrala I 2 . Pentru început se determină

82
 r '2 r '2  3(ax  by  cz )  1
(3cos   1)  3 
2
 1  5 {3( ax  by  cz ) 2  r '2 r 2 } .
2r 3
2r  2 2
r' r  2r
Având în vedere situaţia considerată
r 2  x 2  y 2  z 2 , respectiv, r '2  a2  b2  c2 (2.138)
şi că
(ax  by  cz ) 2  a 2 x 2  b 2 y 2  c 2 z 2  2abxy  2acxz  2bcyz ,
se poate deduce

3(ax  by  cz ) 2  r '2 r 2  3a 2 x 2  3b 2 y 2  3c 2 z 2  a 2 x 2  a 2 z 2 
b 2 x 2  b 2 y 2  b 2 z 2  c 2 x 2  c 2 y 2  c 2 z 2 
(2.139)
 x 2 (2a 2  b 2  c 2 )  y 2 (2b 2  c 2  a 2 )  z 2 (2c 2  a 2  b 2 ) 
6abxy  6acxz  6bcyz
Datorită faptului că axele de coordonate coincid cu axele principale de inerţie, dacă
ultimii trei termeni ai relaţiei de mai sus ar fi introduşi în relaţia iniţială atunci se obţine

6 xy  abdM  0; 6 xz  acdM  0; 6 yz  bcdM  0 .

v v v

Înlocuindu-se în relaţia iniţială (2.134) a integralei I 2 , se obţine

G  2 
I2  5 
x  (2a 2  b2  c 2 )dM  y 2  (2b2  c 2  a 2 )dM  z 2  2c 2  a 2  b2 )dM  .
2r  v v v 
Dacă se introduc momentele de inerţie principale în raport cu axele de coordonate

A   (b 2  c 2 )dM ; B   (a 2  c 2 )dM ; C   (a 2  b 2 ) (2.140)

v v v

se obţin următoarele expresii pentru termenii ultimei relaţii a integralei I 2

 (2a  b 2  c 2 )dM  B  C  2 A ,

2

 (2b  c 2  a 2 )dM  A  C  2 B ,

2
(2.141)
v

 (2c  a 2  b 2 )dM  A  B  2C ,

2

şi deci, în final
G 2
I2  5
{x ( B  C  2 A)  y 2 ( A  C  2 B)  z 2 ( A  B  2C )} . (2.142)
2r
Având în vedere relaţiile (2.135), (2.137) şi (2.142) pentru potenţialul gravităţii se
obţine următoarea expresie în coordonate rectangulare

83
 GM G 2
W  5 {x ( B  C  2 A)  y 2 ( A  C  2 B)  z 2 ( A  B  2C )} 
r 2r
(2.143)
 2 
r 'n
 ( x  y )   G  n 1 Pn (cos  )dM
2 2

2 n 3 v
r

2.8.4. Dezvoltarea potenţialului gravităţii în coordonate sferice

Pentru determinarea formei expresiei potenţialului gravităţii în coordonate sferice se
pleacă de la relaţia (2.142) unde se fac următoarele înlocuiri
A B 3
B  C  2A  C   ( B  A)
2 2
A B 3
C  A  2B  C   ( B  A) (2.144)
2 2
 A B 
A  B  2C  2  C  
 2 
După efectuarea înmulţirilor şi ordonarea convenabilă a termenilor, relaţia (2.142)
devine
G  A B  2 3 2 
I2  5 
C  ( x  y  2 z )  ( B  A)( x  y ) 
2 2 2
(2.145)
2r  2  2 
Avându-se în vedere că
x 2  y 2  2 z 2  r 2 (sin 2   2cos2 )  r 2 (1  3cos2 )
x 2  y 2  r 2 sin 2  cos 2L

atunci pentru integrala I 2 se obţine

G  A B  3 
I2  3 
C  (1  3cos )  ( B  A)sin  cos 2 L  ,
2 2

2r  2  2 
iar dacă se ţine cont de faptul că x2  y 2  rP3  r 2 sin 2  , potenţialul gravităţii în coordonate

sferice se poate determina cu relaţia

GM G  A B  3G
W  3 C   (1  3cos )  3 ( B  A)sin  cos 2 L 
2 2

r 2r  2  4r
(2.146)
r 2 2 
r 'n
 sin 2   G   n 1 Pn (cos  )dM
2 n 3 v r

Din această relaţie se pot trage concluzii care conduc la obţinerea unor diverse
aproximaţii pentru forma Pământului (paragraful 2.14).

84
 2.9. Suprafeţe de nivel. Linii de forţă
Un punct P se poate deplasa, relativ la direcţia gravităţii, pe o infinitate de direcţii.
Din această infinitate de direcţii, pentru geodezie, două sunt importante şi anume:
a) cazul când punctul P se deplasează pe o direcţie perpendiculară pe direcţia
gravităţii, deci când
cos( g, s )  0 . (2.147)
În acest caz, din relaţia (2.52) se deduce că
dW
 0, (2.148)
ds
sau
gs  0 (2.149)
aceasta înseamnă că se poate scrie
W ( x, y, z)  constant  c . (2.150)
Această expresie, foarte importantă în geodezie, reprezintă ecuaţia unei suprafeţe
echipotenţiale, de fapt a unui sistem de suprafeţe echipotenţiale determinat de valorile
posibile ale constantei c . Fiecare din aceste suprafeţe are proprietatea că în orice punct al ei
forţa greutăţii este îndreptată după normala la această suprafaţă, componentele orizontale
ale forţei greutăţii fiind nule.
Aceste suprafeţe echipotenţiale au fost denumite de către Laplace, suprafeţe de nivel,
iar relaţia (2.150) reprezintă ecuaţia generală a suprafeţelor de nivel. În concluzie o
suprafaţă de nivel poate fi definită astfel:
Suprafaţa de nivel este o suprafaţă echipotenţială care are proprietatea că în
orice punct al ei forţa greutăţii este îndreptată după normala la această
suprafaţă, componentele orizontale ale acestei forţe fiind nule.
Din aceste suprafeţe posibile – funcţie de valorile constantei c – pentru geodezie este
de o importanţă deosebită o suprafaţă, şi anume suprafaţa de nivel zero, denumită geoid,
noţiune propusă de Gauss ca figură matematică a Pământului.
Geoidul – figura matematică a Pământului – este suprafaţa de nivel zero.
W ( x, y, z )  W0 ( x0 , y0 , z0 ) 10 .

Deoarece această suprafaţă depinde de distribuţia şi densitatea maselor din interiorul

Pământului definirea matematică a suprafeţei de nivel este practic imposibilă.

