Principiul metodei

Metoda elementelor finite este o metoda numerica bazată pe aplicarea

unor principii variaţionale de rezolvare a ecuaţiilor parţiale . În tehnică, a fost
rezolvată mai întâi rezolvarea unor probleme de rezistenţa materialelor, aplicare
ei la calculele câmpurilor electrice şi magnetice fiind relativ mai recentă.
Se prezintă întâi un caz simplu , sub aspect matematic. Astfel se
presupune că se pune problema rezolvării ecuaţiei diferenţiale:
δ 2ϕ δ 2ϕ 2
+ 2 + G = 0, respectiv ∇ φ +G=0 (1)
δx 2
δy

valabilă într-un domeniu D din planul x0y, limitat de o suprafaţă Γ, cu anumite

condiţii de frontieră. Se poate observa ca ecuaţia (1) este de tip Poisson, în care
φ este funcţia scalară necunoscută , iar G(x,y) este cunoscută . Se presupune că
condiţiile pe frontieră sunt de tip Dirichlet, respectiv sunt date valorile funcţiei
φ pe frontiera Γ a domeniului.
Se poate arăta că condiţiile menţionate, soluţia ecuaţiei diferenţiale (1)
este funcţia care minimizează funcţionala.

⎧⎪ 1 ⎡⎛ δϕ ⎞ 2 ⎛ δϕ ⎞ 2 ⎤ ⎫⎪
F = ∫∫ ⎨ ⎢⎜ ⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟ ⎥ − Gϕ ⎬dxdy (2)
⎪⎩ 2 ⎣⎢⎝ δx ⎠ ⎝ δy ⎠ ⎦⎥ ⎪⎭

respectiv
⎡1 ⎤
F = ∫ ⎢ (∇ϕ ) − Gϕ ⎥ds (3)
2

⎣2 ⎦

această expresie integrală fiind extinsă la întregul domeniu.

Rezolvarea unei ecuaţii diferenţiale, cu condiţii de frontieră, se poate
reduce deci la o problemă de calcul variaţional.
 Referindu-ne acum la un exemplu din electrostatică, se consideră un câmp
într-un mediu omogen (ε), în fiecare punct al domeniului fiind variabilă ecuaţia
lui Poisson:
ρv
∇ 2V + =0 (4)
ε
Soluţia ecuaţiei se poate determina prin minimalizarea funcţionalei:
1
W (V ) = ∫ ε (∇V )2 dA − ∫ ρ vVdA (5)
2D D

În cele ce urmează se modelul matematic al MEF, obţinut prin

particularizarea funcţionalei energetice asociate câmpului electrostatic fără
surse interne, într-un domeniu D bidimensional, omogen, de permitivitate ε, cu
condiţii de frontieră de tip Dirichlet. Aceasta are expresia:
1
W (V ) = ∫
2
ε gradV dA (6)
2D

Dacă se fac notaţiile:

V(x,y) – valoarea exactă a potenţialului în domeniul D, soluţia ecuaţiei Laplace;
f(x,y) – o funcţie ce se anulează la frontieră;
atunci orice soluţie aproximativă poate scrisa sub forma:
V*(x,y)= V(x,y)+τ· f(x,y), (7)
în care τ este un parametru scalar.
Se observă că V şi V* au aceeaşi condiţie de frontieră şi:
1
W (V + τ ⋅ f ) = W (V ) + τ ⋅ ∫ ε ⋅ gradV ⋅ gradf ⋅ dA + τ 2 ∫ ε gradV dA
2
(8)
D
2 D

