CURS

ECUAŢII DIFERENŢIALE

1. Ecuaţii diferenţiale de ordinul I şi problema Cauchy

Forma generală a unei ecuaţii diferenţiale ordinare de ordinul I este

F (t, x, x0 ) = 0 (1)
dx
unde t este variabila independentă, x = x(t) este funcţia necunoscută, iar x0 (t) = este
dt
derivata sa. F este o funcţie reală dată, definită pe un domeniu din R3 .

Definiţia 1.1. Numim soluţie a ecuaţiei (1) o funcţie x = x(t) definită pe un interval (a, b) ⊆
R, diferenţiabilă pe (a, b) şi care verifică (1) pe (a, b), adică
F (t, x(t), x0 (t)) = 0, ∀ t ∈ (a, b).

În anumite situaţii (date de teorema funcţiilor implicite) ecuaţia (1) se poate scrie sub forma
x0 = f (t, x) (2)
unde f : D → R, D ⊂ R2 este o funcţie continuă.

Definiţia 1.2. Numim soluţie a ecuaţiei (2) pe un interval (a, b) ⊆ R o funcţie x = x(t)
derivabilă pe (a, b) şi care verifică identic (2) pe (a, b), adică
x0 (t) = f (t, x(t)), ∀ t ∈ (a, b).

Definiţia se extinde natural ı̂n cazul soluţiei definite pe un interval ı̂nchis sau ı̂nchis la una
dintre extremităţi.

Din punct de vedere geometric, o soluţie a ecuaţiei (2) este o curbă ı̂n planul tOx, curbă ce
admite ı̂n fiecare punct al său o tangentă care variază continuu ı̂n raport cu punctul. O astfel
de curbă se numeşte curbă integrală şi poate fi dată
• cartezian explicit, adică x = x(t), t ∈ (a, b)
• cartezian implicit, adică ϕ(t, x) = C, t ∈ (a, b), C ∈ R.
Mulţimea tuturor soluţiilor ecuaţiei (2) se numeşte soluţie generală. Aceasta este o familie
infinită de soluţii depinzând de un parametru real. O anume soluţie se poate individualiza
impunând anumite condiţii, cea mai frecventă fiind condiţia iniţială de forma
x(t0 ) = x0 , (3)
unde t0 ∈ (a, b) şi x0 ∈ R şi se numesc valori iniţiale.
Prin problemă Cauchy asociată ecuaţiei (1) sau (2) se ı̂nţelege determinarea unei soluţii a
ecuaţiei (1) sau, respectiv (2) care satisface o condiţia iniţială (3).
Geometric, aceasta revine la determinarea unei curbe integrale care să treacă printr-un punct
dat (t0 , x0 ).
1
2 Monica Burlică

În anumite ipoteze asupra lui f , problema Cauchy formată din (2), (3) admite soluţie unică
ı̂ntr-o vecinătate a punctului t0 .
Fie deci problema Cauchy (
x0 = f (t, x)
(4)
x(t0 ) = x0

Teorema 1.1. (Teoremă de existenţă şi unicitate) Fie f : ∆ → R o funcţie reală definită
pe dreptunghiul
∆ = {(t, x) ∈ R2 ; |t − t0 | ≤ a, |x − x0 | ≤ b}.
Admitem că
i. f este continuă pe ∆;
ii. f este lipschitziană ca funcţie de x pe ∆, adică există o constantă L > 0 astfel ı̂ncât
|f (t, x) − f (t, xe)| ≤ L · |x − xe| ∀ (t, x), (t, xe) ∈ ∆. (5)
Atunci problema Cauchy (4) admite o unică soluţie x = x(t) definită pe intervalul [ t0 −δ, t0 +δ ],
b
unde δ = min{a, }, M = sup{|f (t, x)|; (t, x) ∈ ∆}.
M

2. Ecuaţii diferenţiale integrabile prin cuadraturi

În continuare prezentăm câteva tipuri de ecuaţii diferenţiale rezolvabile prin metode ele-
mentare de integrare.

2.1. Ecuaţia diferenţială de forma x0 (t) = f (t).

Problemă Cauchy (
x0 (t) = f (t)
(6)
x(t0 ) = x0
unde t ∈ (a, b) şi f este o funcţie continuă pe (a, b), admite soluţia unică:
Z t
x(t) = x0 + f (t) dt. (7)
t0

2.2. Ecuaţia diferenţială cu variabile separabile.

Considerăm problema Cauchy de forma
(
x0 (t) = f (t)g(x)
(8)
x(t0 ) = x0
unde t ∈ (a, b), f : (a, b) → R este o funcţie continuă iar g este o funcţie continuă, diferită de
zero pe un interval (x1 , x2 ).
Dacă separăm variabilele, ecuaţia diferenţială din (8) poate fi scrisă sub forma
dx
= f (t)dt
g(x)
 Ecuaţii diferenţiale 3

şi integrând de la t0 la t găsim

Z t Z x(t)
ds
f (t) dt = , t ∈ (a, b). (9)
t0 x0 g(s)
Să notăm
Z x
ds
G(x) = , x ∈ (x1 , x2 ). (10)
x0 g(s)
1
Funcţia G este continuă şi monotonă (G0 (x) = are semn constant pe intervalul (x1 , x2 ))
g(x)
deci este inversabilă şi aceleaşi proprietăţi le are şi funcţia sa inversă. Astfel putem scrie
Z x(t) !
ds
x(t) = G−1
x0 g(s)
şi din (9) rezultă
Z t 
x(t) = G−1 f (t) dt . (11)
t0

Am demonstrat astfel că dacă x = x(t) este o soluţie a problemei Cauchy (8), atunci ea
are expresia dată de (11). Reciproc, funcţia x = x(t) definită prin (11) este diferenţiabilă pe
intervalul (a, b) şi are loc
f (t)
x0 (t) = 0 = f (t)g(x).
G (x)
Avem evident G(x0 ) = 0, deci x(t0 ) = G−1 (0) = x0 . În concluzie, soluţia problemei Cauchy (8)
este dată de relaţia (11), cu menţiunea evidentă că x(t) este definită pentru acele valori ale lui
Z t
t pentru care f (t) dt aparţine domeniului de definiţie a funcţiei G−1 .
t0

Exemplul 2.1. Să determinăm soluţia problemei Cauchy

2tx


x0 (t) =
1 + t2
x(0) = 1


Separăm variabilele şi găsim

dx 2tdt
= .
x 1 + t2
Prin integrare obţinem
Z x
ds Z t 2τ dτ
= ,
1 s 0 1 + τ2
sau
ln x = ln(1 + t2 )
deci
x = 1 + t2 .

4 Monica Burlică

2.3. Ecuaţia diferenţială omogenă.

O ecuaţie de forma:
x
 
0
x (t) = h (12)
t
unde h este o funcţie continuă pe un interval (a, b), h(r) , r, ∀r ∈ (a, b), se numeşte ecuaţie
diferenţială omogenă.
Substituţia de funcţie
x
= u(t)
t
conduce la o ecuaţie cu variabile separabile. Într-adevăr, avem
x(t) = t · u(t), x0 (t) = u(t) + t · u0 (t)
şi ı̂nlocuind ı̂n (12) obţinem
tu0 (t) = h(u) − u
care este o ecuaţie cu variabile separabile.

Exemplul 2.2. Să determinăm soluţia generală a ecuaţiei

tx0 − x = (t + x)(ln(t + x) − ln t).
Scriem ecuaţia sub forma
x x x
   
x0 = + 1+ ln 1 + .
t t t
Cu substituţia x = tu, aceasta revine la ecuaţia cu variabile separabile
1
u0 = (1 + u) ln(1 + u)
t
care are soluţia ln(1 + u) = Ct, C ∈ R. Revenind la funcţia x găsim soluţia
 
x = t eCt − 1 , C ∈ R.


