1.

INTRODUCERE LA METODA DIFERENŢELOR FINITE

1.1. INTRODUCERE
În multe aplicaţii ecuaţiile care descriu relaţiile între mărimi implică modificarea
discretă a variabilei.
Modificarea funcţiei y(x) corespuzătoare creşterii argumentului x cu cantitatea pozitivă h
se numeşte diferenţa înainte (forward difference) relativă la pasul h şi se notează ∆y(x)
∆y( x) = y( x + h) − y( x). (1-1)
Diferenţele înainte corespunzătoare de ordin superior se definesc în acelaşi mod, iterativ,
∆2 y( x) = ∆( ∆y( x)) = ∆y( x + h) − ∆y( x) = y( x + 2h) − 2 y( x + h) + y( x), (1-2)

∆3 y( x) = y( x + 3h) − 3y( x + 2h) + 3y( x + h) − y( x), (1-3)

ş.a.m.d.
Se numesc ecuaţii în diferenţe ecuaţiile în care diferenţele se referă la o funcţie
necunoscută.
De obicei se folosesc notaţii abreviate
y 0 = y( x 0 ), y1 = y( x 0 + h), y 2 = y( x 0 + 2 h ) , y k = y( x 0 + kh),
(1-4)
∆y k = y k +1 − y k , ∆2 y k = y k + 2 − 2 y k +1 + y k ,

1.2. OPERATORI DE DIFERENŢĂ

Pe lângă operatorul de diferenţă înainte ∆, definit de

∆y k = y k +1 − y k , (1-5)
se mai defineşte operatorul de diferenţă înapoi
∇y k = y k − y k − 1 (1-6)
şi operatorul de diferenţă centrală
δy k = y k + 1 − y k − 1 . (1-7)
2 2

Se mai definesc: operatorul de creştere (deplasare)

E y k = y k +1, (1-8)

operatorul de mediere

µy k = 1
2 (y k + 21
+ yk − 1
2
) (1-9)

şi operatorul de derivare
D y k = ( d y d x) . (1-10)
x = xk

1
 În toate cazurile (exceptând ultimul) este implicat pasul h.
Toţi aceşti operatori sunt comutativi, asociativi şi distributivi pe mulţimile R şi C. Vom
spune că doi operatori sunt egali atunci când amândoi dau acelaşi rezultat când sunt aplicaţi
oricărei funcţii pentru care ambele operaţii sunt definite. Cu această interpretare, rezultă
imediat relaţiile

∆ = E − 1, ∇ = 1 − E −1 , δ = E 2 − E 2 , µ = 21  E 2 + E 2  ,
− 1
− 1 1 1

(1-11)
1 1
− 21 − 21 −1
∆ = E δ = E ∇, δ = E ∇ = E
2 2
∆, ∇ = E δ = E ∆ , ∆∇ = ∇∆ = δ .
2

1.3. APROXIMAREA DERIVATELOR PRIN DIFERENŢE

O funcţie polinomială poate fi aproximată prin seria sa Taylor
h2
f ( x k + h) = f ( x k ) + f ' (xk ) + f " ( x k )+
h
(1-12)
1! 2!
Această relaţie se mai poate scrie sub forma
hD h2 D2  hD h 2 D 2 
E fk = fk + fk + f k + =  1 + + + f k , (1-13)
1! 2!  1! 2! 
de unde rezultă relaţia simbolică
E = exp( h D), (1-14)
indicând faptul că dacă operatorul exp(hD) este dezvoltat formal în seria crescătoare a
puterilor operatorului de derivare D, rezultatul este operatorul de deplasare E, atunci când
funcţia asupra căreia lucrează este un polinom sau atunci când seria Taylor infinită este
convergentă.
Se stabilesc următoarele relaţii simbolice între operatorul de derivare şi operatorii de
diferenţă
∆ = exp( h D) − 1, ∇ = 1 − exp( − h D), δ = exp( 21 h D) − exp( − 21 h D) = 2 sh( 21 h D) ,
(1-15)
µ= 1
2 ( )
exp( 21 h D) + exp( − 21 h D) = 2 ch( 21 h D).

Prin inversarea funcţiilor şi dezvoltare în serie rezultă relaţii care permit exprimarea
derivatei prin diferenţe
h D = ln( E ) = ln(1 + ∆ ) = ∆ − 21 ∆2 + 13 ∆3 − (1-16)
= ln(1 − ∇) = ∇ + ∇ + ∇ + 1
2
2 1
3
3

(1-17)
12 32
= 2 argsh( 21 δ ) = δ − 2 δ 3 + 4 δ 5 −
1
2 3! 2 5! (1-18)

