Unitatea de învăţare I.5.

Derivata unei funcţii vectoriale

Cuprins
I.5.1. Introducere ..................................................................................................................... 46
I.5.2. Competenţe .................................................................................................................... 46
I.5.3. Diferenţiabilitate ............................................................................................................ 46
I.5.4. Funcţii implicite ............................................................................................................. 49
I.5.5. Dependenţă funcţională.................................................................................................. 52
I.5.6. Transformări punctuale în Rn......................................................................................... 55
I.5.7. Schimbări de variabile ................................................................................................... 57
I.5.8. Extreme condiţionate.. .................................................................................................... 60
I.5.9. Rezumat ......................................................................................................................... 62
I.5.10. Test de autoevaluare a cunoştinţelor ............................................................................ 62
I.5.11. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare ...................................................... 62
I.5.1. Introducere
Se dezvoltă calculul diferenţial pentru funcţii implicite care apar, în mod deosebit,
în geometria diferenţială a curbelor şi a suprafeţelor. Transformările punctuale şi
schimbările de variabile înregistrate, vor fi identificate ca aplicaţii în modulul al
doilea, la calculul integral. În final, descrierea schimbărilor de variabile, va explica
soluţiile unor ecuaţii diferenţiale în cadrul disciplinei aferente acestora.

I.5.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea materialului studentul va fi capabil:
-să aplice derivarea funcţiilor implicite în cazul curbelor şi suprafeţelor;
-să calculeze determinanţii funcţionali în cazul transormărilor polare, cilindrice şi
sferice;
-să identifice schimbările de variabile care să simplifice ecuaţiile diferenţiale în
vederea integrărilor.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

I.5.3. Diferenţiabilitate
Fie f o funcţie definită pe o mulţime deschisă D ⊂ R n cu valori în R m şi f 1 , f 2 ,  , f m
componentele sale scalare.
Definiţia 1. Spunem că f este diferenţiabilă în punctul P0 ∈ D dacă există o
transformare liniară L : R n → R m astfel încât pentru Po + h ∈ D să avem
f (P0 + h ) − f (P0 ) − L (h)
lim =0
h →0 h
Transformarea liniară L(h ) se notează df (P0 ) şi se numeşte diferenţiala funcţiei f în P0 .
Teorema 1. Funcţia f este diferenţiabilă în P0 dacă şi numai dacă componentele ei scalare
f i ( i = 1, m) sunt diferenţiabile în P0 . În acest caz

46
  d f1 (P0 ) 
 
 d f 2 (P0 ) 
d f (P0 ) =  

 
 d f ( P )
 m 0 
Demonstraţie. Fie A = aij ( ) i = 1, m , j = 1, n matricea transformării liniare L : R n → R m
care apare în definiţia diferenţiabilităţii funcţiei f în P0 .
O relaţie de forma
ω ( h)
f (P0 + h ) − f (P0 ) − A ⋅ h = ω (h ) cu lim =0
h →0 h
este echivalentă cu relaţiile de pe componente:
n ω i ( h)
f i (P0 + h ) − f i (P0 ) − ∑ aij h j = ωi (h ) cu lim =0
j =1 h →0 h
n
care exprimă diferenţiabilitatea funcţiilor fi în P0 şi faptul că d fi (P0 ) = ∑ aij h j , i = 1, m.
j =1

∂ fi
Avem însă a ij = (P0 ) . Astfel
∂ xj
 ∂ f1 ∂ f1 ∂ f1   h1 
 ...     df1 ( P0 ) 
 ∂ x1 ∂ x2 ∂ xn  h   
df ( P0 ) = A⋅ h =  ... ... ... ...  ⋅  2=  
 ∂ fm ∂ fm ∂ fm  
   df m ( P0 ) 
 ...  h   
∂x ∂ x2 ∂ xn
 1  P0  n 