2.4. Ecuaţii diferenţiale reductibile la ecuaţii omogene.

Considerăm ecuaţia !
0 a1 t + b 1 x + c 1
x =f (13)
a2 t + b 2 x + c 2
unde ai , bi , ci ∈ R, i = 1, 2 şi f este o funcţie continuă pe un interval I.
1. Dacă c21 + c22 = 0 atunci ecuaţia se poate scrie
a1 + b1 xt
!
0
x =f
a2 + b2 xt
şi este omogenă.  
 a1 b1 
2. Presupunem că c21 + c22 , 0 şi 
 , 0.
a2 b 2 


Atunci sistemul algebric liniar
(
a1 t + b 1 x + c 1 = 0
a2 t + b 2 x + c 2 = 0
 Ecuaţii diferenţiale 5

admite soluţie unică (t0 , x0 ). Efectuăm schimbarea de variabilă s = t − t0 şi schimbarea de

funcţie y = x − x0 . Atunci
dy dx dt
y 0 (s) = · · = x0 (t)
dx dt ds
şi ecuaţia devine !
0 a1 t + b 1 u
y =f
a2 t + b 2 u
deci de tipul 1.  
 a b 
1 1
3. Presupunem că c21 + c22 , 0 şi   = 0.
 
a2 b 2 
Atunci
a1 b1
= =λ
a2 b2
şi ecuaţia se scrie !
0 λ(a2 t + b2 x) + c1
x =f .
a2 t + b 2 x + c 2
Substituţia de funcţie z(t) = a2 t + b2 x(t) conduce la ecuaţia cu variabile separabile
!
0 λz + c1
z = a2 + b 2 f .
z + c2

2.5. Ecuaţia diferenţială liniară de ordinul 1.

Considerăm problema Cauchy
(
x0 (t) = a(t)x + b(t)
(14)
x(t0 ) = x0
unde a, b sunt funcţii continue pe un interval I ⊆ R.
Fie x soluţia problemei (14). Înmulţim ecuaţia x0 (t) = a(t)x + b(t) cu factorul integrant
Z t
− a(τ ) dτ
e t0

şi obţinem  Z t  Z t
d  − a(τ ) dτ  − a(τ ) dτ
x(t) · e t0  = b(t) · e t0 .
dt  

Integrăm şi găsim

Z t Z s
− a(τ ) dτ Z t − a(τ ) dτ
x(t) · e t0 = x0 + b(s)e t0 ds.
t0

Prin urmare, soluţia x a problemei (14) este dată de

Z t  Z s 
a(τ ) dτ  Z t − a(τ ) dτ
x(t) = e t0 · x0 + b(s)e t0 ds . (15)

t0

Reciproc, prin derivare, rezultă că funcţia definită de (15) este soluţie pentru ecuaţia liniară
x0 (t) = a(t)x + b(t) şi ı̂n plus satisface x(t0 ) = x0 .
6 Monica Burlică

Exemplul 2.3. Să găsim soluţia generală a ecuaţiei

2
x0 = x + t2 cos t, t > 0.
t
Factorul integrant este Z
2
− dt 1
e t = 2.
t
Înmulţind ecuaţia cu acest factor obţinem
d 1
 
x(t) · 2 = cos t
dt t
de unde prin integrare găsim
x = t2 (sin t + C), C ∈ R.


2.6. Ecuaţia diferenţială Bernoulli.

Este ecuaţia de forma
x0 (t) = a(t)x + b(t)xα (16)
unde a, b sunt funcţii continue pe un interval I ⊆ R iar α ∈ R \ {0, 1}. (Dacă α = 0 ecuaţia
(16) este liniară iar pentru α = 1 ecuaţia este cu variabile separabile)
Cu substituţia x1−α = z, (16) se reduce la o ecuaţie liniară.

Exemplul 2.4. Să se determine soluţia generală a ecuaţiei

tx0 + x + t3 x3 et = 0.
α = 3 şi notăm z = x−2 . Obţinem ecuaţia liniară
2
z 0 = z + 2t3 et
t
2 t
cu soluţia z = t [2(t − 1)e + C], C ∈ R. Soluţia cerută este definită implicit de
h i
t2 x2 2(t − 1)et + C = 1, C ∈ R.


2.7. Ecuaţia cu diferenţială totală exactă.

Fie ecuaţia
P (x, y)dx + Q(x, y)dy = 0 (17)
unde P, Q : D → R, D ⊂ R2 sunt funcţii continue Q , 0 ı̂n D. Admitem că expresia P dx+Qdy
este o diferenţială totală exactă pe mulţimea D, adică există o funcţie F ∈ C 1 (D) astfel ı̂ncât
∂F ∂F
(x, y) = P (x, y), (x, y) = Q(x, y), (x, y) ∈ D. (18)
∂x ∂y
În aceste condiţii ecuaţia (17) devine dF (x, y) = 0 şi soluţia generală este
F (x, y(x)) = C, C ∈ R. (19)
 Ecuaţii diferenţiale 7

Reciproc, pentru orice constantă reală C, formula (19) defineşte conform teoremei funcţiilor
∂F
implicite (avem = Q , 0 ı̂n D), o funcţie unică y = y(x) definită pe un anume interval I
∂y
şi care verifică (17).
Dacă D este simplu conex şi P, Q ∈ C 1 (D) atunci P dx+Qdy este o diferenţială totală exactă
pe mulţimea D dacă şi numai dacă
∂P ∂Q
(x, y) = (x, y), (x, y) ∈ D (20)
∂y ∂x
şi, ı̂n acest caz, funcţia F poate fi determinată prin formula
Z x Z y
F (x, y) = P (t, y0 ) dt + Q(x, t) dt (21)
x0 y0

cu (x0 , y0 ) ∈ D arbitrar.

Exemplul 2.5. Să se determine soluţia generală a ecuaţiei

(8xy − 5y 2 )dx + (4x2 − 10xy)dy = 0.
Avem
∂P ∂Q
(x, y) = (x, y) = 8x − 10y.
∂y ∂x
Z x Z y Z y
F (x, y) = P (t, 0) dt + Q(x, t) dt = (4x2 − 10xt) dt = 4x2 y − 5xy 2 .
0 0 0
Soluţia generală a ecuaţiei este definită implicit de 4x2 y − 5xy 2 = C, C ∈ R.
Să facem observaţia că ecuaţia se  poate trata şi ca o ecuaţie omogenă scriind-o sub forma
y 2 y
5y 2
− 8xy 5 −8
y0 = 2 sau ı̂ncă y 0 = x x
4x − 10xy y . 
4 − 10
x
2.7.1. Factor integrant.
În situaţia ı̂n care condiţia (20) nu este satisfăcută, ecuaţia (17)
P (x, y)dx + Q(x, y)dy = 0
se poate transforma ı̂ntr-o ecuaţie cu diferenţială totală prin ı̂nmulţirea cu un factor integrant
µ = µ(x, y), µ , 0 ı̂n D. Funcţia µ se determină astfel ı̂ncât expresia
µ(x, y) · P (x, y)dx + µ(x, y) · Q(x, y)dy
să fie o diferenţială totală exactă. Dacă µ ∈ C 1 (D) impunem condiţia
∂ ∂
(µ(x, y) · P (x, y)) = (µ(x, y) · Q(x, y)), (x, y) ∈ D
∂y ∂x
(este (20) scrisă pentru ecuaţia amplificată cu factorul µ.) Obţinem
!
∂µ ∂µ ∂P ∂Q
Q −P =µ − . (22)
∂x ∂y ∂y ∂x
Prin urmare, dacă putem determina µ = µ(x, y) soluţie pentru (22), atunci integrarea ecuaţiei
(17) se face cu metoda prezentată ı̂n cazul ecuaţiei cu diferenţială totală exactă.
8 Monica Burlică

