Exemple 1 - 10

Exemple 1. Să se integreze ecuaţia y’ = 3x2 + 2x. Se cere curba integrală care trece prin
A(1, 0).

Soluţie.
dy
Avem = 3x2 + 2x, şi separăm variabilele: dy = (3x2 + 2x)dx.
dx
Prin integrarea ambilor membri se obţine soluţia generală:

y = x3 + x2 + c.
Pentru a găsi ecuaţia curbei integrale cerute se rezolvă problema Cauchy cu condiţia
iniţială y(1) = 0 şi se obţine:

y = x3 + x2 – 2.

Exemple 3. Să se determine soluţia generală a ecuaţiei

x2y’ = x2 + xy – y2.
Soluţie.
Se obţine
2
y y
y’ = 1 + −  ,
x x

y
deci este de tipul y’ = f   , adică este o ecuaţie omogenă.
x
Se face schimbarea de funcţie:

y
u= ,
x
de unde:
y’ = u’x + u,
rezultă:
u’x + u = 1 + u – u2
sau
u’x = 1 – u2.

Acesta este o ecuaţie cu variabile separabile şi se separă variabilele:

1 1
du = dx ,
1− u 2 x

de unde:

17
 1+ u
ln = ln x2 + ln c ,
1− u

aşadar integrala generală a ecuaţiei cu variabile separabile este:

1+ u
= x2c,
1− u

de unde integrala generală a ecuaţiei omogene este:

x+y
= x 2c .
x−y

dy x − 2y + 5
Exemple 4. Să se integreze ecuaţia = .
dx − 2 x + y − 4
Soluţie.
Este o ecuaţie diferenţială de ordinul întâi reductibilă la omogenă.

Se rezolvă sistemul:

 x − 2 y + 5 = 0,

− 2 x + y − 4 = 0

şi se găseşte soluţia: x0 = – 1, y0 = 2. Se face schimbarea de variabilă: X = x – x0 şi de

funcţie: Y = y – y0. Ecuaţia devine:

X − 2Y
Y’ = ,
− 2X + Y
Y
care este o ecuaţie diferenţială omogenă. Cu schimbarea de funcţie u = , se obţine:
X
1− u
u’X + u = ,
−2+u

de unde rezultă:
− u2 + u +1
u’X = ,
u−2

deci o ecuaţie cu variabile separabile.

Se separă variabilele:

u−2 1
du = dX .
− u2 + u +1 X

Se integrează în ambii membri şi se obţine:

18
 1 3
u−−
∫5
2 2 du = ln |X| + ln c,
2
 1
−u − 
4  2
sau:
1− 5
1 5  1
2
3 u−
(*) ln −  u −  + ln 2 = ln (cX).
2 4  2 2 5 1+ 5
u−
2

Integrala generală a ecuaţiei date se obţine înlocuind în (*):

y−2
u= şi X = x + 1.
x +1

Exemple 5. Să se integreze ecuaţia (3x + 3y –1)dx + (x + y + 1)dy = 0.

Soluţie. Este tot o ecuaţie diferenţială de ordinul întâi de tip omogen

Se face schimbarea de funcţie: z = x + y, de unde: z’ = 1 + y’ şi atunci ecuaţia dată devine:

3z − 1
z’ – 1 = − ,
z +1

z +1 −1 1
ecuaţie cu variabile separabile dz = dx, rezultă: z − ln z − 1 = x + c .
− 2z + 2 2 2
Integrala generală este:

−
1
(x + y ) + 1 ln x + y − 1 = x + c.
2 2

Exemple 6. Să se integreze ecuaţia diferenţială de ordinul I liniară:

1− 2 x
y’ + y=1
x2

şi să se precizeze curba integrală care trece prin A(1, 1).

Soluţie.
Ecuaţia dată este liniară, deci rezolvarea se face în două etape:
Se consideră mai întâi ecuaţia omogenă şi se găseşte, soluţia ei generală (yO):

2x − 1
y’ = y,
x2

19
ecuaţie cu variabile separabile, rezultă:

dy  2 1 
= −  dx,
y  x x2 

de unde:
1
ln |y| = 2ln |x| + + ln c.
x

Se obţine:

1
yO = x ⋅ e ⋅ c ,
2 x

soluţia generală a ecuaţiei omogene.

Se aplică în etapa a doua metoda variaţiei constantei c, adică se consideră c funcţie de x. Se

înlocuieşte yO în ecuaţia neomogenă cu c = c(x). Se obţine:

1
y = x ⋅ e ⋅ c(x),
2 x

rezultă:
1 1 1
1
y’ = 2x ⋅ e ⋅ c – x ⋅ 2 ⋅ e ⋅ c + x ⋅ e x ⋅ c’.
x x 2
2

Atunci ecuaţia dată devine:

1
1
c’ = 2 ⋅ e x ,
x
de unde:
1
−
c(x) = e x + k.

Soluţia generală a ecuaţiei liniare este:

1
y = x + k ⋅ x ⋅ e , k = constantă.
2 2 x

Ecuaţia curbei integrale care trece prin A(1, 1) se găseşte din soluţia generală, punând
condiţia y(1) = 1. Se obţine k = 0, aşadar: y = x2.

Exemple 7. Să se determine soluţiile generale ale ecuaţiilor:

y x2
a) y’ = + .
2x 2 y
b) y’ – xy2 + 2x2y – x3 – 1 = 0.

