Unitatea de ı̂nvǎţare IV

Capitolul III

OPTIMIZARE NELINIARǍ

Scopul acestui capitol este determinarea extremelor funcţiilor reale de mai multe
variabile reale, deoarece acestea constituie o preocupare importantǎ ı̂n economie, scopul
agenţilor economici fiind gestionarea cât mai eficientǎ a resursele disponibile.

3.1. Funcţii reale de mai multe variabile reale.

Prin analogie cu cazul funcţiilor reale de o variabilǎ realǎ, o funcţie realǎ de n
variabile reale este o lege care asociazǎ fiecǎrui element X = (x1 , . . . , xn ) ∈ D ⊂ IRn un
numǎr real Y notat cu f (x1 , . . . , xn ). Notǎm o astfel de funcţie cu f : D ⊂ IRn → IR, iar
D se numeşte domeniul de definiţie al funcţiei f .
Modelarea activitǎţilor economice se face cu ajutorul unor funcţii
f : D ⊂ IRn → IR, unde D este domeniul valorilor variabilelor x1 , x2 , . . . , xn care
notificǎ acţiunile agenţilor economici. Rezultatele se obţin cu ajutorul lui f prin valorile
reale Y = f (x1 , . . . , xn ) ataşate nivelului activitǎţilor.
Exemplu. O firmǎ exportǎ trei bunuri la preţurile p1 , p2 , p3 ı̂n cantitǎţile x1 , x2 , x3 .
Funcţia prin care se cuantificǎ nivelul ı̂ncasǎrilor este datǎ de:

f : D ⊂ IR3 → IR, f (x1 , x2 , x3 ) = p1 x1 + p2 x2 + p3 x3 ,

unde D = {(x1 , x2 , x3 ) ∈ IR3 | xi ≥ 0, i = 1, 3}.

Mai general se pot considera funcţii reale liniare de n variabile reale,

f : D ⊂ IRn → IR, f (x1 , . . . , xn ) = p1 x1 + . . . + pn xn .

1
 Exemplu. Dacǎ ı̂ntr-o societate comercialǎ se cunosc orele de muncǎ productivǎ
prestate x1 , fondurile fixe angajate ı̂n producţie x2 , atunci venitul poate fi scris sub
forma:
V (x1 , x2 ) = Axα1 xβ2 ,
unde A, α, β sunt constante pozitive.
Mai general, se poate considera funcţia Cobb-Douglas

f : D ⊂ IRn → IR, f (x1 , . . . , xn ) = Axa11 xa22 · . . . · xann ,

unde D = {(x1 , . . . , xn ) ∈ IRn | xi ≥ 0, i = 1, n}, A, a1 , a2 , ..., an constante cu A > 0.

În cele ce urmeazǎ introducem câteva noţiuni teoretice de bazǎ necesare ı̂n acest capi-
tol.
Se numeşte normǎ euclidianǎ a vectorului X = (x1 , x2 , . . . , xn ) numǎrul real şi
pozitiv: q
d
||X|| = x21 + x22 + . . . + x2n

Norma unui vector corespunde ideii intuitive de lungime a unui vector. Dacǎ k X k= 1
vectorul X se numeşte vector unitar.
În continuare considerǎm: A ∈ IRn , r > 0 şi mulţimea M ⊆ IRn .
Mulţimea
d
D(A, r) = {X ∈ IRn | k X − A k< r}
se numeşte discul deschis centrat ı̂n A de razǎ r.
De exemplu, pentru A = (0, 0) ∈ IR2 , discul deschis centrat ı̂n A şi de razǎ r = 1 este
mulţimea:
D(A, r) = {(x1 , x2 ) ∈ IR2 |x21 + x22 < 1},
adicǎ interiorul cercului centrat ı̂n origine şi de razǎ 1.
Pentru A = (0, 0, 0) ∈ IR3 , discul deschis centrat ı̂n A şi de razǎ r = 1 este:

D(A, r) = {(x1 , x2 , x3 ) ∈ IR3 |x21 + x22 + x3 < 1},

adicǎ interiorul sferei centrate ı̂n origine şi de razǎ 1.

O mulţime VA ⊂ IRn se numeşte vecinǎtate a lui A ∈ IRn dacǎ existǎ numǎrul real
r > 0 astfel ı̂ncât D(A, r) ⊂ VA . Mulţimea tuturor vecinǎtǎţilor punctului A o notǎm cu
VA .

2
 ◦
Un punct A ∈ IRn se zice punct interior pentru mulţimea M (şi notǎm A ∈M ), dacǎ
existǎ r > 0 astfel ı̂ncât D(A, r) ⊂ M.
◦ ◦
Evident M ⊂ M. Dacǎ M =M , mulţimea M se numeşte mulţime deschisǎ.
Spunem cǎ A este punct de acumulare pentru mulţimea M ⊂ IRn şi notǎm A ∈ M ′
dacǎ, pentru orice r > 0, avem D(A, r) ∩ M \ {A} =
6 Ø.
Pentru mulţimea M = (1, 2] × [2, 3) ∪ {(3, 4)} ⊂ IR2 , mulţimea punctelor interioare
este: ◦
M = (1, 2) × (2, 3)
şi mulţimea punctelor de acumulare este:

M ′ = (1, 2] × [2, 3).

Conceptul de continuitate pentru funcţiile reale de o variabilǎ realǎ poate fi general-

izat pentru funcţii reale de mai multe variabile reale. Funcţiile utilizate ı̂n economie sunt
continue fiind obţinute prin operaţii cu funcţii elementare continue.

3.2. Derivabilitate parţialǎ de ordinul ı̂ntâi şi doi

Pentru funcţii reale de mai multe variabile reale vom introduce conceptul de derivabil-
itate parţialǎ. În acest sens, pentru f : D ⊂ IRn → IR, A = (a1 , . . . , an ) ∈ D ∩ D ′ pornim
de la n funcţii reale o varibilǎ realǎ:

ϕ1 (t) = f (a1 + t, a2 , . . . , an ),
ϕ2 (t) = f (a1 , a2 + t, . . . , an ),
...
ϕn (t) = f (a1 , a2 , . . . , an + t),

numite funcţiile parţiale ale lui f ı̂n raport cu variabilele x1 , x2 , ..., xn ı̂n A.
Restrâns, acestea pot fi scrise sub forma:

ϕi (t) = f (a1 , . . . , ai−1 , ai + t, ai+1 , . . . , an ), i = 1, n.

Funcţia f se zice derivabilǎ parţial ı̂n A dacǎ pentru orice i = 1, n funcţia ϕi este
derivabilǎ ı̂n t0 = 0.