10
AIG recomandă valoarea W0  (6.263.686  3) 10m2s-2

85
 suprafaţa fizică a
pământului

geoid W0

Fig.2.14. Suprafeţe de nivel

Pornind de la definiţia suprafeţei de nivel ca fiind suprafaţa unui lichid în stare

liniştită,
geoidul este definit ca fiind suprafaţa medie a mărilor şi oceanelor liniştite
prelungită pe sub continente.
În legătură cu geoidul se definesc:
- ecuatorul geoidului: locul geometric al punctelor pentru care latitudinea
astronomică este 0 (zero);
- paralelul, respectiv, meridianul geoidului definite de ecuaţiile   constant şi
  constant .
Scopul principal al geodeziei fizice este determinarea suprafeţelor de nivel, deci
determinarea funcţiei potenţial W ( x, y, z ) .
Diferenţa de potenţial dintre două suprafeţe de nivel este constantă (suprafeţele de
nivel fiind suprafeţe echipotenţiale), deci indiferent de drumul ales pentru a ajunge de pe o
suprafaţă de nivel pe alta creşterea de potenţial este aceeaşi (fig.2.14). Aceasta înseamnă că,
pentru un contur închis, suma diferenţelor de potenţial este zero, indiferent de sensul de
parcurgere
P

 dW   dW  0 .
P
(2.152)

Deoarece valoarea potenţialului forţei greutăţii depinde, în cea mai mare parte a sa, de
valoarea potenţialului atracţiei terestre, aceasta înseamnă că la o creştere a valorii distanţei l
dintre cele două puncte corespunde o descreştere a valorii potenţialului.

86
 b) cazul când punctul P se deplasează pe direcţia verticalei, adică pe direcţia forţei
gravităţii, deci când
cos( g, s )  1. (2.153)
În acest caz relaţia (2.52) se scrie sub forma
dW
g. (2.154)
ds
Aflându-se pe normala la suprafaţa de nivel ce trece prin punctul P, ds se notează cu
dh , această valoare a diferenţialei reprezentând variaţia înălţimii punctului P sau distanţa
dintre două suprafeţe de nivel infinit apropiate caracterizate prin potenţialul W şi, respectiv,
W  dW .
Considerând sensul crescător al depărtării dintre cele două suprafeţe de nivel către
exteriorul Pământului şi ţinând cont de notaţiile propuse, relaţia (2.154) se poate scrie, acum,
sub forma
dW dW
  g sau dW   gdh sau dh   . (2.155)
dh g
Ultima din relaţiile (2.155) indică faptul că, în diferite puncte, distanţele dintre două
suprafeţe de nivel (a se vedea fig.2.14) nu sunt egale ci sunt invers proporţionale cu forţa
greutăţii ce acţionează asupra acestor puncte. Aceasta înseamnă că la pol, unde greutatea are
o valoare maximă, suprafeţele de nivel se apropie iar la ecuator, unde greutatea are o valoare
minimă, suprafeţele de nivel se depărtează. Concluzia logică ce poate fi trasă este aceea că
suprafeţele de nivel nu sunt paralele.

linia firului cu plumb suprafeţe de nivel

Suprafaţa
terestră
g

linii de forţă

geoid W = W0

Fig.2.15. Linii de forţă

87
 Deoarece valoarea gravităţii g este o valoare finită iar dW  0 înseamnă că dh , care
este de acelaşi ordin de mărime cu dW , nu poate fi zero, deci:
suprafeţele de nivel nu se ating şi nu se intersectează între ele.
O altă proprietate importantă a suprafeţelor de nivel este aceea că ele sunt suprafeţe
continue care se acoperă una pe alta.
Liniile care intersectează suprafeţele de nivel sub unghiuri drepte, linii ce sunt puţin
curbate, se numesc linii de forţă (fig.2.15) sau linii ale firelor cu plumb.
Vectorul gravităţii, în orice punct, este tangent, în acel punct, la linia de forţă deci
direcţia vectorului gravităţii, verticala şi direcţia firului cu plumb sunt sinonime.

2.10. Curbura suprafeţelor de nivel

Curbura unei curbe reprezentată prin ecuaţia y  f ( x) (fig.2.16.a) este dată de relaţia

1 y"
K  , (2.156)
R (1  y '2 )3/ 2
unde R este raza de curbură a curbei respective şi

dy d2y
y'  iar y "  2 . (2.157)
dx dx
În cazul particular în care o paralelă la axa X este tangentă în punctul P0 se poate
considera y '  0 şi deci relaţia (2.156) devine

1 d2y
 . K (2.158)
R dx 2
Se consideră suprafaţa de nivel care trece printr-un punct oarecare P0 (fig.2.16.b).
Y
P0 X

y  f ( x) a) Z
P0 D R'
Z
X 90   / 2
X R' R0
Z Z
linia de forţă  D R0 ( x, y, z ) R

Y
X P0 ( x0 , y0 , z0 ) X
P0
suprafaţa de nivel

Z
g
b) c)
Fig.2.16. Curbura suprafeţelor de nivel

88
 De asemenea, se consideră un sistem natural local cu originea în punctul P0 , sistem
care este definit astfel:
- axa Z a acestui sistem de coordonate este îndreptată după tangenta la linia de forţă,
spre zenitul astronomic;
- planul XOY , numit şi plan orizontal, este perpendicular pe direcţia gravităţii;
- axa X este situată în meridianul astronomic al punctului considerat (direcţia nord);
- axa Y este îndreptată spre direcţia estului astronomic.
Intersectăm această suprafaţă de nivel definită de ecuaţia
W ( x, y, z )  W ( x0 , y0 , z0 ) (2.159)
cu planul XZ , considerând deci că y  0 .
Comparând figura 2.16.b) cu figura 2.16.a) se poate observa că Z ia locul lui Y , deci
în locul relaţiei (2.158) se va obţine valoarea curburii la intersecţia suprafeţei de nivel cu
planul XZ

d 2z
K1  . (2.160)
dx 2
Dacă se diferenţiază relaţia (2.159) în raport cu x , considerând că y  0 şi că z este

o funcţie de x se obţine
dz
WX  WZ  0,
dx
2
dz  dz  d 2z
WXX  2WXZ  WZZ    WZ 2  0 , (2.161)
dx  dx  dx
în care s-au făcut următoarele notaţii (pentru derivatele parţiale)
W  2W
WX  , WXZ  . (2.162)
x xy
În continuare se face următorul raţionament:
dz
- Deoarece axa X este tangentă la curbă în punctul P0 atunci  0 în P0 şi deci
dx
d 2z W
2
  XX . (2.163)
dx WZ
- Deoarece axa Z este verticală, fiind şi direcţia pe care se măsoară altitudinile, şi
W
cunoscând relaţia de determinare a gravităţii g   rezultă că
h

89
 W W
WZ    g (2.164)
z h
şi deci relaţia (2.160) devine
WXX
K1  . (2.165)
g
Această valoare extremă a curburii corespunde pentru azimutul   0 .
Expresia prin care se poate determina valoarea curburii la intersecţia suprafeţei de
nivel considerate cu planul YZ se găseşte, prin înlocuirea lui x cu y în relaţia de mai sus
WYY
K2  , (2.166)
g
ceea ce reprezintă o altă valoare extremă, corespunzătoare pentru azimutul   900 .
Pentru a determina curbura suprafeţei pe o anumită direcţie, de azimut  , se poate
proceda astfel (fig.2.16.c):
Avându-se în vedere domenii mici, în interiorul cărora densitatea maselor sursă nu
variază cu cantităţi mari, atunci geopotenţialul este o funcţie continuă. Aceasta înseamnă că
se poate aplica o dezvoltare în serie Taylor, relaţia (1.6), deci
W ( x, y, z )  W ( x0 , y0 , z0 )  Wx ( x  x0 )  Wy ( y  y0 )  Wz ( z  z0 ) 


