Unitatea de învăţare I.4.

Derivatele parţiale ale unei funcţii reale de

mai multe variabile reale
Cuprins
I.4.1. Introducere ..................................................................................................................... 32
I.4.2. Competenţe .................................................................................................................... 32
I.4.3. Continuitate şi derivabilitate parţială ............................................................................. 32
I.4.4. Diferenţiabilitate ............................................................................................................ 36
I.4.5. Formula lui Taylor pentru funcţii de mai multe variabile .............................................. 40
I.4.6. Extremele funcţiilor de mai multe variabile.. ................................................................. 42
I.4.7. Metoda celor mai mici pătrate ....................................................................................... 44
I.4.8. Rezumat ......................................................................................................................... 45
I.4.9. Test de autoevaluare a cunoştinţelor .............................................................................. 45
I.4.10. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare ...................................................... 45
I.4.1. Introducere
În această unitate de învăţare se prezintă derivatele parţiale de ordinul întâi şi de
ordinul superior pentru funcţiile reale de mai multe variabile reale. Aceste derivate
permit categorisirea punctelor de extrem ale funcţiilor studiate şi dezvoltarea unui
calcul numeric aproximativ, des utilizat în probleme practice.

I.4.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea materialului studentul va fi capabil:
-să calculeze derivatele parţiale de ordinul întâi şi derivatele parţiale de ordinul
superior pentru funcţiile de mai multe variabile;
-să aplice corect formula lui Taylor;
-să calculeze extremele funcţiilor de mai multe variabile;
-să aplice diferenţiala de ordinul superior la calculul numeric.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

I.4.3. Continuitate şi derivabilitate parţială

Fie f : D ⊂ R 2 → R D fiind o mulţime deschisă şi P0 (x 0 , y 0 )∈ D

Fie
D1 = {x (x , y 0 )∈ D}
şi
D2 = {y (x 0 , y ) ∈ D}
Funcţiile
ϕ : D1 → R , ϕ (x ) = f (x , y 0 )
ψ : D 2 → R , ψ ( y ) = f (x 0 , y )
sunt funcţii de o singură variabilă.
Definiţia 1. Spunem că funcţia f este parţial continuă în raport cu variabila x în P0 dacă
funcţia ϕ este continuă în x0 .

32
 Funcţia f este parţial continuă în raport cu y în P0 , dacă
funcţia ψ este continuă în y 0 .

Din punct de vedere geometric, y = y 0 reprezintă un plan paralel

cu planul xOz. Acesta taie suprafaţa de ecuaţie z = f ( x, y ) după curba C1 . În planul
y = y0 ecuaţia curbei C1 este z = f ( x , y0 ) = ϕ ( x ) .
Deci continuitatea parţială a lui f în raport cu variabila x în P0 înseamnă continuitatea curbei C1
în M 0 (x 0 , y 0 , f (x 0 , y 0 ) ) .

Propoziţia 1. Dacă f este continuă în P0 , atunci f este continuă în raport cu toate

variabilele sale în P0 .
Demonstraţie. Continuitatea lui f în P0 înseamnă ∀ ε > 0 ∃ η (ε ) astfel încât
x − x0 < η
⇒ f (x , y ) − f (x 0 , y 0 ) < ε
y − y0 < η
Făcând y = y 0 , observăm că x − x 0 < η ⇒ f (x , y 0 ) − f (x 0 , y 0 ) < ε

ϕ ( x ) − ϕ ( x0 ) < ε
deci continuitatea lui ϕ în x 0 .
Analog, făcând x = x0 , obţinem continuitatea lui ψ în y0 .
Reciproca nu este în general adevărată, după cum se va putea vedea din următorul
 xy
 (x , y ) ≠ (0, 0)
Exemple 1. Funcţia f ( x, y ) =  x 2 + y 2 dacă
 0 x= y=0

nu este continuă în origine, neavând limită în acest punct. Dar
x⋅0
ϕ ( x ) = f ( x, 0 ) = = 0 = f (0, 0 ) = ϕ (0 )
x2 + 0
0⋅ y
ψ (y)= f ( 0 , y)= = 0 = f (0, 0 ) =ψ (0 ).
0+ y2
Definiţia 2. Spunem că funcţia f este parţial derivabilă în raport cu variabila x în P0 ,
dacă funcţia ϕ este derivabilă în x0 .
∂f
Derivata parţială a lui f în raport cu x în P0 este ϕ′(x 0 ) şi se notează f x′ (P0 ) sau (P0 ) .
∂x
∂f f (x , y 0 ) − f (x 0 , y 0 )
Avem deci (P0 ) = lim .
∂x x → x0 x − x0

33
 În mod analog se defineşte derivata parţială a lui f în raport cu y
∂f
în P0 , (P0 ) .
∂y
Geometric, f x′ (P0 ) = ϕ ′(x 0 ) reprezintă panta tangentei M 0 T1 în
M 0 (x 0 , y 0 , f (x 0 , y 0 )) la curba C1 din planul y = y0 . Deci
f x′ (P0 ) = tg α . Analog f y′ (P0 ) = tg β .
Definiţia 3. Funcţia f este derivabilă parţial în raport cu
variabila x pe domeniul D, dacă f este derivabilă în raport cu x
în orice punct P∈ D .
În acest caz aplicaţia f x′ : D → R dată de
f x′
→ f x′ (P )
P  ∀ P∈D
se numeşte derivata parţială a lui f în raport cu x.
Analog se defineşte derivata parţială a lui f în raport cu y.
Funcţiile f x′ , f y′ sunt la rândul lor funcţii de două variabile

Exemple 2. Funcţia f (x , y ) = x sin xy are derivatele parţiale f x′ = sin xy + xy cos xy ,

f y′ = x cos xy .
2

Calculează derivatele parţiale f x′ , f y′ pentru funcţia f ( x , y ) = ln x 2 + y 2 . ( )

Observaţia 1. Este evident că derivabilitatea parţială implică continuitatea parţială.