3
 ∂f (A)
Prin definiţie, numǎrul real ϕ′i (0) se noteazǎ cu sau f ′xi (A) şi se numeşte
∂xi
derivata parţialǎ ı̂n raport cu variabila xi a funcţiei f ı̂n A.
Deci
∂f (A) ϕi (t) − ϕi (0) f (a1 , . . . , ai + t, . . . , an ) − f (a1 , . . . , an )
= lim = lim .
∂xi t→0 t t→0 t

Se observǎ cǎ pentru a deriva parţial funcţia f vom deriva f ı̂n raport cu variabila xi ,
pentru fiecare i = 1, n, celelalte variabile fiind considerate constate.
Vectorul derivatelor parţiale ale lui f ı̂n punctul A ∈ D se numeşte gradient şi se
noteazǎ  
∂f (A) ∂f (A) ∂f (A)
(gradf )(A) = , ,..., .
∂x1 ∂x2 ∂xn

Spunem cǎ funcţia f este derivabilǎ parţial pe mulţimea D dacǎ şi numai dacǎ f
este derivabilǎ parţial ı̂n orice A ∈ D.
Dacǎ f este derivabilǎ parţial pe D şi toate derivatele parţiale sunt continue pe D
atunci spunem cǎ f este de clasǎ C ∞ pe D.
Proprietǎţile de derivare a funcţiilor reale de o singurǎ variabilǎ realǎ rǎmân valabile
şi ı̂n cazul derivabilitǎţii parţiale.
Dacǎ f, g : D ⊂ IRn → IR sunt derivabile parţial ı̂n A ∈ D ∩ D ′ atunci:
(i) f + g este derivabilǎ parţial ı̂n A şi

∂(f + g)(A) ∂f (A) ∂g(A)

= + ;
∂xi ∂xi ∂xi

(ii) αf este derivabilǎ parţial ı̂n A şi

∂(αf )(A) ∂f (A)

=α ;
∂xi ∂xi

(iii) f g este derivabilǎ parţial ı̂n A şi

∂(f g)(A) ∂f (A) ∂g(A)

= g(A) + f (A) ;
∂xi ∂xi ∂xi

4
 (iv) f |g (ı̂n ipoteza g(A) 6= 0) este derivabilǎ parţial ı̂n A şi

∂f (A) ∂g(A)
g(A) − f (A)
∂(f |g)(A) ∂xi ∂xi
= .
∂xi g 2 (A)

Exemplu. Considerǎm funcţia de producţie pentru o firmǎ, datǎ de

f (K, L) = aK α Lβ ,

unde K > 0 este volumul capitalului, L > 0 volumul forţei de muncǎ, iar a este o constantǎ
pozitivǎ şi α, β ∈ (0, 1).
Derivata parţialǎ a lui f ı̂n raport cu K se obţine derivând f ı̂n raport cu variabila K
şi considerând L constant. Ea este
∂f (K, L)
= aαK α−1 Lβ
∂K
şi mǎsoarǎ eficienţa utilizǎrii unei unitaţi monetare suplimentare a capitalului când volu-
mul forţei de muncǎ rǎmâne neschimbat.
Derivata parţialǎ a lui f ı̂n raport cu L se obţine derivând f ı̂n raport cu variabila L
şi considerând K constant. Ea este:
∂f (K, L)
= aβK α Lβ−1
∂L
şi mǎsoarǎ eficienţa utilizǎrii unei unitǎţi monetare suplimentare din forţa de muncǎ, când
volumul capitalului rǎmâne neschimbat.
Exemplu. Funcţia de utilitatea a unui consumator depinde de cantitatea de mâncare
consumatǎ (x1 ), valoarea hainelor (x2 ) şi valoarea locuinţei (x3 ). Ea este datǎ prin:

U(x1 , x2 , x3 ) = 5 ln x1 + 3 ln x2 + 2 ln x3 .

Derivata parţialǎ a lui U ı̂n raport cu x1 este

∂U(x1 , x2 , x3 ) 5
=
∂x1 x1
şi a fost obţinutǎ prin derivarea lui U ı̂n raport cu x1 , iar x2 şi x3 sunt constante. Ea
este numitǎ utilitatea marginalǎ a cantitǎţii de mâncare consumate şi mǎsoarǎ utilitatea

5
obţinutǎ ı̂n plus de consumator atunci când considerǎm o unitate monetarǎ suplimentarǎ
din cantitatea de mâncare consumatǎ, iar valoarea hainelor şi valoarea locuinţei rǎmân
neschimbate.
În mod analog se obţin derivatele parţiale ale lui U ı̂n raport cu x2 şi x3 cu interpretǎrile
corespunzǎtoare.
Funcţia f : D ⊂ IRn → IR, A ∈ D ∩ D ′ se zice derivabilǎ parţial de douǎ ori ı̂n
raport cu variabilele de indici i şi j ı̂n punctul A ∈ D dacǎ existǎ o vecinǎtate
V ⊂ D a lui A ı̂ncât f este derivabilǎ parţial ı̂n raport cu variabila de indice i pe V şi
∂f
derivata parţialǎ este derivabilǎ parţial ı̂n raport cu variabila de indice j ı̂n A.
∂xi
Numǎrul real
∂2f
 
∂ ∂f
(A) se noteazǎ cu (A) sau f ′′xi xj (A)
∂xj ∂xi ∂xj ∂xi
şi se numeşte derivata parţialǎ de ordinul doi ı̂n raport cu variabilele xi şi xj a
funcţiei f ı̂n punctul A.
Dacǎ i = j atunci se utilizeazǎ notaţia
∂2f ∂2f
 
∂ ∂f
(A) = (A) = (A) .
∂x2i ∂xi ∂xi ∂xi ∂xi
Dacǎ f este derivabilǎ parţial de douǎ ori ı̂n raport cu variabilele xi şi xj ı̂n punctul
A ∈ D pentru orice i, j = 1, n atunci se zice cǎ f este derivabilǎ parţial de douǎ ori
ı̂n A.
Dacǎ f este derivabilǎ parţial de douǎ ori ı̂n orice punct A ∈ D atunci se zice cǎ f este
derivabilǎ parţial de douǎ ori pe D.
Dacǎ f este derivabilǎ parţial de douǎ ori pe D şi toate derivatele parţiale de ordinul
doi sunt continue pe D atunci spunem cǎ f este de clasǎ C ∈ pe D.
∂2f ∂2f
Derivatele parţiale (A) şi (A) se mai numesc derivate parţiale mixte
∂xi ∂xj ∂xj ∂xi
şi pentru funcţiile utilizate ı̂n economie ele sunt egale.
Exemplu. Pentru funcţia de producţie de mai sus
f (K, L) = aK α Lβ ,
derivatele parţiale ale lui f de ordinul ı̂ntâi ı̂n raport cu K şi L sunt:
∂f (K, L) ∂f (K, L)
= aαK α−1 Lβ , = aβK α Lβ−1 .
∂K ∂L

6
 Derivatele parţiale de ordinul doi a lui f se obţin derivând ı̂ncǎ o datǎ derivatele de
ordinul ı̂ntâi ı̂n raport cu variabilele K şi L. Astfel, avem:

∂ 2 f (K, L) ∂ 2 f (K, L)
2
= aα(α − 1)K α−2 Lβ , = aαβK α−1 Lβ−1 ,
∂K ∂L∂K
şi
∂ 2 f (K, L) ∂ 2 f (K, L)
= aβ(β − 1)K α Lβ−2 , = aαβK α−1 Lβ−1 .
∂L2 ∂K∂L
∂ 2 f (K, L) ∂ 2 f (K, L)
Observǎm cǎ = .
∂K∂L ∂L∂K
Exemplu. Pentru funcţia de utilitate

U(x1 , x2 , x3 ) = 5 ln x1 + 3 ln x2 + 2 ln x3

derivatele parţiale de ordinul ı̂ntâi sunt:

∂U(x1 , x2 , x3 ) 5 ∂U(x1 , x2 , x3 ) 3 ∂U(x1 , x2 , x3 ) 2

= , = , = ,
∂x1 x1 ∂x2 x2 ∂x3 x3

iar derivatele de ordinul doi:

∂ 2 U(x1 , x2 , x3 ) 5 ∂ 2 U(x1 , x2 , x3 ) ∂ 2 U(x1 , x2 , x3 )
= − , = 0, = 0,
∂x21 x21 ∂x2 ∂x1 ∂x3 ∂x1

∂ 2 U(x1 , x2 , x3 ) 3 ∂ 2 U(x1 , x2 , x3 ) ∂ 2 U(x1 , x2 , x3 )

= − , = 0, = 0,
∂x22 x22 ∂x1 ∂x2 ∂x3 ∂x2
∂ 2 U(x1 , x2 , x3 ) 2 ∂ 2 U(x1 , x2 , x3 ) ∂ 2 U(x1 , x2 , x3 )
= − , = 0, = 0.
∂x23 x23 ∂x1 ∂x3 ∂x2 ∂x3

3.3. Extremele funcţiilor reale de mai multe variabile reale.

Determinarea extremelor funcţiilor reale de mai multe variabile reale constituie o

preocupare importantǎ ı̂n economie, scopul agenţilor economici fiind gestionarea cât mai
eficientǎ a resurselor disponibile. Ne vom ocupa ı̂ntâi de cazul cel mai simplu ı̂n care
variabilele sunt libere, apoi vom aborda cazul mai complex când variabilele sunt supuse
unor condiţii.