Întrucât µ 2 − 41 δ 2 = 1, sau µ = 1 + 41 δ 2 , rezultă şi următoarea

[
h D = 2µ argsh( 21 δ ) ]
1 + 41 δ 2 = µδ −
12
3!
µδ 3 +
12 2 2
5!
µδ 5 − (1-19)

sau explicit

2
 µδf k = 1
2 (δf k + 21 2
)
+ δf k − 1 = 1
2 ( f k +1 − f k −1 ) ,
(1-20)
µδ f k =
3 1
2 ( f k + 2 − 2 f k +1 + 2 f k −1 − f k − 2 ).
Aplicând operatorul de derivare de două ori (sau ridicând la pătrat expresiile sibolice
(1-16)...(1-18)), rezultă
11 4 5
h 2 f k" = ∆2 f k − ∆3 f k + ∆ f k − ∆5 f k + (1-21)
12 6
11 5
= ∇ 2 f k + ∇ 3 f k + ∇ 4 f k + ∇ 5 f k + (1-22)
12 6
1 1 1 8
= δ2 fk − δ4 fk + δ6 fk − δ f k + (1-23)
120 90 560
Câteva expresii uzuale
f ' ( x k ) ≈ ∆f k h + O( h), f ' ( x k ) ≈ ∇f k h + O( h),
f ' ( x k ) ≈ µδf k h = ( f k +1 − f k −1 ) ( 2 h) , (1-24)

f "(xk ) ≈ δ 2 f k h 2 + O h 2 , ( ) 1 4
12
f "(xk ) ≈ δ 2 f k h 2 −
δ f k h2 + O h4 , ( )
unde prin O(hn) se înţelege o mărime care tinde spre zero ca hn. Prin neglijarea sa se obţine o
"aproximare de ordinul n".

1.4. APROXIMAREA INTEGRALELOR PRIN DIFERENŢE

O integrală definită Ipq poate fi exprimată succesiv astfel
x k + qh Eq − E p
f ( x) dx = ∫ h E t f k d t = h
q
I pq = ∫ fk , (1-25)
x k + ph p lnE
unde s-a făcut schimbarea de variabilă x = xk+th. Operatorul final obţinut poate fi exprimat cu
ajutorul operatorilor ∆, ∇ sau δ şi apoi se dezvoltă în serie. Câteva rezultate cu aplicaţie mai
frecventă
 1 2 1 3 
I 01 = h f k + 21 ∆f k − ∆ fk + ∆ f k − (1-26)
 12 24 
 5 3 
= h f k + 21 ∇f k + ∇ 2 f k + ∇ 3 f k + , (1-27)
 12 8 
 1 1 4  (1-28)
I −1, 1 = 2 h f k + δ 2 f k − δ f k + .
 6 180 
Reţinând primii doi termeni din aceste expresii, se regăseşte formula trapezelor,
respectiv formula lui Simpson.

2. METODA DIFERENŢELOR FINITE PENTRU CÂMP STAŢIONAR

3
 2.1. ECUAŢIILE CÂMPULUI

Metoda va fi ilustrată pentru câmpul electric sau magnetic staţionar, în medii omogene
sau neomogene, liniare sau neliniare. Ecuaţiile câmpului se pot prezenta fie sub formă
integrală, fie sub formă diferenţială:
Pentru câmpul electric static sau staţionar
  
∫ΓE d s = 0, ∫Σ D n Σ d A = q Σ , (2-1)
    
(
rot E = 0, div D = ρ v , D = ε E, M E, ) (2-2)
ultima fiind relaţia constitutivă, care poate fi funcţie de punctul curent M. Dacă mediul este
anizotrop, relaţia constitutivă are caracter tensorial.
Pentru câmpul magnetic static sau staţionar
  
∫ΓH d s = iSΣ , ∫Σ B n Σ d A = 0, (2-3)
     
(
rot H = J , div B = 0, B = µ H, M H, ) (2-4)
ultima fiind relaţia constitutivă, care poate fi funcţie de punctul curent M. Dacă mediul este
anizotrop, relaţia constitutivă are caracter tensorial.
Relaţia constitutivă poate fi neliniară şi atunci apar dificultăţi suplimentare în rezolvarea
problemei de câmp, determinate de neliniaritate. În cele ce urmează se va considera că
influenţa neliniarităţii este luată în consideraţie iterativ şi se abordează cazul unei iteraţii, în
care neliniaritatea este "îngheţată", ea determinând numai o anumită funcţie de punct a
proprietătii de material ε sau µ, stabilită pe baza stării câmpului din iteraţia anterioară.
Formele diferenţiale mai trebuie completate cu relaţiile de trecere la suprafeţe de
discontinuitate, care nu se mai reproduc aici; ele rezultă, de fapt, din formele integrale. De
regulă, în calcule se folosesc câmpuri auxiliare, care conduc la satisfacerea uneia dintre
ecuaţii:
- potenţialul electric scalar V(M), şi atunci

E = − grad V , (2-5)

- potenţialul magnetic vector A( M ) şi atunci
 
B = rot A. (2-6)

Pentru câmpul magnetic static J = 0 peste tot şi se poate defini un potenţial magnetic
scalar Vm(M) şi atunci

H = − grad Vm . (2-7)

În cazul câmpului magnetic staţionar produs de curenţi, se mai poate folosi perechea T − Ω,
astfel
   
H = T − grad Ω , iar rot T = J , (2-8)

Ω(M) fiind o funcţie scalară de punct, iar T( M ) - un câmp de vectori ales astfel încât rotorul

său să coincidă cu câmpul densităţii de curent J( M ).
Se observă că, de fapt, există numai două formulări distincte: folosind un potenţial scalar
sau unul vectorial.
Tratarea potenţialului scalar va fi exemplificată în cazul câmpului electrostatic.

