CALCULUL NUMERIC AL CÂMPULUI

ELECTROMAGNETIC

Calculul corect al câmpului electromagnetic presupune cunoaşterea unui model

teoretic de câmp adecvat. Ecuaţiile aferente acestui model trebuie să satisfacă teoremele de
existenţă şi unicitate ale soluţiilor, ţinând seama de distribuţia spatio-temporară a surselor
existente. În urma analizei se obţin mărimile de stare macroscopice (intensitatea câmpului
magnetic şi inducţia magnetică) [1].
Alcătuirea modelului este îngreunată de necesitatea luării în considerare a neliniarităţilor
materialelor magnetice şi a pierderilor.

1. LEGILE GENERALE ALE CÂMPULUI ELECTROMAGNETIC

Câmpul electromagnetic în orice regim şi orice sistem fizic concret este descris de
legile generale. Lângă acestea se ataşează legile de material, acestea din urmă fiind valabile
numai în anumite regimuri de desfăşurare a fenomenelor electromagnetice şi pentru tipuri
particulare de medii materiale. Ecuaţiile reprezentând legile generale vor determina în mod
univoc structura şi evoluţia câmpului electromagnetic numai dacă se precizează condiţiile de
unicitate (de material, iniţiale, la limită şi de surse).
Studiul general şi sistematic al câmpului electromagnetic în medii imobile şi în domenii
de continuitate şi de netezime a proprietăţilor fizice locale (cazul maşinilor electrice) se poate
face cu ajutorul formelor locale ale legilor generale numite ale ecuaţiile lui Maxwell, care se
compun din ecuaţii de evoluţie, de stare şi de material [2]:
∂B
rot E = − (1)
∂t
∂D
rot H = J + (2)
∂t
div D = ρ V (3)

div B = 0 (4)
J =σ E (5)
D=ε E (6)
B= µ H (7)
unde s-a notat: H intensitatea câmpului magnetic, J densitatea curentului electric, D inducţia
electrică, intensitatea câmpului electric, B inducţia magnetică, ε permitivitatea mediului, µ
permeabilitatea mediului, σ conductibilitatea electrică şi ρ V densitatea de volum a sarcinii.
Pentru descrierea câmpurilor magnetice create de curenţi electrici constanţi, când
derivatele după timp sunt nule, vom avea formulele particulare:
rot H = J (8)

div B = 0 (9)

Calculul numeric al campului electromagnetic 1

 B= µH (10)
Cunoscând aceste formule, valorile surselor, precum şi condiţiile limită, se poate
determina univoc câmpul magnetic. În calculele practice însă utilizarea acestor formule scrise
sub formă locală este anevoioasă. Se poate demonstra că şi în cazurile cele mai generale un
câmp magnetic poate fi complet determinat cu trei, eventual cu mai puţine funcţii scalare.
Pornind de la ecuaţiile (8) şi (9) se poate observa că rotorul intensităţii câmpului
magnetic nu este zero, deci intensitatea câmpului magnetic nu poate proveni dintr-un potenţial
scalar. Divergenţa inducţiei fiind zero, înseamnă că aceasta ar putea proveni dintr-un potenţial
vector, care satisface ecuaţia:
B = rot A (11)
întrucât se verifică automat:
div B = div (rot A ) = 0 (12)
A se numeşte potenţial magnetic vector al câmpului magnetic. El nu are o
semnificaţie fizică imediată, ci se utilizează pentru calculul fluxului magnetic şi pentru
calculul inductivităţilor. Din (8), (10) şi (11) rezultă:
rot rot A = µ J (13)
care poate fi transformată în:
grad div A - ∆ A = µ J (14)
Se impune condiţia ca:
div A = 0 (15)
ceea ce înseamnă că potenţialul magnetic vector nu are surse. În final se găseşte relaţia:
∆A= - µ J (16)
numită ecuaţia vectorială a lui Poisson pentru câmpul magnetic.