7
3.3.1. Extremele funcţiilor reale de mai multe variabile reale fǎrǎ condiţii.

Fie f : D ⊂ IRn → IR şi A ∈ D.

Spunem cǎ A este un punct de maxim (minim) local liber (sau fǎrǎ conditii)
pentru funcţia f dacǎ existǎ o vecinǎtate V a lui A astfel ı̂ncât f (X) ≤ f (A) (respectiv
f (X) ≥ f (A)) oricare ar fi X ∈ V ∩ D.
Punctul A ∈ D este punct de maxim (minim) global liber (sau fǎrǎ condiţii)
pentru funcţia f dacǎ f (X) ≤ f (A) (respectiv f (X) ≥ f (A)) oricare ar fi X ∈ D.
Dacǎ A ∈ D este punct de maxim (minim) local sau global liber pentru f, spunem cǎ
A este punct de extrem local sau global pentru f , iar numǎrul real f (A) ı̂l vom numi
valoare extremǎ a funcţiei f .
Observaţie. Dacǎ f are un extrem (local sau global) ı̂n punctul A ∈ D şi A este
punct interior al mulţimii D, atunci f are un extrem local ı̂n A. Dacǎ D este o submulţime
deschisǎ a lui IRn , atunci extremele unei functii pe D, dacǎ existǎ, sunt extreme locale.
În cele ce urmeazǎ, ne vom referi doar la extreme locale (dacǎ nu vom face alte precizǎri.)
Observaţie. Este evident cǎ dacǎ f are un extrem ı̂n punctul A, funcţia realǎ de o
variabilǎ realǎ gi , definitǎ prin

gi (x) = f (a1 , a2 , ..., ai−1 , x, ai+1 , ..., an ),

are un extrem ı̂n x = ai .

Deducem imediat varianta teoremei lui Fermat pentru funcţii reale de mai multe vari-
abile reale:
Teorema 3.3.1. (Condiţia necesarǎ de extrem). Dacǎ funcţia f este derivabilǎ
◦
ı̂ntr-un punct de extrem local A ∈ D, atunci
∂f
(A) = 0 pentru orice i = 1, . . . , n.
∂xi

∂f
Punctele A pentru care (A) = 0, i = 1, 2, ..., n se numesc puncte staţionare sau
∂xi
puncte critice ale funcţiei f şi sunt candidate la punctele de extrem ale funcţiei f.
Observaţie. Condiţia necesarǎ de extrem afirmǎ de fapt cǎ punctele de extrem local
ale funcţiei derivabile f, situate ı̂n interiorul lui D, se aflǎ printre punctele critice. Nu
orice punct critic este ı̂nsǎ punct de extrem local.

8
 Într-adevǎr, pentru funcţia f : IR2 → IR, f (x, y) = x3 − y 3 , singurul punct critic este
O = (0, 0). Deoarece f (x, 0) = x3 > 0, pentru orice x > 0 şi f (0, y) = −y 3 < 0, pentru
orice y > 0, deducem cǎ ı̂n orice vecinǎtate a originii funcţia f poate lua atât valori
pozitive, cât şi negative, deci O = (0, 0) nu este punct de extrem.
Aşadar, se pune problema precizǎrii unor condiţii suplimentare pe care trebuie sǎ le
verifice punctele critice pentru a fi puncte de extrem.
Notǎm cu ϕ forma pǎtraticǎ asociatǎ matricei
 2 
∂ f
Hf (A) = (A)
∂xi ∂xj i,j=1,n

(hessiana funcţiei f ı̂n punctul A), adicǎ

n X
n
X ∂2f
ϕ(X) = f (A)xi xj .
i=1 j=1
∂xi ∂xj

Teorema 3.3.2 (Condiţia suficientǎ de extrem.) Dacǎ f ∈ C 2 (VA ), unde A este

un punct critic al funcţiei f, atunci:
(i) Dacǎ A este punct de maxim local, forma pǎtraticǎ ϕ este seminegativ definitǎ;
(ii) Dacǎ A este punct de minim local, forma pǎtraticǎ ϕ este semipozitiv definitǎ;
(iii) Dacǎ forma pǎtraticǎ ϕ este negativ definitǎ, A este punct de maxim local pentru
funcţia f;
(iv) Dacǎ forma pǎtraticǎ ϕ este pozitiv definitǎ, A este punct de minim local pentru
funcţia f;
(v) Dacǎ ϕ este nedefinitǎ ca semn, punctul critic A nu este punct de extrem.

Observaţie. Dacǎ ϕ este semipozitiv sau seminegativ definitǎ nu se poate stabili cu

Teorema 3.3.2 natura punctului critic. Se poate spune doar cǎ dacǎ X = A este punct
de extrem atunci este punct de minim dacǎ ϕ este semipozitv definitǎ şi punct de maxim
dacǎ ϕ este seminegativ definitǎ.
Practic, pentru determinarea extremelor unei funcţii f se parcurg urmǎtoarele etape:
1. Se verificǎ dacǎ funcţia f satisface condiţiile din Teorema 3.3.1 şi Teorema 3.3.2;
∂f
2. Se calculeazǎ derivatele parţiale (X), i = 1, n;
∂xi
3. Se determinǎ punctele critice ale funcţiei f , ca soluţii ale sistemului
∂f
(X) = 0, i = 1, n;
∂xi

9
 4. Se calculeazǎ derivatele parţiale de ordinul 2:
∂2f
(X), i, j = 1, n;
∂xi ∂xj

5. Se determinǎ hessiana Hf (A) pentru fiecare punct critic X = A;

6. Se determinǎ semnul formei pǎtratice ϕ asociatǎ matricii Hf (A) şi se deduce natura
punctului critic;
7. Se calculeazǎ valoarea extremǎ a funcţiei f care este f (A), unde A este punct de
extrem (dacǎ existǎ).
Exemplu. Sǎ se determine extremele funcţiei

f : IR2 → IR, f (x, y) = 3axy − x3 − y 3 , a ∈ IR.

Funcţia f , satisface condiţiile din Teorema 3.3.1 şi Teorema 3.3.2.

Derivatele parţiale de ordinul ı̂ntâi ale funcţiei f sunt
f
(x, y) = 3ay − 3x2
∂x .
f
(x, y) = 3ax − 3y 2
∂y
Anulând derivatele parţiale, se obţin punctele critice A1 = (0, 0) şi A2 = (a, a), ca
soluţii ale sistemului 
ay − x2 = 0
ax − y 2 = 0
Hessiana funcţiei f scrisǎ ı̂ntr-un punct oarecare (x, y) este datǎ de
 
−6x 3a
Hf (x, y) = .
3a −6y

Hessiana funcţiei f scrisǎ ı̂n punctul A1 este

 
0 3a
Hf (A1 ) = ,
3a 0

iar forma pǎtraticǎ asociatǎ ϕ(x, y) = 6axy.

