Cursul 11

Integrale prime

Există numeroase situaţii ı̂n care studiul soluţiilor ecuaţiilor diferenţiale

este făcut cu ajutorul noţiunii de integrală primă. Această noţiune, care
este justificată de considerente ce privesc ı̂n special semnificaţiile fizice ale
funcţiilor care definesc ecuaţia diferenţială, se referă la funcţii care, deşi sunt
neconstante, rămân constante pe graficele soluţiilor ecuaţiei diferenţiale.

Fie f (., .) : D ⊂ R × Rn → Rn care defineşte ecuaţia

dx
= f (t, x). (1)
dt

Definiţie. Se numeşte integrală primă a ecuaţiei diferenţiale (1) o funcţie

F (., .) : D0 ⊂ D → R, neconstantă cu următoarea proprietate: ∀ϕ(.) : I0 ⊂
R → Rn soluţie a ecuaţiei (1) pentru care Graph(ϕ) ⊂ D0 , există c ∈ R
astfel ı̂ncât
F (t, ϕ(t)) ≡ c. (2)

Într-o formulare ne-riguroasă o funcţie este integrală primă pentru o

ecuaţie diferenţială dacă este neconstantă şi dacă este constantă de-a lun-
gul oricărei soluţii a ecuaţiei.
Următorul rezultat oferă a altă caracterizare a integralelor prime.

Teoremă (Criteriul pentru integrale prime). Fie D ⊂ R × Rn

deschisă şi f (., .) : D → Rn o funcţie continuă care defineşte ecuaţia (1).
Fie D0 ⊂ D deschisă şi F (., .) : D0 → R o funcţie diferenţiabilă.
Atunci F (., .) este integrală primă pentru ecuaţia (1) dacă şi numai dacă
pentru orice (t, x) ∈ D0

D1 F (t, x) + D2 F (t, x)f (t, x) = 0. (3)

Demonstraţie. Fie (t0 , x0 ) ∈ D0 . În baza Teoremei lui Peano ∃ϕ(.) : I0 ∈

V(t0 ) → Rn soluţie a problemei Cauchy (f, t0 , x0 ). Evident, putem micşora
pe I0 astfel ı̂ncât Graph(ϕ) ⊂ D0 .
Cum F (., .) este integrală primă, ∃c ∈ R astfel ı̂ncât are loc (2). Derivând
ı̂n raport cu t ı̂n identitatea (2) obţinem

D1 F (t, ϕ(t)) + D2 F (t, ϕ(t))ϕ0 (t) ≡ 0.

Dar ϕ(.) este soluţie a ecuaţiei (1), deci ϕ0 (t) ≡ f (t, ϕ(t)) pe I0 . În particular,
dacă t = t0 , avem ϕ(t0 ) = x0 şi obţinem (3) pentru (t0 , x0 ) ∈ D0 arbitrar.
Reciproc, fie ϕ(.) o soluţie a ecuaţiei (1) cu Graph(ϕ) ⊂ D0 . Prin urmare,

0 = D1 F (t, ϕ(t)) + D2 F (t, ϕ(t))f (t, ϕ(t)) =

d
= D1 F (t, ϕ(t)) + D2 F (t, ϕ(t))ϕ0 (t) =
(F (t, ϕ(t)).
dt
Aşadar, cum domeniul de definiţie al lui ϕ(.) este un interval, ∃c ∈ R astfel
ı̂ncât F (t, ϕ(t)) ≡ c. 2

Observaţie. Cum x = (x1 , ..., xn ) şi f (., .) = (f1 (., .), ..., fn (., .)) egali-
tatea (3) ı̂nseamnă
n
∂F X ∂F
D1 F (t, x) + D2 F (t, x)f (t, x) = (t, x) + (t, x)fi (t, x) = 0.
∂t i=1 ∂xi

Definiţie. Dacă D0 ⊂ D este deschisă şi F 1 (., .), ..., F k (., .) : D0 →

R sunt integrale prime diferenţiabile atunci F 1 (., .), ..., F k (., .) : D0 → R
se numesc integrale prime funcţional independente (ı̂n raport cu al doilea
argument) dacă următoarea condiţie este satisfăcută

∂F i
rang( (t, (x1 , ..., xn )))i=1,k,j=1,n = k(maxim), ∀(t, x) ∈ D0 .
∂xj

Următorul rezultat arată că problema caracterizării soluţiei unei ecuaţii

diferenţiale pe Rn se reduce la o problemă de funcţii implicite.
 Teoremă (Determinarea soluţiilor cu ajutorul integralelor prime).
Fie f (., .) : D ⊂ R×Rn → Rn o funcţie continuă care defineşte ecuaţia (1) şi
fie F 1 (., .), ..., F n (., .) : D0 ⊂ D → R, D0 deschisă, integrale prime funcţional
independente, funcţii de clasă C 1 .
Atunci ϕ(.) : I ⊂ R → Rn cu Graph(ϕ) ⊂ D0 este soluţie a ecuaţiei (1)
dacă şi numai dacă ∃c1 , ..., cn ∈ R astfel ı̂ncât

F i (t, ϕ(t)) ≡ ci , t ∈ I, i = 1, n. (4)

Demonstraţie. Necesitatea este evidentă din definiţia integralei prime.