2. METODE DE CALCUL DE CÂMP

Metodele de rezolvare a problemelor de câmp se clasifică în metode analitice,

numerice, grafice, respectiv grafo-analitice şi analogice. Cu ajutorul metodelor analitice se
obţin soluţii sub formă de funcţii cunoscute, care permit o bună interpretare din punctul de
vedere calitativ a rezultatelor. Metodele grafice consistă din trasarea grafică a spectrelor
liniilor de câmp şi echipotenţiale, iar varianta grafo-analitică din aproximarea formei liniilor
de câmp prin segmente de dreaptă şi arce de cerc. Metodele analogice utilizează
reprezentările câmpului pe modelele unor câmpuri de natură fizică diferită. Dezavantajul
acestor metode consistă în numărul restrâns de configuraţii de câmp în care se pot aplicate.
Metodele numerice se aplică pentru orice configuraţie de câmp cu o eroare care
depinde de metoda de calcul aplicată şi de capacitatea calculatorului utilizat. Dat fiind faptul
că principalele metode utilizate (metoda diferenţelor finite şi metoda elementelor finite) oferă
soluţii precise şi dezvoltările din domeniul tehnicii de calcul (mai ales cele referitoare la

Calculul numeric al campului electromagnetic 2

capacitatea de stocare şi viteza de calcul) sunt impresionabile, aceste metode s-au impus cu
claritate în ultimii ani.

3. CALCULUL CÂMPULUI ELECTROMAGNETIC AL MAŞINILOR

ELECTRICE

Uzual, calculul câmpului electromagnetic al maşinilor electrice nu se poate face prin

luarea în considerare a tuturor proprietăţilor fizice. Se adoptă anumite ipoteze simplificatoare,
care însă nu afectează calitativ calculul şi concluziile ce rezultă din el. Ipotezele
simplificatoare utilizate sunt următoarele:
• maşina electrică se consideră infinit lungă pe direcţia perpendiculară pe secţiunea
analizată,
• materialele magnetice folosite sunt omogene şi izotrope, efectele histerezei nu sunt
considerate,
• inducţia magnetică în exteriorul conturului maşinii este zero,
• calculul se face pe o secţiune plan-paralelă,
• intensitatea câmpului magnetic şi inducţia magnetică nu au componente perpendiculare
pe secţiunea considerată,
• potenţialul magnetic vector şi densitatea curentului electric au numai componente
perpendiculare pe secţiunea considerată.
Din ultimele trei ipoteze simplificatoare rezultă relaţia simplificată a ecuaţiei lui
Poisson (16) pentru acest caz:
∆Az = − µ J z (17)

4. METODA DIFERENŢELOR FINITE

Metoda diferenţelor finite (numită şi metoda reţelelor) se bazează pe aproximarea

ecuaţiilor cu derivate parţiale (din categoria aceasta face parte şi ecuaţia lui Poisson) cu
ecuaţii cu diferenţe finite algebrice, care conţin valorile Az necunoscute în nodurile unei
reţele de discretizare. Precizia soluţiei depinde de forma şi de pasul reţelei aplicate, de
expresia de discretizare a derivatelor parţiale prin diferenţele finite, de modul de aproximare a
condiţiilor de limită şi de procedeele numerice de calcul utilizate. Această metodă se aplică
relativ simplu în cazul câmpurilor magnetice plan-paralele, întrucât potenţialul magnetic în
acest caz are o singură componentă spaţială, cea normală la planul câmpului, conform
ecuaţiei (17) [3].
Considerând un câmp plan-paralel într-un sistem de coordonate carteziene şi
dezvoltând în serie Taylor potenţialul A(x,y) în jurul puntului de coordonate (x0, y0) şi de
potenţial A0 se obţine relaţia:
1⎡ ⎛ ∂A ⎞ ⎛ ∂A ⎞ ⎤
A = A0 + ⎢( x − x0 )⎜ ⎟ + ( y − y 0 )⎜⎜ ⎟⎟ ⎥ +
1! ⎣⎢ ⎝ ∂x ⎠ 0 ⎝ ∂y ⎠ 0 ⎦⎥
(18)
1⎡ ⎛ ∂2 A ⎞ ⎛ 2 ⎞ ⎛ 2 ⎞ ⎤
⎟ + 2( x − x0 )( y − y 0 )⎜ ∂ A ⎟ + ( y − y 0 ) 2 ⎜ ∂ A ⎟ ⎥ + K
+ ⎢( x − x 0 ) 2 ⎜
2! ⎢ ⎜ ∂x 2 ⎟ ⎜ ∂x∂y ⎟ ⎜ ∂y 2 ⎟ ⎥
⎣ ⎝ ⎠0 ⎝ ⎠0 ⎝ ⎠0 ⎦