Pentru determinarea semnului formei ϕ determinǎm valorile proprii ale matrcei Hf (A1 ).
Ecuaţia caracteristicǎ este
λ2 − 9a2 = 0

10
şi are rǎdǎcinile λ1,2 = ±3a.
Dacǎ a < 0 sau a > 0, atunci ϕ este nedefinitǎ ca semn, deci X = A1 nu este punct
de extrem.
Dacǎ a = 0 atunci λ1 =λ2 = 0 şi nu se poate stabili natura punctului A1 cu ajutorul
Teoremei 3.3.2. Observǎm ı̂nsǎ cǎ pentru a = 0 funcţia f devine:

f (x, y) = −x3 − y 3

şi oricare ar fi vecinǎtatea originii VA1 existǎ α > 0 astfel ı̂ncât P1 (α, 0), P2(−α, 0) ∈ VA1
şi f (P1 ) = −α3 < 0 = f (A1 ), f (P2 ) = α3 > 0 = f (A1 ). Aşadar, A1 nu este punct de
extrem.
Hessiana funcţiei f scrisǎ ı̂n punctul A2 este
 
−6a 3a
Hf (A1 ) =
3a −6a

cu ∆1 = −6a, ∆2 = 27a2 .
Dacǎ a < 0 rezultǎ ∆1 > 0, ∆2 > 0, deci punctul A2 este punct de minim local pentru
f , iar f (A2 ) = a3 este valoarea minimǎ a funcţiei f .
Dacǎ a > 0 rezultǎ ∆1 < 0, ∆2 > 0, deci punctul A2 este punct de maxim local pentru
f , iar f (A2 ) = a3 este valoarea maximǎ a funcţiei f .
Dacǎ a = 0 atunci A2 = A1 , deci A2 nu este punct de extrem local.
Exemplu. Funcţia venit a unei firme care fabricǎ douǎ bunuri B1 şi B2 este datǎ prin

V = p1 x + p2 y,

iar funcţia cost

C = 2x2 + xy + 2y 2 ,
unde x şi y sunt cantitǎţile din cele douǎ bunuri pe care le produce firma, iar p1 şi p2 sunt
preţurile unitare ale acestora. Ne propunem sǎ determinǎm cantitǎţile optime ce trebuie
produse pentru ca profitul firmei sǎ fie maxim ı̂n cazul ı̂n care p1 şi p2 sunt constante
pozitive fixate, apoi ı̂n cazul ı̂n care p1 şi p2 sunt exprimate ı̂n funcţie de cantitǎţile
fabricate astfel
p1 = 35 − x − y
p2 = 50 − x − 2y.
În primul caz, funcţia profit este

π(x, y) = p1 x + p2 y − 2x2 − xy − 2y 2

11
şi observǎm cǎ π ∈ C k (IR2 ), ∀k ∈ IN.
Derivatele de ordinul ı̂ntâi ale funcţiei profit sunt:

∂π
(x, y) = p1 − 4x − y
∂x
∂π
(x, y) = p2 − x − 4y
∂y
 
4p1 − p2 4p2 − p1 not
şi conduc la punctul critic A = , = (x0 , y0).
15 15
Hessiana funcţiei π calculatǎ ı̂n punctul A este
 
−4 −1
Hπ (x0 , y0 ) = ,
−1 −4

pentru care ∆1 (x0 , y0 ) = −4 < 0 şi ∆2 (x0 , y0 ) = 15 > 0.

Astfel, punctul A = (x0 , y0 ) este punctul care maximizeazǎ profitul, iar πmax =
π(x0 , y0 ).
În cel de-al doilea caz funcţia venit devine

V = p1 x + p2 y
= (35 − x − y)x + (50 − x − 2y)y
= 35x + 50y − 2xy − x2 − 2y 2

care conduce la funcţia profit

π(x, y) = 35x + 50y − 3xy − 3x2 − 4y 2

 
10
şi care atinge valoarea maximǎ ı̂n punctul A = ,5 .
3
Exemplu. (Metoda celor mai mici pǎtrate.)
Se considerǎ un model matematic y = f (x, a1 , a2 , ..., ap ) care descrie legǎtura ı̂ntre
douǎ caracteristici X şi Y ale unui fenomen studiat, dintre care X este independentǎ, iar
Y dependentǎ de X (adicǎ valoarea lui Y depinde de valoarea fixatǎ pentru X) .
Presupunând cǎ se cunosc n perechi de valori (xi , yi ), i = 1, n, ale celor douǎ caracter-
istici, se cautǎ sǎ se determine parametrii a1 , a2 , ..., ap pentru care modelul matematic
sǎ descrie ”cât mai bine” evoluţia caracteristicii Y.

12
 Una din metodele des utilizate ı̂n practica economicǎ este metoda celor mai mici
pǎtrate, care impune alegerea parametrilor a1 , a2 , ..., ap care minimizeazǎ suma pǎtratelor
diferenţelor yi − f (xi ,a1 ,a2 ,...,ap ), adicǎ minimizeazǎ funcţia
n
X
F (a1 , a2 , ..., ap ) = [yi − f (xi , a1 , a2 , ..., ap )]2 .
i=1

Parametrii a1 , a2 , ..., ap reprezintǎ astfel coordonatele unui punct de minim pentru funcţia
F.
Alegerea funcţiei f numitǎ şi funcţie de aproximare sau ajustare se face ţinând cont de
repartizarea punctelor (xi , yi ), i = 1, n, printre cele mai utilizate fiind funcţiile polinomiale,
exponenţiale, logaritmice, etc..
În continuare vom considera cazul particular

f (x, a, b) = ax + b

pentru care

F (a, b) = (y1 − ax1 − b)2 + (y2 − ax2 − b)2 + . . . + (yn − axn − b)2 .

Din anularea derivatelor parţiale ale lui F ı̂n raport cu a şi b

n
∂F X
(a, b) = 2 (axi + b − yi )
∂b i=1

n
∂F X
(a, b) = 2 xi (axi + b − yi ).
∂a i=1

obţinem punctul critic

 n
P n
P

 i=1 xi (yi − y) i=1
xi (yi − y) 
A = P

n ,y − Pn x
,
xi (xi − x) xi (xi − x)
i=1 i=1

n
P n
P
xi yi
i=1 i=1
unde x = ,y= .
n n

13
 Hessiana funcţiei F ı̂n punctul A este datǎ de
 n n 
x2i 2
P P
2 xi
i=1 i=1
Hf (A) = 
 
Pn 
2 xi 2n
i=1

n n
 n
2
x21 x2i
P P P
cu ∆1 = 2 > 0, ∆2 = 4n −4 xi .
i=1 i=1 i=1
Pentru determinarea semnului lui ∆2 avem:
n n n
X
2 x2i X xi 2 X
∆2 = 4n [ −( ) ] = 4n (xi − x̄)2 ,
i=1
n i=1
n i=1

care este strict pozitiv.

În concluzie, punctul critic A este punctul de minim cǎutat.
Dreapta y = a0 x + b0 este dreapta de aproximare cu metoda celor mai mici pǎtrate
ale datelor experimentale (xi , yi ), i = 1, n.