1
2
Wxx ( x  x0 )2  Wyy ( y  y0 )2  Wzz ( z  z0 )2  (2.167)

2Wxy ( x  x0 )( y  y0 )  2Wxz ( x  x0 )( z  z0 )  2Wyz ( y  y0 )( z  z0 ) 

Dacă se are în vedere că:

- datorită modului de definire a sistemului natural local de coordonate se poate scrie
g X  0  Wx
gY  0  WY (2.168)
g Z  g  WZ

- datorită domeniului mic considerat (în jurul punctului P0 ) se poate spune că

termenii în x şi y sunt de ordinul unu iar cei în z de ordinul doi, aceştia din urmă
neglijându-se în dezvoltarea în serie, deci
xz  yz  z 2  0 , (2.169)

- deoarece originea sistemului natural local este în P0 înseamnă că

x0  y0  z0  0 , (2.170)

- punctele P0 şi R0 (fig.2.16.c) sunt pe aceeaşi suprafaţă de nivel deci au acelaşi

potenţial

90
 W ( x, y, z )  W ( x0 , y0 , z0 ) , (2.171)
atunci relaţia (2.168) va avea următoarea formă
1
z (Wxx x 2  2Wxy xy  Wyy y 2 ) . (2.182)
2g
Dacă se exprimă coordonatele x, y în funcţie de distanţa D şi de azimutul astronomic

x  D cos ; y  D sin  (2.173)
relaţia (2.172) se poate scrie sub forma
D2
z (WXX cos 2   2WXY sin  cos   WYY sin 2  ) . (2.174)
2g
În cazul considerat (domenii mici) curbura suprafeţei de nivel are o variaţie uniformă,
deci se poate considera
D  R   ,

unde R reprezintă o valoare medie a razei de curbură pe direcţia de azimut  .

Deoarece unghiul  este foarte mic se pot face aproximaţiile

  z
tan   ,
2 2 D
ceea ce înseamnă că
D2  2 R z (2.175)

Dacă se fac înlocuirile necesare în relaţia (2.174), pe o direcţie oarecare de azimut  ,

curbura suprafeţelor de nivel se poate determina cu expresia
1 1
 (WXX cos 2   2WXY sin  cos   WYY sin 2  ) . (2.176)
R g

Prin particularizări, pentru   00 şi, respectiv,   900 , în relaţia de mai sus, se obţin
valorile extreme ale curburilor reprezentate de relaţiile (2.165) şi, respectiv, (2.166).
Curbura medie a suprafeţei de nivel în punctul P0 , definită ca fiind media aritmetică

a curburilor curbelor care conţin două planuri reciproc perpendiculare ce intersectează

suprafaţa după normală, se va nota cu J şi se determină cu relaţia11
1 1 1  W  WYY
J        XX (2.177)
2  R1 R2  2g

Elementele componente ale expresiei de mai sus se pot determina astfel:

11
Semnul minus () este o convenţie

91
 - gravitatea (g) prin determinări gravimetrice executate în teren cu ajutorul
gravimetrului;
- derivatele parţiale de ordinul doi ale potenţialului (WXX , WYY , WZZ ) prin

determinări cu ajutorul balanţei de torsiune.

Dacă din relaţia (2.177) se deduce valoarea sumei WXX  WYY care se introduce apoi în
relaţia (2.90) se obţine expresia
2 gJ  WZZ  2 2  4 G  .
Se cunoaşte, din relaţiile (2.168), că
W
WZ   g
z
deci
g g
WZZ    .
z h
Dacă se au în vedere toate cele de mai sus, se obţine expresia dedusă de Burns (1878)
care exprimă mărimea gradientului vertical al gravităţii în funcţie de curbura medie a
suprafeţei de nivel
g
 4 G   2 gJ  2 2 . (2.178)
h
Mărimea gradientului vertical al gravităţii nu se poate determina decât prin calcule în
funcţie de valorile gravităţii ( g ) din cele două puncte situate, pe aceeaşi linie de forţă, la

distanţa h .
Această relaţie este un exemplu de raport între conceptul geometric şi cel dinamic din
geodezie.
Curbura Burna a suprafeţelor de nivel se deduce din relaţia (2.178), punându-se astfel
în evidenţă şi legătura cu densitatea maselor sursă
1 1 g
J (2 G    2 )  . (2.179)
g 2 g h

2.11. Gravitatea normală

După cum s-a prezentat în paragraful 2.8.2, un model care respectă cele trei condiţii
enunţate este denumit câmp normal al gravităţii iar potenţialul său potenţial normal. În locul
sferoidului de nivel (a se vedea paragraful 2.12) rolul de suprafaţă normală este atribuit

92
elipsoidului de rotaţie. Datorită acţiunii forţei proprii de atracţie şi a rotaţiei în jurul axei sale
se formează un câmp al gravităţii normale sau câmp gravific normal, sau câmp normal.
Elipsoidul de nivel se obţine atunci când se doreşte ca elipsoidul de rotaţie să fie
în acelaşi timp şi suprafaţă de nivel în câmp normal.
Acceleraţia gravităţii normale sau acceleraţia gravităţii calculată sau teoretică este
egală cu derivata normală a potenţialului U .
Prin analogie cu relaţia (2.155), care exprimă acceleraţia gravităţii, se poate scrie
U
  . (2.180)
h
Elementul liniar ds exprimat în coordonate elipsoidale, a se vedea relaţia (2.7), este
dat printr-o relaţie de forma
ds 2  w2 db 2  w2 (b 2  E 2 )d  2  (b 2  E 2 ) cos 2  dL2 , (2.181)
unde

b 2  E 2 sin 2 
w . (2.182)
b2  E 2
Pe cele trei axe de coordonate elementul liniar ds va fi obţinut prin relaţiile
b  variabil,   constant , L  cons tan t , dsb  wdb ,
  variabil, u  constant , L  constant , ds  w b 2  E 2 d  ,
L  variabil, u  constant ,   constant , dsL  w b 2  E 2 cos 2  dL .
Componentele vectorului gravităţii normale
  gradU (2.183)
în lungul acestor linii de coordonate vor fi
U 1 U
b  
sb w b
U 1 U
   (2.184)
s w b 2  E 2 
U 1 U
L   0
sL w b  E cos  L
2 2 2