Calculul numeric al campului electromagnetic 3

în care s-au luat în considerare numai termenii ce corespund derivatei de ordinul doi a
funcţiei potenţial (aproximare de ordinul 2).
Se consideră în planul xOy un
domeniu limitat de o curbă (figura 1). Se
trasează o reţea de drepte paralele cu axele
de coordonate, care acoperă întreg domeniul.
Punctele de intersecţie ale acestor drepte se
numesc noduri, iar distanţa dintre două
drepte paralele vecine (∆x, respectiv ∆y) se
numeşte pasul reţelei.
Pentru simplificarea ecuaţiilor se
consideră o reţea pătratică, la care paşii
reţelei sunt identice după cele două axe de
coordonate:
h = ∆x = ∆y (19) Figura 1. O reţea ortogonală
Nodurile reţelei pot fi interioare (în
cazul în care toate cele patru noduri vecine se găsesc în interiorul domeniului sau pe frontiera
acestuia) sau de frontieră (dacă măcar unul din nodurile vecine se situează în afara
domeniului).
Considerând o reţea pătratică având (19) şi referindu-ne la un nod interior oarecare 0
pentru potenţialele din nodurile vecine acestuia (situate simetric la distanţa h) se o obţin pe
baza relaţiei (18) expresiile:

⎛ ∂A ⎞ h 2 ⎛⎜ ∂ 2 A ⎞⎟ ⎛ ∂A ⎞ h 2 ⎛⎜ ∂ 2 A ⎞⎟
A1 = A0 + h⎜ ⎟ + ⎜
A2 = A0 + h⎜ ⎟ + ⎟
⎝ ∂x ⎠ 0 2 ⎜⎝ ∂x 2 ⎟⎠ ⎝ ∂y ⎠ 0 2 ⎜⎝ ∂y 2 ⎟⎠ 0
0 (20)
2⎛ 2 ⎞
⎛ ∂A ⎞ h ⎜∂ A⎟ ⎛ ∂A ⎞ h 2 ⎛⎜ ∂ 2 A ⎞⎟
A3 = A0 − h⎜ ⎟ + A4 = A0 − h⎜⎜ ⎟⎟ +
⎝ ∂x ⎠ 0 2 ⎜⎝ ∂x 2 ⎟⎠ ⎝ ∂y ⎠ 0 2 ⎜⎝ ∂y 2 ⎟⎠
0 0
Din aceste relaţii se pot extrage derivatele parţiale în punctul0:
⎛ ∂A ⎞ 1 ⎛ ∂A ⎞ 1
⎜ ⎟ = ( A1 − A3 ) ⎜⎜ ⎟⎟ = ( A2 − A4 )
⎝ ∂x ⎠ 0 2h ⎝ ∂y ⎠ 0 2h
(21)
⎛ ∂2 A ⎞ ⎛ ∂2 A ⎞
⎜ ⎟ = 1 ( A1 + A3 − 2 A0 ) ⎜ ⎟ = 1 ( A2 + A4 − 2 A0 )
⎜ ∂x 2 ⎟ 2 ⎜ ∂x 2 ⎟ 2
⎝ ⎠0 h ⎝ ⎠0 h
Însumând relaţiile (20) se obţine relaţia:
⎡⎛ ∂ 2 A ⎞ ⎛ 2 ⎞ ⎤
A1 + A2 + A3 + A4 − 4 A0 = h 2 ⎢⎜ ⎟ +⎜∂ A⎟ ⎥ (22)
⎢⎜⎝ ∂x 2 ⎟⎠ ⎜ ∂y 2 ⎟ ⎥
⎣ 0 ⎝ ⎠0 ⎦
din care se poate deduce aproximarea laplaceanului potenţialului, cunoscută în literatura de
specialitate sub denumirea formula în cinci puncte:
A + A2 + A3 + A4 − 4 A0
∆A = 1 (23)
h2