20
Soluţie.
a) Ecuaţia este de tipul: y’ = P(x) ⋅ y + Q(x) ⋅ yα, α ≠ 1, deci o ecuaţie Bernoulli.
Schimbarea de funcţie este z = y1−α, aici: z = y2. Rezultă:

z'
z’ = 2yy’, sau y’ = .
2 z

Ecuaţia dată devine:

z
z’ = + x 2,
x

ecuaţie liniară. Se rezolvă ecuaţia omogenă şi se găseşte zO = xc şi cu variaţia constantei c =

c(x), se obţine:

x3
z = c1x + ,
3

deci integrala generală a ecuaţiei Bernoulli este:

2 x3
y = c1x + .
3

b) Este ecuaţie de tipul:

y’ = P(x) ⋅ y2 + Q(x) ⋅ y + R(x), ecuaţie Riccati.

În general se precizează o soluţie particulară. Dacă nu, trebuie căutată şi se observă aici yp
= x. Se face schimbarea de funcţie, z = y – yp, sau z = y – x, de unde rezultă:

z’ = y’ – 1 sau y’ = z’ + 1

şi ecuaţia dată devine z’ = x ⋅ z2. În general se obţine o ecuaţie Bernoulli în noua funcţie. În
cazul de faţă s-a obţinut chiar o ecuaţie cu variabile separabile cu soluţia generală:

2
z=– ,
x +c
2

de unde soluţia generală a ecuaţiei Riccati este:

2
y=x– .
x +c
2

Exemple 8. Să se integreze ecuaţia (y2 – x2)dx + 2xy dy = 0.

21
Soluţie. Este o ecuaţie de tipul
Este o ecuaţie de tipul:

∂P ∂Q
P(x, y)dx + Q(x, y)dy = 0 şi = = 2y ,
∂y ∂x

deci este ecuaţie cu diferenţială totală exactă. Integrala generală a ecuaţiei este:

x y

∫ P ( x , y 0 )dx + ∫ Q( x , y)dy = c .
x0 y0

Pentru x0 = y0 = 0, rezultă:

x3
− + xy2 = c.
3

Exemple 9. Să se rezolve ecuaţia diferenţială:

xy2 dx + (x2y – x) dy = 0,

căutând un factor integrant de forma µ = µ(xy).

Soluţie.
Ecuaţia dată este de forma:

∂P ∂Q
P(x, y)dx + Q(x, y)dy = 0, cu ≠ .
∂y ∂x

A căuta un factor integrant µ înseamnă a preciza µ de forma sugerată astfel încât:

∂ ∂
(*)
∂y
( P ⋅ µ ) = (Q ⋅ µ ) .
∂x

Fie z = x ⋅ y, µ = µ(z), rezultă:

dµ ∂µ ∂z
µ' = şi = µ' = xµ’,
dz ∂y ∂y
iar
∂µ ∂z
= µ' = µ’(y + xy’).
∂x ∂x

Înlocuind în (*), se obţine ecuaţia diferenţială în µ: µ’z = −µ, deci o ecuaţie cu variabile
separabile având soluţia generală:

22
 c
µ= .
xy

Înmulţind ecuaţia dată cu µ astfel determinant, ea devine cu diferenţială totală exactă şi se

rezolvă ca ex. 1(c). Se obţine integrala generală:

xy – ln y = c.

Exemple 10. Să se integreze ecuaţiile diferenţiale:

a) y + 2xy’ + y’2 = 0.
b) y’2 + (x + a)y’ – y = 0.

Soluţie.
a) Ecuaţia se poate scrie:

y = –2xy’ – y’2,

este deci de tipul:

y = ϕ(y’)x + ψ(y’).

Este aşadar o ecuaţie Lagrange cu ϕ(y’) = −2y’ şi ψ(y’) = −y’2.

Se notează y’ = p şi ecuaţia devine:

(*)y = −2xp – p2,

unde p = p(x). Atunci y’ = −2p – 2xp’ – 2pp’ şi cum y’ = p, rezultă:

(**)3p = −2(x + p) ⋅ p’,

dp
unde p’ = .
dx
Considerând pe x = x(p) se obţine ecuaţia liniară în x:

dx 2 2
=− x− ,
dp 3p 3

care are soluţia generală:

2
− 2
(***)x = c ⋅ p 3
– p.
5

Soluţia generală a ecuaţiei Lagrange este dată parametric prin:

2 1
− 2 p2
x=c⋅ p 3
− p, y = − − 2c ⋅ p 3 ,
5 5

23
obţinută înlocuind (***) în (*).
dp
Împărţind prin p’ = ≠ 0 s-au pierdut soluţiile p = constant, care din (**) devine p = 0.
dx
Ei îi corespunde soluţia singulară a ecuaţiei iniţiale y’ = 0, adică y = constant, care din (*) este
y = 0.

b) Ecuaţia este de tip Clairaut şi se scrie y = xy’ + y’(a + y’).

Se notează: y’ = p. Ecuaţia devine: y = xp + p(a + p), de unde:

p = p + x ⋅ p’ + (a + 2p)p’, sau p’(x + 2p + a) = 0.

1. Dacă p’ = 0, rezultă p = c şi se obţine soluţia generală a ecuaţiei Clairaut:

y = c ⋅ x + c(a + c).

2. Dacă: 2p + x + a = 0, se obţine:
 x = −2 p − a ,

y = −p ,
2

care reprezintă soluţia singulară a ecuaţiei Clairaut, în reprezentare parametrică.

24