Următoarea teoremă dă condiţii suficiente de continuitate globală.
Teorema 1. Dacă funcţia f : D ⊂ R 2 → R are derivate parţiale mărginite într-o
vecinătate V a punctului P0 , atunci f este continuă în P0 .
Demonstraţie. Fie M real astfel încât
f x′ (P ) , f y′ (P ) ≤ M ∀ P ∈ D.
Aplicând de două ori formula lui Lagrange, rezultă existenţa a două puncte
ξ ∈ (x 0 , x ) , η ∈ ( y 0 , y ) astfel încât
f (P ) − f (P0 ) = f (x , y ) − f (x 0 , y 0 ) ≤ f (x , y ) − f (x 0 , y ) + f (x 0 , y ) − f (x 0 , y 0 ) =
= f x′ (ξ , y )(x − x 0 ) + f y′ (x 0 , η)( y − y 0 ) ≤ M ( x − x 0 − y − y 0 )
Este evident că atunci când P → P0 (x → x0 , y → y 0 ) , f (P ) → f (P0 ) şi deci f este continuă în P0 .
Consecinţa 1. Dacă funcţiile f x′ şi f y′ sunt mărginite pe D, atunci funcţia f este continuă
pe D.
Observaţia 2. Definiţiile ca şi rezultatele din acest paragraf se extind cu uşurinţă pentru
funcţii cu mai mult de două variabile.
Derivate parţiale de ordin superior
Derivatele parţiale de ordinul doi ale funcţiei f se definesc astfel:
( ) ( )
′′ = f y′ ′ x , f y′′2 = f y′ ′ y
f x′′2 = ( f x′ )′ x , f xy′′ = ( f x′ )′ y , f yx
dacă ele există.
Se pot considera şi derivate parţiale de ordin mai mare decât doi. De exemplu
( )
f x′′2′ y = f x′′2 y ′ care se mai poate nota şi
∂3 f
.
∂ x2 ∂ y
În general derivatele mixte f xy′′ şi f yx
′′ nu sunt egale.

34
 Următoarea teoremă dă condiţii suficiente ca ele să fie egale.
Teorema 2. (H.A.Schwarz). Dacă funcţia f admite într-o vecinătate a punctului P0
derivate mixte de ordinul doi continue în P0 , atunci f xy′′ (P0 ) = f yx′′ (P0 ) .
Demonstraţie. Fie expresia
E = f (x , y ) − f (x , y 0 ) − f (x 0 , y ) + f (x 0 , y 0 )
şi funcţia auxiliară ϕ (x ) = f (x , y ) − f (x , y 0 ) .
Avem
E = ϕ (x ) − ϕ (x 0 ) = ϕ ′(ξ1 )(x − x 0 ) = [ f x′ (ξ1 , y ) − f x′ (ξ1 , y 0 )](x − x 0 ) =
= f xy′′ (ξ1 , η1 )(x − x 0 )( y − y 0 ).
unde ξ1 ∈ (x0 , x ) , η1 ∈( y 0 , y ) .
Analog, considerăm funcţia auxiliară ψ( y ) = f (x , y ) − f (x 0 , y ) .
Avem
[ ]
E = ψ ( y ) − ψ ( y 0 ) = ψ ′(η 2 )( y − y 0 ) = f y′ (x , η 2 ) − f y′ (x 0 , η 2 ) ( y − y 0 ) =
′′ (ξ 2 , η 2 )(x − x 0 )( y − y 0 )
= f yx
unde ξ 2 ∈ (x 0 , x ) , η 2 ∈ ( y 0 , y ) .
Rezultă f xy′′ (ξ1 , η1 ) = f yx ′′ (ξ 2 , η 2 ) , de unde prin trecere la limită când P → P0 şi ţinând seama
de continuitatea derivatelor mixte în P0 obţinem f xy′′ (x0 , y 0 ) = f yx′′ (x0 , y 0 ) .
Consecinţa 2. Dacă f admite derivate mixte continue pe D, atunci ele sunt egale.

Derivarea funcţiilor compuse

Teorema 3. Fie f (u , v ) : D ⊂ R 2 → R cu derivate parţiale continue şi funcţiile u = u (x) ,
v = v (x) definite pe [a , b]→ R derivabile.
Atunci funcţia compusă F (x ) = f (u (x ) , v(x )) este derivabilă şi
∂f ∂f
F ′(x ) = u ′(x ) + ⋅ v ′(x ) .
∂x ∂v
Demonstraţie. Fie x0 ∈[a ,b] oarecare, u (x 0 ) = u 0 , v(x 0 ) = v 0 . Avem
F (x ) − f (x 0 ) f (u , v ) − f (u 0 , v ) f (u 0 , v ) − f (u 0 , v 0 )
= + =
x − x0 x − x0 x − x0
f (u , v ) − f (u 0 , v ) u − u 0 f (u 0 , v ) − f (u 0 , v 0 ) v − v 0
= ⋅ + ⋅ .
u − u0 x − x0 v − v0 x − x0
Trecând la limită, când x → x0 avem u → u 0 , v → v0 .
Ţinând seama şi de continuitatea derivatelor parţiale rezultă
F ( x ) − F (x 0 ) ∂ f
lim = (u 0 , v0 )⋅ u ′(x0 ) + ∂ f (u 0 , v0 )⋅ v ′(x0 ) .
x → x0 x − x0 ∂u ∂v
Exemple 3. (Identitatea lui Euler *). O funcţie f (x1 , x 2 ,  , x n ) se spune că este
omogenă de grad m (m∈ R ) dacă
(1) f (t x1 , t x 2 ,  , t x n ) = t m f (x1 , x 2 ,  , x n ) ∀ 0 ≠ t ∈ R .
În ipoteza că f admite derivate parţiale de ordinul întâi continue, este valabilă identitatea
x1 f x1 + x 2 f x′2 + x n f x′n = mf .
Într-adevăr, notând cu u i = t x i i = 1, n şi derivând în raport cu t relaţia (1) avem
f u′1 ⋅ x1 + f u′2 ⋅ x 2 + ... + f u′n ⋅ x n = m t m −1 f
Identitatea lui Euler rezultă acum făcând t = 1 ; în acest caz u i = x i .
Consecinţa 3. Dacă f = f (u , v ), u = u ( x , y ), v = v( x , y ), atunci derivatele parţiale ale
funcţiei compuse F ( x , y ) = f (u ( x , y ), v( x , y )) sunt date de formulele

*
Leonhard Euler (1707 – 1783), elveţian de origine, mare matematician fizician şi mecanician. Membrul al Academiei de Ştiinţe din Petersburg.