Sunt două situaţii ı̂n care factorul integrant se determină cu uşurinţă. Aceste situaţii apar
natural din condiţia (22) alegând µ funcţie numai de x sau numai de y:
1) Dacă !
1 ∂P ∂Q
− = h(x)
Q ∂y ∂x
atunci factorul integrant
dµ
µ = µ(x) se determină ca soluţie a ecuaţiei = h(x)dx.
µ
2) Dacă !
1 ∂P ∂Q
− = h(y)
P ∂y ∂x
atunci factorul integrant
dµ
µ = µ(y) se determină ca soluţie a ecuaţiei = −h(y)dy.
µ
Exemplul 2.6. Să se integreze
a) (x sin y + y cos y) dx + (x cos y − y sin y) dy = 0;
b) (1 + 3x2 sin y) dx − xctg y dy = 0.
a) !
∂P ∂Q 1 ∂P ∂Q
− = x cos y − y sin y, − =1
∂y ∂x Q ∂y ∂x
şi factorul integrant, funcţie numai de x, µ = µ(x) se determină ca o soluţie a ecuaţei
dµ
= dx
dx
deci ln |µ| = x adică µ(x) = ex . Înmulţim ecuaţia dată cu ex şi obţinem ecuaţia cu diferenţială
totală
ex (x sin y + y cos y)dx + ex (x cos y − y sin y)dy = 0
cu soluţia F (x, y) = C unde
Z x Z y
F (x, y) = et (t sin y0 + y0 cos y0 )dt + ex (x cos t − t sin t)dt
x0 y0

= ex (x sin y − sin y + y cos y) − ex0 (x0 sin y0 − sin y0 + y0 cos y0 ).

Soluţia generală a ecuaţiei este dată implicit prin
ex (x sin y − sin y + y cos y) = C, C ∈ R.

b) !
∂P ∂Q 1 ∂P ∂Q
− = (1 + 3x2 sin y)ctg y , − = ctg y
∂y ∂x P ∂y ∂x
şi factorul integrant, funcţie numai de y, µ = µ(y) se determină ca o soluţie a ecuaţei
dµ
= −ctg y dy
dy
 Ecuaţii diferenţiale 9

1 1
deci ln |µ| = − ln | sin y| adică µ(y) = . Înmulţim ecuaţia dată cu şi obţinem ecuaţia
sin y sin y
cu diferenţială totală !
1 cos y
+ 3x2 dx − x dy = 0
sin y sin2 y
cu soluţia F (x, y) = C unde
Z x !
1 Z y
cos t x x0
F (x, y) = + 3t2 dt − x 2 dt = + x3 − − x30 .
x0 sin y0 y0 sin t sin y sin y0
Soluţia generală a ecuaţiei este dată implicit prin
x
+ x3 = C, C ∈ R.
sin y


3. Ecuaţii diferenţiale de ordin superior

3.1. Forma generală şi problema Cauchy.

Forma generală a unei ecuaţii diferenţiale de ordinul n este

F (t, x, x0 , x00 . . . x(n) ) = 0 (23)

d(k) x
unde t este variabila independentă, x = x(t) este funcţia necunoscută, iar x(k) (t) = este
dt(k)
derivata sa de ordin k, k ∈ {1, 2, . . . , n}. F este o funcţie reală dată, definită pe un domeniu
din Rn+2 .
În anumite situaţii (date de teorema funcţiilor implicite) ecuaţia (23) se poate scrie sub forma

x(n) = f (t, x, x0 , . . . , x(n−1) ) (24)

unde f : D → R, D ⊂ Rn+1 este o funcţie continuă.

Definiţia 3.1. Numim soluţie a ecuaţiei (24) pe un interval [ a, b ] ⊆ R o funcţie x = x(t)

derivabilă de n ori pe [ a, b ] şi care verifică identic (24) pe [ a, b ], adică

x(n) (t) = f (t, x(t), x0 (t), . . . , x(n−1) (t)), ∀ t ∈ [ a, b ].

Definiţia se extinde natural ı̂n cazul soluţiei definite pe un interval ı̂nchis sau ı̂nchis la una
dintre extremităţi.
Problema Cauchy pentru ecuaţia (24) constă ı̂n determinarea acelei soluţii x = x(t) care
satisface condiţiile iniţiale
x(t0 ) = x0


0

 x (t0 ) = x0,1



x00 (t0 ) = x0,2 (25)
 ......




x(n−1) (t0 ) = x0,n−1 ,


unde (t0 , x0 , x0,1 , . . . , x0,n−1 ) ∈ D.

10 Monica Burlică

Teorema 3.1. Fie

∆ = {(t, x1 , x2 , . . . , xn ) ∈ Rn+1 ; |t − t0 | ≤ a, |x1 − x0 | ≤ b, . . . , |xn − x0,n−1 | ≤ b}
şi fie f : ∆ → R funcţie continuă pe ∆. Dacă există L > 0 astfel ı̂ncât
|f (t, x1 , x2 , . . . , xn ) − f (t, y1 , y2 , . . . , yn )| ≤ L max{|xi − yi |; 1 ≤ i ≤ n}
pentru toţi (t, x1 , x2 , . . . , xn ), (t, y1 , y2 , . . . , yn ) ∈ ∆, atunci problema Cauchy (24), (25) admite
b
o soluţie unică x = x(t) definită pe intervalul [ t0 − δ, t0 + δ ] unde δ = min{a, } şi
M
M = sup{|f (t, x1 , x2 , . . . , xn )|; (t, x1 , x2 , . . . , xn ) ∈ ∆}. 

4. Ecuaţii diferenţiale de ordinul n integrabile prin cuadraturi

4.1. Ecuaţii de forma x(n) = f (t).

Pentru ecuaţia
x(n) = f (t), (26)
unde f este o funcţie continuă pe un interval I, soluţia se determină prin n integrări succesive.
Fie t0 ∈ I; evident din teorema de existenţă a primitivei unei funcţii continue avem
Z t
x(n−1) (t) = f (t1 ) dt1 + C1
t0

Integrând din nou găsim

Z t Z t2
x(n−2) (t) = f (t1 ) dt1 dt2 + C1 (t − t0 ) + C2
t0 t0

şi procedeul continuă.

Exemplul 4.1. Să determinăm soluţia generală a ecuaţiei

x00 = t + cos t − e−t .
Integrăm de două ori succesiv şi găsim
t2 t3
x0 = + sin t + e−t + C1 , x= − cos t − e−t + C1 t + C2 , C1 , C2 ∈ R.
2 6


4.2. Ecuaţii de forma x(n) = f (t, x(n−1) ).

Considerăm ecuaţia
x(n) = f (t, x(n−1) ), (27)
unde f este o funcţie continuă. Facem substituţia
x(n−1) = p (28)
şi ecuaţia devine
dp
= f (t, p). (29)
dt
 Ecuaţii diferenţiale 11

Prin integrare obţinem p = p(t) şi reducem rezolvarea ecuaţiei iniţiale la integrarea ecuaţiei
(28) care este de tipul precedent (26).