Folosind prima formulă a lui Green pentru câmpuri scalare, termenul

mijlociu din (3) poate fi rescris, obţinându-se:
δV
W (V + τ ⋅ f ) = W (V ) + τ 2 ⋅ W ( f ) + τ ⋅ ε ⋅ ∫ f ds − τ ⋅ ε ⋅ ∫ f ⋅ ΔV ⋅ dA (9)
Γ
δn D
 Ultimi doi termeni ai relaţiei (9) se anulează deoarece pe de o parte V
satisface ecuaţia Laplace, iar pe de altă parte în fiecare punct de forma Γ a
domeniului f este nulă. Se obţine astfel:
W(V*)= W(V)+τ2·W(f) (10)
Deoarece membrul drept din (10) este pozitiv, rezultă că W(V) este
minimul energiei, atins atunci când τ=0 pentru orice funcţie admisibilă f. Relaţia
de mai sus arată că eroarea cu care este determinată energia (şi toate mărimile
derivate din energie ) depinde de τ2 şi este mult mai mică decât eroarea ce
afectează potenţialul.
Pentru obţinerea soluţiei numerice cu ajutorul MEF, domeniul
bidimensional a cărui frontieră este aproximată de o linie poligonală închisă,
este împărţit în elemente triunghiulare. Pentru fiecare element se admite că
potenţialul este aproximat de un polinom de interpolare de gradul unu:
V(x,y)=c1+c2 x+c3 y (11)
Cu ajutorul acestei expresii, plană pe porţiuni, soluţia exactă este
aproximată cu o funcţie a cărui grafic seamănă cu suprafaţa şlefuită a unei pietre
preţioase . De asemenea rezultă că intensitatea câmpului electric E= - grad V
este constantă în fiecare element.
Coeficienţii ci, i=1,3 se determină impunând ca în vârfurile triunghiului,
potenţialul să ia valorile V1=(x1,y1), V2=(x2,y2), V3=(x3,y3):
⎡V1 ⎤ ⎡1 x1 y1 ⎤ ⎡ c1 ⎤
⎢V ⎥ = ⎢1 x y 2 ⎥⎥ ⋅ ⎢⎢c 2 ⎥ (12)
⎢ 2⎥ ⎢ 2 ⎥
⎢⎣V3 ⎥⎦ ⎢⎣1 x3 y 3 ⎥⎦ ⎢⎣ c3 ⎥⎦

unde xi, yj, i=1,3 sunt coordonatele celor trei vârfuri ale triunghiului curent
considerat . Potenţialul pe suprafaţa triunghiului curent are în consecinţă
expresia:
 −1
⎡1 x1 y1 ⎤ ⎡ V1 ⎤
V = [1 x y ] ⋅ ⎢⎢1 x 2 y 2 ⎥⎥ ⋅ ⎢⎢V2 ⎥⎥ (13)
⎢⎣1 x3 y 3 ⎥⎦ ⎢⎣ V3 ⎥⎦

care poate fi exprimat cu ajutorul funcţiilor de forma β1.

3
V = ∑ Vi β i ( x , y ) (14)
i =1

Funcţiile β1, numite şi funcţii de forma, au expresii de tipul:

1
β1 = [(x2 y3 − x3 y2 ) + ( y2 − y3 ) ⋅ x1 + (x3 − x2 ) ⋅ y1 ] (15)
2⋅ A
in care A este aria elementului finit curent.
x 2 y3 − x3 y 2 − x1 y 3 + x3 y1 + x1 y 2 − x 2 y1
A= (16)
2
Celelalte funcţii de forma β2 şi β3, se obţin permutări circulare ale
indicilor 1, 2, 3.
Gradientul potenţialului:
3
gradV = ∑ Vi gradβ i , (17)
i =1

conduce la următoarea expresie a energiei corespunzătoare elementului " e ":

ε 3 3
W (e ) =
2
∑ ∑V i ⋅ ⋅V j ∫ grad β i ⋅ gradβ j dA (18)
i =1 j =1 (e )

Considerând matricea A(e) cu elementele:

aij(e ) = ∫ grad β i ⋅ gradβ j dA , (19)
(e )

unde i,j= 1, 2, 3, energia corespunzătoare unui elementului e se scrie:

ε
W (e ) = , (20)
2 ⋅ V ⋅ A (e ) ⋅ V
T

unde s-a notat cu V matricea coloana a valorilor potenţialului în vârfurile

triunghiului, iar VT este transpusă acestei matrice. Elementele matricei A(e) se
calculează uşor. De exemplu se verifică următoarele:
 a1,1 =
[( y 2 − y 3 ) + ( x3 − x 2 )
2 2
]
4A
(21)

a1,1 =
[( y 2 − y 3 )( y 2 − y 3 ) + (x3 − x 2 )(x1 − x3 ) ]
4A
celelalte elemente obţinându-se prin permutări circulare ale indicilor.
Însumând contribuţiile energetice a tuturor elementelor şi ţinând
cont de funcţionala de energie:
W = ∑ W (e ) (22)
e

trebuie să fie minimă:

δW
= 0, i=1,2,3,4…. (23)
δVi

se ajunge la următorul sistem de ecuaţii:

A ⋅ V = b , s-au dezvoltat:
(e ) (e )
∑∑ a
j e
ij Vj = ∑b ,
e
cu i=1,n (24)