4
 Potenţialul vector, folosit în cazul câmpului magnetic staţionar (produs de curenţi),
creează anumite dificultăţi la problemele tridimensionale şi aici va fi exemplificat numai
pentru câmp în 2D.
Folosind potenţialul electric scalar, se poate stabili ecuaţia cu derivate parţiale a
potenţialului electric
div(ε grad V ) = −ρ v , (2-9)
care, în cazul mediului liniar şi omogen (cel puţin pe porţiuni) ia forma ecuaţiei lui Poisson
∆V = − ρ v ε . (2-10)
În cazul potenţialului magnetic vector se obţine ecuaţia
 
( )
rot ν rot A = J , (2-11)

unde cu ν = 1/µ s-a notat reluctivitatea, funcţie de H sau B şi de

 punct. În mediu liniar şi
omogen (cel puţin pe porţiuni), cu condiţia de "etalonare" div A = 0, se obţine ecuaţia lui
Poisson în formă vectorială
 
∆A = −µJ . (2-12)
Atunci când problema este în 2D (plan-paralelă sau plan-radială) există un sistem de
referinţă în care câmpul J are o singură componentă,
  care depinde numai de coordonatele din
planul perpendicular pe acestă componentă: J = u ζ J(ξ , η). Atunci soluţia se descrie într-un
  
plan perpendicular pe J şi ecuaţia vectorială se reduce la una scalară ( A = u ζ A(ξ , η) , are

numai o componentă, paralelă cu J )
∆A = −µJ . (2-13)
Pentru ca problema de câmp staţionar să fie formulată complet, adică să aibă soluţie
unică, mai trebuie precizate condiţiile la limită, care pot fi date sub formele cunoscute:
Dirichlet, Neumann sau combinată (Robin).

2.2. METODA DIFERENŢELOR FINITE

Metoda diferenţelor finite stabileşte un sistem de ecuaţii algebrice care aproximează
soluţia (de regulă funcţia potenţial) printr-un număr finit de valori în puncte discrete ale
domeniului de câmp, reprezentând noduri ale unei reţele uni-, bi- sau tri- dimensionale, după
cum problema este în 1D, în 2D sau în 3D. Caracterul liniar sau neliniar al sistemului algebric
obţinut este dat de relaţia constitutivă.
Metoda diferenţelor finite implică alegerea unei reţele, în ale cărei noduri vor fi definite
valorile funcţiei potenţial cu care se descrie soluţia. Reţeaua multidimensională se alege, de
regulă, ortogonală. Ea poate fi carteziană, polară, sferică, sau chiar curbilinie. Aici se va
aborda numai cazul reţelei carteziene, cea mai des folosită.
Reţeaua pote avea pas neuniform şi se recomandă ca ea să fie astfel construită încât
frontiera domeniului şi liniile sau suprafeţele de discontinuitate a proprietăţilor de material să
fie formate din laturi şi/sau diagonale în 2D, respectiv din feţe şi/sau patrulatere formate din
muchii şi diagonale în 3D. Reţeaua cu pas constant după fiecare direcţie (o coordonată)
asigură o mai bună precizie de aproximare prin diferenţe şi o convergenţă mai bună a
procesului de calcul. Ecuaţiile asociate metodei diferenţelor finite se pot stabili pe două căi:
aproximând ecuaţia diferenţială prin diferenţe (divizate) sau aproximând formele integrale ale
ecuaţiilor câmpului.

5
 2.3. APROXIMAREA ECUAŢIEI DIFERENŢIALE
A) Se consideră întâi medii liniare şi omogene (cel puţin pe porţiuni).
La problema unidimensională, trebuie aproximată soluţia ecuaţiei
∂ 2 V ∂x 2 = f ( x ) , (2-14)
cu f(x) cunoscută. Se aleg ca necunoscute valorile potenţialului V în punctele discrete xk,
k = 1,2,...n, şi se notează V(xk)=Vk. Intâi se consideră pasul de discretizare h constant
x k = x 0 + k h.
Dacă soluţia poate fi dezvoltată în serie Taylor în jurul fiecărui punct, se stabilesc
relaţiile
Vk +1 = Vk + h∂V ∂x k + h 2 2 ! ∂ 2V ∂x 2 + h 3 3! ∂ 3V ∂x 3 + ,
k k

Vk −1 = Vk − h∂V ∂x k + h 2 ! ∂ V ∂x
2 2 2
− h 3! ∂ V ∂x
3 3 3
+
k k

şi atunci
∂ 2V ∂x 2
k
≈ (Vk +1 − 2Vk + Vk −1 ) h 2 + O h 2 . ( ) (2-15)

Astfel se obţine ecuaţia discretă corespunzătoare nodului k

(Vk +1 − 2Vk + Vk − 1 ) h 2 ≈ f ( x k ) (2-16)
şi ecuaţii similare pentru toate nodurile.
Relaţia obţinută este citată ca "ecuaţia în trei puncte" şi este asociată "punctului central"
de indice k.
Dacă reţeaua nu are pas constant, se notează hk = xk+1 - xk şi relaţiile se modifică astfel
Vk +1 = Vk + hk ∂V ∂x k + hk2 2 ! ∂ 2V ∂x 2 + hk3 3! ∂ 3V ∂x 3 + ,
k k

V k − 1 = V k − hk − 1 ∂ V ∂ x k + h 2
k −1 2 ! ∂ V ∂x
2 2
−h 3
k −1 3! ∂ V ∂x 3 +
3
k k