35
 ∂ F ∂ f ∂u ∂ f ∂v ∂ F ∂ f ∂u ∂ f ∂v
(2) = ⋅ + ⋅ , = ⋅ + ⋅ .
∂ x ∂u ∂ x ∂v ∂ x ∂ y ∂u ∂ y ∂v ∂ y
Observaţia 3.
a) Pentru calculul derivatelor parţiale de ordinul doi ale lui F va trebui să avem în
∂f af
vedere că , (u (x , y ) , v(x , y )) . Aşa de exemplu.
∂u av
2 2
∂2F ∂2 f  ∂u  ∂2 f ∂u ∂ v ∂2 f  ∂v  ∂ f ∂ 2u ∂ f ∂ 2v
= ⋅   + 2 ⋅ ⋅ + ⋅   + ⋅ + ⋅
∂ x2 ∂u2  ∂ x  ∂ u∂ v ∂ x ∂ x ∂ v2 ∂x ∂ u ∂ x2 ∂ v ∂ x2
b) Formulele (2) se pot generaliza pentru funcţii cu mai mult de două variabile.
Să ne reamintim…
În condiţiile teoremei 2, pentru o funcţie de două variabile f ( x , y ) avem două
∂f ∂f
derivate parţiale de ordinal I f x′ , f y′ , care se mai notează , respectiv şi trei
∂x ∂y
derivate de ordinul al doilea f x′′2 , f xy′′ = f yx′′ , f y′′2 , care se mai notează
∂2 f ∂2 f ∂2 f ∂2 f
, = , .
∂ x2 ∂ x ∂ y ∂ y ∂ x ∂ y2

I.4.4. Diferenţiabilitate
Fie f : D ⊂ R n → R , D mulţime deschisă.
Definiţia 4. Funcţia f este diferenţiabilă în punctul P0 ∈ D , dacă există o aplicaţie liniară
f (P0 + h ) − f (P0 ) − L ( h )
L : R n → R astfel încât lim =0 unde h = (h1 , h2 , , hn ) este aşa ca
h →0 h
(
P0 + h = x10 + h1 , , x n0 + hn ∈ D .)
L (h) se numeşte diferenţiala lui f în P0 şi se notează df (P0 ).
L fiind o aplicaţie liniară de h are forma
 h1 
 
h 
L ( h ) = D1 h1 + D2 h2 +  + Dn hn = (D1 D2 , , Dn )  2  .

 
h 
 n
Definind derivata funcţiei f în P0 prin f ′(P0 ) = (D1 , D2 , , Dn ) , diferenţiala funcţiei f în P0
se scrie d f (P0 ) = f ′(P0 ) h .
Teorema 4. Dacă f este diferenţiabilă în h, atunci f este parţial derivabilă în P0 în raport cu
∂f
toate variabilele sale şi Di = (P0 ) i = 1,n .
∂ xi
Demonstraţie. Fie f diferenţiabilă în P0 . În cazul particular când h = (0 , 0 , , hi , 0 , , 0) avem
h = hi şi L(h ) = Di hi .

Din lim
( ) ( )
f xi0 , , xi0 + hi , , x n0 − f xi0 , , xi0 , , x n0 − Di hi
=0 rezultă
h →0 hi
i

lim
( ) (
f xi0 , , xi0 + hi , , x n − f xi0 , , xi0 , , x n0 )= D i =1 , n , adică
∂f
(P0 ) = Di .
i
hi → 0 hi ∂ xi
Observaţia 4. În cazul funcţiilor de o singură variabilă diferenţiabilitatea şi derivabilitatea
sunt noţiuni echivalente.
Într-adevăr, dacă f este derivabilă în x0 , atunci

36
 f (x 0 + h ) − f (x 0 ) − f ′(x 0 ) h
→0
h
când h → 0 , deci f este diferenţiabilă în x0 şi d f (x 0 ) = f ′(x 0 ) h .
Teorema 4 arată că diferenţiabilitatea în x0 implică derivabilitatea în x0 şi că D1 = f ′(x0 ) ,
de unde df ( x 0 ) = f ′( x 0 ) h .
Observaţia 5. Reciproca teoremei 4 nu este adevărată, adică nu orice funcţie care admite
derivate parţiale este diferenţiabilă.
 xy
(x , y ) ≠ (0 ,0 )
Exemple 4. Fie f (x , y ) =  x 2 + y 2 dacă . Avem
 x= y=0
 0
f (x , 0 ) − f (0 , 0 ) f (0 , y ) − f (0 , 0 )
f x ′ (0 , 0 ) = lim = 0 , f y ′ (0 , 0 ) = lim =0 .
x→0 x y→0 y
f (h1 , h2 ) − f (0 , 0 ) hh
Pe de altă parte funcţia = 21 2 2 nu are limită când (h1 , h2 ) → (0 , 0) , deci f
h h1 + h2
nu este diferenţiabilă în origine.
Următoarea teoremă dă condiţii suficiente ca o funcţie să fie diferenţiabilă.
Teorema 5. Dacă funcţia f admite derivate parţiale în raport cu toate variabilele într-o
vecinătate a punctului P0 , continue în P0 , atunci f este diferenţiabilă în P0 .
Demonstraţie. Aplicând de n ori formula lui Lagrange şi ţinând cont de continuitatea
( )
derivatelor parţiale f x′i i = 1 , n în P0 , rezultă existenţa funcţiilor α i (P0 , h ) (i = 1 , n ) cu
proprietatea că lim α i (P0 , h ) = 0 şi astfel ca
h →0