Componenta pe direcţia latitudinii L este zero pentru că potenţialul normal U nu

conţine această coordonată.
Prin calcularea diferenţialelor parţiale se obţine

93
 GM  2a2 E q '  1 2 1
 w b    sin      b cos  ,
2 2

b E
2 2
b  E q0  2
2 2
6
(2.185)
  2a2 q 
 w       2 b 2  E 2  cos 2  ,
 b 2  E 2 q0 
dq
unde notaţia q ' nu înseamnă ci este o derivată funcţie şi de o altă variabilă independentă.
db
Expresia prin care se poate determina q ' este următoarea

b2  E 2 dq  b2   b E
q'    3 1  2 1  tan 1   1 . (2.186)
E db  E  E b
Pentru elipsoidul de nivel componenta pe direcţia  este egală cu zero deoarece
vectorul gravităţii este normal la suprafaţa de nivel (elipsoidul).
Notând cu indice zero (0) tot ce se referă la elipsoidul de nivel, având în vedere că
pentru acest elipsoid
1 2 2
b2  E 2  a , w0  a sin   b2 cos2  (2.187)
a
şi notând cu  singura componentă a gravităţii normale rămasă (celelalte componente fiind,
după cum s-a arătat, nule), relaţia de determinare a gravităţii normale este
GM   2 a 2 E q0'  1 2 1   2 a 2b 
 1   sin    cos 2   (2.188)
a a sin   b cos  
2 2 2 2 GM q0  2 6  GM 

Dacă se notează
 2 a 2b
m , (2.189)
GM
se introduce a doua excentricitate numerică

E a 2  b2
e'   (2.190)
b b
şi se ţine cont de faptul că sin 2   cos 2   1 , atunci se obţine

GM  m e ' q0'  2  m e ' q0'  2 

   1  sin   1  m   cos   (2.191)
a a 2 sin 2   b2 cos 2   3 q0   6 q0  

Prin particularizarea relaţiei de mai sus, pentru valorile latitudinii reduse   00 şi,

respectiv,   900 , se obţin formulele prin care se pot calcula valorile gravităţii normale la
ecuator şi, respectiv, la pol

94
 GM  m e ' q0' 
e   1  m  , (2.192)
ab  6 q0 

GM  m e ' q0' 
P  1  . (2.193)
a2  3 q0 
Atât gravitatea normală la ecuator cât şi gravitatea normală la pol satisfac teorema
Clairaut reprezentată prin relaţia

a  b  P   e  2b  e ' q0' 
  1  . (2.194)
a e  e  2q0 
Dacă se introduc relaţiile (2.192) şi (2.193) în relaţia (2.191) se obţine o primă formă
de exprimare a gravităţii normale
a P sin 2   b e cos 2 
 . (2.195)
a 2 sin 2   b 2 cos 2 
Înlocuind latitudinea redusă  cu latitudinea geodezică B , unghiul dintre normala la
elipsoid şi planul ecuatorial, (fig.2.17), legătura dintre acestea fiind stabilită prin relaţia
cunoscută
b
tan   tan B (2.196)
normala a
se obţine relaţia riguroasă de
determinare a gravităţii normale pe
elipsoid, dedusă de Somigliana (1929)
a e cos 2 B  b P sin 2 B
 (2.197)
a 2 cos 2 B  b 2 sin 2 B
Formula Bruns, relaţia (2.178), aplicată
câmpului gravităţii normale, care
Fig.2.17. Latitudini (geodezică B, geocentrică , exprimă gradientul vertical al gravităţii
redusă  şi complementele lor) pentru un punct
P de pe elipsoid normale pe elipsoidul de referinţă, cu
  0 , este

 2 J  2 2 . (2.198)
h
2.12. Sferoidul de nivel
Dacă potenţialul gravităţii este cunoscut ca o funcţie de coordonate (paragraful 2.8),
atunci înseamnă că, practic, pentru diverse valori ale acestora, pot fi determinate toate
suprafeţele echipotenţiale ale Pământului, inclusiv geoidul.

95
 Funcţie de aproximaţiile care se fac în relaţia de determinare a potenţialului gravităţii
(2.146), adică în funcţie de numărul de termeni luaţi în considerare şi alte condiţii
suplimentare impuse, se obţin diverse forme pentru aproximarea suprafeţei Pământului.
Astfel, dacă se consideră numai primul termen se obţine aproximaţia sferică, aproximaţie însă
care nu satisface cerinţele de precizie ale geodeziei.
Atunci când se iau în consideraţie mai mulţi termeni se obţin diferite forme ale
potenţialului gravităţii corespunzător unor corpuri denumite sferoizi de nivel.

2.12.1. Sferoidul Bruns

Dacă în dezvoltarea potenţialului se neglijează termenii de ordinul 3 şi superiori,
adică

r 'n
G   Pn (cos  ) dM  0 , (2.199)
n 3 v
r n 1

se obţine potenţialul sferoidului Bruns (1878).

În calculele care se fac în cadrul geodeziei fizice nu se lucrează cu momentele de
inerţie principale A, B şi, respectiv, C , ci cu coeficienţii armonici zonali J 20 şi J 22 .

1  A B 
J 20  2 
C 
Ma  2 
(2.200)
1
J 22  ( A  B)
4Ma 2
În cazul corpurilor de rotaţie momentele de inerţie principale A şi B sunt egale.
Aceasta înseamnă că pentru coeficientul armonic zonal, relaţia (2.200), se obţine expresia
CA
J2  . (2.201)
Ma 2
Corpul de rotaţie astfel obţinut are o turtire apropiată de cea a unui elipsoid, mai mică
la poli, numit sferoid.
În calculele următoare se consideră că, dacă se notează cu a, respectiv, b semiaxele
sferoidului
1 1 1
2
 2 2 . (2.201)
a b r
Având în vedere că potenţialul gravităţii poate fi descompus în două componente, una
reprezentând potenţialul normal şi cealaltă potenţialul perturbator (paragraful 2.2.8), şi că
avem de a face cu un corp de rotaţie ( A  B) , pentru potenţialul normal, din relaţia (2.146) se
obţine

96
 GM G 1
U  3 (C  A)(1  3cos 2 )  r 2 2 sin 2  , (2.202)
r 2r 2
relaţie cunoscută ca o dezvoltare a lui Burns fără termeni în latitudinea L. Corespunzător
acestei relaţii gravitatea normală (acceleraţia gravităţii centrale) este dată de relaţia
U GM 3G
   2  4 (C  A)(1  3cos 2 )  r 2 sin 2  . (2.203)
r r 2r
Ţinând seama de expresia (2.200.a), relaţiile (2.202) şi (2.203) se mai pot scrie sub
forma
GM  J2  1 2 2 2
U 1  2 (1  3cos )   2 r  sin  ,
2
(2.204)
r

GM  3J 2 
 1  2 (1  3cos )   r sin  .
2 2 2
(2.205)
r2
În continuare se determină relaţiile de calcul a potenţialului normal al gravităţii şi al
gravităţii normale la ecuator şi, respectiv, la pol
La ecuator (r  a ,   900 )

GM  J2  1 2 2
Ue  1    a  , (2.204.a)
a  2 2
GM  3J 2 
e  1    a .
2
(2.205.a)
a2  2 
Pentru multe din calculele curente se aproximează gravitatea normală la ecuator numai cu
primul termen din relaţia (2.205.a)
GM
e  . (2.206)
a2
La pol (r  b ,   00 )
GM
UP  (1  J 2 ) , (2.204.b)
b
GM
P  (1  3J 2 ) . (2.204.b)
b2
Turtirea geometrică a sferoidului este dată de relaţia
a b
f  . (2.207)
a
Sferoidul de nivel fiind o suprafaţă echipotenţială înseamnă că potenţialul normal la
pol este egal cu cel la ecuator, deci