şi apoi
∂ 2 V ∂x 2 ≈ 2 ((Vk +1 − Vk ) hk − (Vk − Vk −1 ) hk −1 ) ( hk + hk −1 ) + O( hm ). (2-17)
k

Se observă că în cazul reţelei cu pas neuniform eroarea de aproximare este mai mare,
întrucât restul O(hm) variază liniar cu un pas mediu hm şi nu pătratic, ca în cazul pasului
constant.
Pentru probleme multidimensionale se procedează în acelşi mod după fiecare direcţie
(dimensiune), folosind reţele de discretizare independente. Astfel, de exemplu, pentru o reţea
carteziană bidimensională, cu paşii constanţi hx, hy şi indicii k, i, se obţine aproximarea

(∂ V2
∂x 2 + ∂ 2V ∂y 2 ) k ,i
≈ (Vk +1,i − 2Vk ,i + Vk −1,i ) hx2 +
(2-18)
+ (Vk ,i +1 − 2Vk ,i + Vk ,i −1 ) hy2 + O h 2 , ( )
cu care se stabileşte imediat ecuaţia discretă corespunzătoare unui nod (k,i). Expresia obţinută
este citată ca "ecuaţie în 5 puncte" şi este asociată punctului central (k,i).
Generalizarea pentru cazul tridimensional este evidentă, obţinând "o ecuaţie în 7
puncte", asociată unui punct central (k,i,j).

6
 Expresiile de mai sus se simplifică dacă pasul reţelelor are aceeaşi valoare după toate
coordonatele hx = hy = hz = h, fără a afecta precizia de aproximare.
Pentru reţele cu pas variabil relaţiile se stabilesc în mod similar.
În "punctele centrale" (k,i,j) situate pe suprafeţe de discontinuitate a proprietăţilor de
material nu se mai pot folosi relaţiile de mai sus, ci trebuie scrise ecuaţii speciale, care
exprimă relaţiile de trecere între medii diferite: conservarea componentei normale a inducţiei
electrice şi a componentei tangenţiale a intensităţii câmpului electric; ultima condiţie este
echivalentă cu continuitatea valorii potenţialului independent de mediu. În legătură cu
exprimarea componentei normale a inducţiei apar anumite dificultăţi, care se rezolvă folosind
pentru aceste componente aproximarea prin diferenţe înainte, respectiv înapoi. Aceste
dificultăţi dispar la metoda aproximării formei integrale a ecuaţiilor.
B) În medii neomogene sau neliniare, proprietatea mediului care intervine în relaţia
constitutivă variază o dată cu poziţia punctului în câmp şi trebuie aproximată prin diferenţe o
ecuaţie diferenţială de forma
∂  ∂V  ∂  ∂V  ∂  ∂V 
ε  + ε  + ε  = f ( x , y , z).
∂x  ∂x  ∂y  ∂y  ∂z  ∂z 
Pentru ca operaţia să fie consecventă, derivatele parţiale din interiorul parantezelor ar
trebui evaluate în acele puncte în care se dă şi proprietatea ε (sau µ, ν la medii magnetice).
Acest fapt determină complicaţii suplimentare deosebite în aproximarea ecuaţiei diferenţiale.
Cum se va arăta mai departe, metoda aproximării formei integrale satisface cu uşurinţă
această cerinţă, ca şi cele legate de simularea condiţiilor la limită, fapt pentru care se
recomandă folosirea ultimei metode.

2.4. APROXIMAREA FORMEI INTEGRALE A ECUAŢIILOR

Se pleacă de la forma ecuaţiilor câmpului exprimată cu ajutorul unui potenţial, scalar sau
vector; în ultimul caz aici se va aborda numai cazul câmpului în 2D.

2.4.1. Câmpul electric

Pentru câmpul electric, ecuaţiile se prezintă sub forma integrală
b   
∫ E d
a
s = V a − Vb , ∫ Σ d A = ρv .
εEn
Σ
(2-19)

Prima integrală se poate evalua cu o formulă de cvadratură prin diferenţe. Folosind

expresia (1-28) cu diferenţe centrale pentru o componentă Eξ a intensităţii câmpului, se obţine
V (ξ k +1 ) − V (ξ k ) ≈ E ξ ( 21 (ξ k +1 + ξ k )) * (ξ k +1 − ξ k ), (2-20)

sau, mai concis

Vk +1 − Vk ≈ E k + 1 * hk , (2-21)
2

( )
cu o aproximaţie de ordinul 2 16 δ 2 E k + 1 , independent de natura, omogenitatea şi liniaritatea
2

mediului.
Fiind dată o reţea rectangulară şi valorile potenţialului V în nodurile reţelei, în acest mod
se pot determina componentele intensităţii câmpului electric de-a lungul tuturor laturilor, la
mijloacele laturilor (v. fig.2-1).
Cunoscând valorile permitivităţii, care poate avea valori diferite pe ochiuri în 2D sau pe
hexaedre în 3D, se pot determina inducţiile electrice corespunzătoare.