Definind derivata funcţiei f în P0 ca fiind matricea

 ∂ f1
 (P0 )  ∂ f1 (P0 )
 ∂ x1 ∂ xn 
f ′ (P0 ) =   
 ∂ fm ∂f m 
 (P0 )  (P0 ) 
 ∂ x1 ∂x n 
numită matricea Jacobi * a funcţiei f în punctul P0 putem scrie d f (P0 ) = f ′ (P0 ) h
Dacă funcţia f este diferenţiabilă pe D, adică diferenţiabilă în orice punct P ∈ D , atunci
are loc formula d f ( P ) = f ′( P ) ∀ P∈D .
f′
În acest caz aplicaţia f ′ dată de P →
 f ′( P ) ∀ P∈D se numeşte derivata funcţiei
diferenţiabile f .
 ∂ f1 ∂ f1 
  
 ∂ x1 ∂ xn 
Ea este dată de matricea funcţională f ′=  .
 ∂ fm ∂ fm 
  
∂x ∂ xn 
 1 
În cazul în care m = n , determinantul asociat matricei de sus se numeşte determinant
D ( f1 , f 2 , , f n )
funcţional sau iacobian şi se notează .
D (x1 , x 2 , .x n )
Exemple 1.
 xu 
 
1.) Diferenţiala funcţiei L : R → R 4 3
f ( x, y, z , u ) =  z y 2  , fiind
 yu 
 

*
C.G. Iacobi ( 1804 – 1851) matematician german.

47
  x du + u dx   u 0 0 x d x
    
d f =  y 2 dz + 2 yzdy  =  0 2 yz y2 0 d y ,
 u dy + ydu   0 u y   d z 
   0
u 0 0 x
 
rezultă că f ′ (x , y , z , u ) =  0 2 yz y 2 0 
0 u
 0 y 
2.) Diferenţiala lui r = x i + y j + z k este d r = dx i + dy j + dz k .
Teorema 2. Fie f : D ⊂ R n → R m diferenţiabilă în P0 şi g : R m → R p diferenţiabilă în
f (P0 ) . Atunci funcţia compusă g  f este diferenţiabilă în P0 şi
(1) (g  f )′ (P0 ) = g ′ ( f (P0 ))⋅ f ′ (P0 ) .
Demonstraţia o vom face în cazul în care atât componentele scalare f k k = 1, m ale lui f ( )
( )
cât şi componentele scalare gi i = 1, p ale lui g admit derivate parţiale continue în P0
respectiv în f (P0 ) .
 g1 ( f ( P ))   g1 ( f 1 ( P ), , f m ( P )) 
   
În acest caz deoarece ( g  f )( P ) =   =  
 g ( f ( P ))  g ( f ( P ), , f ( P ))
 P   P 1 m 
şi ca urmare
∂ (g  f )i ∂ g i ∂ f1 ∂ gi ∂ fm
(2) = ⋅ ++ ⋅ i = 1, p , j = 1,n ,
∂xj ∂ f1 ∂ x j ∂ fm ∂ x j
rezultă că funcţiile ( g  f ) i ( i = 1 , p ) au derivate parţiale de ordinul întâi continue în P 0 şi deci
sunt diferenţiabile în P0 . Din (2) rezultă
∂( g f )i m
∂ gi ∂ fK
(3)
∂xj
= ∑ ∂f
K =1 K
⋅
f ( P0 )
∂xj
.
P P0

∂( g f )i   ∂ gi 
Având în vedere că ( g  f )′ (P0 ) =  
, g ′ ( f (P0 )) =  
 ∂xj  P0  ∂ fK  f ( P0 )
∂ f 
şi f ′ (P0 ) =  K  este evident că ( 3 ) ⇒ ( 1 ) .
 ∂xj 
  P0
Observaţia 1. Funcţiile vectoriale de una sau
două variabile au aplicaţii în teoria curbelor şi suprafeţelor.