97
 GM GM GMJ 2 GMJ 2 a 2 2
    ,
b a 2a b 2
sau

a  b GMJ 2 GMJ 2 a 2 2
GM    .
ab 2a b 2
Dacă se ţine cont de relaţia (2.207) rezultă pentru turtirea sferoidului următoarea
formă
bJ 2 a 2b 2
f   J2  ,
2a 2GM
iar dacă se iau în considerare aproximaţiile (2.201) şi (2.206) se obţine o relaţie în care
turtirea sferoidului este exprimată atât în funcţie de elemente geometrice (semiaxa mare) cât
şi de elemente fizice (coeficientul armonic zonal, viteza de rotaţie, constanta gravitaţională
geocentrică)

3J 2 a 2
f   . (2.208)
2 2 e
În continuare se doreşte determinarea ecuaţiei secţiunii meridiane a sferoidului Bruns.
Pentru aceasta se egalează relaţia (2.202), care exprimă potenţialul normal, cu relaţia
(2.205.a), care exprimă potenţialul normal la ecuator, deci

GM GM 3GMJ 2 r 2 2 GM GMJ 2 a 2 2
  cos2   sin 2    
r 2r 2r 2 a 2a 2
sau, grupând convenabil
GM (a  r ) GMJ 2 GMJ 2 3GMJ 2 a 2 2 r 2 2
   cos  
2
 sin 2  .
ar 2a 2r 2r 2 2
Dacă în această relaţie se fac, ţinând cont şi de aproximaţia (2.201), aproximaţiile
GMJ 2 GMJ 2 GMJ 2  1 1 
    0,
2a 2r 2 a r

a 2 2 r 2 2 a 2 2 a 2 2
 sin 2   (1  sin 2 )  cos2  ,
2 2 2 2
atunci se obţine ecuaţia curbei meridiane a sferoidului Bruns
 3J a3 2 
a  r  a cos 2   2  . (2.209)
 2 2GM 
Această ecuaţie, dacă se are în vedere relaţia care exprimă turtirea, se mai poate scrie
şi sub următoarea formă
r  a (1  f cos 2 ) . (2.210)

98
 Se caută în continuare determinarea
Z
formei ecuaţiei secţiunii meridiane a
elipsoidului de rotaţie. Pentru aceasta se
 b pleacă de la ecuaţia elipsei meridiane a
r
elipsoidului de rotaţie (fig.2.18) scrisă în
X
coordonate carteziene, punctul de deasupra
a
literelor fiind utilizat pentru a specifica faptul
că elementele respective se referă la un

Fig.2.18. Secţiunea meridiană elipsoid de rotaţie cu semiaxele a, b

x2 z 2
 1  0 (2.211)
a 2 b2
În ecuaţia de mai sus se înlocuiesc coordonatele carteziene cu cele polare, legătura
dintre cele două tipuri de coordonate fiind dată de relaţiile
x  r sin 
(2.112)
y  r cos 
obţinându-se ecuaţia
r 2 sin 2  r 2 cos2 
 1  0 .
a2 b2
Introducând turtirea geometrică, relaţia (2.207), se obţine o nouă formă pentru ecuaţia
de mai sus
 sin 2  cos2  
r2  2  2  1.
 a a (1  f )2 
Prin dezvoltarea acestei relaţii se obţine

r 2 (sin 2   2 f sin 2   f 2 sin 2   cos2 )  a2 (1  f )2

iar dacă în membrul stâng al relaţiei se renunţă la termenii de ordinul doi ai turtirii, adică
f 2 sin 2   0 , atunci

r 2 (1  2 f sin 2 )  a 2 (1  f )2
sau

r 2  a 2 (1  2 f sin 2 )1 (1  f )2 .
Prin dezvoltarea în serie de puteri (neglijând termenii de ordinul doi şi mai mari),
efectuarea calculelor, neglijarea termenilor de ordinul doi ai turtirii geometrice, calculele
desfăşurându-se ca mai jos

99
 r 2  a 2 (1  2 f sin 2   )(1  2 f  f 2 ) 
 a 2 (1  2 f  f 2  2 f sin 2 ) 
 a 2 [1  2 f (1  sin 2 )  f 2 ] 
 a 2 [1  2 f cos 2   f 2 ] 
 a 2 (1  f cos 2 ) 2
se obţine o relaţie
r  a(1  f cos2 ) , (2.213)
care este asemănătoare relaţiei (2.210), ceea ce arată că, în limitele neglijării termenilor de
ordinul doi ai turtirii, turtirea elipsoidului de rotaţie este aproximativ egală cu cea a sferodului
Bruns.
În final, se poate spune că treptele de aproximare a formei Pământului se succed – de
la simplu la complex – ca în schema de mai jos

Elipsoid Sferoidul Bruns Sferoidul Helmert Alte

Sferă de rotaţie (de rotaţie, A = B) (cu trei axe, A  B) corpuri

2.12.2. Teorema Clairaut

Dacă în relaţia care exprimă turtirea gravimetrică
 P  e
f*  , (2.214)
e
se fac înlocuirile date de relaţiile (2.205.a) care reprezintă formula de calcul a gravităţii
normale la ecuator, şi respectiv, (2.205.b), care exprimă gravitatea normală la pol, şi se
efectuează calculele necesare se obţine
GM GM  3J 2 
f * e   P   e  (1  3J 2 )  2 1    a 
2

 
2
b a 2
GM GM 3GMJ 2 3GMJ 2
  2    a 2 
b2 a b2 2a 2
GM (a  b)(a  b) 9GMJ 2
 2
 2
 a 2
a aa 2a
Având în vedere, pentru început, relaţia (2.207), care exprimă turtirea geometrică,
adică
GM 3 GM
f * e  2 2
f  3 J 2 2  a 2
a 2 a

100
şi apoi relaţia (2.206), cu care se aproximează, în cele mai multe cazuri, gravitatea normală la
ecuator se obţine următoarea relaţie pentru turtirea gravimetrică
3 a 2
f *  2 f  3 J2  ,
2 e
care, în continuare, luând în considerare relaţia (2.208) în care turtirea geometrică este
exprimată atât în funcţie de elementele geometrice cât şi fizice, se transformă în

3a 2 a 2 5 a 2
f *  2 f 3f   f 
2 e e 2 e
sau
5 a 2
f  f*  . (2.215)
2 e
Dacă în relaţia de mai sus se notează
a 2 Forţa centrifugă la ecuator
m  , (2.216)
e Gravitatea normală la ecuator
atunci va rezulta că
5
f  f*  m, (2.217)
2
ceea ce reprezintă forma iniţială a teoremei Clairaut, formă care cuprinde numai termenii de
ordinul I.
Aceasta este una dintre cele mai surprinzătoare formule ale geodeziei fizice, ea
arătând că turtirea geometrică poate fi obţinută din turtirea gravimetrică şi m, care sunt
cantităţi dinamice pure, obţinute din măsurători gravimetrice. Aceasta înseamnă că turtirea
Pământului poate fi determinată prin măsurători gravimetrice.
Ca valori, pentru unele calcule ce se efectuează în geodezia fizică, se pot utiliza
f  0.003352810 681; f *  0.005302 440112; m  0.03449 786