7
 Fie problema de câmp în 2D, în coordonatele (x,y). Se consideră conturul rectangular Γk,i
care trece prin mijloacele laturilor concurente în nodul (k,i). În modul descris mai sus se
determină E k + 1 ,i , E k ,i + 1 , E k − 1 ,i , E k ,i − 1 . Se notează cu εk,i permitivitatea ochiului (k,k+1,i,i+1),
2 2 2 2

cu ρk,i densitatea de suprafaţă a sarcinii pe acest ochi şi cu qk,i sarcina punctiformă din nodul
(k,i). Aplicând conturului Γk,i legea fluxului electric (a doua integrală din 2-19) şi estimând
integrala pe fiecare latură cu primul termen al relaţiei (1-26), se obţine ecuaţia asociată
nodului central (i,k)
1
2[( y − y ) ε + ( y − y ) ε ] E +
i i −1 k ,i −1 i +1 i k ,i k + 21 ,i

+ [( x − x ) ε + ( x − x ) ε
1
2 k +1 ]E −
k k ,i k k −1 k −1,i k , j + 21

1
2[( y − y ) ε + ( y − y ) ε ] E −
i +1 i k −1,i i i −1 k −1,i −1 k − 21 ,i
(2-22)
− [( x − x ) ε
1
2 k + ( x − x )εk −1]E = k −1,i −1 k +1 k k ,i −1 k , j − 21

= q + [ρ ( x − x ) + ρ
k ,i
1
4 ( x − x )]( y − y ) +
k ,i k +1 k k −1,i k k −1 i +1 i

+ [ρ1
4 ( x − x ) + ρ ( x − x )]( y − y ).
k −1,i −1 k k −1 k ,i −1 k +1 k i i −1

În cazul unei reţele cu pas constant, respectiv în medii omogene, se obţin relaţii mult
mai simple.
În ecuaţia (2-22) nu au fost explicitate valorile intensităţilor câmpului, dar ele se
exprimă prin relaţii de forma (2-21) şi derivă din 5 valori ale potenţialului: din cel al nodului
central şi din cele ale nodurilor de la extermităţile laturilor concurente în nodul central.

Fig. 2-1. Câmp electric în 2D. Fig. 2-2. Câmp magnetic în 2D.

Ecuaţia obţinută (2-22) este remarcabilă prin faptul că ea este valabilă şi pentru puncte
centrale (k,i) situate pe suprafeţe de discontinuitate a proprietăţilor de material, respectiv
pentru medii în care proprietăţile de material sunt funcţiune de punct (inclusiv în medii
neliniare), deci nu mai trebuie folosite şi alte ecuaţii "speciale" pentru aceste zone. Cum se va
vedea mai departe, o parte a aceleiaşi ecuaţii va fi folosită şi la frontierele cu condiţii
Neumann.
Pentru probleme de câmp în 3D, în coordonatele (x,y,z) se scrie legea fluxului electric pe
un hexaedru Σk,i,j centrat pe nodul (k,i,j), care trece prin mijloacele laturilor concurente în
nodul central (k,i,j). La intersecţia laturilor reţelei cu feţele hexaedrului se calculează 6
componente ale intensităţii câmpului electric, perpendiculare pe feţele respective. In cele 8
hexaedre în care este împărţit hexaedrul principal prin suprafeţele de coordonate care trec prin
nodul central, se definesc 8 conductivităţi, cu ajutorul cărora se determină inducţiile electrice
(6*4=24 valori) şi apoi se calculează fluxurile electrice ale feţelor. In sfârşit se pot determina
şi sarcinile punctuale, de volum şi de suprafaţă care intervin în membrul drept.

8
 Ecuaţia astfel obţinută are aceleaşi proprietăţi ca cea în 2D, dar are 24 termeni în
membrul stâng şi se exprimă cu ajutorul potenţialelor a 7 noduri: cel al nodului central şi cele
ale nodurilor de la extremităţile laturilor concurente în nodul central.
Metoda aproximării formei integrale a ecuaţiilor are deci două etape, corespunzătoare
celor două ecuaţii din (2-19):
- în prima se calculează la mijlocul fiecărei laturi a reţelei componenta intensităţii
câmpului electric din lungul acelei laturi, cu care se pot calcula componentele longitudinale
ale inducţiilor electrice din toate diedrele adiacente;
- în a doua etapă se calculează fluxul electric prin suprafeţe care trec perpendicular prin
mijloacele laturilor reţelei în jurul câte unui nod "central". Pentru membrul drept se
calculează sarcina electrică conţinută de aceste suprafeţe.

2.4.2. Câmpul magnetic

Pentru câmpul magnetic, în 2D, potenţialul vector are o singură componentă - fie ea
după axa z - şi atunci
 
B = −k × grad x, y A( x, y ). (2-23)

Câmpul magnetic va fi cuprins în planul z = const. Se notează cu n S un versor în planul
  
z = const, perpendicular pe elementul de arc d s , astfel încât produsul vectorial k × n S să fie

omoparalel cu d s . Atunci ecuaţiile câmpului magnetic în formă integrală sunt
b   
∫ H d s = Va − Vb ,∫ νBndA = iSΣ .
a Σ
(2-24)

Prima integrală se calculează cu primul termen al formulei de cvadratură (1-28) şi pentru

componenta Bη a câmpului, perpendiculară pe segmentul ξk,k+1, dă rezultatul
A(ξ k +1 ) − A(ξ k ) ≈ Bη ( 12 (ξ k +1 + ξ k ))(ξ k +1 − ξ k ), (2-25)

sau mai concis

Ak +1 − Ak ≈ Bη k + 1 hk , (2-26)