3.3.2. Extremele condiţionate ale funcţiilor reale de mai multe variabile reale.
În problemele economice adeseori ne intereseazǎ punctele de extrem, respectiv ex-
tremele unei funcţii (funcţia de utilitate a unui consumator, funcţia de profit a unui pro-
ducǎtor, funcţia de cost a unui consumator sau producǎtor) sub anumite condiţii asupra
variabilelor(restricţii bugetare, restricţii tehnologice, etc.)
Fie funcţiile f, gi , hj : D ⊂ IRn → IR, i = 1, p, p < n, j = 1, q. Vom nota

S = {X ∈ D| gi (X) = 0, i = 1, p, hj (X) ≥ 0, j = 1, q}.

Condiţiile gi (X) = 0, i = 1, p, le vom numi legǎturi, iar condiţiile hj (X) ≥ 0, j = 1, q,

restricţii.
O restricţie hj o vom numi restricţie nesaturatǎ ı̂n punctul A, dacǎ hj (A) > 0. În
caz contrar, adicǎ dacǎ hj (A) = 0, spunem cǎ restricţia hj este restricţie saturatǎ.
Spunem cǎ legǎturile şi restricţiile sunt independente ı̂n punctul A, dacǎ gradienţii
calculaţi ı̂n punctul A ai funcţiilor care definesc legǎturile şi restricţiile saturate ı̂n punctul
A formeazǎ un sistem liniar independent ı̂n IRn . Vom nota cu J(A) matricea având liniile
formate cu gradienţii precizaţi mai sus.

14
 Spunem cǎ funcţia f are un maxim (minim) global codiţionat ı̂n punctul A ∈ S,
dacǎ f (X) ≤ f (A), (respectiv (f (x) ≥ f (A)), ∀X ∈ S.
Spunem cǎ funcţia f are un maxim (minim) local condiţionat ı̂n punctul A ∈ S,
dacǎ existǎ o vecinǎtate VA a punctului A, astfel ı̂ncât, f (X) ≤ f (A), (respectiv f (X) ≥
f (A)), ∀X ∈ (S ∩ VA ).
Punctul X = A din definiţiile de mai sus ı̂l vom numi punct de extrem global, respectiv
local condiţionat.
Observaţie. Dacǎ notǎm cu F restricţia funcţiei f la mulţimea S, adicǎ

F : S → IR, F (X) = f (X), ∀X ∈ S,

problema determinǎrii extremelor condiţionate ale funcţiei f revine la a determina ex-

tremele libere ale funcţiei F ı̂n mulţimea S.
Vom prezenta ı̂n continuare o condiţie necesarǎ şi una suficientǎ ca un punct A sǎ fie
punct de extrem local condiţionat pentru funcţia f.
Teorema 3.3.3. (Kuhn-Tucker) (Condiţie necesarǎ de extrem). Dacǎ
(i) f, gi , hj ∈ C 1 (VA ), i = 1, p, j = 1, q;
(ii) Restricţiile saturate ı̂n A şi legǎturile sunt independente ı̂n A;
(iii) X = A este punct de extrem local condiţionat pentru funcţia f,
atunci existǎ p + q scalari λ1 , λ2 ,..., λp şi µ1 , µ2 ,...,µq astfel ı̂ncât:
∂L
1. (A) = 0, i, j = 1, n, unde
∂xi ∂xj
p q
X X
L(X) = f (X) + λi gi (X) + µj hj (X);
i=1 j=1

2. gi (A) = 0 şi µj hj (A) = 0, i = 1, p, j = 1, q;

3. µj ≥ 0, j = 1, q dacǎ X = A este punct de maxim şi µj ≤ 0, j = 1, q dacǎ X = A
este punct de minim.
Remarcǎ. Numerele λ1 , λ2 ,..., λp , µ1 ,..., µq din teorema precedentǎ se numesc mul-
tiplicatorii lui Lagrange, iar funcţia L : IRn → IR definitǎ prin
p q
X X
L(X) = f (X) + λi gi (X) + µj hj (X)
i=1 j=1

se numeşte funcţia lui Lagrange.

15
 Observaţie. (i) Din Teorema 3.3.3, dacǎ existǎ atât valori strict pozitive, cât şi valori
strict negative pentru µj , j = 1, q, X = A nu este punct de extrem condiţionat pentru
funcţia f.
(ii) Dacǎ ı̂n Teorema 3.3.3. condiţia (ii) nu este satisfǎcutǎ este posibil ca X = A sǎ
fie punct de extrem fǎrǎ ca derivatele parţiale de ordinul ı̂ntâi ale lui L ı̂n punctul A sǎ
fie egale cu 0.
(iii) Dacǎ hj (A) > P
0, din Teorema 3.3.3 (ii) rezultǎ µj = 0. Dacǎ hj (A) > 0, j = 1, q
avem L(X) = f (X) + pi=1 λi gi (X);
Notǎm cu ϕ forma pǎtraticǎ asociatǎ matricei
 
∂L
HL (A) = (A)
∂xi ∂xj i,j=1,n

(hessiana funcţiei L ı̂n punctul A), adicǎ

n X
n
X ∂L
ϕ(X) = (A)xi xj .
i=1 j=1
∂xi ∂xj

Teorema 3.3.4. (Condiţie suficientǎ de extrem.) Dacǎ

(i) f, gi , hj ∈ C 2 (VA ), i = 1, p, j = 1, q;
(ii) Restricţiile saturate ı̂n X = A şi legǎturile sunt independente ı̂n A;
(iii) X = A satisface condiţiile 1 şi 2 din Teorema 3.3.3,
atunci:
1. Dacǎ pentru restricţiile saturate µj > 0, iar forma pǎtraticǎ cu conditia J(A)X τ =
0 este negativ definitǎ, punctul X = A este punct de maxim local condiţionat pentru
funcţia f;
2. Dacǎ pentru restricţiile saturate µj < 0, iar forma pǎtraticǎ ϕ, cu condiţia J(A)X τ =
0 este pozitiv definitǎ, punctul X = A este punct de minim local condiţionat pentru funcţia
f.
Exemplu. O firmǎ produce douǎ bunuri A şi B la un cost total de producţie CT =
5x + 10y, unde x şi y reprezintǎ cantitǎţile produse din bunurile A, respectiv B. Preţurile
unitare ale bunurilor sunt p1 = 50 − x − y, respectiv p2 = 100 − x − 4y. În cele ce urmeazǎ
determinǎm cantitǎţile x şi y care maximizeazǎ profitul, ştiind cǎ CT = 100 u.m.
Profitul firmei este:

π(x, y) = (50 − x − y)x + (100 − x − 4y)y − 5x − 10y =

= 45x + 90y − x2 − 4y 2 − 2xy.

16
 Avem de determinat cantitǎţile x şi y care maximizeazǎ profitul şi satisfac condiţia

5x + 10y = 100 ⇔ x + 2y = 50.

Notǎm g(x, y) = 50 − x − 2y. Avem n = 2, p = 1, q = 0.

Metoda 1. Legǎtura impusǎ permite exprimarea variabilei x ı̂n funcţie de variabila y
prin x = 50 − 2y. Astfel, extremele funcţiei π cu legǎtura CT = 100 coincid cu extremele
funcţiei F fǎrǎ restricţii, unde

F (y) = π(50 − 2y, y) = −4y 2 + 100y − 250.