Termenii liberi bi(e) sunt nuli cu excepţia celor asociaţi elementelor care au
noduri pe frontieră, la care potenţialul este impus de condiţii Dirichlet.
Considerând un element (e), cu notaţiile din Fig.1:

-ck(i) -cj
yi

bk
(j)
yj -bj

bi

yk

ci
x
xj xi xk

Fig.1.
unde:
bi=yj-yk
ci=xk-xj (25)
Expresiile coeficienţilor în matrice A şi b sunt:
bi2 + ci2
aii(e ) =
4A
(e )
bi = −∑ VD(e,τ) ai(,eτ)
t

unde i este nod interior, iar τ este nod de frontieră vecin cu i (τ∈ΓD) ΓD fiind
porţiunea frontierei cu condiţie Dirichlet, cu V(e)D,τ valoarea condiţiei în
punctul τ.
În toate relaţiile de mai sus, vârfurile (i), (j), (k) ale elementului curent, în
ordinea menţionată, sunt parcurse în sens trigonometric.
Matricea coeficienţilor A este o matrice pătrată, rară, simetrică, cu
elemente nenule plasate de orice vecinătate a diagonalei principale. În vederea
stabilirii unei lăţimi cât mai mici a benzii acestei matrice, se poate proceda la o
numerotare convenabilă a nodurilor.
Pentru generarea matricei sistemului de ecuaţii algebrice liniare specifice
metodei elementelor finite, se poate proceda în două moduri diferite:
se parcurg elementele finite, iar pentru fiecare se identifică nodurile şi se adaugă
contribuţia elementului curent la matricele A şi b, mai exact maxim 3x3=9
elemente la matricea sistemului şi maxim 3 elemente la matricea timpilor liberi.
se parcurg nodurile şi se identifică nodurile vecine, calculându-se contribuţia
fiecărui nod la termenul diagonal aii şi contribuţia fiecărei laturi i-j la termenul
ne diagonal aij.
Indiferent de modul utilizat, matricea obţinută este simetrică, pozitiv
definită şi diagonal dominantă. Pentru rezolvarea sistemului se pot utiliza
metode directe sau iterative, eventual tehnici de matrice rare. Structura de date
care descrie topologia reţelei de discretizare, descrie şi structura matricei rare a
sistemului şi trebuie adaptată modulului de generare a matricei.

Analiza erorilor

Pentru analiza erorilor MEF, se compară soluţia numerică cu soluţia

analitică pentru o problemă simplă ca cea din fig.2. Soluţia satisface ecuaţia lui
Laplace intr-un domeniu circular,de rază unitară cu condiţie Dirichlet pe
frontieră.

M(r,α) y

90
x

Fig2
În cele două interstiţii cu deschiderea de 90 grade, s-a presupus o variaţie
liniară a potenţialului de la –V0 la +V0 în funcţie de unghi.
Pentru această problemă, soluţia analitică este:
 2
4V sin kα ⎛ r ⎞
∞
V (r ,α ) = ∑ ⎜ ⎟ sin kα
πα k =1 k 2 ⎝ a ⎠
( imp )

Însumând un număr suficient de termeni, valoarea calculată cu relaţia de

mai sus poate să fie considerată exactă.
Pentru compararea soluţiilor se determină norma absolută şi relativă a
erorii euclidiene şi respectiv norma absolută şi relativă a erorii Cebîşev. Norma
erorii euclidiene se calculează cu relaţia:

∑ [V (r ,α ) − V ]
2
erre = i, j

unde V(x,y) reprezintă valoarea calculată în nodul curent al reţelei prin metoda
analitică, iar Vi,j reprezintă soluţia aproximativă, calculată cu MDF în acelaşi
nod. Suma este extinsă pentru toate nodurile reţelei.
Norma erorii euclidiene relative se determină cu relaţia:

errerel =
∑ [V (r ,α ) − V ] i, j
2

∑V ( r ,α )
2

Norma erorii în sens Cebîşev se calculează cu relaţia:

errc = max V (r ,α ) − Vi , j
i, j

unde i,j sunt nodurile reţelei.

Norma erorii relative în sens Cebîşev se calculează cu relaţia:
errc
errcrel =
V0

Deoarece atunci când laturile elementelor tind către zero, soluţia numerică
tinde către cea exactă, este de aşteptat prin îndesirea reţelei de discretizare,
erorile de scală.