( )
2

cu o aproximaţie de ordinul 2 16 δ 2 Bη k + 1 , independent de natura, omogenitatea şi liniaritatea

2

mediului.
Fiind dată o reţea rectangulară şi valorile potenţialului A în nodurile reţelei, în acest mod
se pot determina componentele inducţiei magnetice perpendiculare pe laturi, la mijloacele
laturilor (v. fig.2-2).
Cunoscând valorile reluctivităţii, care poate avea valori diferite pe cele patru ochiuri
adiacente, se pot determina intensităţile corespunzătoare ale câmpului magnetic.
Fie problema de câmp în 2D, în coordonatele (x,y). Se consideră conturul rectangular Γk,i
care trece prin mijloacele laturilor concurente în nodul (k,i). În modul descris mai sus se
determină Bη k + 1 ,i , Bη k ,i + 1 , Bη k − 1 ,i , Bη k ,i − 1 . Se notează cu ℜk,i reluctivitatea ochiului
2 2 2 2

(k,k+1,i,i+1), cu Jk,i densitatea de curent pe suprafaţa acestui ochi şi cu ik,i curentul

conductorului filiform din nodul (k,i). Aplicând conturului Γk,i teorema lui Ampčre (a doua
integrală din 2-24) şi estimând integrala pe fiecare latură cu primul termen al relaţiei (1-26),
se obţine ecuaţia corespunzătoare nodului central (i,k)

9
 [( y − y )ℜ + ( y − y )ℜ ]B +
1
2 i i −1 k , i −1 i +1 i k ,i η k + 12 ,i

+ [(x − x )ℜ + (x − x )ℜ
1
2 k +1 ]B −
k k ,i k k −1 k −1,i η k ,i + 12

− [( y − y )ℜ
1
2
+ ( y − y )ℜ
i +1 i]B − k −1,i i i −1 k −1,i −1 η k − 12 ,i

− [(x − x )ℜ
1
2 k + (x − x )ℜ k −1]B = k =1,i −1 k +1 k k ,i −1 η k ,i − 12

= i + [J (x − x ) + J
k ,i
1
4
(x − x )]( y − y ) +
k ,i k +1 k k −1,i k k −1 i +1 i

+ [J 1
4
(x − x ) + J (x − x )]( y − y ).
k −1,i −1 k k −1 k ,i −1 k +1 k i i −1 (2-27)

În cazul unei reţele cu pas constant, respectiv în medii omogene, se obţin relaţii mult
mai simple.
În ecuaţia (2-27) nu au fost explicitate valorile intensităţilor câmpului, dar ele se
exprimă prin relaţii de forma (2-26) şi derivă din 5 valori ale potenţialului: din cel al nodului
central şi din cele ale nodurilor de la extermităţile laturilor concurente în nodul central.
Ecuaţia obţinută (2-27) este remarcabilă prin faptul că ea este valabilă şi pentru puncte
centrale (k,i) situate pe suprafeţe de discontinuitate a proprietăţilor de material, respectiv
pentru medii în care proprietăţile de material sunt funcţiune de punct (inclusiv în medii
neliniare), deci nu mai trebuie folosite şi alte ecuaţii "speciale" pentru aceste zone. Cum se va
vedea mai departe, o parte a aceleiaşi ecuaţii va fi folosită şi la frontierele cu condiţii
Neumann.
Metoda aproximării formei integrale a ecuaţiilor are deci două etape, corespunzătoare celor
două ecuaţii din (2-24):
- în prima se calculează la mijlocul fiecărei laturi a reţelei componenta inducţiei
magnetice perpendiculară pe acea latură, cu care se pot calcula componentele transversale ale
intensităţilor câmpului magnetic în cele două diedre adiacente;
- în a doua etapă se calculează circulaţia intensităţii câmpului magnetic (tensiunea
magnetomotoare) pe conturul care trece prin mijloacele laturilor reţelei în jurul câte unui nod
"central". Pentru membrul drept se calculează curentul electric care trece prin suprafaţa
sprijinită pe acest contur.
Notă. Pentru un câmp magnetic în 3D s-ar putea proceda în mod asemănător, cu
observaţia că în acest caz potenţialul vector are trei componente, care trebuie să îndeplinească
o condiţie de etalonare (de obicei divergenţă nulă). Atunci a doua ecuaţie din (2-24) ar trebui
scrisă pe trei contururi, dar pentru a nu obţine un sistem cu mai multe ecuaţii decât
necunoscute, condiţia de etalonare trebuie folosită ca relaţie de eliminare etc, ceea ce
complică foarte mult aplicarea. Din această cauză la problemele de câmp magnetic în 3D se
preferă metoda T-Ω sau similară, în care apare numai o funcţiune scalară (Ω) ca necunoscută.