2.13. Variaţia gravităţii normale

2.13.1. Variaţia gravităţii normale pe elipsoidul echipotenţial

După cum s-a putut observa, din cele prezentate până acum, gravitatea, deci şi
gravitatea normală, creşte de la ecuator spre pol, adică variază odată cu latitudinea. Această
variaţie se poate determina, în limita unor aproximaţii de calcul, din relaţia generală prin care

101
se poate calcula gravitatea normală, relaţia (2.205) şi din relaţia din care se poate determina
gravitatea normală la ecuator, relaţia (2.205.a).
GM 3GMJ 2 9GMJ 2 GM 3GMJ 2
  e  2
 2
 2
cos 2   r 2 sin 2   2  2
 a 2 (2.218)
r 2r 2r a 2a
În continuare, dacă se ţine cont de aproximaţiile propuse în paragraful 2.12, se pot
calcula

GM GM a 2  r 2 a  r a  r GM
  GM   2 fe ,
r2 a2 a4 a a a2
a 2  r 2 sin 2   a 2 cos2  ,
9GMJ 2 3  a 2 
 cos 2
  3 J  cos 2
  3  f    e cos  .
2

2r 2 2
2 e
 2 e 

Efectuând înlocuirile necesare, relaţia (2.218) devine

 a 2 
   e  2 f  e  3 f    e cos   a cos  ,
2 2 2

 2 e 

iar, în continuare, dacă se efectuează calculele se obţine

 3 a 2 a 2 2f 
   e   e cos   3 f 
2
  
 2 e  e cos2  

  1  5 a 2 
  e cos2   2 f   1  f  
  cos  
2
2 e 

 5 a 2 
  e cos 2   2 f tan 2   f  .
 2 e 

Prin neglijarea termenului 2 f tan 2  şi introducerea turtirii gravimetrice, pentru

gravitatea normală se deduce relaţia
   e  f * e cos2  ,
sau, altfel scris
   e (1  f * cos2 ) . (2.219)

Având în vedere că   900   şi că   B , se obţine relaţia prin care se poate

determina legătura dintre valorile distribuite pe suprafaţa Pământului şi elementele
geometrice, semiaxa mare şi turtirea geometrică, ale corpului cu care se aproximează
suprafaţa Pământului
   e (1  f * sin 2 B) . (2.220)

102
 Aceste ultime două relaţii reprezintă o posibilitate de determinare într-o primă
aproximaţie, a formei şi dimensiunilor Pământului.
AIG a publicat în 1980 câteva dintre valorile utile geodeziei fizice şi anume:
 e  978032.67715 mgal;
 P  983218.63685 mgal;
   e (1  0.0053024sin 2 B  0.00000058sin 2 2 B)

2.12.2. Variaţia gravităţii normale deasupra elipsoidului echipotenţial

Se consideră un punct oarecare P, pe suprafaţa Pământului, la o înălţime deasupra
elipsoidului (altitudine) H (fig.2.19).

( H ) P

H POL

P0 geoid
HP  H e
P

sferoid( elipsoid)

P0' ( )

Fig.2.19. Variaţia gravităţii normale deasupra elipsoidului

echipotenţial

În spaţiul (câmpul) real, mărimea gradientului vertical al gravităţii în funcţie de

curbura medie J este dată de formula Burns, relaţia (2.178).
În spaţiul (câmpul) „normal”, când densitatea tinde către zero, mărimea gradientului
vertical al gravităţii normale în funcţie de curbura medie a suprafeţei elipsoidului potenţial,
notată de această dată cu J e pentru a indica faptul că se face referire la elipsoid, este
reprezentată de relaţia (2.198), care scrisă cu noua notaţie a curburii are forma

 2 J e  2 2 . (2.221)
H
Dacă se presupune că
- geoidul este paralel cu elipsoidul;

103
 - centrul de masă al elipsoidului coincide cu cel al geoidului;
- masele interne ale celor două corpuri sunt egale;
- potenţialele sunt egale (WP0  WP' ) ,
0

atunci se va vorbi despre

- gravitatea normală (teoretică), notată cu  , care se referă la suprafaţa sferoidului,
considerată aproximativ identică cu cea a elipsoidului, şi despre
- gravitatea normală la latitudinea H , notată cu  H , care se referă la nivelul
terenului (fig.2.19).
Gravitatea normală la latitudinea H se determină printr-o dezvoltare în serie Taylor şi
poate fi calculată cu relaţia
 H 2  2
 H   H   (2.222)
H 2 H 2
Expresia primei derivate a relaţiei de mai sus este dată de relaţia (2.221). În această
relaţie vrem să exprimăm curbura medie şi viteza unghiulară în funcţie de alte elemente, cu
care se lucrează în mod curent, cum ar fi turtirea geometrică, gravitatea normală şi m (notaţia
2.216).
Pentru un elipsoid de rotaţie, din infinitatea de secţiuni normale care trec printr-un
punct situat pe acesta, două secţiuni normale sunt cele care au razele de curbură minimă şi
maximă: secţiunea elipsei meridiane cu raza de curbură notată cu M (paragraful 3.4.1) şi
secţiunea primului vertical cu raza de curbură notată cu N (paragraful 3.4.2). Curbura medie
se obţine din media aritmetică a celor două valori extreme ale curburii: valoarea maximă
 1  1
  şi valoarea minimă  
M  N
1 1 1 
Je     . (2.224)
2 M N 
Din Tabelul 3.2. şi relaţiile (3.13), (3.26) şi (3.28) se extrag următoarele expresii
c c a2 a 2  b2
M ; N  ; c  ; V  (1  e '2
cos 2
B )1/ 2
; e '  , (2.225)
V3 V b b2
în care:
- a, b  semiaxa mare, respectiv, semiaxa mică a elipsoidului;
- c  raza de curbură polară;
- e ' a doua excentricitate;
- V  notaţie introdusă în geodezia elipsoidală.