F ∈ C k (IR), ∀k ∈ IN şi F ′ (y) = −8y + 100, F ′′ (y) = −8. Din F ′ (y) = 0 obţinem
25 25 25
punctul critic y0 = , iar din F ′′ ( ) < 0, deducem cǎ y0 = este punct de maxim
2 2 2
25
local pentru funcţia F . Rezultǎ cǎ (x0 = 50 − y0 , y0 ) = (25, ) este punct de maxim
2
local pentru funcţia profit π, cu condiţia CT = 100.
Metoda II. Observǎm cǎ π, g ∈ C k (IR2 ), ∀k ∈ IN. Pe de altǎ parte, (grad g)(x, y) =
(−1, −2) este un vector liniar independent ı̂n IR2 . Notǎm J(x, y) = (−1 − 2).
Funcţia lui Lagrange este:

L = 45x + 90y − x2 − 4y 2 − 2xy + λ(50 − x − 2y).

Punctele critice le determinǎm din sistemul:


∂L

 (x, y) = 0
 ∂x


∂L
(x, y) = 0



 ∂y
g(x, y) = 0


adicǎ 
 45 − 2x − 2y − λ = 0
90 − 8y − 2x − 2λ = 0
x + 2y = 50.


25
Obţinem punctul critic A = (25, ) cu λ = −30
2
Derivatele parţiale de ordinul doi ale funcţiei Lagrange sunt:
∂2L ∂2L ∂2L ∂2L
(x, y) = −2, (x, y) = −2, (x, y) = −2, (x, y) = −8,
∂x2 ∂x∂y ∂y∂x ∂y 2

17
de unde hessiana funcţiei lui Lagrange este
 
−2 −2
HL (x, y) = HL (A) = .
−2 −8

Forma pǎtraticǎ asociatǎ matricei HL (A) este

ϕ(x, y) = −2x2 − 4xy − 8y 2

cu condiţia J(A)(x, y)τ = 0, adicǎ x + 2y = 0.

Obţinem forma pǎtraticǎ redusǎ

ϕ̄(y) = −32y 2

care este negativ definitǎ.

25
Prin urmare, A = (25, ) este punct de maxim local pentru funcţia profit π cu codiţia
2
CT = 100 u.m..
√
Exemplu. Funcţia de utilitate a unui consumator este U(x, y)= y x, unde x şi y
reprezintǎ cantitǎţile consumate din douǎ bunuri A şi B. Ştiind ca p1 şi p2 sunt preţurile
unitare ale celor douǎ bunuri, iar V este bugetul de care dispune consumatorul, deter-
minǎm coşul de bunuri (x0 , y0 ) astfel ı̂ncât utilitatea sǎ fie maximǎ, iar bugetul sǎ fie
consumat ı̂n ı̂ntregime.
Trebuie sǎ determinǎm (x0 , y0 ) care sǎ maximizeze funcţia U(x, y) sǎ ı̂ndeplineascǎ
condiţia
p1 x + p2 x = V.
Funcţia Lagrange este:
√
L = y x + λg(x, y),
unde g(x, y) = V − p1 x − p2 y.
Punctele critice se determinǎ prin rezolvarea sistemului

∂L

 =0
 ∂x


∂L
=0



 ∂y
p1 x + p2 y = V,


18
adicǎ  y
 √ − λp1 = 0
2 x


√

 x − λp2 = 0
 p x + p y = V.
1 2
r
V 2V V
Soluţia sistemului de mai sus este x0 = , y0 = şi λ0 = , deci punctul
3p1
r 3p2 3p1 p22
V
critic este A = (x0 , y0 ) obţinut pentru λ =
3p1 p22
Derivatele parţiale de ordinul doi ale funcţiei Lagrange sunt:

∂2L y ∂2L ∂2L 1 ∂2L

(x, y) = − √ , (x, y) = (x, y) = √ , (x, y) = 0.
∂x2 4x x ∂x∂y ∂y∂x 2 x ∂y 2

Hessiana funcţiei Lagrange este

 y 1 
− √ √
HL (x, y) =  14x x 2 x  .
 
√ 0
2 x

Forma pǎtraticǎ asociatǎ matricei HL (A) este datǎ de:

√  
3p1 p1 2
ϕ(x, y) = √ − x + xy
V 2p2

cu condiţia J(A)(x, y)t = 0, adicǎ p1 x + p2 y = 0.

Obţinem forma pǎtraticǎ redusǎ
√
p1 3p1 3p1 2
ϕ̄(x) = ϕ(x, − x) = − √ x < 0, ∀x 6= 0.
p2 2p2 V

V 2V
Prin urmare, x0 = , y0 = maximizeazǎ funcţia de utilitate a consumatorului
3p1 3p2
şi verificǎ condiţia bugetarǎ. Utilitatea maximǎ obţinutǎ de consumator este
s
2V V
U(x0 , y0 ) = .
3p2 3p1

19
 √
Exemplu. Funcţia de utilitate a unui consumator este V (x, y)= y x, unde x şi y
reprezintǎ cantitǎţile din douǎ bunuri A şi B. Ştiind ca p1 şi p2 sunt preţurile unitare
ale celor douǎ produse, iar V este bugetul de care dispune consumatorul ne propunem sǎ
determinǎm coşul de bunuri (x0 , y0 ) astfel ı̂ncât utilitatea sǎ fie maximǎ, iar bugetul sǎ
fie consumat ı̂n ı̂ntregime.
Trebuie sǎ determinǎm (x0 , y0) care sǎ maximizeze funcţia V (x, y) sǎ ı̂ndeplineascǎ
condiţia
p1 x + p2 x = V.
Funcţia Lagrange este: √
L = y x + λg(x, y),
unde g(x, y) = V − p1 x − p2 y.
Punctele critice se determinǎ prin rezolvarea sistemului

∂L

 =0
 ∂x


∂L
=0



 ∂y
p1 x + p2 y = V,


adicǎ  y
 √ − λp1 = 0
2 x


√

 x − λp2 = 0
 p x + p y = V.
1 2
r
V 2V V
Soluţia sistemului de mai sus este x0 = , y0 = şi λ0 = .
3p1 3p2 3p1 p22
Derivatele parţiale de ordinul doi ale funcţiei Lagrange sunt:

∂2L y ∂2L ∂2L 1 ∂2L

(x, y) = − √ , (x, y) = (x, y) = √ , (x, y) = 0.
∂x2 4x x ∂x∂y ∂y∂x 2 x ∂y 2

Forma pǎtraticǎ asociatǎ este datǎ de:

√  
3p1 p1 2
ϕ(x, y) = √ − x + xy
V 2p2

cu condiţia J(x0 , y0 )(x, y)t = 0, adicǎ p1 x + p2 y = 0.

20
 Obţinem forma pǎtraticǎ:
√
p1 3p1 3p1 2
ϕ̄(x) = ϕ(x, − x) = − √ x <0
p2 2p2 V

negativ definitǎ pentru orice x 6= 0.