Calculul numeric al campului electromagnetic 4

 Ecuaţiei lui Poisson trebuie ataşate condiţii de frontieră, care pot fi de două feluri.
Condiţia de frontieră de speţa întâi (de tip Dirichlet) impune valorile potenţialului pe frontiera
domeniului considerat. În cele mai multe cazuri această condiţie este omogenă, adică se
impune ca pe frontiera domeniului valorile potenţialului să fie zero. Condiţiile de frontieră de
speţa a doua (de tip Neumann) prescriu valorile derivatei potenţialului după normala
exterioară la frontieră. În unele situaţii, când se studiază doar o parte dintr-o maşină electrică
(de exemplu pe lungimea unui pas polar) se mai specifică şi condiţii de simetrie şi de
periodicitate.
Practic în analiza câmpului magnetic se scrie ecuaţia lui Poisson în care s-a aproximat
laplaceanul potenţialului magnetic cu formula în cinci puncte pentru toate nodurile
considerate. Rezultă un sistem de ecuaţii cu atâtea ecuaţii câte noduri sunt în reţea. Dat fiind
faptul că pentru a obţine o precizie bună este nevoie de considerarea unui număr însemnat de
noduri, acest sistem are un număr foarte mare de ecuaţii. Pe de altă parte ecuaţiile sunt parţial
neliniare, căci intervine în ecuaţia lui Poisson permeabilitatea magnetică µ, o mărime care
variază neliniar în funcţie de inducţia magnetică. Din aceste cauze rezolvarea sistemului se
poate face doar apelând la metodele numerice. Acestea rezolvă sistemul de ecuaţii iterativ, un
procedeu care necesită timp îndelungat de calcul.
Algoritmul de calcul explicit este următorul: se iniţializează valorile potenţialului
magnetic din toate punctele. Se impun condiţiile de frontieră, de periodicitate şi de simetrie.
Se calculează pentru nodurile aflate în zonele aferente unor materiale feromagnetice inducţia
magnetică (B). Din curba de magnetizare a materialului respectiv se determină intensitatea
câmpului magnetic (H) aferent, cu ajutorul căreia se poate calcula permeabilitatea magnetică.
Pentru nodurile aflate în conductoare (bobine) se calculează densitatea de curent (J) aferent.
Având toate acestea date se poate asambla sistemul de ecuaţii, care se rezolvă.
Soluţia sistemului de ecuaţii coincide cu noile valori ale potenţialului magnetic în
nodurile reţelei. Cu valorile acestea se recalculează permeabilităţile magnetice, se impun
toate condiţiile din nou şi se asamblează noul sistem de ecuaţii. Paşii descrişi trebuie reluaţi
din nou până când o condiţie de eroare impusă este satisfăcută. Uzual se foloseşte una dintre
următoarele condiţii de eroare [4]:
• Suma diferenţelor dintre două valori calculate consecutiv în acelaşi punct să fie mai
mică decât o valoare impusă (ε):
i = n, j = m

∑ Aik, j − Aik, −j 1 < ε (24)

i , j =1

unde Aik, j reprezintă valoarea potenţialului magnetic în punctul (i, j) la pasul k de calcul.
• Cea mai mare diferenţă dintre două valori calculate consecutiv pentru toată reţeaua să
fie mai mică decât o valoare impusă:
Aik, j − Aik, −j 1 <ε (25)
max