(
f (P0 + h ) − f (P0 ) = f x10 + h1 , x 20 + h2 , , x n0 + hn − f x10 , x 20 , , x n0 = ) ( )
= f( x10 + h1 , x 2 0 + h2 , , x n0 + hn )− f (x 1 , x 2 + h2 , , x n
0 0 0
+ hn + )
+ f( x10 + x 20 + h2 , , x n0 + hn − f ) (x , x 0
1 2 , , x n + hn +
0 0
)

( ) (
+ f x10 , x 20 , , x n0 + hn − f x10 , x 20 , , x n0 = )
= (
f x′1 ξ1 , x 20 + h2 , , x n0
+h n )⋅ h + f ′ (x ,ξ
1 x2
0
1
0
2 , x3 )
+ h3 , , x n0 + hn ⋅ h2 + 
+ f ′ (x , , x , ξ )⋅ h =
xn
0
1
0
n −1 n n

= [ f ′ (P ) + α (P , h )]h + [ f ′ (P ) + α
x1 0 1 0 1 x2 0 2 (P0 , h )]h2 +  + [ f x′ (P0 ) + α n (P0 , h )]hn
n
=
= L ( h ) + α1h1 + α 2 h2 +  + α n hn ,
de unde
f (P0 + h ) − f (P0 ) − L( h ) α1h1 +  + α n hn
lim = lim ≤
h →0 h h →0 h
≤ lim (α 1
++ α n = 0 )
h →0

deci f este diferenţiabilă în P0 .

Consecinţa 4. Dacă f admite derivate parţiale continue pe D, atunci f este diferenţiabilă pe
D, adică diferenţiabilă în ∀ P∈ D .
În acest caz
∂f ∂f ∂f
d f ( P )= ( P ) h1 + ( P ) h2 +  + ( P ) hn ∀ P∈ D .
∂ x1 ∂ x2 ∂ xn

37
 ∂f
În particular, dacă f (x1 , x 2 ,  , x n ) = xi i = 1 , n , atunci cum =0 pentru j ≠ i şi
∂xj
∂f
= 1 , rezultă d xi = hi .
∂ xi
∂f ∂f ∂f
Astfel d f(P)= ( P ) d x1 + ( P ) d x2 +  + ( P ) d xn .
∂ x1 ∂ x2 ∂ xn

dată de P → d f (P )
d f
Aplicaţia d f ∀ P∈ D
∂f ∂f ∂f
este diferenţiala funcţiei f d f = d x1 + d x2 +  + d xn
∂ x1 ∂ x2 ∂ xn
∂f ∂f ∂f 
iar derivata funcţiei diferenţiale f este f ′ =  , , , .

 ∂ x1 ∂ x 2 ∂ xn 
Diferenţiala lui f se mai poate pune sub forma
 ∂ ∂ ∂ 
d f =  dx + dx 2 +  + dx n  f în care operatorul
 ∂ x1 ∂ x2 ∂ xn 
∂ ∂ ∂
d= d x1 + d x 2 + ... + d xn
∂ x1 ∂ x2 ∂ xn
care duce f în d f se numeşte operator diferenţial.

Exemple 5. Fie f (x , y , z ) = x 3 y 2 e z şi P0 ( − 1 ,2 ,0) . Atunci

d f (P ) = 3 x 3 y 2 e z dx + 2 x 3 y e z dy + x 3 y 2 e z dz
iar d f (P0 ) = 12dx − 4 dy − 4 dz sau d f (P0 )(h1 , h2 , h3 ) = 12 h1 − 4h2 − 4h3 .
Proprietăţi ale funcţiilor diferenţiabile:
1.) Dacă funcţiile f şi g au derivate parţiale de ordinul întâi continue pe D atunci funcţiile f
+ g, f ⋅ g ,
f
(g ≠ 0) sunt diferenţiabile pe D şi
g
d ( f + g)= d f + d g
d ( f ⋅ g ) = gdf + fdg
 f  gdf − fdg
d   =
g g2
Diferenţiabilitatea rezultă cu teorema precedentă iar formulele reies din calcul direct. De
exemplu d ( f ⋅ g ) = ∑ ( fg )′ xi = ∑ (gf x′i + fg ′xi )dxi = g ∑ f x′i dxi + f ∑ g ′xi dxi = gdf + fdg .
n n n n

1 1 1 1
2.) Dacă f este diferenţiabilă, atunci f = const ⇒ df = 0 pe D. Este clar că f = const
⇒ df = 0 . Reciproc , dacă
∂f
df (P ) = (P ) h1 +  + ∂f (P ) hn = 0 ∀ P∈ D ,
∂x1 ∂x n
∂f
atunci pentru h = (0, 0 ,  , hi , 0 ,  , 0) cu hi ≠ 0 (i = 1 , n) rezultă (P ) hi = 0 ∀ P∈ D, de unde
∂xi
∂f
= 0 pe D. Acesta înseamnă că f nu depinde de x i ( i = 1 , n ) şi deci f = const.
∂xi
3.) Dacă f este diferenţiabilă, atunci f este continuă.
Într-adevăr, fie P0 ∈ D . Din
ω (P0 , h )
f (P ) − f (P0 ) = L (h ) + ω (P0 , h ) cu   
→ 0 rezultă că atunci când P → P0 , h → 0 şi
h h →0
cum L este funcţie liniară de h, L(h ) = ∑ Di hi → 0 şi deci f (P ) → f (P0 )

38
 4.) Variaţia funcţiei ∆f = f (P ) − f (P0 ) ≈ d f (P0 ) deoarece ω (P0 , h ) → 0 când h → 0 .