Exemplul 4.2. Să determinăm soluţia generală a ecuaţiei

q
00
x = 1 + (x0 )2 .
Notăm x0 = p şi ecuaţia devine q
0
p = 1 + p2 ,
care este cu variabile separabile, iar prin integrare găsim
q
ln(p + 1 + p2 ) = t + C 1
adică q
p+ 1 + p2 = et+C1 .
Rezolvăm algebric şi găsim
1  t+C1 
p= e − e−(t+C1 )
2
iar apoi integrăm
1  t+C1 
x0 = e − e−(t+C1 )
2
şi determinăm soluţia generală cerută
1  t+C1 
x= e + e−(t+C1 ) + C2 , C1 , C2 ∈ R.
2


4.3. Ecuaţii de forma x(n) = f (x, x0 . . . , x(n−1) ).

Pentru a integra o ecuaţie de forma
x(n) = f (x, . . . , x(n−1) ), (30)
unde f este o funcţie continuă care nu depinde explicit de t, facem substituţia
x0 = p (31)
şi obţinem o ecuaţie diferenţială ı̂n funcţia p de variabilă independentă x.

Exemplul 4.3. Să integrăm ecuaţia

xx00 − 2xx0 ln x = (x0 )2 .
Notăm x0 = p şi considerăm p ca funcţie de x, p = p(x). Folosind formula de derivare a funcţiilor
compuse avem
dx0 dp dp dx dp
x00 = = = · =p
dt dt dx dt dx
Ecuaţia se scrie atunci
dp
xp − 2xp ln x = p2
dx
şi avem situaţiile:
(i) p = 0 deci x = C, C ∈ R;
12 Monica Burlică

dp 1
(ii) = p + 2 ln x care este o ecuaţie liniară cu soluţia
dx x
 
p = x C1 + ln2 x , C1 ∈ R
ceea ce conduce la ecuaţia
  d
x0 = x C1 + ln2 x sau (ln x) = C1 + ln2 x
dt
iar aceasta este o ecuaţie cu variabile separabile ı̂n z = ln x. Integrând aceasta ı̂n fiecare dintre
situaţiile C1 = 0, C1 > 0 şi C1 < 0 găsim soluţiile ecuaţiei iniţiale:
 
1  ln x − C 
5
ln x = , ln x = C3 tg (C3 t + C4 ), ln  = 2C5 t + C6 ,

C2 − t

ln x + C5 
unde Ci ∈ R, i = 2, 6, C5 > 0. 

5. Ecuaţia diferenţială liniară de ordin superior

Forma generală a ecuaţiei liniare de ordinul n este

x(n) + a1 (t)x(n−1) + . . . + an−1 (t)x0 + an (t)x = f (t) (32)
unde ai , i = 1, . . . , n şi f sunt funcţii date continue pe intervalul [ a, b ].
Dacă f (t) = 0, ∀t ∈ [ a, b ] atunci ecuaţia se numeşte omogenă şi este de forma
x(n) + a1 (t)x(n−1) + . . . + an−1 (t)x0 + an (t)x = 0. (33)
În caz contrar ecuaţia se numeşte neomogenă.
Fie C n [ a, b ] mulţimea funcţiilor reale cu derivatele succesive până la ordinul n continue pe
[ a, b ]. Înzestrată cu operaţiile uzuale de adunare a două funcţii şi de ı̂nmulţire a unei funcţii
cu un număr real, mulţimea C n [ a, b ] are structură de spaţiu liniar real.

Teorema 5.1. Mulţimea soluţiilor ecuaţiei diferenţiale liniare de ordin n omogenă este subspaţiu
liniar ı̂n C n [ a, b ].
Demonstraţie. Dacă x1 , x2 sunt două soluţii ale ecuaţiei (33) şi λ1 , λ2 ∈ R atunci rezultă
imediat că λ1 x1 + λ2 x2 este soluţie a ecuaţiei omogene (33), de unde concluzia. 

Să notăm S spaţiul liniar al soluţiilor ecuaţiei omogene (33). Reamintim că elementele
x1 , x2 , . . . , xp ∈ S se numesc
(i) liniar dependente dacă există constantele C1 , C2 , . . . , Cp ∈ R nu toate nule astfel ı̂ncât
C1 x1 + C2 x2 + . . . + Cp xp = 0.
(ii) liniar independente dacă nu sunt liniar dependente, adică din
C 1 x 1 + C 2 x2 + . . . + C p xp = 0 rezultă C1 = C2 = . . . = Cp = 0.

Teorema 5.2. Mulţimea soluţiilor ecuaţiei diferenţiale liniare de ordin n omogenă este spaţiu
liniar de dimensiune n. 
 Ecuaţii diferenţiale 13

Definiţia 5.1. Se numeşte sistem fundamental de soluţii ale ecuaţiei diferenţiale liniare
şi omogene (33) oricare n soluţii liniar independente, adică oricare n soluţii ce formează bază
ı̂n spaţiul S.

Dacă x1 , x2 , . . . , xn ∈ S este un sistem fundamental de soluţii pentru ecuaţia omogenă, atunci

orice altă soluţie se scrie ca o combinaţie liniară a acestora şi atunci soluţia generală a ecuaţiei
diferenţiale liniare şi omogene (33) este
x = C 1 x1 + C 2 x2 + . . . + C n xn , C1 , C2 , . . . , Cn ∈ R. (34)

În continuare vom caracteriza un sistem fundamental de soluţii. Pentru aceasta este util să
introducem

Definiţia 5.2. Fie x1 , x2 , . . . , xn n soluţii oarecare ale ecuaţiei liniare şi omogene (33). Deter-
minantul
 x1 (t) x2 (t) . . . xn (t)
 

 x0 (t) 0 0
 
 1 x2 (t) . . . xn (t) 
W [x1 , x2 , . . . , xn ](t) =  . . . (35)

... ... ... 

 (n−1) (n−1) 
 x
1 (t) x2 (t) . . . x(n−1)
n (t) 
se numeşte wronskianul funcţiilor x1 , x2 , . . . , xn ı̂n punctul t, sau determinantul lui Wron-
ski.

Dacă nu există confuzie asupra funcţiilor x1 , x2 , . . . , xn vom nota W [x1 , x2 , . . . , xn ] = W şi

pentru a pune ı̂n evidentă variabila vom scrie W (t), t ∈ [ a, b ].

Teorema 5.3. (Liouville) Fie x1 , x2 , . . . , xn ∈ S soluţii oarecare ale ecuaţiei liniare şi omo-
gene (33). Atunci pentru orice t0 ∈ [ a, b ] are loc
Z t
− a1 (τ )dτ
W (t) = W (t0 )e t0 , ∀ t ∈ [ a, b ]. (36)
Demonstraţie. Deoarece funcţiile xi , i = 1, n au derivatele până la ordinul n inclusiv,
funcţii continue, rezultă că funcţia W este derivabilă pe [ a, b ] şi
x01 x02 ... x0n x1 x2 ... xn
   
   
x0 x02 x0n x001 x002 x00n
   
 ...   ... 
W 0 (t) = . .1. +  + ...
   

 ... ... ...   ... ... ... ... 
 (n−1) (n−1)   (n−1) (n−1) 
x1
 x2 ... x(n−1)
n
  x1 x2 ... x(n−1)
n


x1 x2 . . . xn 
 

0 0
. . . x0n 

x1 x2

+

. . . . . . . . . . . . 