Pentru suficienţă, fie ϕ(.) : I ⊂ R → Rn cu Graph(ϕ) ⊂ D0 , care verifică
condiţia (4). Fie t0 ∈ I arbitrar şi x0 = ϕ(t0 ).
Aplicăm teorema funcţiilor implicite funcţiei F (., .) = (F 1 (., .), ..., F n (., .))
ı̂n (t0 , x0 ), fapt posibil deoarece D2 F (t, x) ∈ Mn (R) este inversabilă (F 1 , ...,
F n fiind funcţional independente). Deducem că ∃I0 ∈ V(t0 ), ∃!ψ(.) : I0 → Rn
de clasă C 1 astfel ı̂ncât ψ(t0 ) = x0 , F (t, ψ(t)) = F (t0 , x0 ) pe I0 .
Din unicitatea lui ψ(.) şi din faptul că ϕ(.) verifică aceeaşi problemă de
funcţi implicite, deducem că ϕ(.) şi ψ(.) coincid pe I0 , deci ϕ(.) este de clasă
C 1 . Cum t0 a fost ales arbitrar avem că ϕ(.) este de clasă C 1 pe I.
Pe de o parte, dacă derivăm ı̂n egalitatea (4) avem

D1 F i (t, ϕ(t)) + D2 F i (t, ϕ(t))ϕ0 (t) ≡ 0, i = 1, n,

egalitate care poate fi rescrisă sub forma vectorială

D1 F (t, ϕ(t)) + D2 F (t, ϕ(t))ϕ0 (t) ≡ 0. (5)

Pe de altă parte, F i , i = 1, n sunt integrale prime. Deci, din (3) obţinem

D1 F i (t, x) + D2 F i (t, x)f (t, x) ≡ 0 pe D0 ,

sau echivalent

D1 F (t, x) + D2 F (t, x)f (t, x) ≡ 0 pe D0 . (6)

Aşadar, din (5) şi (6) gasim

ϕ0 (t) ≡ f (t, ϕ(t))(≡ −(D2 F (t, ϕ(t)))−1 D1 F (t, ϕ(t))) pe I0 .2

 Observaţie. Spunem că identităţiile

F i (t, x) = ci , i = 1, n, (7)

reprezintă soluţia generală sub formă implicită pe D0 a ecuaţiei (1). Dacă

sistemul (7) poate fi rezolvat ı̂n raport cu x, adică dacă se poate determina
o funcţie ψ(., .) astfel ı̂ncăt F i (t, ψ(t, c)) = ci , i = 1, n atunci spunem că

x = ψ(t, c), c = (c1 , ..., cn ) ∈ Rn

este soluţia generală sub formă explicită a ecuaţiei (1).

Observaţie (Reducerea ordinului cu ajutorul integralelor prime).

Să admitem că se cunosc p (< n) integrale prime ale ecuaţiei (1) funcţional
independente. Atunci ecuaţia (1) este echivalentă cu o ecuaţie diferenţială
pe Rn−p .
Mai precis, fie F 1 , ..., F p : D0 → R cele p integrale prime ale lui (1) şi fie
x(.) = (x1 (.), ..., xn (.)) o soluţie a lui (1). Ţinând cont că există constantele
c1 , ..., cp astfel ı̂ncât

F i (t, (x1 (t), ..., xn (t))) ≡ ci , i = 1, p,

ı̂n virtutea faptului că F 1 , ..., F p sunt funcţional independente şi a teoremei
funcţiilor implicite rezultă că p componente ale lui x(.) pot fi exprimate ı̂n
mod unic ca funcţii de clasă C 1 de celelalte n − p.
Renumerotând componentele lui x(.), dacă este cazul, putem presupune
că acele componente care se exprimă ca funcţii de celelalte sunt ultimele p:

xi (t) = ψi (t, xp+1 (t), ..., xn (t), c1 , ..., cp ) i = 1, p, .