Exemple 6. Înălţimea unui con este h = 30 cm , raza bazei r = 1cm . Să se studieze

variaţia volumului conului dacă mărim h cu 3 mm şi micşorăm r cu 1 mm.
1
Soluţie. Avem V = π r 2 h , d h = 0, 3 cm , d r = − 0, 1 cm şi
3
∂V ∂V r3 2π π
∆V ≈ d V = dh+ dr =π dh+ rh d r = r (r d h + 2h d r ) =
∂h ∂r 3 3 3
π
= ⋅10 (10 ⋅ 0, 3 − 2 ⋅ 30 ⋅ 0, 1) = − 10 π cm 3 .
3
Volumul scade cu 10 π cm 3 , fapt greu de bănuit de la început.
Diferenţiale de ordin superior.
O funcţie f : D ⊂ R n → R care admite derivate parţiale de ordinul p continue pe D se spune
că este de clasă C p (D ) şi se scrie f ∈C p (D ).
Fie f ∈C 2 (D ) şi P0 ∈ D . Am văzut că diferenţiala de ordinul întâi a lui f în P0 este aplicaţia

∑ ∂ x (P )h
∂f
n
liniară df (P0 ): R n → R df (P0 )( h ) = 0 i
i =1 i
n n
∂ f
Forma pătratică d f (P0 ): R n → R d 2 f (P0 )(h ) = ∑ ∑ (P0 ) hi h j
i =1 j =1
∂xi ∂x j

se numeşte diferenţiala a II-a a lui f în P0 .

În mod asemănător, dacă f ∈C p (D ) , se defineşte diferenţiala de ordinul p a lui f în P0 ca
fiind aplicaţia d p f (P0 ): R n → R dată de formula
∂ ∂ ∂ 
d p f (P0 )( h ) =  h1 + h2 +  + hn  ( p ) f (P0 )
 ∂ x1 ∂ x2 ∂ xn 
ridicarea la putere fiind simbolică.

Exemple 7. Fie f (x , y ) = x 2 y 3 şi P0 (2 ,1). Avem

f x′ = 2 xy 3  d f = f x′ d x + f y′ d y = 2 xy 3 d x + 3x 2 y 2 d y
⇒
f y′ = 3 x 2 y 2  d f (2, 1) = 4 d x + 12 d y

f x′′2 = 2 y 2  d 2 f = f x′′2 d x 2 + 2 f xy′′ d x d y + f y′′2 d y 2 =


f xy′′ = 6 xy 2  ⇒ = 2 y 2 dx 2 + 12 xy 2 dxdy + 6 x 2 y dy 2
f y′′2 = 6 x 2 y  d 2 f (2, 1) = 2d x 2 + 24d x d y + 24d y 2

Evident că putem scrie şi d f (2, 1)(h1 , h2 ) = 4h1 + 12h2
d 2 f (2 ,1)(h1 , h2 ) = 2 h12 + 24 h1 h2 + 24 h22 .
Observaţia 6. Calculul diferenţialelor de ordin superior se poate face şi prin diferenţieri
succesive folosind regulile de diferenţiere. Vom dovedi aceasta pentru p = 2 . În acest caz avem
 n ∂f  n ∂f  n  n
∂2 f 
d (df ) = d 
 ∑ ∂ xi
⋅ hi  =

d ∑
 ∂ xi
 ⋅ hi =


∑  ∑ ∂ x ∂ x h j  hi =

 i = 1  i = 1 i =1  j =1 i j 
n
∂2 f
= ∑
i , j =1
∂ xi ∂ x j
⋅ hi h j = d 2 f .

Observaţia 7. Diferenţiala funcţiei compuse F (x , y ) = f (u (x , y ) , v (x , y )) este

39
 (
d F = Fx′ dx + F y′ dy = ( f u′ ⋅ u ′x + f v′ ⋅ v ′x ) dx + f u′ ⋅ u ′y + f v′ ⋅ v ′y dy = )
( ) ( )
= f u′ u ′x dx + u ′y dy + f v′ v ′x dx + v ′y dy = f u′ du + f v′ dv .
 ∂ ∂   ∂ ∂ 
Proprietatea că d F =  dx + dy  F =  du + dv  f = df
∂x ∂y   ∂u ∂v 
se numeşte proprietatea de invarianţă a formei.
Ea nu se mai păstrează la diferenţiala de ordinul doi, adică
(2) (2)
 ∂ ∂   ∂ ∂ 
d 2 F =  dx + dy  F ≠  du + dv  f
∂x ∂y  ∂u ∂v 
deoarece
d 2 F = d (dF ) = d ( f u′ du + f v′ dv ) = f u′′2 du 2 + 2 f uv′′ dudv + f v′′2 dv 2 +
+ f u′ d 2 u + f v′ d 2 v = d 2 f + f u′ d 2 u + f v′ d 2 v .

iar d 2u şi d 2v fiind diferenţialele de ordinul doi ale unor funcţii (şi nu a unor variabile) nu sunt
totdeauna nule. Aşadar
(2 ) (2 )
 ∂ ∂   ∂ ∂ 
d 2 F =  dx + dy  F =  du +  f + f u′ d 2 u + f v′ d 2 v .
∂x ∂y   ∂u ∂ v 