V 2V
Prin urmare x0 = , y0 = maximizeazǎ funcţia de utilitate a consumatorului şi
3p1 3p2
verificǎ condiţia bugetarǎ. Utilitatea maximǎ obţinutǎ de consumator este datǎ de:
s
2V V
U(x0 , y0 ) = .
3p2 3p1

Exemplu. Determinǎm extremele funcţiei

f : IR3 → IR, f (x, y, z) = z

cu legǎturile x2 + y 2 = 2, x + y + z = 0.
Observǎm cǎ n = 3, p = 2 < n, q = 0. Notǎm g1 (x, y, z) = x2 + y 2 − 2 şi g2 (x, y, z) =
x + y + z. Evident, f, g1 , g2 ∈ C 2 (IR3 ).
Pe de altǎ parte (grad g1 )(x, y, z) = (2x, 2y, 0), (gradg2 )(x, y, z) = (1, 1, 1) şi sistemul
{(grad g1 )(A), (grad g2 )(A)} =s.l.i, ∀A ∈ S, unde S = {X ∈ IR3 |x2 +y 2 = 2, x+y+z = 0}.
Într-adevǎr, dacǎ
 
2x 2y 0
J(x, y, z) =
1 1 1

rezultǎ

τ 1, x = 0, y = 0
rangJ (x, y, z) =
2, x =
6 0sauy 6= 0

Cum A0 = (0, 0, z) nu aparţine lui S, rezultǎ rangJ(A) = 2, ∀A ∈ S, deci sistemul

{(grad g1 )(A), (grad g2 )(A)} =s.l.i, ∀A ∈ S.
Funcţia Lagrange este:

L(x, y, z) = z + λ1 (x2 + y 2 − 2) + λ2 (x + y + z).

21
 Punctele critice rezultǎ din sistemul

∂L
(x, y, z) = 0


∂x



∂L




 (x, y, z) = 0
∂y

∂L
(x, y, z) = 0


∂z







 g1 (x, y, z) = 0
 g (x, y, z) = 0,
2

adicǎ 

 2λ1 x + λ2 = 0
 2λ1 y + λ2 = 0


1 + λ2 = 0
2
x + y2 − 2 = 0




x + y + z = 0.


Obţinem douǎ puncte critice:

1
A1 = (−1, −1, 2) cu λ1 = − , λ2 = −1
2
şi
1
A2 = (1, 1, −2) cu λ1 = , λ2 = −1.
2
Derivatele parţiale de ordinul doi ale funcţiei Lagrange sunt:

∂2L ∂2L ∂2L

(x, y) = 2λ 1 , (x, y) = 0, (x, y) = 0,
∂x2 ∂x∂y ∂x∂z
∂2L ∂2L ∂2L
(x, y) = 0, 2 (x, y) = 2λ1 , (x, y) = 0,
∂y∂x ∂y ∂y∂z
∂2L ∂2L ∂2L
(x, y) = 0, (x, y) = 0, 2 (x, y) = 0.
∂z∂x ∂z∂y ∂z

Hessiana funcţiei Lagrange ı̂ntr-un punct oarecare este

 
2λ1 0 0
HL (x, y, z) =  0 2λ1 0 
0 0 0

22
 In punctulA1 ,  
−1 0 0
HL (A1 ) =  0 −1 0 
0 0 0
cu forma pǎtraticǎ asociatǎ datǎ de:

ϕ(x, y, z) = −x2 − y 2,

cu condiţia J(A1 )(x, y, z)τ = 0, echivalentǎ cu −2x − 2y = 0, x + y + z = 0.

Obţinem forma pǎtraticǎ redusǎ

ϕ̄(x) = ϕ(x, −x, 0) = −2x2 < 0, ∀x 6= 0,

adicǎ ϕ̄ şi, ı̂n consecinţǎ, ϕ cu condiţia J(A1 )(x, y, z)τ = 0 sunt negativ definite.
Aşadar, A1 este punct de maxim local pentru funcţia f cu legǎturile gi = 0, i = 1, 2,
iar valoare maximǎ este f (A1 ) = 2.
In punctulA2 ,  
1 0 0
HL (A2 ) =  0 1 0 
0 0 0
Forma pǎtraticǎ asociatǎ matricei HL (A2 ) va fi

ϕ(x, y, z) = x2 + y 2

cu condiţia J(A2 )(x, y, z)τ = 0, adicǎ 2x + 2y = 0, x + y + z = 0.

Se obţine forma pǎtraticǎ redusǎ

ϕ̄(x) = ϕ(x, −x, 0) = 2x2 > 0, ∀x 6= 0,

adicǎ ϕ̄ şi ϕ cu J(A2 )(x, y, z)τ = 0 sunt pozitiv definite.

În consecinţǎ, A2 este punct de minim local pentru funcţia f cu legǎturile gi = 0, i =
1, 2, iar valoare minimǎ este f (A2 ) = −2.

Exemplu. Determinǎm extremele funcţiei

f : IR3 → IR, f (x, y, z) = z

cu restricţiile x2 + y 2 = 2, x + y + z = 0.

23
 Soluţie. Notǎm:

g1 (x, y, z) = x2 + y 2 − 2, g2(x, y, z) = x + y + z.

Avem:  
2x 2y 0
J(x, y, z) =
1 1 1
cu

1, x = 0, y = 0
rangJ(x, y, z) =
2, x =
6 0sauy 6= 0
Atunci existǎ A = (0, 0, α), α ∈ IR astfel ı̂ncât rangJ(A) = 1 < p = 2, cu g1 (A) = −2 6= 0.
Pentru orice A ∈ D cu gj (A) = 0, j = 1, 2, rangJ(A) = 2.
Funcţia Lagrange este:

L(x, y, z) = z + λ1 (x2 + y 2 − 2) + λ2 (x + y + z).

Punctele critice se determinǎ prin rezolvarea sistemului


 ∂L (x, y, z) = 0

∂x



∂L




 (x, y, z) = 0
∂y

∂L
(x, y, z) = 0


 ∂z






 g1 (x, y, z) = 0
 g (x, y, z) = 0,
2

adicǎ 
 2λ1 x + λ2 = 0

2λ y + λ2 = 0


 1


1 + λ2 = 0
2

 x + y2 − 2 = 0
x+y+z =0




p1 x + p2 y = V.


Rezolvând sistemul de mai sus gǎsim douǎ puncte critice:

1
A1 = (−1, −1, 2) cu λ1 = − , λ2 = −1
2

24
şi
1
A2 = (1, 1, −2) cu λ1 = , λ2 = −1.
2
Derivatele parţiale de ordinul doi ale funcţiei Lagrange sunt:
∂2L ∂2L ∂2L
(x, y) = 2λ, (x, y) = (x, y) = 0,
∂x2 ∂x∂y ∂y∂x
∂2L ∂2L ∂2L ∂2L
(x, y) = (x, y) = 0, (x, y) = (x, y) = 0,
∂x∂z ∂z∂x ∂y∂z ∂z∂y

∂2L ∂2L
(x, y) = 2λ, 2 (x, y) = 0.
∂y 2 ∂z

Forma pǎtraticǎ asociatǎ lagrangianului L şi punctului A1 este datǎ de:

ϕ(x, y, z) = −x2 − y 2

cu condiţia J(A1 )(x, y, z)T = 0, adicǎ −2x − 2y = 0, x + y + z = 0.

Obţinem forma pǎtraticǎ:

ϕ̄(x) = ϕ(x, −x, 0) = −2x2 < 0

negativ definitǎ pentru orice x 6= 0.

Aşadar, A1 este punct de maxim local pentru funcţia f cu restricţiile gj = 0, j = 1, 2,
iar valoare maximǎ este f (A1 ) = 2.
Forma pǎtraticǎ asociatǎ lagrangianului L şi punctului A2 este datǎ de:

ϕ(x, y, z) = x2 + y 2

cu condiţia J(A2 )(x, y, z)T = 0, adicǎ 2x + 2y = 0, x + y + z = 0.

Obţinem forma pǎtraticǎ:

ϕ̄(x) = ϕ(x, −x, 0) = 2x2 > 0

pozitiv definitǎ pentru orice x 6= 0.