2.5. SIMULAREA CONDIŢIILOR LA LIMITĂ

Condiţiile la limită sunt de trei feluri: Dirichlet, Neumann sau mixte. Ultimele apar mai
rar la câmpurile electrice şi magnetice staţionare.
Dacă condiţia Dirichlet - cu potenţial dat - este pusă în puncte care coincid cu noduri ale
reţelei, nodurile respective au potenţialul cunoscut, pentru aceste noduri nu se scrie ecuaţia în
care ar apărea ca nod central, iar termenii celorlalte ecuaţii care conţin potenţialele cunoscute
trec în membrul drept al sistemului (cu semn schimbat).
Dacă condiţia Dirichlet este dată în puncte care nu coincid cu noduri ale reţelei, se pot
stabili relaţii de legătură cu potenţialele nodurilor vecine, folosind, de regulă, interpolări
liniare. Prin introducerea acestor noi relaţii se strică simetria sistemului de ecuaţii, ceea ce are

10
influenţe importante asupra metodei de rezolare şi asupra spaţiului de stocare necesar. Din
aceste motive se evită această împrejurare, alegând o reţea adaptată frontierei.
Nodurile aflate pe frontiera cu condiţie Neumann au potenţiale variabile (necunoscute a
priori).
Dacă condiţia Neumann - adică cu derivata după normală dată - este în noduri ale reţelei,
ea poate fi luată în consideraţie cu uşurinţă la metoda aproximării formei integrale a
ecuaţiilor, întrucât mărimea impusă reprezintă fie intensitatea unui câmp electric, fie
intensitatea unui câmp magnetic (când se foloseşte un potenţial magnetic scalar), fie o
inducţie magnetică, mărimi care intervin direct în forma integrală a ecuaţiilor şi se iau în
consideraţie fără nici o dificultate. In fig. 2-3 s-a figurat o reţea şi trei zone (A, B, C) în care
se dau condiţii la limită tip Neumann pe segmentele de frontieră marcate cu săgeţi.

Fig. 2-3. Punerea condiţiilor Neumann în diferite vecinătăţi.

De exemplu, pentru un domeniu cu câmp electric, dacă în nodul 6 din zona A se dă E6 =

∂V/∂x, atunci în ecuaţia asociată nodului central 6 se vor include numai termenii
corespunzători domeniului de câmp (nodurile 1, 6, 7, 11, cu ariile şi permitivităţile din
ochiurile 1-2-7-6 şi 6-7-12-11), iar la membrul drept se va aduna fluxul electric care intră prin
porţiunea de frontieră cuprinsă între nodul central 6 şi mijloacele laturilor 1-6 şi 6-11, adică
E6(ε1+ε6)hy/2, permitivităţile fiind numerotate după nodul stânga-jos al ochiului.
In zona B, ecuaţia nodului central 19 va cuprinde termenii corespunzători nodurilor 14,
18, 19, 20, cu ariile şi permitivităţile din ochiurile 18-13-14-19 şi 19-14-15-20, iar la membrul
drept se adună fluxul electric care intră prin porţiunea de frontieră cuprinsă între nodul central
19 şi mijloacele laturilor 18-19 şi 19-20, adică –E19(ε13+ε14)hx/2, unde E19 = ∂V/∂y în nodul
19.
In zona de colţ C, ecuaţia nodului central 16 va include numai termenii corespunzători
nodurilor 11, 12, 16, 17, cu aria şi permitivitatea ochiului 11-12-17-16, iar la membrul drept
se adună fluxul electric care intră prin porţiunea de frontieră cuprinsă între nodul 16 şi
mijloacele laturilor 11-16 şi 16-17.
Dacă condiţia tip Neumann este pusă unui domeniu de câmp magnetic staţionar, în care
se foloseşte potenţialul magnetic vector, ecuaţia nodului aflat pe frontieră corespunde unei
integrale de contur, care se efectuează numai pe porţiunea de contur aflată în domeniul de
câmp şi se completează cu tensiunea magnetică stabilită cu condiţia la limită. Deci pentru
zona A se adună în membrul drept B6(ℜ1+ℜ6)hy, unde B6 = ∂A/∂x în nodul 6, iar pentru zona
B se adună în membrul drept B19(ℜ13+ℜ14)hx, unde B19 = ∂A/∂y în nodul 19. Pentru zona C
vor interveni două inducţii tangenţiale etc.

11
 2.6. SISTEMUL DE ECUAŢII ŞI REZOLVAREA
Necunoscutele problemei de câmp descrisă cu ajutorul diferenţelor finite sunt
potenţialele nodurilor interioare şi ale nodurilor de pe porţiunile de frontieră cu condiţii
Neumann. Pentru fiecare nod cu potenţial necunoscut se scrie câte o ecuaţie, corespunzătoare
cazului în care acel nod este considerat central. Se obţine, astfel, un sistem algebric liniar cu
atâtea ecuaţii câte necunoscute. În cazul când întreaga frontieră este numai cu condiţii
Neumann, trebuie fixat potenţialul unui nod oarecare (condiţie Dirichlet), altfel soluţia nu este
unică şi pot apărea dificultăţi de calcul numeric.
Dacă toate condiţiile la limită sunt precizate în noduri ale reţelei, atunci sistemul de
ecuaţii algebrice obţinut este simetric şi pozitiv definit. Pentru rezolvarea sa se pot folosi
metode directe (eliminare Gauss, factorizare Choleschi etc) sau iterative (SOR = Suprarexare
succesivă, gradient conjugat etc). Cea mai simplă din punct de vedere al programării este
SOR.
Fie sistemul de ecuaţii prezentat sub forma
M.V = b, (2-28)
în care M este matricea (pătrată a) sistemului, V este vectorul potenţialelor necunoscute, iar b
este vectorul termenilor sursă. Se notează cu D matricea diagonalei principale a matricei M şi
atunci sistemul de poate prezenta sub forma adecvată calculului iterativ
( )
V = (D − M )D −1 V + bD −1 = NV + b'. (2-29)