I.4.5. Formula lui Taylor pentru funcţii de mai multe variabile

Fie f : D ⊂ R n → R , D mulţime deschisă
Teorema 6. Dacă f ∈C n +1 (D ) , atunci oricare ar fi punctele P0 , P ∈ D ,există un punct
P1 ∈(P0 , P ) astfel încât f (P ) = f (P0 ) + d f (P0 ) +  + d n f (P0 ) + d n + 1 f (P1 )
1 1 1 *
1! n! (n + 1)!
Demonstraţia o vom face în cazul particular când k = 2 . Fie deci f = f (x , y ) şi P0 (x0 , y 0 ) .
Funcţia compusă F ( t ) = f (x 0 + t (x − x 0 ) , y 0 + t ( y − y 0 )) este evident de (n + 1 ) ori derivabilă pe
[0,1 ] şi F (0) = f (x0 , y 0 ) , F (1) = f (x , y ) .
Să-i aplicăm formula lui MacLaurin. Avem
1 1 n 1
F (t )= F (0 )+ d F ( 0 ) ++ d F (0 )+ d n + 1 F ( θ ) cu 0 < θ < 1 .
2 n! (n + 1)!
Dar pentru funcţia F (t ) = f (u (t ) ,v(t )) unde u = x0 + t (x − x0 ) şi v = y 0 + t ( y − y 0 ) avem
dF = df (proprietatea de invarianţă a formei)
d 2 F = d 2 f + f u′ d 2 u + f v′ d 2 v = d 2 f
deoarece în cazul de faţă d 2u = d 2v = 0 . Analog găsim d n F = d n f .
Făcând acum t = 1 , se obţine
f (x , y ) = f (x 0 , y 0 ) + d f (x 0 , y 0 ) +  + d n f (x 0 , y 0 ) + d n + 1 f (x1 , y1 )
1 1 1
1! n! (n + 1)!
unde P1 (x1 , y1 ) este un punct ce aparţine segmentului (P0 , P ) deoarece x1 = x 0 + θ (x − x 0 ) şi
y1 = y 0 + θ ( y − y 0 ) cu θ ∈ (0 , 1).
Observaţi 8.
a) În cazul particular în care n = 0 se obţine formula creşterilor finite a lui Lagrange pentru
funcţii de mai multe variabile şi anume:
f (P ) − f (P0 ) = d f (P1 ) h = f ′(P1 )(P − P0 ) P1 ∈ (P0 , P ) sau

( ) ( )
(n)
 ∂ ∂ 
*
Scrierea formulei este simbolică, pentru că aici d n f ( P0 ) =  x − x10 + ... + xk − xk0  f ( P0 )
∂
 1x ∂ x 2 

40
 (
f (x1 , , x k ) − f x10 , , x k0 = ) ∂f
∂ x1
(
(ξ1 ,  , ξ k ) x1 − x10 +)
+
∂f
∂ x2
( ) (
(ξ1 , , ξ k ) x 2 − x 20 +  + ∂ f (ξ1 , , ξ k ) x k − x k0
∂ xk
)
( )
unde ξ i ∈ xi 0 , xi i = 1 , K .
b) Formula lui Taylor poate fi folosită în calculul aproximativ având în vedere că variaţia
funcţiei f
∆ f = f ( P ) − f (P0 ) ≈ d f (P0 ) + d 2 f (P0 ) + ... + d n f (P0 )
1 1 1
1! 2! n!

Exemple 8.
Să se dezvolte funcţia f (x , y ) = x 2 y − 2 xy + 2 x 2 − 4 x + y + 2 după puterile lui x − 1 şi y + 2 .
Soluţie. Vom aplica formula lui Taylor funcţiei f în P0 (1 − 2) . Din
f x′ = 2 xy − 2 y + 4 x − 4 f x′′3′ = 0
f y′ = x 2 − 2 x + 1 f x′′2′ y = 2
f x′′2 = 2 y + 4 ′′′ 2 = 0
f xy
f xy′′ = 2 x − 2 f y′′′3 = 0
f y′′2 = 0

rezultă că d f (P0 ) = d 2 f (P0 ) = 0 şi

d 3 f (P0 ) = f x′′3′ (P0 ) dx 3 + 3 f x′′2′ y (P0 ) dx 2 dy + 3 f xy′′′ 2 (P0 ) dx dy 2 + f y′′′3 (P0 ) dy 3 = 3 ⋅ 2 dx 2 dy ,

de unde f (x , y ) = d f (P0 ) = (x − 1)2 ( y + 2 ).

1 3
3!

Să se calculeze cu aproximaţie 3 (1 ,02)2 + (0 , 05)2 . Înregistrează cu atenţie modul de

rezolvare

Soluţie. Vom considera funcţia f (x , y ) = 3 x 2 + y 2 şi vom folosi aproximaţia

f (P ) − f (P0 ) ≈ d f (P0 ) + d 2 f (P0 ) unde P0 (1 , 0).
1 1
1! 2!
Avem
P0 (1,0 )
(
f (x , y ) = x 2 + y 2 )
1/3 1
1
(
f x′ = ⋅ 2 x x 2 + y 2
3
)
−2 / 3 2

3 
 ⇒ df (P0 ) = dx
2
1
(
f y′ = ⋅ 2 y x 2 + y 2
3
−2 3
) 0  3

f x′′2 = ( ) − 2 / 3 − x ⋅ 2 x ( ) −5 / 3
2 4
 2
3 9  −
 9
f xy′′ = − ⋅ 2 y ( )−5 / 3
4
0 
 ⇒ d f (P0 ) = − dx + dy ,
9 2 2 2 2 2
9 3
f y′′2 = ( )− 2 / 3 − y ⋅ 2 y ( )−5 /3 
2 4 2
3 9 
3 

de unde având în vedere că d x = x - x 0 = 0 ,02 şi dy = 0 ,05 rezultă
1  2 
3
(1 , 02)2 + (0 , 05)2 ≈1 +
2
⋅ 0 ,02 +  − ⋅ (0 ,02 )2 + ⋅ (0 ,05)2  ≈ 1 , 0141222 .
2
3 2!  9 3 