Fie C o curbă având reprezentarea vectorială

r ( t ) = x ( t )i + y ( t ) j + z ( t ) k t ∈ [α , β] .
Se spune că ea este netedă, dacă funcţiile x ( t ) , y ( t ) şi z (t ) admit derivate continue care
nu se anulează simultan pe [a, b] .
Fie M ( t ) şi M ( t + ∆t ) ∈ C . Se numeşte tangenta în M la curba C ′ , poziţia limită a coardei
MM 1 când M 1 → M . Vectorul
MM 1 = r ( t + ∆ t ) − r ( t ) =∆ r
∆r ∆x ∆y ∆z
este însă coliniar cu = i+ j+ k.
∆t ∆t ∆t ∆t
Trecând la limită, când ∆ t → 0 , se obţine vectorul r (t ) = x (t ) i + y (t ) j + z (t ) k

48
numit derivata vectorului r (t ) în raport cu t .
El dă orientarea tangentei MT.

Fie acum F ( x, y, z ) = 0 ecuaţia unei suprafeţe S. Vom

presupune că ea este netedă, adică F admite derivate parţiale de
ordinul întâi continue care nu se anulează simultan.
Se spune că o dreaptă este tangentă la S într-un punct P al
ei, dacă ea este tangentă oricărei curbe ce trece prin P aparţinând
suprafeţei S.
Dacă (C ) : r = r ( t ) este o astfel de curbă, atunci are
loc relaţia F ( x (t ) , y (t ) , z (t ) ) = 0 ,
care derivată în raport cu t dă Fx′ ⋅ x + Fy′ ⋅ y + Fz′ ⋅ z = 0 , egalitate care arată că vectorul
( )
N Fx′ , F y′ F y′ este perpendicular pe orice dreaptă tangentă la S în P. Acestea aparţin deci
aceluiaşi plan, numit planul tangent în P la S. Vectorul N dă direcţia normalei la suprafaţa S în
P.

I.5.4. Funcţii implicite

Fie ecuaţia (1) F ( x, y ) = 0 .

Se numeşte soluţie a ecuaţiei (1) o funcţiei y = y (x) care o verifică identic, deci pentru care
F ( x , y ( x) ) ≡ 0 . Ecuaţia (1) poate avea
1.) o singură soluţie, de exemplu ecuaţia x − y − 1 = 0 ⇒ y = 1 − x
2.) mai multe soluţii, de exemplu ecuaţia x 2 + y 2 − 1 = 0 ⇒ y = ± 1 − x 2 : [α ,β]⊂ [ − 1 ,1]
3. ) nici o soluţie, cum este ecuaţia e x + y = 0.
2 2

Funcţiile y = y (x) definite cu ajutorul ecuaţiilor se numesc funcţii implicite.

Astfel de ecuaţii nu se pot întotdeauna explicita, adică exprima ca funcţii elementare. Aşa
de exemplu este funcţia y = y ( x ) definită de ecuaţia
sin y + x e y = 0.
O funcţie y = y ( x1 ,  , x n ) definită de o
ecuaţie de forma F ( x1 ,  , x n , y ) = 0 este o funcţie
implicită de n variabile.
Problema care se pune este în ce condiţii o
ecuaţie defineşte o funcţie implicită.
Vom da fără demonstraţie următoarele teoreme de
V
existenţă.
Teorema 3. Fie F ( x , y ) o funcţie reală definită într-o vecinătate V a punctului P0 ( x0 , y 0 )
pentru care F (P0 ) = 0.
Dacă F ∈C 1 (V ) şi Fy′ (P0 ) ≠ 0 , atunci există în mod unic o funcţie y = y ( x ) într-o anumită
vecinătate U a punctului x0 şi derivabilă astfel încât
F ( x , y ( x) ) ≡ 0 pe U
şi
y (x0 ) = y 0 .
Teorema 4. Fie F (x1 ,  , x n , y ) o funcţie definită într-o vecinătate V a punctului
( )
P0 x10 ,  , x n0 , y 0 cu F (P0 ) = 0 .