Se demonstreză că pentru sisteme de ecuaţii stabilite cu metoda diferenţelor finite

matricea N este pozitiv definită şi are raza spectrală subunitară, adică permite un calcul
iterativ convergent. Relaţia de calcul iterativ în forma Jacobi este
V (k +1 ) = NV (k ) + b'. (2-30)
Efectuarea unei iteraţii comportă multiplicarea vectorului soluţie V(k) de la iteraţia k cu
matricea N şi adunarea cu termenul liber b', adică calcule simple. Totuşi metoda necesită
rezervarea de spaţiu pentru doi vectori soluţie, V(k) şi V(k+1), iar apoi transferul celui de al
doilea vector în primul, pentru reluarea calculelor la pasul iterativ următor.
Componentele noului vector soluţie se calculează succesiv. Componenta de ordin p a
soluţiei este calculată făcând produsul scalar al soluţiei existente cu linia p a matricei N
V ( p ) = N( p, :)V (:) + b' ( p ). (2-31)
Pentru eliminarea vectorului soluţie suplimentar V(k+1) noua componentă se poate stoca
în spaţiul rezervat vechiului vector. Astfel se obţine schema de calcul Gauss-Seidel, care se
poate prezenta sub o formă matriceală.
Fie matricea M descompusă în forma
M = L + D + U,
în care L şi U sunt matrici strict inferior şi superior triunghiulare. Atunci procesul iterativ
Gauss-Seidel se descrie prin relaţia
p −1 N
D( p, p )V ( p ) = −∑ L( p, i )V (i ) − ∑ U( p, i )V(i ) + b' ( p ).
i =1 i = p +1

Întrucât componentele {1,...,p-1} ale vectorului soluţie sunt "noi", prima sumă trece în
membrul stâng şi relaţia devine

12
 V (k +1) = −(L + D) UV (k ) + (L + D) b'.
−1 −1 (2-32)

Şi în acest caz iteraţiile sunt convergente, iar matricea de iterare (- (L+D)-1 U) are o rază
spectrală mai mică decât matricea de iterare Jacobi, adică convergenţa este mai rapidă.
Relaţia de iterare se mai pune sub forma
∆V (k +1) = −(L + D) UV (k ) + (L + D) b'−V (k ) ,
−1 −1

(2-33)
V (k +1) = V (k ) + ∆V (k +1) .
Norma vectorului variaţie de la o iteraţie la alta ∆V(k+1) este o măsură a convergenţei.
Când norma este nulă s-a atins soluţia "exactă". Dacă convergenţa este în progresie
geometrică atunci "eroarea" faţă de soluţie se estimează prin raportul
ε = ∆V (k +1) ∆V (k +1) − ∆V (k ) . (2-34)

În relaţia (2-34) se poate folosi orice normă. Este simplă şi cu semnificaţie bine
precizată norma max(abs), care determină maximul valorii absolute a componentelor
vectorului variaţie. Convergenţa se îmbunătăţeşte prin suprarelaxare succesivă (SOR =
successive over-relaxation), cu relaţia
V (k +1) = V (k ) + ω∆V (k +1) , (2-35)

unde ω este factorul de relaxare, cu valori între 0 şi 2; pentru ω ∈ (1,2) este suprarelaxare
(iteraţiile sunt divergente la ω ≥ 2), iar pentru ω ∈ (0,1) este subrelaxare. Ultima se foloseşte
la stabilizarea unor procese iterative neliniare, altfel instabile (divergente).
Pentru suprarelaxare în cazul sistemelor rezultate din metoda diferenţelor finite se
lucrează cu ω = 1,7...1,95 cu valori mai mari la sisteme mari. Există o teorie pentru
determinarea factorului de suprarelaxare optim ωo, care asigură cea mai rapidă convergenţă.
Rata de convergenţă asimptotică (la număr mare de iteraţii) este în relaţie directă cu raza
spectrală ρ a matricii de iterare. Intr-adevăr, fiecare iteraţie multiplică vectorul eroare cu
matricea de iterare. Prezentând matricea de iterare sub forma sa modală, rezultă că la iteraţia
de ordinul p valorile proprii se prezintă ridicate la puterea p. Astfel după un număr mare de
iteraţii va rămâne predominantă numai cea mai mare valoare proprie - raza spectrală. Mai
departe procesul iterativ continuă după o progresie geometrică, cu raţia ρ.
Fie δω = ω - ωo abaterea factorului de relaxare de la valoarea optimă. La apropierea de
optim prin valori mai mici, δω < 0 sau ω < ωo, rata de convergenţă variază mult cu δω, pe
când la depăşirea valorii optime δω > 0 se obţine o variaţie mult mai lentă şi aproape
proporţională cu δω a ratei de convergenţă, iar soluţia iterativă începe să oscileze în jurul
soluţiei exacte.
Soluţia se consideră aproximată cu eroarea ε dată de (2-34). Atunci când eroarea scade
sub o valoare tolerată, se consideră atinsă soluţia "satisfăcătoare", adică este rezolvat
sistemul.

13