ECUAŢII DIFERENŢIALE

CURSUL 1

Definiţia 1. O ecuaţie diferenţială este un simbol

F (x, y, y 0 , y”, . . . , y (n) , . . .) = 0.
O soluţie a ecuaţiei diferenţiale este un obiect φ : I → M astfel ca, pentru orice
x ∈ I,
F (x, φ(x), φ0 (x), . . . , φ(n) (x), . . .) = 0.
Dacă, ı̂n plus, pentru x0 , y0 , y1,0 , . . . , yn−1,0 fixate
φ(x0 ) = y0 , . . . , φ(n−1) (x0 ) = yn−1,0
se spune că φ este soluţie a unei probleme Cauchy (sau că verifică condiţii iniţiale).
În context clasic F reprezintă o dependenţă funcţională, φ este funcţie derivabilă
de ordin convenabil şi există un maxim al ordinului de derivare ı̂n dependenţa F .
Când intervalul I este unidimensional ecuaţia este diferenţială ordinară (ODE), ı̂n
caz contrar este ecuaţie cu derivate parţiale (PDE).
Pentru ecuaţia ordinară, de ordin 1, F (x, y, y 0 ) = 0 problema Cauchy are date
iniţiale x0 , y0 astfel ca soluţia φ este definită pe un interval I ı̂n jurul lui x0 şi
φ(x0 ) = y0 (şi desigur F (x, φ(x), φ0 (x)) = 0 ı̂n I.)
În caz că este posibil (eventual teoretic folosind Teorema funcţiilor implicite) se
explicitează y, sau y 0 , sau x din dependenţa funcţională F .
Forma explicită y 0 = f (x, y) se numeşte normală.
ObservămR că dacă f este continuă, atunci orice soluţie a ”ecuaţiei integrale”
x
φ(x) = y0 + x0 f (t, φ(t))dt rezolvă problema Cauchy.

1. Cazuri de ecuaţii ”rezolvabile direct”

(1) y 0 = g(x) (ı̂n f nu apare efectiv y)
Aşadar orice soluţie esteRo primitivă (dacă există) a funcţiei g, pe vreun interval.
În notaţia formală y = g(x)dx = G(x) + C (pe orice interval ı̂n care g admite
primitive, iar G este una dintre acestea).
Exemplul 1.1. y 0 = tgx, y(0) = 2.
Se caută pentru problema Cauchy
soluţii ı̂ntr-un interval ı̂n jurul lui x0 = 0, o
alegere ”iniţială” fiind I = − π2 , π2 (unde are sens tangenta).
Soluţia ”generală”
− sin x
Z
y=− dx = − ln | cos x| + C = − ln(cos x) + C.
cos x
Deci găsim o (unică) soluţie a P.C., anume φ : − π2 , π2 → R, φ(x) = 2 − ln cos x.

Observăm că ecuaţia integrală devine pentru acest exemplu

Z x
φ(x) = 2 + tgtdt = 2 − ln(cos x)
0
1
2 CURSUL 1

(sau, pentru fiecare P.C. ı̂n x0 = 0, y = y0 − ln(cos x).)

Graficele soluţiilor P.C. ı̂ntr-un x0 fixat sunt disjuncte două câte două şi ”acoperă”
(prin reuniune) o mulţime deschisă ı̂n R2 ”ı̂n jurul” lui x0 (proiecţia sa conţine un
interval ı̂n jurul lui x0 ).
Desigur se poate pune problema, reciproc, dacă se poate găsi vreo ecuaţie (diferenţială
ordinară, de ordin 1) ale cărei soluţii să fie (prin graficele lor) o mulţime dată de
curbe.
Exemplul 1.2. Se consideră cercurile concentrice din plan de rază arbitrară strict
pozitivă
CR = {(x, y) ∈ R2 : x2 + y 2 = R2 }.
Să presupunem că local ı̂n jurul unui punct x0 fiecare (porţiune) de cerc este graficul
unei funcţii φ
x2 + (φ(x))2 = R2 , ∀x ∈ I
şi deci 2x + 2φ0 (x)φ(x) = 0, ∀x ∈ I aşadar acele funcţii sunt soluţii ale ecuaţiei
y 0 y+x = 0 (”s-a izolat constanta” şi apoi, prin derivare, a apărut ecuaţia diferenţială
eliminându-se constanta).
(2) Ecuaţii cu variabile separabile y 0 = h(x)·(y) (ı̂n funcţia f ”se pot separa
variabilele”)
Se studiază situaţia (y) = 0, apoi, pe intervale ı̂n care  6= 0,
y0
= h(x)
(y)
care se poate ”integra direct”
y 0 dx
Z Z
= h(x)dx
(y)
E(y) = H(x) + C, unde E este o primitivă pentru 1 şi H o primitivă pentru h.
Se obţine ”implicit” soluţia ”generală” a ecuaţiei, fiecare soluţie rezultând din
explicitarea expresiei E.
Exemplul 1.3. y 0 = − xy (observăm ca nicio soluţie nu poate fi identic nulă pe
vreun interval)
Se obţine yy 0 = −x, yy 0 dx = − xdx,
R R