(n)  (n) 
x1 x2
 . . . x(n)
n


Deoarece un determinant cu două linii identice este nul rezultă

 
 x1 x2 . . . xn 
 
 x0 x 0
. . . x0n 
 1 2 
W 0 (t) =  . . . ... ... ...
 

 x(n−2) x(n−2) . . . x(n−2)


 1 2 n 
 (n) (n) (n)

 x x2 . . . xn 
1
14 Monica Burlică

şi dacă avem ı̂n vedere că xi , i = 1, n este soluţie pentru (33), deci
(n) (n−1)
xi = −(a1 (t)xi + . . . + an−1 (t)x0i + an (t)xi ), i = 1, n
obţinem
x1 x2 ... xn
 
 
x01 x02 x0n
 
 ... 
W 0 (t) = −a1 (t) 
 
 ... ... ... ... 

 (n−1) (n−1) 
 x1 x2 ... x(n−1)
n


adică
W 0 (t) = −a1 (t)W (t).
Prin urmare W este soluţia ecuaţiei liniare şi omogene
W 0 (t) + a1 (t)W (t) = 0.
Alegând t0 ∈ [ a, b ] arbitrar, prin integrarea ecuaţiei anterioare găsim (36). 

Observaţia 5.1. Dacă wronskianul se anulează ı̂ntr-un punct t0 ∈ [ a, b ], atunci W este identic
nul pe [ a, b ].

Teorema 5.4. Fie x1 , x2 , . . . , xn soluţii ale ecuaţiei liniare omogene (33). Atunci x1 , x2 , . . . , xn
formează sistem fundamental de soluţii dacă şi numai dacă
W (t) , 0
pentru orice t ∈ [ a, b ] (echivalent pentru un t0 ∈ [ a, b ]).
Demonstraţie. Să arătăm suficienţa. Fie x1 , x2 , . . . , xn soluţii ale ecuaţiei liniare omogene
(33) astfel ı̂ncât W (t) , 0 pentru orice t ∈ [ a, b ] (echivalent pentru un t0 ∈ [ a, b ]). Să
arătăm că aceste funcţii formează sistem fundamental de soluţii. Aceasta revine la a arăta că
x1 , x2 , . . . , xn sunt liniar independente. Fie o combinaţie liniară a soluţiilor x1 , x2 , . . . , xn de
forma
C 1 x1 + C 2 x2 + . . . + C n x n = 0
şi să arătăm că toate constantele Ci , i = 1, n sunt nule.
Derivăm de n − 1 ori combinaţia liniară şi obţinem
C1 x1 (t) + C2 x2 (t) + . . . + Cn xn (t) = 0


C1 x01 (t) + C2 x02 (t) + . . . + Cn x0n (t) = 0




 ...............
 (n−1) (n−1)
C 1 x1 (t) + C2 x2 (t) + . . . + Cn x(n−1) (t) = 0.

n
Acesta este un sistem liniar omogen cu necunoscutele C1 , C2 , . . . , Cn iar determinantul sistemu-
lui este nenul. Prin urmare sistemul admite numai soluţia banală, C1 = C2 = . . . = Cn = 0
ceea ce dovedeşte liniara independenţă a soluţiilor x1 , x2 , . . . , xn ,
Să arătăm necesitatea. Fie x1 , x2 , . . . , xn un sistem fundamental de soluţii ale ecuaţiei liniare
omogene (33). Fie t0 ∈ [ a, b ] arbitrar fixat. Să demonstrăm că W (t0 ) , 0.
Fie x ∈ S o soluţie arbitrară pentru (33). Atunci există C1 , C2 , . . . , Cn ∈ R unic determinate
astfel ı̂ncât x să se reprezinte sub forma
x = C 1 x1 + C 2 x2 + . . . + C n xn (37)
 Ecuaţii diferenţiale 15

Să considerăm valorile x(t0 ) = α0 , x0 (t0 ) = α1 , . . . , xn−1 (t0 ) = αn−1 . Atunci au loc relaţiile
C1 x1 (t0 ) + C2 x2 (t0 ) + . . . + Cn xn (t0 ) = α0


C1 x01 (t0 ) + C2 x02 (t0 ) + . . . + Cn x0n (t0 ) = α1



............... (38)


 (n−1) (n−1)
C 1 x1 (t0 ) + C2 x2 (t0 ) + . . . + Cn x(n−1) (t0 ) = αn−1 .

n

Privit ca sistem algebric liniar ı̂n necunoscutele C1 , C2 , . . . , Cn , sistemul (38) admite soluţie
unică. Într-adevăr, dacă C10 , C20 , . . . , Cn0 este o altă soluţie atunci funcţia
y = C10 x1 + C20 x2 + . . . + Cn0 xn
este soluţie pentru (33) şi ı̂n plus y(t0 ) = α0 , y 0 (t0 ) = α1 , . . . , y n−1 (t0 ) = αn−1 , adică y(t0 ) =
x(t0 ), y 0 (t0 ) = x0 (t0 ), . . . , y n−1 (t0 ) = xn−1 (t0 ). Din unicitatea soluţiei problemei Cauchy rezultă
y = x şi din unicitatea scrierii lui x ı̂n baza {x1 , x2 , . . . , xn } rezultă Ci = Ci0 , pentru orice i ∈
{1, 2, . . . , n}. Astfel sistemul (38) admite soluţie unică şi prin urmare determinantul sistemului
este nenul. Dar acest determinant este tocmai W (t0 ), de unde concluzia teoremei. 

În continuare ne ocupăm de rezolvarea ecuaţiei neomogene (32), ı̂n care coeficienţii a1 , a2 ,
. . ., an şi membrul al doilea f sunt funcţii continue pe [ a, b ].

Teorema 5.5. Dacă xp este o soluţie particulară a ecua ţiei neomogene (32) şi {x1 , x2 , . . . , xn }
este un sistem fundamental de soluţii ale ecuaţiei omogene asociate (33) atunci soluţia generală
a ecuaţiei neomogene (32) este
x(t) = C1 x1 (t) + C2 x2 (t) + . . . + Cn xn (t) + xp (t), t ∈ [ a, b ] (39)
unde C1 , C2 , . . . , Cn sunt constante reale arbitrare.
Demonstraţie. Este evident faptul că funcţia definită de (39) este soluţie pentru ecuaţia
neomogenă (32). Reciproc, fie t0 ∈ [ a, b ] arbitrar fixat şi fie x = x(t) o soluţie oarecare pentru
(32) determinată prin condiţiile iniţiale
x(t0 ) = x0


x0 (t0 ) = x0,1





x00 (t0 ) = x0,2 (40)
......





x(n−1) (t0 ) = x0,n−1 .


Dacă
xp (t0 ) = x0 , x0p (t0 ) = x0,1 , x00p (t0 ) = x0,2 , . . . x(n−1)
p (t0 ) = x0,n−1 (41)
atunci din unicitatea soluţiei problemei Cauchy (32) + (40) rezultă x ≡ xp deci are loc (39) cu
toate constantele Ci = 0, i = 1, n.
Dacă relaţiile (41) nu sunt toate satisfăcute atunci următorul sistem algebric liniar neo-
mogen(ı̂n necunoscutele C1 , C2 , . . . , Cn )
x1 (t0 )C1 + x2 (t0 )C2 + . . . + xn (t0 )Cn = xp (t0 ) − x0


x01 (t0 )C1 + x02 (t0 )C2 + . . . + x0n (t0 )Cn = x0p (t0 ) − x0,1



............... (42)


 (n−1)
 (n−1)
x1 (t0 )C1 + x2 (t0 )C2 + . . . + x(n−1)
n (t0 )Cn = x(n−1)
p (t0 ) − x0,n−1
16 Monica Burlică

admite soluţie unică C1 , C2 , . . . , Cn ∈ R, aceasta deoarece determinantul sistemului este

W [x1 , x2 , . . . , xn ](t0 ) , 0.
Atunci funcţia
x(t) = C1 x1 (t) + C2 x2 (t) + . . . + Cn xn (t) + xp (t)
este soluţie pentru (32) şi satisface condiţiile iniţiale (40). Din unicitatea soluţiei problemei
Cauchy rezultă x = x şi deci x se reprezintă sub forma (39) unde Ci = Ci , i = 1, n. 