Calculul numeric al campului electromagnetic 5

5. METODA ELEMENTELOR FINITE

Pe baza principiului variaţional problema de câmp descrisă de ecuaţia lui Poisson

poate fi rezolvată conform metodei Rayleigh-Ritz prin minimizarea unei funcţionale pe
domeniul considerat din structura maşinii. Funcţionala este o valoare, care depinde de o
funcţie. Are proprietatea ca acele valori ale funcţiei pentru care ea are un extrem sunt tocmai
soluţiile ecuaţiei Poisson satisfăcând şi condiţiile de frontieră impuse.
În problema de câmp plan-paralel studiată, necunoscuta este funcţia potenţial magnetic
vector A(x,y), la care se ataşează funcţionala energie magnetică, exprimată prin relaţia:
⎧ ⎡ ⎫
⎛ ∂A( x, y ) ⎞ ⎤
2 2
⎪ 1 ⎢⎛ ∂A( x, y ) ⎞ ⎪
2
⎪ ⎣
∫∫
F = Wm = ⎨ ν ⎜
⎢⎝ ∂ x
⎟
⎠
+ ⎜
⎜
⎝ ∂ y
⎟
⎟
⎠
⎥
⎥
⎦
− J ( x , y ) ⋅ A( x , y ) ⎬dxdy
⎪⎭
(26)
D ⎩
unde s-a notat reluctivitatea magnetică a mediului cu:
1
ν= (27)
µ
Condiţia de minim pentru această funcţională este dată de:
∂F
= 0, i =1÷ N (28)
∂Ai
N fiind numărul nodurilor din domeniul considerat.
Pentru rezolvarea numerică a modelului matematic variaţional al câmpului
electromagnetic este cea mai indicată folosirea metodei elementelor finite. Principiul metodei
constă în discretizarea domeniului de câmp electromagnetic în subdomenii disjuncte (de
dimensiuni finite), numite elemente finite. În cazul domeniilor bidimensionale se folosesc
elemente triunghiulare. Specificarea funcţiilor triale nu se face pe întregul domeniu, ci pe fiecare
element finit în parte.
Metoda se compune din trei etape principale. Prima etapă constă în partiţionarea
adecvată a domeniului de câmp în elemente finite, interconectate exclusiv în nodurile reţelei de
discretizare. Dimensiunile geometrice ale triunghiurilor se aleg mai reduse în zonele de câmp
unde sunt necesare informaţii mai bogate sau în care se prevede un gradient mai accentuat al
funcţiei potenţial (întrefierul şi zona dinţilor, etc.). Interfeţele subdomeniilor de câmp de medii
diferite sunt delimitate astfel încât ele să coincidă cu laturile triunghiurilor de discretizare.
Tot în această etapă este obligatorie specificarea proprietăţilor de material, a funcţiilor de
sursă, a condiţiilor la limită şi a celor iniţiale la nivelul elementelor sau nodurilor
corespunzătoare ale reţelei de discretizare. Pe lângă acestea trebuiesc specificate condiţiile de
interfaţă dintre mediile neomogene, precum şi condiţiile de frontieră (de tip Dirichlet şi
Neumann).

Calculul numeric al campului electromagnetic 6

 Pe frontiera întregului domeniu al
maşinii se consideră o condiţie de tip Dirichlet
(sau de speţa întâi) omogenă, adică se impune
ca valoarea potenţialului magnetic în nodurile
de pe frontieră să fie zero. Corespunzător
bobinei de comandă alimentată, se impun
condiţiile de sursă, adică se ataşează
solenaţiile respective la subdomeniile care
conţin secţiunile bobinelor, luând în
considerare sensul curentului.
În etapa a doua problema de câmp este
studiată la nivelul fiecărui element, adoptând
polinomul de interpolare a funcţiei de
potenţial elementar. Se consideră un element Figura 2. Un element triunghiular e
triunghiular e din figura 1, având nodurile
i ( xi , yi ) , j ( x j , y j ) şi k ( x k , y k ) . Potenţialul magnetic poate fi exprimat printr-o funcţie liniară
de forma:
A( x, y ) = ax + by + c (29)
Potenţialele magnetice din vârfurile triunghiului formează următorul sistem de ecuaţii:
⎧ Ai = axi + byi + c
⎪
⎪
⎨ A j = ax j + by j + c (30)
⎪
⎪⎩ Ak = ax k + by k + c
de unde rezultă expresiile pentru coeficienţii a, b şi c:

a=
1
2∆
[
Ai ( y j − y k ) + A j ( y k − yi ) + Ak ( yi − y j ) ]
b=
1
2∆
[
Ai ( y k − yi ) + A j ( yi − y j ) + Ak ( y j − y k ) ] (31)

c=
1
2∆
[
Ai ( x j y k − x k y j ) + A j ( x k yi − xi y k ) + Ak ( xi y j − x j yi ) ]
în care suprafaţa elementului considerat este:
1 xi yi
1
∆ = 1 xj yj (32)
2
1 xk yk

Înlocuind coeficienţii în relaţia (29) se obţine:

A( x, y ) = N i Ai + N j A j + N k Ak (33)

Funcţiile de ponderaţie, care conţin numai coordonatele nodurilor sunt:

Calculul numeric al campului electromagnetic 7

 Ni =
1
2∆
[
( y j − y k ) x + ( xk − x j ) y + ( x j y k − xk y j ) ]
1
Nj = [( y k − yi ) x + ( xi − xk ) y + ( xk yi − xi y k )] (34)
2∆

Nk =
1
2∆
[
( y i − y j ) x + ( x j − xi ) y + ( xi y j − x j y i ) ]
Având funcţia necunoscută A(x,y) exprimată cu funcţiile de ponderaţie, funcţionala
(26), exprimată pentru elementul e, va fi adusă la forma:
⎧ ⎡ ∂N j
2
∂N j ⎞ ⎤
2
⎪ 1 ⎢⎛⎜ ∂N i ∂N k ⎞ ⎛ ∂N i ∂N k
∫∫ Ak ⎟⎟ ⎥ −
e
F = Wme = ⎨ ν ⎜ Ai + Aj + Ak ⎟⎟ + ⎜⎜ Ai + Aj +
2
⎪ ⎣⎝⎢ ∂x ∂x ∂x ⎠ ⎝ ∂y ∂y ∂y ⎠ ⎥⎦
e ⎩

(
− J e N i Ai + N j A j + N k Ak dxdy )}
(35)
Fie L mulţimea tuturor elementelor care conţin nodul i din reţeaua de discretizare. În
acest caz condiţia de minimizare a funcţionalei considerate se transformă în:
∂F e
∑ ∂Ai
=0 (36)
e∈ L

deoarece funcţionala F e este funcţie de Ai doar dacă este îndeplinită condiţia e ∈ L .

În final rezultă:
∂F e ⎧ y j − yk
[( )
= ⎨ y j − y k Ai + ( y k − yi ) A j + yi − y j Ak
∂Ai ⎩
( ) ]
+
4∆2
xk − x j ⎫
[( )
+ x k − x j Ai + ( xi − x k ) A j + x j − xi Ak ( ) ]
⎬ ⋅ ν dx dy − ∫∫ (37)
4∆2 ⎭
e
− J e 1
∫∫
2∆
[( ) ( ) (
y j − y k x + x k − x j y + x j y k − x k y j dx dy )]
e
Determinarea reluctivităţilor magnetice presupune cunoaşterea valorilor inducţiei
magnetice pe elementul considerat. Pentru calcularea lor se folosesc relaţiile:
B e = B 2x + B 2y (38)

Componentele inducţiei magnetice sunt exprimate cu ajutorul expresiilor:

Bx =
1
2∆
[
( x k − x j ) Ai + ( xi − x k ) A j + ( x j − xi ) Ak ]
(39)
By =
1
2∆
[
( y j − y k ) Ai + ( y k − yi ) A j + ( yi − y j ) Ak ]
Prin calcule simple se poate ajunge la expresia derivatei funcţionalei:

Calculul numeric al campului electromagnetic 8

 ∂Fe J e∆
= M i Ai + M j A j + M k Ak − (40)
∂ Ai 3
unde coeficienţii sunt exprimaţi folosind următoarele relaţii:
ν
[
M i = e ( y j − y k ) 2 + ( xk − x j ) 2
4∆
]
ν
[
M j = e ( y k − yi )( y j − y k ) + ( xi − x k )( x k − x j )
4∆
] (41)

ν
[
M k = e ( yi − y j )( y j − y k ) + ( x j − xi )( x k − x j )
4∆
]
În etapa finală se asamblează din elementele domeniului iniţial funcţionala, scriind
pentru toate elementele considerate din domeniu ecuaţia (40). Se obţine un sistem de ecuaţii
liniare de forma:
∂F
= [ M ][ A] + [TL] = 0 (42)
∂[ A]
unde M este matricea globală a coeficienţilor, A vectorul valorilor potenţialului magnetic în
nodurile considerate, iar TL matricea termenilor liberi. Rezolvând acest sistem de ecuaţii ca
soluţie se obţine valoarea aproximată a funcţiei de potenţial magnetic în nodurile reţelei de
discretizare. Această etapă este cea mai anevoioasă ca timp de calculator şi spaţiu de memorie,
determinând performanţele întregului program de simulare şi pretinzând mijloace de calcul
puternice. Pentru rezolvarea sistemului de ecuaţii s-a folosit metoda Newton-Raphson.
În faza de postprocessing se pot trasa liniile de câmp, adică liniile de potenţial magnetic
vector constant şi se pot calcula o serie de caracteristici ale motorului studiat.

Pentru calculul forţelor electrodinamice se poate aplica metoda bazată pe tensorul

tensiunii maxwelliene. În cazul bidimensional matricea corespunzătoare tensiunii maxwelliene
este:
B 2x − B 2y
1 Bx By
T= 2 (43)
µ0 B 2y - B 2x
Bx By
2
Se poate observa faptul, că în această relaţie apar numai componentele inducţiei
magnetice după cele două axe de coordonate, mărimi care sunt determinate în cursul calculului
de câmp. Precizia determinării forţelor electromagnetice depinde în mare măsură de acurateţea
calculului câmpului electromagnetic efectuat. Luând în considerare faptul că forţele aferente
unui volum dat sunt transmise prin suprafeţele externe ale volumului, găsim pentru forţa
tangenţială, respectiv pentru cea normală relaţiile:
[( B 2
x - B 2y ) S x + 2 B x B y S y ]
Fx=
2 µo
(44)
=
[( B 2
y - B 2x ) S y + 2 B x B y S x ]
Fy
2 µo

Calculul numeric al campului electromagnetic 9

unde S x şi S y sunt suprafeţele care mărginesc volumul considerat.
Metoda elementelor finite se poate aplica pentru orice configuraţie de câmp, având o
eroare care depinde numai de fineţea partiţiei domeniului considerat şi de posibilităţile
calculatorului utilizat. Actualmente este algoritmul cel mai des utilizat în analiza câmpului
electromagnetic. Pe plan mondial există sute de programe bazate pe această metodă, de la cele
specializate, de dimensiuni relativ reduse, la cele gigantice, având posibilitatea abordării unei
game largi de probleme de câmp. Dezavantajul metodei constă în faptul că pentru obţinerea unei
precizii mari trebuie să se manipuleze un număr mare de date printr-o metodă iterativă de durată
lungă. Astfel poate să apară limitările de hardware ale calculatoarelor disponibile, în ceea ce
priveşte memoria alocabilă şi timpul de calcul.

6. BIBLIOGRAFIE

1. Mîndru Gh. – Rădulescu M.M.: Analiza numerică a câmpului electromagnetic, Editura

Dacia, Cluj, 1986.
2. Mocanu C.I.: Teoria câmpului electromagnetic, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti 1981.
3. Şora C.: Bazele electrotehnicii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1982.
4. Viorel I.A. – Ivan D.M. – Szabó L.: Metode numerice cu aplicaţii în ingineria electrică,
Editura Universităţii din Oradea, 2000.

Calculul numeric al campului electromagnetic 10