Aşadar, A2 este punct de minim local pentru funcţia f cu restricţiile gj = 0, j = 1, 2,
iar valoare minimǎ este f (A2 ) = −2.
Exemplu. Determiǎm extremele funcţiei f : IR2 → IR, f (x, y) = x2 + 2y 2 cu
restricţiile x2 + y 2 ≤ 1, x − 2y + 1 ≥ 0, x + 2y ≤ 1.

25
 Notǎm
h1 (x, y) = 1 − x2 − y 2, h2 (x, y) = x − 2y + 1, h3 (x, y) = 1 − x − 2y
şi observǎm cǎ n = 2, p = 0, q = 3, iar f, h1 , h2 , h3 ∈ C 2 (IR2 ).
Funcţia Lagrange asociatǎ este:
L(x, y) = x2 + 2y 2 + µ1 (1 − x2 − y 2 ) + µ2 (1 + x − 2y) + µ3 (1 − x − 2y).
Punctele critice se determinǎ prin rezolvarea sistemului

∂L

 (x, y) = 0
∂x



∂L


(x, y) = 0


∂y
µ1 h1 (x, y) = 0




µ2 h2 (x, y) = 0




µ3 h3 (x, y) = 0,


adicǎ 

 2x − 2µ1 x + µ2 − µ3 = 0
 4y − 2µ1y − 2µ2 − 2µ3 = 0


µ1 (1 − x2 − y 2 ) = 0
µ (x − 2y + 1) = 0


 2


µ3 (1 − x − 2y) = 0,
care impune analiza urmǎtoarelor situaţii:
Cazul 1. 

 2x − 2µ1 x + µ2 − µ3 = 0
 4y − 2µ1y − 2µ2 − 2µ3 = 0


1 − x2 − y 2 > 0
x − 2y + 1 > 0




1 − x − 2y > 0


cu soluţia µ1 = µ2 = µ3 = 0, A1 = (0, 0).

Observǎm cǎ f (A1 ) = 0 ≤ f (x, y) pentru orice (x, y) ∈ D, deci A1 este punct de
minim global pentru funcţia f cu restricţiile hj (x, y) ≥ 0, j = 1, 2, 3.
Cazul 2. 

 2x − 2µ1 x + µ2 − µ3 = 0
 4y − 2µ1y − 2µ2 − 2µ3 = 0


1 − x2 − y 2 > 0
x − 2y + 1 > 0




1 − x − 2y = 0


26
 2 1 1
cu soluţia µ1 = µ2 = 0, µ3 = şi A2 = ( , ).
3 3 3
Cazul 3. 

 2x − 2µ1 x + µ2 − µ3 = 0
 4y − 2µ1y − 2µ2 − 2µ3 = 0


1 − x2 − y 2 > 0
x − 2y + 1 = 0




1 − x − 2y > 0


2 1 1
cu soluţia µ1 = µ3 = 0, µ2 = şi A3 = (− , ).
3 3 3
Cazul 4. 

 2x − 2µ1 x + µ2 − µ3 = 0
 4y − 2µ1y − 2µ2 − 2µ3 = 0


1 − x2 − y 2 = 0
x − 2y + 1 > 0




1 − x − 2y > 0


de unde se obţine: 

 µ2 = µ3 = 0
2x(1 − µ1 ) = 0




2y(2 − µ1 ) = 0


 1 − x2 − y 2 = 0
x − 2y + 1 > 0




1 − x − 2y > 0


cu urmǎtoarele subcazuri:
4.1. 

 µ2 = µ3 = 0
 x=y=0


1 − x2 − y 2 = 0
x − 2y + 1 > 0




1 − x − 2y > 0


ceea ce este imposibil;

4.2. 

 µ2 = µ3 = 0
x=0




2 − µ1 = 0


 1 − x2 − y 2 = 0
x − 2y + 1 > 0




1 − x − 2y > 0


27
care conduce la punctul critic:

A4 = (0, −1), µ1 = 2, µ2 = µ3 = 0;

4.3. 

 µ2 = µ3 = 0
1 − µ1 = 0




2 − µ1 = 0


 1 − x2 − y 2 = 0
x − 2y + 1 > 0




1 − x − 2y > 0


ceea ce este imposibil.

Pentru analiza punctelor critice obţinute, vom determina derivatele parţiale de ordinul
doi ale funcţiei Lagrange.

∂2L ∂2L
(x, y) = 2 − 2µ 1 , (x, y) = 0
∂x2 ∂x∂y
∂2L ∂2L
(x, y) = 0, 2 (x, y) = 4 − 2µ1 .
∂y∂x ∂y
de unde  
2 − 2µ1 0
HL (x, y) = .
0 4 − 2µ1
Pentru A1 = (0, 0), µ1 = µ2 = µ3 = 0, cu hj (A1 ) > 0, j = 1, 2, 3, forma pǎtraticǎ
asociatǎ matricei  
2 0
HL (A1 ) =
0 4
este
ϕ(x, y) = 2x2 + 4y 2 .
Cum ϕ este pozitiv definitǎ, A1 este punct de minim local pentru funcţia f cu restricţiile
hj (x, y) ≥ 0, j = 1, 2, 3. Valoarea minimǎ este f (A1 ) = 0.
1 1 2
Pentru A2 = ( , ), µ1 = µ2 = 0, µ3 = , cu gj (A2 ) > 0, j = 1, 2, şi g3 (A2 ) = 0 forma
3 3 3
pǎtraticǎ asociatǎ matricei  
2 0
HL (A2 ) =
0 4
este
ϕ(x, y, z) = 2x2 + 4y 2

28
cu condiţia J(A2 )(x, y)τ = 0, adicǎ −x − 2y = 0.
Obţinem forma pǎtraticǎ redusǎ

ϕ̄(y) = ϕ(−2y, y) = 12y 2 > 0, ∀y 6= 0.

Aşadar, A2 nu este punct extrem local pentru funcţia f cu restricţiile gj ≥ 0, j = 1, 2, 3,

deoarece ϕ̄ este pozitiv definitǎ şi µ3 > 0.
1 1 2
Pentru A3 = (− , ), µ1 = µ3 = 0, µ2 = , cu gj (A3 ) > 0, j = 1, 3 şi g2 (A3 ) = 0,
3 3 3
forma pǎtraticǎ asociatǎ matricei
 
2 0
HL (A3 ) =
0 4

este
ϕ(x, y, z) = 2x2 + 4y 2
cu condiţia J(A3 )(x, y)τ = 0, adicǎ x − 2y = 0.
Obţinem forma pǎtraticǎ redusǎ

ϕ̄(y) = ϕ(y, 2y) = 12y 2 > 0, ∀y 6= 0

.
Aşadar, A3 nu este punct extrem local pentru funcţia f cu restricţiile gj ≥ 0, j = 1, 2, 3,
deoarece ϕ̄ este pozitiv definitǎ şi µ2 > 0.
Pentru A4 = (0, −1), µ1 = 2, µ2 = µ3 = 0, cu g1 (A4 ) = 0 şi gj (A4 ) > 0, j = 2, 3, forma
pǎtraticǎ asociatǎ matricei  
−2 0
HL (A4 ) = .
0 0
este datǎ de:
ϕ(x, y, z) = −2x2
cu condiţia J(A4 )(x, y)τ = 0, adicǎ y = 0.
Obţinem forma pǎtraticǎ redusǎ

ϕ̄(x) = ϕ(x, 0) = −2x2 < 0, ∀x 6= 0.

Cum ϕ̄ este negativ definitǎ şi µ1 = 2 > 0 rezultǎ A4 este punct de maxim local pentru
funcţia f cu restricţiile gj ≥ 0, j = 1, 2, 3. Valoarea maximǎ este f (A4 ) = 2.

29