Vom determina o soluţie particulară a ecuaţiei neomogene (32) prin metoda variaţiei con-
stantelor pe care o ilustrăm ı̂n cele ce urmează. Căutăm xp de acelaşi tip cu soluţia generală
a ecuaţiei omogene dar ”variind constantele”, adică
xp (t) = C1 (t)x1 (t) + C2 (t)x2 (t) + . . . + Cn (t)xn (t) (43)
unde {x1 , x2 , . . . , xn } este un sistem fundamental de soluţii ale ecuaţiei omogene asociate (33),
iar C1 , C2 , . . . , Cn sunt funcţii necunoscute ce urmează a fi determinate. Deoarece funcţiile
C1 , C2 , . . . , Cn sunt supuse la o singură condiţie, ca funcţia xe să verifice ecuaţia (32), vom in-
troduce n − 1 relaţii ı̂ntre C10 , C20 , . . . , Cn0 , astfel alese ca ı̂n calculul derivatelor x0p , x00p , . . . , x(n−1)
p
care se face cu ajutorul membrului al doilea din (43), să nu figureze derivatele funcţiilor
C1 , C2 , . . . , Cn . Aceste ecuaţii sunt
C10 x1 + C20 x2 + . . . + Cn0 xn = 0


C10 x01 + C20 x02 + . . . + Cn0 x0n = 0



............... (44)


 0 (n−2)
 (n−2)
C 1 x1 + C20 x2 + . . . + Cn0 x(n−2)
n = 0.
Derivând (43) şi folosind (44) găsim
x0p = C1 (t)x01 + C2 (t)x02 + . . . + Cn (t)x0n
x00p = C1 (t)x001 + C2 (t)x002 + . . . + Cn (t)x00n
............... (45)
(n−1) (n−1)
x(n−1)
p = C1 (t)x1 + C2 (t)x2 + . . . + Cn (t)x(n−1)
n .
Calculând pe x(n)
p avem
(n) (n) 0 (n−1) (n−1)
x(n) (n)
p = C1 (t)x1 + C2 (t)x2 + . . . + Cn (t)xn + C1 (t)x1 + C20 (t)x2 + . . . + Cn0 (t)x(n−1)
n (46)
şi folosind (32) şi faptul că x1 , x2 , . . . , xn verifică ecuaţia (33), deducem
(n−1) (n−1)
C10 (t)x1 + C20 (t)x2 + . . . + Cn0 (t)x(n−1)
n = f (t). (47)
Ecuaţiile (44) şi (47) formează sistemul variaţiei constantelor
C10 x1 + C20 x2 + . . . + Cn0 xn = 0



C10 x01 + C20 x02 + . . . + Cn0 x0n = 0





............... (48)
(n−2) (n−2)
C10 x1 + C20 x2 + . . . + Cn0 x(n−2) =0


n



 0 (n−1) 0 (n−1) 0 (n−1)
C 1 x1 + C 2 x2 + . . . + Cn x n = f (t).


Determinantul acestui sistem este chiar wronski-anul W [x1 , x2 , . . . , xn ] , 0 deci sistemul ad-
mite soluţie unică. Prin rezolvarea algebrică a acestuia se găsesc funcţiile C10 , C20 , . . . , Cn0 . Apoi,
 Ecuaţii diferenţiale 17

prin integrări, se determină funcţiile C1 , C2 , . . . , Cn şi se scrie soluţia particulară xp folosind

formula (43).

6. Ecuaţii diferenţiale liniare cu coeficienţi constanţi

În această secţiune ne vom ocupa de integrarea ecuaţiilor diferenţiale liniare de ordinul n, cu
coeficienţi constanţi
i. omogenă
x(n) + a1 x(n−1) + . . . + an−1 x0 + an x = 0 (49)
ii. neomogenă
x(n) + a1 x(n−1) + . . . + an−1 x0 + an x = f (t) (50)
unde ai ∈ R, i = 1, . . . , n iar f este funcţie continuă pe intervalul [ a, b ].
Metoda de integrare a ecuaţiei omogene (49) a fost dată prima dată de L. Euler şi se bazează
pe urmă toarea identitate
L(eλt ) = eλt P (λ) (51)
unde L este operatorul diferenţial
L(x) = x(n) + a1 x(n−1) + . . . + an−1 x0 + an x,
definit pe mulţimea funcţiilor de clasă C n (R), iar P este polinomul caracteristic
P (λ) = λn + a1 λn−1 + . . . + an−1 λ + an . (52)
Soluţiile ecuaţiei caracteristice P (λ) = 0 adică
λn + a1 λn−1 + . . . + an−1 λ + an = 0 (53)
se numesc rădăcini caracteristice.

Dacă λ1 , . . . , λn ∈ R distincte sunt rădăcinile caracteristice atunci funcţiile

eλ1 t , eλ2 t , . . . , eλn t
sunt liniar independente.
Acest lucru se constată imediat dacă se calculează wronskianul lor

e λ1 t eλ2 t eλn t
   

 ... 


 1 1 ... 1 

λ1 eλ1 t
 λ2 eλ2 t . . . λn eλn t  
(λ1 +λ2 +...+λn )t  λ1 λ2 . . . λn 
W (t) = = e
  
... ... ... ... ... ... ... ...
   
   
n−1 λ1 t n−1 λ2 t n−1 λn t
λ1n−1 λ2n−1 . . . λn−1
   
λ1 e
 λ2 e . . . λn e  
n


iar acesta din urmă este un determinant Vandermonde nenul (λi , λj , i , j).
În această situaţie forma generală a soluţiei ecuaţiei omogene este
x(t) = C1 eλ1 t + C2 eλ2 t + . . . + Cn eλn t . (54)
18 Monica Burlică

Teorema 6.1. Fie λ1 , λ2 , . . . , λp rădăcinile ecuaţiei caracteristice (53), de multiplicităţi m1 ,

m2 , . . . , mp , m1 +m2 +. . .+mp = n. Atunci următorul sistem de funcţii este sistem fundamental
de soluţii pentru ecuaţia omogenă (49)
eλ1 t , teλ1 t , t2 eλ1 t , . . . , tm1 −1 eλ1 t
eλ2 t , teλ2 t , t2 eλ2 t , . . . , tm2 −1 eλ2 t
(55)
..., ..., ..., ..., ...
eλp t , teλp t , t2 eλp t , . . . , tmp −1 eλp t ,
iar soluţia generală a ecuaţiei omogene (49) este combinaţie liniară, cu coeficienţi reali, a
funcţiilor din tabloul (55). 

În cazul ı̂n care unele rădăcini caracteristice sunt complexe, ı̂n sistemul (55) apar funcţii
complexe. Vom evita această situaţie ı̂nlocuind funcţiile respective din sistemul fundamental
de soluţii prin altele reale, după cum urmează.
Dacă λ = α ± jβ (j 2 = −1) sunt rădăcini caracteristice complex conjugate de multiplicitate
m fiecare, atunci ı̂n tabloul sistemului fundamental de soluţii vom considera funcţiile
eαt cos βt, eαt sin βt
teαt cos βt, teαt sin βt
t2 eαt cos βt, t2 eαt sin βt (56)
..., ...
tm−1 eαt cos βt, tm−1 eαt sin βt.
Acest lucru este posibil dacă avem ı̂n vedere binecunoscutele formule ale lui Euler

e(α+jβ)t = eαt (cos βt + j sin βt)

e(α−jβ)t = eαt (cos βt − j sin βt)

precum şi observaţia următoare: dacă t` e(α+jβ)t şi t` e(α−jβ)t sunt soluţii pentru (49) atunci şi
funcţiile
1 `  (α+jβ)t 
t e + e(α−jβ)t = t` eαt cos βt
2
1 `  (α+jβ)t 
t e − e(α−jβ)t = t` eαt sin βt
2j
sunt soluţii pentru (49).