Înlocuind aceste componente ale lui x(.) ı̂n primele n − p ale ecuaţiei (1)
obţinem o ecuaţie diferenţială cu n − p funcţii necunoscute:
dxj
dt
= fj (t, ψ1 (t, xp+1 (t), ..., xn (t), c̃), ..., ψp (t, xp+1 (t), ..., xn (t), c̃), xp+1 , ..., xn )
j = p + 1, n,

unde am notat c̃ = (c1 , ..., cp ).

Următorul rezultat afirmă că ı̂n ipoteze ,,rezonabile” pentru orice ecuaţie
diferenţială pe Rn există n integrale prime funcţional independente.
 Teoremă (Existenţa integralelor prime). Fie D ⊂ R × Rn deschisă
si f (., .) : D → Rn o funcţie continuă şi de clasă C 1 ı̂n raport cu al doilea
argument care defineşte ecuaţia (1).
Atunci pentru orice (t0 , x0 ) ∈ D există F 1 (., .), ..., F n (., .) : D0 ∈ V(t0 , x0 )
→ R de clasă C 1 , integrale prime funcţional independente care verifică
condiţia F (t0 , x0 ) = (F 1 (t0 , x0 ), ..., F n (t0 , x0 )) = x0 şi care, ı̂n plus, are
următoarea proprietate de generare a tuturor integralelor prime pe D0 : F̃ (., .) :
D0 → R este integrală primă a ecuaţiei (1) dacă şi numai dacă ∃G(.) :
F (D0 ) → R astfel ı̂ncât

F̃ (t, x) = G(F 1 (t, x), ..., F n (t, x)), ∀(t, x) ∈ D0 .

Demonstraţie. Fie αf (., ., .) = (αf1 (., ., .), ..., αfn (., ., .)) : Df ⊂ R × D →
Rn curentul maximal al ecuaţiei (1). Din Teorema asupra curentului maximal
şi din Teoremele de diferenţiabilitate a soluţiilor ı̂n raport cu datele iniţiale
rezultă că Df ⊂ R × D → Rn este deschisă, αf (., ., .) este de clasă C 1 şi
verifică proprietatea de integrală primă D2 αf (t, τ, ξ) + D3 αf (t, τ, ξ)f (τ, ξ) ≡
0, ∀t ∈ I(τ, ξ).
Pentru orice (t0 , x0 ) ∈ D definim

D0 := {(t, x) ∈ D; (t0 , t, x) ∈ Df },

F i (t, x) = αfi (t0 , t, x), (t, x) ∈ D0 , i = 1, n.

Cum Df ⊂ R × D → Rn este deschisă avem că şi D0 ⊂ D este deschisă
şi D0 ∈ V(t0 , x0 ). Din proprietatea de integrală primă a curentului maximal,
pe baza criteriului pentru integrale prime rezultă că F i (., .), i = 1, n sunt
integrale prime; din Teoremele de diferenţiabilitate a soluţiilor ı̂n raport cu
datele iniţiale rezultă că F i (., .), i = 1, n sunt de clasă C 1 . În plus, din faptul
că αf (t0 , t0 , x0 ) = x0 rezultă că F (t0 , x0 ) = x0 .
i
Notăm că ( ∂F ∂xj
(t, x))i,j=1,n = D2 F (t, x) = D3 αf (t0 , t, x).
Dar din Teorema de diferenţiabilitate a soluţiilor ı̂n raport cu valorile
iniţiale ale variabilei dependente, s → D3 αf (s, t, x) este soluţie matriceală a
ecuaţiei ı̂n variaţii
dy
= D2 f (s, αf (s, t, x))y, y(t) = In
ds
şi ı̂n baza Teoremei lui Liouville
R t0
T r(D2 f (s,αf (s,t,x)))ds
det(D3 αf (t0 , t, x)) = e t 6= 0, ∀(t, x) ∈ D0 ,

ceea ce arată că F i (., .), i = 1, n sunt funcţional independente pe D0 .

Să remarcăm că

F (D0 ) ⊂ {y ∈ Rn ; (t0 , y) ∈ D0 } = prt0 D,

deoarece pentru orice (t, x) ∈ D0 avem (t0 , αf (t0 , t, x)) ∈ D0 .

În final, deoarece F̃ (., .) este integrală primă şi pentru orice (t, x)
∈ D0 , funcţia αf (., t, x) este soluţie a ecuaţiei (1) şi pentru t, t0
∈ I(t, x) au loc egalităţile

F̃ (t0 , αf (t0 , t, x)) = F̃ (s, αf (s, t, x)) = F̃ (t, αf (t, t, x)) = F̃ (t, x),

∀s ∈ [t0 , t] şi, deci, dacă definim G(.) : F (D0 ) → R prin

G(y) = F̃ (t0 , y), y ∈ F (D0 )

obţinem proprietatea de generare. 2