104
 Având în vedere cele prezentate, se pot face, prin neglijarea termenilor de ordinul doi
şi mai mari din dezvoltările în serie de puteri, următoarele aproximaţii
1 1 1 3 
 (1  e '2 cos 2 B)3/ 2  1  e '2 cos 2 B  ,
M c c 2 
1 1 1 1 
 (1  e '2 cos 2 B)3/ 2  1  e '2 cos 2 B  ,
N c c 2 
prin înlocuire în (2.223) rezultând
1
J e  (1  e '2 cos 2 B) .
c
Având în vedere că
1 b 

c a 2  1 1  f
 
a b c a
f 

a 
a 2  b2 1
e '2    1  (1  f ) 2  1  (1  2 f  ) 1  2 f
b 2
(1  f ) 2

pentru curbura medie se obţine

1 f 1
Je  (1  2 f cos 2 B)  (1  f  2 f  2 f 2  2 f sin 2 B  2 f 2 sin 2 B) ,
a a
iar dacă se neglijează termenii de ordinul doi
1
Je  (1  f  2 f sin 2 B) . (2.225)
a
În continuare se caută o altă exprimare a vitezei unghiulare. Pentru aceasta se
consideră relaţia (2.216) din care rezultă
m e m
2   . (2.226)
a a
Dacă relaţiile (2.225) şi (2.226) se înlocuiesc în relaţia (2.221) se obţine, pentru prima
derivată a gravităţii normale, următoarea relaţie
 2
  (1  f  m  2 f sin 2 B) . (2.227)
H a
Pentru derivata de ordinul doi se acceptă aproximaţii mai mari şi anume
GM
  e  .
a2
Prin derivare se obţine

105
   2GM 2
  3 
H a a a
deci derivata de ordinul doi va putea fi determinată astfel
 2 6GM 6
 4  2. (2.228)
H 2 a a
În final, pentru calculul gravităţii normale deasupra elipsoidului, la altitudinea H , se
poate utiliza relaţia care rezultă prin introducerea expresiilor (2.227) şi, respectiv, (2.228) în
relaţia (2.222), adică
2 H 2 6
 H  H (1  f  m  2 f sin 2 B) 
a 2 a2
sau
 2 H 
2

 H
  1  (1  f  m  2 f sin B ) H  3    .
2
(2.229)
 a  a  
Pentru unele calcule uzuale, mai precise, se poate utiliza pentru variaţia gravităţii
normale în funcţie de altitudine valoarea

 0,3086 mgal/m,
H
adică gravitatea normală scade cu valoarea de mai sus pentru fiecare metru.
Tot pentru calculele uzuale, în spaţiul „normal” se poate utiliza relaţia
 H    0,3086 H ,
iar în spaţiul real
g H  g  0,3086 H .
AIG, în anul 1980, recomandă utilizarea pentru calculul gravităţii normale la
altitudinea H următoarea relaţie
 H   [1  (3,1370429 107  1, 051194 10 9 sin 2 B) H  7, 2745 10 14 H 2 ]
în care altitudinea se exprimă în metri iar gravitatea normală în mgali.

2.14. Concluzii privind forma şi dimensiunile Pământului

Determinarea formei şi dimensiunilor Pământului este una dintre cele mai importante
probleme pe care geodezia trebuie să le rezolve. În general, când se vorbeşte de figura
Pământului se consideră că acesta ar fi rigid, ca şi când modificările în timp ale formei şi
dimensiunilor nu ar exista sau ar fi tratate separat.

106
 Reprezentarea unei părţi sau a întregii suprafeţe fizice a Pământului se face pe hărţi de
diverse tipuri şi la diverse scări. De asemenea, trebuie să se ţină cont de faptul că aproximativ
72% din suprafaţa terestră este acoperită de ape, rămânând, practic, de reprezentat restul de
28%. Pentru descrierea matematică a suprafeţei terestre se utilizează un număr finit de puncte
reprezentative pentru teren, pentru care se determină poziţia într-un anumit sistem de
coordonate (de preferat un sistem tridimensional geocentric de coordonate).
Pentru unele scopuri este necesară o aproximare prin relaţii matematice care să ofere
o reprezentare continuă (nu discretă ca în cazul reţelelor de puncte) a suprafeţei terestre,
relaţii care, pentru a obţine o aproximaţie cât mai bună, conţin un număr mare de termeni.
Dacă se analizează relaţia (2.146), care exprimă dezvoltarea potenţialului în
coordonate sferice, se pot obţine diverse aproximaţii pentru suprafaţa terestră, funcţie de
numărul termenilor luaţi în considerare în cadrul acestei relaţii:
- dacă se consideră numai primul termen atunci Pământul este aproximat ca un corp
omogen de forma unei sfere de rază r;
- introducerea celui de-al II-lea termen face ca Pământul să fie aproximat cu un
elipsoid de rotaţie;
- termenul al III-lea arată că există o turtire la poli;
- se iau în considerare abaterile faţă de longitudine dacă se introduce în relaţie şi
termenul al IV-lea;
- ultimul termen arată că practic pot exista o infinitate de aproximaţii ale suprafeţei
terestre.

2.14.1. Geoidul
Aşa cum a fost el definit în cadrul paragrafului 2.9, geoidul este adesea privit ca fiind
o altă aproximaţie a figurii Pământului. Se poate observa că geoidul este o suprafaţă definită
fizic, este o suprafaţă echipotenţială şi reprezintă o destul de bună aproximare având în
vedere faptul că cea mai mare parte din suprafaţa terestră este acoperită de ape (a se vedea
definiţiile date).
Similar suprafeţei terestre (terenului), suprafaţa geoidului poate fi privită atât într-un
mod discret ca un set de puncte reprezentative cât şi într-un mod continuu prin termenii unei
relaţii matematice care reprezintă suprafaţa.
Totuşi, geoidul este o suprafaţă foarte complicată şi numai un număr practic infinit de
termeni din dezvoltările în serii ale funcţiei o poate descrie exact. În practică se utilizează un
număr finit de termeni în dezvoltările în serie pentru reprezentarea aproximativă a geoidului.

107
 Forma geoidului, relativ la elipsoidul de referinţă, poate fi determinată, în zone unde
există suficiente puncte cum ar fi Europe, America de Nord, Australia, cu o precizie destul de
bună. Înălţimile deasupra geoidului pot fi determinate, de asemenea, pentru marea majoritate
a ţărilor cu o precizie destul de mare.
Pentru calculele necesare în poziţionarea în spaţiul cu două dimensiuni este
recomandat să se utilizeze o suprafaţă care să se bazeze pe geoid dar care să fie, pe cât
posibil, mai uşor de descris matematic, ştiind că geoidul este o suprafaţă foarte complexă. Cu
alte cuvinte, se recomandă utilizarea unei versiuni simplificate a geoidului. Aceste suprafeţe
au fost denumite sferoizi (paragraful 2.12). Dintre sferoizii cel mai cunoscuţi trebuie amintiţi
sferoidul Helmert şi sferoidul Bruns (paragraful 2.12.1), dar nici unul dintre ei nu este
utilizat în mod curent.
O suprafaţă matematică viabilă, care se bazează tot pe geoid, este elipsoidul cu trei
axe, considerată de mulţi cercetători din domeniu, care au calculat parametrii acestui elipsoid,
ca fiind cea mai bună aproximare a geoidului. Acest elipsoid are cele trei axe perpendiculare
între ele, poziţionate astfel: axa minoră coincide cu axa principală (polară) de inerţie a
Pământului, axa majoră şi cea medie fiind în planul ecuatorial. Un astfel de elipsoid este
definit prin patru parametri: semiaxa mare (a) , turtirea polară ( f  (a  b) / a) , turtirea

ecuatorială ( f c  (a  c) / c) şi longitudinea geografică a axei majore (a ) .