Pentru determinarea soluţiei generale a ecuaţiei neomogene (50) vom face apel la Teo-
rema 5.5
Dacă xp este o soluţie particulară a ecuaţiei neomogene (50) şi {x1 , x2 , . . . , xn } este un sistem
fundamental de soluţii ale ecuaţiei omogene asociate (49) atunci soluţia generală a ecuaţiei
neomogene (50) este

x(t) = C1 x1 (t) + C2 x2 (t) + . . . + Cn xn (t) + xp (t), t ∈ [ a, b ] (57)

unde C1 , C2 , . . . , Cn sunt constante reale arbitrare.

Pentru determinarea soluţiei particulare xp putem folosi una dintre următoerele metode:
 Ecuaţii diferenţiale 19

[I] metoda variaţiei constantelor când se caută xp de forma

xp (t) = C1 (t)x1 (t) + C2 (t)x2 (t) + . . . + Cn (t)xn (t) (58)

unde funcţiile C1 , C2 , . . . , Cn sunt funcţii necunoscute ale căror derivate sunt soluţii pentru
sistemul variaţiei constantelor
C10 x1 + C20 x2 + . . . + Cn0 xn = 0



C10 x01 + C20 x02 + . . . + Cn0 x0n = 0





............... (59)
(n−2) (n−2)
C10 x1 + C20 x2 + . . . + Cn0 x(n−2) =0


n



0 (n−1) 0 (n−1) 0 (n−1)

C 1 x1 + C 2 x2 + . . . + C n xn = f (t).


[II] metoda coeficienţilor nedeterminaţi, când soluţia particulară xp se alege după

forma termenului liber f (t) ı̂n următoarele situaţii:

1. dacă f (t) = P (t), P este un polinom de gradul m, atunci se alege xp de forma

xp (t) = tk · Q(t) (60)

unde Q este un polinom cu coeficienţi nedeterminaţi grad (Q) = grad (P ) iar k este ordinul
de multiplicitate al rădăcinii λ = 0 ı̂n ecuaţia caracteristică. Dacă λ = 0 nu este rădăcină
caracteristică se ia k = 0.

2. dacă f (t) = eat P (t), P este un polinom de gradul m, atunci se alege xp de forma

xp (t) = tk · eat · Q(t) (61)

unde Q este un polinom cu coeficienţi nedeterminaţi grad (Q) = grad (P ) iar k este ordinul
de multiplicitate al rădăcinii λ = a ı̂n ecuaţia caracteristică. Dacă λ = a nu este rădăcină
caracteristică se ia k = 0.

3. dacă f (t) = P1 (t) cos(bt) + P2 (t) sin(bt), atunci se alege xp de forma

xp (t) = tk · [ Q1 (t) cos(bt) + Q2 (t) sin(bt) ] (62)

unde k este ordinul de multiplicitate al rădăcinii λ = ±bj ı̂n ecuaţia caracteristică, iar

grad (Q1 ) = grad (Q2 ) = max{grad (P1 ), grad (P2 )}.

Dacă λ = ±ib nu este rădăcină caracteristică se ia k = 0.

4. dacă f (t) = eat [ P1 (t) cos(bt) + P2 (t) sin(bt) ], atunci se alege xp de forma

xp (t) = tk · eat · [ Q1 (t) cos(bt) + Q2 (t) sin(bt) ] (63)

unde k este ordinul de multiplicitate al rădăcinii λ = a ± bj ı̂n ecuaţia caracteristică, iar

grad (Q1 ) = grad (Q2 ) = max{grad (P1 ), grad (P2 )}.

Dacă λ = a ± bj nu este rădăcină caracteristică se ia k = 0.

20 Monica Burlică

Observaţia 6.1. Dacă f (t) = f1 (t) + f2 (t) + . . . unde fi (t) are una dintre formele 1.-4. mai
sus menţionate, se alege
xp (t) = xp1 (t) + xp2 (t) + . . .
unde xpi (t) se alege corespuzător formei funcţiei fi (t).

În toate situaţiile prezentate mai sus se impune ca xp să satisfacă ecuaţia neomogenă (50)
şi prin identificarea coeficienţilor celor doi membri ai ecuaţiei se determină coeficienţii poli-
noamelor necunoscute Q.

7. Aplicaţii

1. x000 − 3x00 = 18t + 12

Soluţie
Soluţia generală a ecuaţiei de mai sus este x(t) = xo (t) + xp (t), unde xo (t) reprezintă soluţia
generală a ecuaţiei omogene ataşate, iar xp (t) reprezintă o soluţie particulară a ecuaţiei iniţiale.
Ecuaţia omogenă ataşată este x000 − 3x00 = 0, iar polinomul caracteristic P (λ) = λ3 − 3λ2 are
rădăcinile λ1 = 0, λ2 = 3, cu ordinul de multiplicitate al fiecărei soluţii m1 = 2, m2 = 1.
(
λ1 = 0, m1 = 2 → eλ1 t = 1, t · eλ1 t = t,
Un sistem fundamental de soluţii este
λ2 = 3, m1 = 1 → eλ2 t = e3t .
Soluţia generală a ecuaţiei omogene este
xo (t) = C1 + C2 t + C3 e3t , t ∈ R
unde C1 , C2 , C3 ∈ R.

Vom determina o soluţie particulară a ecuaţiei iniţiale cu ajutorul metodei coeficienţilor

nedeterminaţi.
Pentru aceasta să observăm că termenul liber f (t) = 18t + 12 este un polinom de gradul
ı̂ntâi, deci vom căuta o soluţie particulară de forma
xp (t) = tk Q(t),
unde Q(t) este un polinom de gradul ı̂ntâi ı̂n formă generală, adică Q(t) = At + B, iar k = 2
dearece ordinul de multiplicitate al lui λ = 0 ı̂n ecuaţia caracteristică este 2.

Deci, xp (t) = At3 + Bt2 , t ∈ R, de unde

x0p (t) = 3At2 + 2Bt, x00p (t) = 6At + 2B şi xp000 (t) = 6A.
Întrucât xp este soluţie a ecuaţiei date, avem
6A − 18At − 6B = 18t + 12, pentru orice t ∈ R.
Prin egalarea coeficienţilor obţinem A = −1, B = −3, de unde xp (t) = −t3 − 3t2 , iar soluţia
generală este
x(t) = C1 + C2 t + C3 e3t − t3 − 3t2 , t ∈ R, C1 , C2 ∈ R.
 Ecuaţii diferenţiale 21