41
I.4.6. Extremele funcţiilor de mai multe variabile
Pentru început vom considera funcţia de două variabile. Fie aşadar D ⊂ R 2 o mulţime
deschisă şi f : D → R .
Definiţia5. Punctul P0 ∈ D se numeşte punct de maxim pentru f dacă există o vecinătate
V a lui P0 astfel încât f (P ) ≤ f (P0 ) ∀ P ∈V
Analog se defineşte punctul de minim.
Un punct de maxim sau de minim se
numeşte punct de extrem.
Teoremă (Fermat). Dacă f admite
derivate parţiale de ordinul întâi într-o
vecinătate a punctului de
extrem P0 ,atunci aceasta se anulează în
P0 .
P0 punct de maxim P0 punct de minim
Demonstraţie. Dacă P0 (x 0 , y 0 ) este
punct de extrem pentru f , atunci x0 este punct de extrem pentru funcţia de o singură variabilă
ϕ(x ) = f (x , y 0 ) şi deci conform teoremei lui Fermat ϕ′ (x 0 ) = 0 adică f ′ (P0 ) = 0 . În mod analog se
arată că f y′ (P0 ) = 0 .
Definiţia 6. Un punct P0 în care se anulează toate derivatele parţiale de ordinul întâi ale
funcţiei f se numeşte punct staţionar ( sau punct critic) pentru f .
Punctele staţionare sunt deci soluţii ale sistemului { f x′ = 0, f y′ = 0
După cum am văzut mai sus orice punct de extrem este punct staţionar.
Dar nu orice punct staţionar este punct de extrem.
Următoarea teoremă depistează punctele de extrem din cele staţionare.
Teorema 7. Fie P0 punct staţionar pentru funcţia f ∈ C 2 (D ) şi numărul
[ ]
′′ (P0 ) 2 − f x′′2 (P0 ) ⋅ f y′′2 (P0 ).
∆ (P0 ) = f xy
Atunci 1°. dacă ∆(P0 ) < 0 , atunci P0 este punct de extrem şi anume
maxim dacă f ′′2 (P ) < 0
x 0
punct de 
minim dacă f x 2 P0 ) > 0
(
′
2°. dacă ∆(P0 ) > 0 , atunci P0 nu este punct de extrem.
Demonstraţie. Folosind formula lui Taylor, avem
d f (P1 )
f (P ) − f (P0 ) = df (P0 ) + unde P1 ∈ (P0 , P ) .
1 2
2
Cum P0 este punct staţionar şi f x′ (P0 ) = f y′ (P0 ) = 0 , rezultă df (P0 ) = 0 . Urmează că
f (P ) − f (P0 ) =
1 2
2
1
2
[ ]
d f (P1 ) = f x′′2 (P1 ) h12 + 2 f xy′′ (P1 ) h1 h2 + f y′′2 (P1 ) h22 .

Având în vedere continuitatea derivatelor parţiale de ordinul doi în P0 , rezultă

f (P ) − f (P0 ) =
1
[( ) ( ) ( ) ]
f ′′2 (P0 ) + α1 h12 + 2 f xy′′ (P0 ) + α 2 h1h2 + f y′′2 (P0 ) + α 3 h22 =
2 x
d f (P0 ) + ω(P0 , h ) unde ω(P0 , h )→ 0 . Deci semnul diferenţei f (P ) − f (P0 ) este dat de
1 2
=
2 h→ 0
2
h  h1
d f ( P0 ) =
2
[ f x′′2 (P0 ) 1  + 2 f xy′′ ( P0 )
h 22 + f y′′2 ( P0 )] care are semn constant ∀ h 1 , h 2 ≠ 0 numai
 h2  h2
 
dacă ∆(P0 ) < 0 şi anume pozitiv dacă f x′′2 (P0 ) > 0 , ceea ce implică f (P ) ≥ f (P0 ) şi negativ dacă
f x′′2 (P0 ) < 0 , ceea ce implică f (P ) ≤ f (P0 ) .

42
 Dacă ∆(P0 ) > 0 , atunci d 2 f (P0 ) poate fi atât pozitiv cât şi negativ.
Se spune în acest caz că P0 este punct şa.

Exemple 9. Să se determine punctele de extrem ale funcţiei f (x, y ) = x 3 + y 3 − 3xy .

Soluţie. Punctele staţionare ale lui f sunt soluţiile sistemului
 f x′ ≡ 3 x 2 − 3 y = 0

 f y′ ≡ 3 y − 3 x = 0
2

Obţinem x1 = 1 , y1 = 1 şi x 2 = 0 , y 2 = 0 , deci P1 (1,1) , P2 (0,0) . Derivatele de ordinul doi ale lui

f calculate în cele două puncte sunt:

P1 P2
f x′′2 = 6 x 6 0
f xy′′ = − 3 -3 -3
f y′′2 = 6 y 6 0

Din ∆(P1 ) = (− 3)2 − 36 < 0 , f x′′2 (P1 ) = 6 > 0 rezultă că P1 este punct de minim, din ∆(P2 ) = (− 3)2 > 0 ,
rezultă că P2 nu este punct de extrem.
Valoarea minimă a funcţiei este f min = f (1, 1) = −1 , se deduce de aici că
x 3 + y 3 − 3 xy + 1 ≥ 0 ∀ x, y ∈ R .
Observaţia 9. În cazul funcţiilor cu mai mult de două variabile definiţiile şi teorema lui
Fermat rămân valabile. Aşadar, punctele de extrem ale funcţiei f ( x1, x2 ,..., xm ) sunt soluţii (dar
∂f ∂f ∂f
nu soluţiile) ale sistemului: =0, = 0 , ... , =0.
∂ x1 ∂ x2 ∂ xn
Pentru a afla dacă un punct staţionar P0 este sau nu punct de extrem procedăm exact ca şi
în cazul funcţiilor de două variabile. Semnul diferenţei f (P ) − f (P0 ) este dat de semnul
∂2 f
n
diferenţialei de ordinul doi a lui f în P0 d 2 f (P0 ) = ∑∂x ∂y
i , j =1 i j
(P0 ) hi h j

care este o formă pătratică, şi care dacă este pozitiv definită, atunci f (P ) ≥ f (P0 ) şi deci P0 este
punct de minim, iar dacă este negativ definită, atunci P0 este punct de maxim.
∂2 f a11 a12 a  a1n
Notând a ij = (P0 ) şi δ1 = a11 , δ 2 = ,  , δ n = 11 ,
∂ xi ∂ y j a 21 a 22 a n1  a nn
conform teoremei lui Sylvester, rezultatul este următorul:
1°. dacă δ1 , δ 2 ,  , δ n > 0 ⇒ P0 punct de minim
2°. dacă − δ 1 , δ 2 ,−δ 3 ,..., (− 1)n δ n > 0 ⇒ P0 punct de maxim.