2.14.2. Elipsoidul cu două axe

Ca şi sferoidul sau geoidul, elipsoidul cu trei axe reprezintă o suprafaţă mult prea
complicată pentru calculele curente. Din această cauză a fost introdus, pentru aproximarea
formei Pământului, elipsoidul biaxial.
La alegerea elipsoidului ca suprafaţă de referinţă au stat mai multe argumente, dintre
care cele mai importante sunt
- elipsoidul este utilizat ca suprafaţă de referinţă şi pentru alte lucrări curente pe
care geodezia trebuie să le rezolve (reţele geodezice). Din acest motiv, s-a
considerat că alegerea aceluiaşi elipsoid ca suprafaţă de referinţă geometrică şi
fizică este binevenită;
- formele deduse pentru elipsoidul de nivel permit nu numai o definire clară şi
precisă a câmpului normal al gravităţii dar şi un calcul practic, cu precizia care se
doreşte;

108
 - dacă se dezvoltă potenţialul W într-o serie de funcţii armonice elipsoidale atunci
elipsoidul este prima aproximaţie.
Un astfel de elipsoid este definit unic numai de doi parametri (de regulă semaxa mare
şi turtirea geometrică), problema găsirii unui elipsoid care să aproximeze cât mai bine
suprafaţa terestră fiind clasică pentru geodezie. Mai multe detalii despre elipsoidul de rotaţie
sunt prezentate în capitolul 3.

2.14.3. Alte figuri matematice ale pământului

O altă suprafaţă desemnată să aproximeze figura Pământului este teluroidul, definit
ca suprafaţa a cărei înălţime deasupra elipsoidului geocentric de referinţă este egală cu
înălţimea terenului deasupra geoidului în orice punct al său (fig.2.20).

Teren

Teluroid n

Geoid
n
Elipsoid

Fig.2.20. Teluroidul

Cvasigeoidul este o suprafaţă introdusă de Molodenski (1960) ca o soluţie la

problemele ce trebuie rezolvate în geodezie.
Altitudinea cvasigeoidală, cunoscută ca anomalia altitudinii, notată cu n ' (fig.2.21),
poate fi calculată, teoretic, exact.
În sistemul lui Molodenski, teluroidul este definit ca suprafaţa a cărei înălţime
deasupra elipsoidului geocentric este identică cu cea a suprafeţei fizice deasupra
cvasigeoidului. Se poate demonstra că potenţialul normal al acestui teluroid este egal cu
potenţialul greutăţii (W ) pentru acelaşi punct de pe suprafaţa terestră.

109
 Deşi cvasigeoidul nu poate fi definit fizic, aşa cum este definit geoidul, el este totuşi
utilizat de multe ţări ca suprafaţă de referinţă pentru altitudini. Sistemul de altitudini care
utilizează această suprafaţă ca referinţă este sistemul de altitudini normale.

Geoid şi cvasigeoid

HOR
HH

Cvasigeoid
Geoid
n
n’

Elipsoid

Fig.2.21. Cvasigeoidul

Pentru alte scopuri se pot utiliza şi alte suprafeţe care să aproximeze, cu o anumită
precizie, figura Pământului, cum ar fi, de exemplu, elipsoidul echilibrat hidrostatic.

2.15. Deviaţia verticalei

După cum se ştie, toate observaţiile geodezice se efectuează pe suprafaţa fizică a
Pământului care, datorită faptului că nu poate fi definită matematic, nu poate fi utilizată ca
atare în calcule. Funcţie de scopul urmărit şi de precizia impusă, suprafaţa terestră se
aproximează cu diverse figuri care pot fi, mai mult sau mai puţin, descrise matematic: geoid,
cvasigeoid, elipsoid de rotaţie, sferă etc. Observaţiile efectuate sunt raportate la verticala
locului, după care se orientează axa principală a instrumentului cu care se măsoară, care este
perpendiculară pe suprafaţa de nivel ce trece prin punctul considerat. Poziţia acestei verticale
trebuie raportată la normalele duse la suprafaţa aleasă să aproximeze figura Pământului
(suprafaţa de referinţă).
Dacă, de exemplu, drept suprafaţă de referinţă se consideră a fi elipsoidul de rotaţie
geocentric, atunci unghiul spaţial u format între vectorul gravităţii g (la nivelul geoidului) şi
vectorul gravităţii normale  (la nivelul elipsoidului) defineşte deviaţia verticalei (fig.2.22).
Cu alte cuvinte:
Deviaţia verticalei este unghiul format între normala la geoid (linia firului cu
plumb) şi normala la elipsoid în punctul considerat.

110
 u
linia firului cu plumb

Geoid

g
normala la elipsoid

elipsoid de referinţă


Fig.2.22. Deviaţiile verticalei

Poate fi:
- o deviaţie absolută a verticalei dacă referirea este la geoid, sau
- o deviaţie relativă a verticalei dacă se utilizează ca suprafaţă de referinţă un
elipsoid care nu este geocentric.

verticala gravimetrică

verticala geodezică
U




g
normala la elipsoid

Fig.2.23. Componentele deviaţiei

verticale

Pentru unele din problemele geodezice este necesar să se definească o deviaţie a

verticalei pe suprafaţa terestră, caz în care se poate vorbi de o, aşa numită, deviaţie a
suprafeţei, aceasta fiind definită de unghiul format între vectorul gravităţii la nivelul
terenului şi normala la elipsoidul de rotaţie geocentric. Evident că şi în acest caz se poate

111
vorbi de o deviaţie absolută şi de una relativă în funcţie de tipul elipsoidului considerat
(geocentric sau nu). Din cele prezentate se poate uşor observa că deviaţia verticalei la nivelul
terenului (deviaţia suprafeţei) diferă de deviaţia verticalei la nivelul geoidului pentru acelaşi
punct (aceeaşi normală la elipsoid) pentru că normalele (linia firului cu plumb) la cele două
suprafeţe nu coincid.
Deoarece deviaţia verticalei este, după cum s-a văzut, un unghi spaţial este mult mai
uşor ca ea să fie descompusă în două componente ortogonale, numite componentele
deviaţiei verticale (fig.2.23).
Într-un sistem natural de coordonate (paragraful 2.2.1) se consideră un punct P (situat
fie pe suprafaţa fizică a Pământului, fie pe suprafaţa geoidului, funcţie de care deviaţii ale
verticalei se doreşte a se lua în calcul) în care s-a construit sfera unitate cu punctul central în
P. În acest caz  este proiecţia unghiului u în planul meridian iar a doua componentă  este
proiecţia aceluiaşi unghi în planul primului vertical.
Deviaţia verticalei poate fi privită ca fiind compusă din două părţi:
- o parte care reflectă distribuţia locală a densităţilor, predominată în terenurile
plane situate la altitudine mică;
- o parte care reflectă complexitatea suprafeţei topografice a Pământului care
conduce la anomalii ale densităţii şi este predominantă în zonele montane, unde
deviaţia verticalei poate avea valori şi de ordinul unui minut sexagesimal.
Pentru determinarea componentelor deviaţiei verticalei se pot utiliza metode
astronomo-geodezice, metode gravimetrice sau prin intermediul metodelor satelitare.

112