2) x00 − x = tet , t ∈ R
Soluţie
Soluţia generală a ecuaţiei este x(t) = xo (t) + xp (t).
Ecuaţia omogenă ataşată este x00 − x = 0, iar polinomul caracteristic P (λ) = λ2 − 1 are
rădăcinile λ1,2 = ±1, cu ordinul de multiplicitate al fiecăreia m1,2 = 1.
Un sistem fundamental de soluţii este {et , e−t }, iar xo (t) = C1 et + C2 e−t , t ∈ R, unde
C1 , C2 ∈ R.
Întrucât termanul liber este f (t) = tet , adică este de forma
f (t) = eat · P (t),
cu a = 1 şi P (t) = t, vom căuta o soluţie particulară de forma
xp (t) = tk et Q(t),
unde Q(t) este un polinom de gradul 1 ı̂n formă generală, adică Q(t) = At + B, iar k = 1
dearece ordinul de multiplicitate al lui λ = 1 ı̂n ecuaţia caracteristică este 1.
Deci,
xp (t) = tet (At + B) ⇔ xp (t) = et (At2 + Bt).
Derivăm şi obţinem:
x0p (t) = et [At2 + (2A + B)t + B], x00p (t) = et [At2 + (4A + B)t + 2A + 2B].
Impunem condiţia ca xp (t) să verifice ecuaţia iniţială:
et [At2 + (4A + B)t + 2A + 2B] − et (At2 + Bt) = tet ⇔
et [At2 + (4A + B)t + 2A + 2B − (At2 + Bt)] = tet , t ∈ R.
Împărţim prin et , reducem termenii asemenea şi obţinem
4At + 2A + 2B = t, t ∈ R,
de unde A = 41 , B = − 14 .
Astfel,
1 2 1
 
t
xp (t) = e t − t , t ∈ R,
4 4
iar soluţia generală este
1 2 1
 
t −t t
x(t) = C1 e + C2 e +e t − t , t ∈ R, C1 , C2 ∈ R.
4 4

3) x00 + 4x = t sin 2t, t ∈ R

Soluţie
Soluţia generală a ecuaţiei este x(t) = xo (t) + xp (t).
Ecuaţia omogenă ataşată este x00 + 4x = 0, iar polinomul caracteristic P (λ) = λ2 + 4 are
rădăcinile λ1,2 = ±2j, cu ordinul de multiplicitate m1,2 = 1.
Un
( sistem fundamental de soluţii corespunzător este format din funcţile:
eαt · cos βt = cos 2t,
eαt · sin βt = sin 2t,
unde am notat α = Reλ1 = 0, iar β = Imλ1 = 2.
22 Monica Burlică

Soluţia generală a ecuaţiei omogene este xo (t) = C1 cos 2t + C2 sin 2t, t ∈ R, unde C1 , C2 ∈ R.

Întrucât termanul liber este f (t) = t sin 2t, adică este de forma
f (t) = P1 (t) cos(bt) + P2 (t) sin(bt),
cu P1 (t) = 0, P2 (t) = t, b = 2, vom căuta o soluţie particulară de forma
xp (t) = tk [ Q1 (t) cos bt + Q2 (t) sin bt],
unde Q1 (t), Q2 (t) sunt polinoame ı̂n formă generală, cu grad Q1 (t) = grad Q2 (t) = 1, adică
Q1 (t) = At + B, Q2 (t) = Ct + D, iar k = 1 dearece ordinul de multiplicitate al lui λ = bj ⇔
λ = 2j ı̂n ecuaţia caracteristică este 1.
Deci,
xp (t) = t[(At + B) cos 2t + (Ct + D) sin 2t], t ∈ R,
ceea ce este echivalent cu

xp (t) = (At2 + Bt) cos 2t + (Ct2 + Dt) sin 2t, t ∈ R.

Derivăm de două ori :̧
x0p (t) = (2At + B) cos 2t − 2(At2 + Bt) sin 2t + (2Ct + D) sin 2t + 2(Ct2 + Dt) cos 2t ⇔

x0p (t) = [2Ct2 + (2A + 2D)t + B] cos 2t + [−2At2 + (−2B + 2C)t + D] sin 2t, t ∈ R.

x00p (t) = (4Ct + +2A + 2D) cos 2t − 2[2Ct2 + (2A + 2D)t + B] sin 2t+

(−4At − 2B + 2C) sin 2t + 2[−2At2 + (−2B + 2C)t + D] cos 2t ⇔

x00p (t) = [−4At2 +(−4B +8C)t+2A+4D] cos 2t+[−4Ct2 +(−8A−4D)t−4B +2C] sin 2t, t ∈ R.

impunem condiţia ca xp (t) să verifice ecuaţia iniţială x00 + 4x = t sin 2t, t ∈ R:

[−4At2 + (−4B + 8C)t + 2A + 4D] cos 2t + [−4Ct2 + (−8A − 4D)t − 4B + 2C] sin 2t+

(4At2 + 4Bt) cos 2t + (4Ct2 + 4Dt) sin 2t = t sin 2t ⇔

(8Ct + 2A + 4D) cos 2t + (−8At − 4B + 2C) sin 2t = t sin 2t, t ∈ R.

Prin identificarea coeficienţilor funcţiilor cos 2t şi sin 2t obţinem:

(
8Ct + 2A + 4D = 0, t ∈ R
−8At − 4B + 2C = t, t ∈ R.
 Ecuaţii diferenţiale 23

Din această egalitate de polinoame deducem:



 8C = 0
2A + 4D = 0





−8A = 1

−4B + 2C = 0,
cu unica soluţie: A = − 81 , B = 0, C = 0, D = 1
16
.

Astfel,
1 1
xp (t) = − t2 cos 2t + sin 2t, t ∈ R,
8 16
iar soluţia generală este

1 1
x(t) = C1 cos 2t + C2 sin 2t − t2 cos 2t + sin 2t, t ∈ R, C1 , C2 ∈ R.
8 16
et
4) x00 − 2x0 + x = te−t + , t ∈ R∗
t
Soluţie
Soluţia generală a ecuaţiei este x(t) = xo (t) + xp (t).
Ecuaţia omogenă ataşată este x00 − 2x0 + x = 0, iar polinomul caracteristic P (λ) = λ2 − 2λ + 1
are rădăcina λ1 = 1, cu ordinul de multiplicitate m1 = 2.
Un sistem fundamental de soluţii este {et , tet }, iar
xo (t) = C1 et + C2 tet , t ∈ R,
unde C1 , C2 ∈ R.

Observăm că f (t) = f1 (t) + f2 (t), unde f1 (t) = te−t este uncvasipolinom care se ı̂ncadrează
et
ı̂n cazul al doilea studiat, iar f2 (t) = nu este cvasipolinom.
t
În acest caz cătăm o soluţie particulară de forma xp (t) = xp1 (t) + xp2 (t), unde xp1 (t) core-
spunde funcţiei f1 (t), iar xp2 (t) corespunde funcţiei f2 (t).
Astfel xp1 (t) = (At + B)e−t , unde constantele A, B vor fi determinate din condiţia ca xp1 (t)
să fie soluţie pentru ecuaţia
x00 − 2x0 + x = te−t .
TEMĂ!!!
et
Deoarece f2 (t) = nu este cvasipolinom, vom determina xp2 (t) prin metoda variaţiei con-
t
stantelor, ţinând cont că xp2 (t) este o soluţie particulară pentru ecuaţia
00 et
0
x − 2x + x =
t
Vom determina o soluţie particulară a ecuaţiei iniţiale de forma xp2 (t) = C1 (t)et + C2 (t)tet ,
unde C1 (t), C2 (t) sunt funcţii ce urmează a fi determinate din sistemul variaţiei constantelor
C10 (t)et + C20 (t)tet = 0,


et
 C10 (t)et + C20 (t)(et + tet ) = .
t
24 Monica Burlică

Soluţia sistemului este C10 (t) = 1t , C20 (t) = −1, de unde, prin integrare, obţinem
C1 (t) = ln |t|, C2 (t) = −t.
Astfel, avem xp2 (t) = t(ln |t| − 1)et , de unde obţinem:
xp (t) = xp1 (t) + xp2 (t).
În final, x(t) = xo (t) + xp (t).