Exemple 10. Să se determine extremul funcţiei

f (x, y, z ) = x 2 + y 2 + z 2 − xz − yz + 2 x + 2 y + 2 z − 2
Soluţie. Avem
f x′ = 2 x − z + 2 f x′′2 = 2 f y′′2 = 2

43
 f y′ = 2 y − z + 2 f xy′′ = 0 f yz′′ = −1
f z′ = 2 z − x − y + 2 f xz′′ = −1 f z′′2 = 2

Sistemul f x′ = 0 , f y′ = 0 , f z′ = 0 dă singurul punct staţionar P0 (−3, − 3, − 4) pentru care

2 0 −1
2 0
δ1 = 2 > 0 , δ 2 = > 0 , δ 3 = 0 2 −1 > 0
0 2
−1 −1 2
deci P0 este punct de minim şi valoarea minimă a funcţiei este f (−3, − 3, − 4) = −12 .

I.4.7. Metoda celor mai mici pătrate

Fie f o funcţie dată tabelar. Deşi expresia analitică a ei este necunoscută, se pune
problema aflării chiar şi aproximative a valorii ei într-un punct arbitrar x. Aceasta este problema
interpolării.
Metoda celor mai mici pătrate constă în determinarea unui polinom
Pm (x ) = a 0 + a1 x + ... + a m x m în general de grad m ≤ n care să nu treacă
neapărat prin punctele M i (xi , y i ) dar care să aproximeze cel mai
bine funcţia dată, în sensul că suma pătratelor erorilor
n n
R = r02 + r12 + ... + r22 = ∑0
ri2 = ∑ (P
0
m ( x i ) − y i )2

să fie minimă.
În cazul aproximaţiei liniare (m = 1) , P1 (x ) = a0 + a1 x iar expresia
n
R= ∑ (a
0
0 + a1 xi − y i )2 fiind o funcţie în variabilele a 0 şi a1 , este minimă dacă

 ∂R n

 ∂ a0
= 2 ∑
(a 0 + a1 xi − yi ) = 0

0
n
 ∂R ≡ 2
 ∂a1
 0
∑xi (a 0 + a1 xi − y i ) = 0 .

Se obţine evident sistemul liniar

 (n + 1) a 0 + a1

xi = ∑ ∑y i

a 0
 ∑
x i + a1 x i2 = ∑ ∑x y i i

în necunoscutele a 0 şi a1 , care dă soluţia în mod unic.

În cazul m = 2 , aproximaţia se numeşte pătratică, polinomul este P2 (x ) = a0 + a1 x + a 2 x 2 ,

( )
n
şi expresia R = ∑ a 0 + a1 xi + a 2 xi 2 − y i 2
este minimă dacă x x0 x1 xn
0
y y0 y1 yn
∂R ∂R ∂R
=0, =0, = 0. Efectuând calculele se obţine
∂ a1 ∂ a1 ∂ a2
sistemul
(n + 1) a 0 + a1 ∑ xi + a 2 ∑ x i
∑y
2
= i

a ∑x +a ∑x +a ∑x =∑x y
0 i 1
2
i 2
3
i i i

a ∑x +a ∑x +a ∑x =∑ x y
0
2
i 1
3
i 2
4
i
2
i i .
care dă în mod unic necunoscutele a 0 , a1 , a 2 .
Pentru cazul general se procedează analog.

44
 Exemple 11. Pentru a scrie aproximaţia liniară a funcţiei date pe coloanele x şi y
formăm coloanele x 2 , xy şi suma ∑
Formăm sistemul
x y x2 xy
 8 a 0 + 56 a1 = 40
1 1 1 1 
3 2 9 6 56 a 0 + 524 a1 = 364
4 4 16 16 6 7
care dă a 0 = , a1 = .
6 4 36 24 11 11
8 5 64 40 Prin urmare funcţia tabelară dată poate fi aproximată
9 7 81 63 de dreapta
11 8 121 88 y = +
6 7
x
14 9 196 126 11 11
∑ 56 40 524 364
Să observăm că centrul de greutate al punctelor

M i (x i , y i ) G 
∑x ,∑ y
i i

 = G (7 ,5) aparţine dreptei 7 x − 11 y + 6 = 0 .
 8 8 
 

I.4.8. Rezumat
Se prezintă derivatele parţiale de ordinul I şi de ordinul superior pentru
funcţiile reale de mai multe variabile reale. Aplicaţiile formulei lui Taylor pentru
astfel de funcţii, la probleme de extrem şi calcul numeric aproximativ, încheie
unitatea de învăţare.

I.4.9. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

1.Continuă definiţia: spunem că funcţia f este parţial derivabilă în raport cu
variabila…
∂ 2z
2.Să se calculeze (−1,1) dacă z = 3 x 2 y .
∂ x∂ y
∂2 f ∂2 f
3.Arătaţi că ∆f =
∂ x2 ∂y
( )
+ 2 , pentru f ( x, y ) = ln x 2 + y 2 este zero.

4. Să se calculeze punctele de extrem ale funcţiei f ( x , y ) = x 3 + 3 xy 2 − 15 x − 12 y .

5.Să se calculeze cu aproximaţie (0,95)2,01 .

I.4.10. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare

2
1. Revezi definiţiile 2 şi 3. 2. . 3. Se derivează încă o dată f x′ şi f y′ , în raport cu x
9
şi respectiv y. 4. Revezi teorema 7. Se obţine A(2,1) punct de maxim şi B(-2,-1)
punct de minim. 5. Se consideră funcţia f (x, y )= x y şi se aplică observaţia 8. d. cu
P0(1,1) se obţine 1,555.

45