y 2 = −x2 + K,
ı̂n plus, K > 0. În continuare, se poate explicita (efectiv) soluţie φ; graficele
soluţiilor (reunite) ”recuperează” cercurile concentrice CR , cu excepţia punctelor
axei Ox.
În acest context, se poate pune problema ca, plecând de la o familie de curbe
plane, să se găsească o (altă) familie care intersectează (curbele din) prima familie
la unghi constant. Cazul unghiului nul revine la a (re)găsi aceeaşi familie. Să
exemplificăm cazul unghiului π2 pentru familia cercurilor concentrice x2 + y 2 = R2
verificând ecuaţia yy 0 + x = 0.
În orice punct (x0 , y0 ) = (x0 , z0 ) de intersecţie a familiilor, panta z 0 (x0 ) este
1
− y0 (x 0)
aşadar curbele căutate verifică ecuaţia
z
z0 = ,
x
 ECUAŢII DIFERENŢIALE 3

pentru x0 6= 0 (cel puţin).

Funcţia constantă z = 0 este soluţie pentru fiecare interval (−∞, 0), (0, +∞);
apoi, separând variabilele pentru soluţii nenule măcar ı̂ntr-un punct (deci pe o
vecinătate)
z0
Z 0 Z
1 z 1
= , dx = dx, ln |z| = ln |x| + ln |c|, c 6= 0.
z x z x
Recuperăm (cum era de aşteptat) familia ortogonală cercurilor iniţiale ca fiind
formată din graficele funcţiilor z = cx,
definite pe (−∞, 0) respectiv (0, +∞).
În general, pentru unghi θ ∈ 0, π2 , dacă θ1 e panta tangentei (pentru y), θ2
(pentru z), θ2 − θ1 = θ, tg(θ2 − θ1 ) = tg(θ),
tgθ2 − tgθ1
= tgθ,
1 + tgθ2 · tgθ1
de unde regăsim ecuaţia verificată de z.
√
Exemplul 1.4. y 0 = 2 y
Se mai numeşte şi ecuaţie autonomă (nu apare efectiv variabila funcţiei necunos-
cute ı̂n f ).
Se observă că y ≥ 0 şi funcţia constantă y = 0 este soluţie pe orice interval.
Separând variabilele:
y0 y0
Z Z
√ = 1, √ dx = 1dx,
2 y 2 y
√
y = x + c deci definite soluţiile pe semidrepte
φ : (−c, ∞) → R, φ(x) = (x + c)2 .
Observăm că P.C. cu y0 = 0 are două soluţii φ1 (x) = 0, φ2 (x) = (x − x0 )2 ,
(φ(x0 ) = 0.)

(3) Ecuaţii omogene y 0 = α xy (f este omogenă ı̂n x, y).

y
Se constată că u = x verifică o ecuaţie diferenţială ”mai simplă”
y
u = , y = ux, y 0 = u0 x + u
x
u0 x + u = α(u), u0 x = α(u) − u.
Cazul α =identitatea a fost studiat; pe un interval ı̂n care α(u) 6= u se separă
variabilele
u0 1
= .
α(u) − u x
4 CURSUL 1

Exemplul 1.5. y 0 = − x22xy

+y 2
y
2· y
y0 = − x

,
y 2
u=
1+ x
x
−2u −3u − u3
u0 x = − u, u0
x =
1 + u2 1 + u2
(1 + u2 )u0
Z Z
1
dx = dx
−3u − u3 x
1
− ln |3u + u3 | = ln |x| + ln |c|
3
1
(3u + u3 ) 3 · x = K
3x2 y + y 3 = constant.
Observăm că (”mai uşor”) se poate explicita x, ceea ce revine la o simetrie faţă de
prima bisectoare ı̂n reprezentarea grafică x = φ−1 (y).
(30 ) Ecuaţii ”reductibile” la ecuaţii omogene
Un exemplu este y 0 = aa21 x+b
x+b1 y+c1
2 y+c2
.
4x+y+1
Exemplul 1.6. y 0 = 3x+y+2 .
Constatăm că 3x + y + 2 nu poate fi constantă pe vreun interval (s-ar obţine
−3 = x+K+1K+2 pe I). Deci cantitatea 3x + y + 2 se poate privi ca o variabilă. Cu
notaţiile w = 4x + y + 1, v = 3x + y + 2 se obţine o ecuaţie ı̂n w ca funcţie de
variabila v
dw dw dx dw dv 4 + y0 4 + wv
= · = : = =
dv dx dv dx dx 3+y 0 3 + wv
ecuaţie omogenă rezolvabilă ca la (3). Observăm că soluţiile apar ı̂n mod natural
ca verificând o dependenţă implicită, furnizând reprezentări (carteziene implicite)
pentru graficele lor.