49
 Dacă F ∈C 1 (V ) şi Fy′ (P0 ) ≠ 0 , atunci există în mod unic o funcţie y = y ( x1 ,  , x n ) într-o
( )
vecinătate U a punctului x10 ,  , x n0 cu derivate parţiale de ordinul întâi continue astfel încât
F (x1 , , x n , y (x1 , , x n )) ≡ 0 pe U
şi y (x10 , , x n0 ) = y 0
Derivarea funcţiilor implicite.
1.) Dacă ecuaţia F (x , y ) = 0 defineşte funcţia y = y (x) , atunci derivând egalitatea
Fx′
F ( x , y ( x) ) = 0 obţinem Fx′ + Fy′ ⋅ y ′ = 0 de unde y ′ = − .
Fy′
2.) Dacă ecuaţia F ( x , y , z ) = 0 defineşte funcţia implicită z = z ( x , y ) , atunci derivând în
raport cu x respectiv cu y egalitatea F ( x, y , z ( x, y ) ) = 0 avem Fx′ + Fz′ ⋅ z ′x = 0 , F y′ + Fz′ ⋅ z ′y = 0 , de
Fx′ Fy′
unde z ′x = − , z ′y = − .
Fz′ Fz′
3.) În mod analog se obţin derivatele parţiale ale funcţiei implicite y = y ( x1 ,  , x n ) definite
Fx′i
de ecuaţia F (x1 ,  , x n , y ) = 0. Ele sunt y ′xi = − i= 1, n .
Fy′

Exemple 2.
1.) Să se calculeze y ′′ dacă funcţia y este definită implicit de ecuaţia sin y + xe y = 0 .
Soluţie. Punând F (x, y, z ) = sin y + xe y , avem
Fx′ = e y `
F y′ = cos y + xe y
Fx′ ey
de unde y ′ = − =− .
F y′ cos y + xe y
Pentru determinarea lui y ′′ , derivăm y ′ ţinând seama că y = y (x) . Astfel

y ′′ =
( ) (
e y y ′ cos y + xe y − e y − sin y ⋅ y ′ + e y + xe y ⋅ y ′ )=
(cos y + xe ) y 2

cos y + sin y
e2y + e2y
=
e 2y
−e y
(cos y + sin y ) y ′ = cos y + xe y
= e2y
2 cos y + sin y + xe y
.
(cos y + xe ) y 2
(cos y + xe ) y 2
(cos y + xe )
y 3

2.) Să se calculeze dz, d 2 z pentru x = 0 , y = 1 , z = 0 dacă funcţia implicită z = z ( x , y ) este

definită de ecuaţia x 2 + y 2 + z 2 = e z .
Metoda I. Avem F (x, z, y ) ≡ x 2 + y 2 + z 2 − e z .
F′
, z ′x (0 , 1) = 0
2x
Fx′ = 2 x  z ′x = − x = −
 F ′ 2 z −ez
F y′ = 2 y ⇒
z
F y′
, z ′y (0 , 1) = 2
z
2y
Fz′ = 2 z − e  z ′y = − =
Fz′ 2 z − e z
de unde dz (0 , 1) = 2dy .
Pentru aflarea derivatelor parţiale de ordinul doi, se derivează cele de ordinul întâi având în
vedere ca z = z (x , y )

z ′x′2 = ( z ′x ) ′x = −2
(2 z − e ) − x (2 z ′ − e
z
x z ⋅ z ′x )
, z ′x′2 (0, 1) = 2
(2 z − e ) z 2

50
 ′ = (z ′x )′ y = 2
z ′xy
(
x 2 z ′y − e z ⋅ z ′y
,
) ′ (0 , 1) = 0
z ′xy
(
2z − e z
2
)
( )
z ′y′ 2 = z ′y ′ y = − 2
(
2 z − e z − y 2 z ′y − e z ⋅ z ′y
,
) z ′y′ 2 (0,1) = 6
(
2z − e z
2
)
şi d 2 z (0 ,1) = 2dx 2 + 6dy 2 .
Metoda a II-a. Diferenţiind de două ori ecuaţia dată, aplicând regulile de diferenţiere şi
având în vedere că x şi y fiind variabile independente, d 2 x = d 2 y = 0 avem
2 xdx + 2 ydy + 2 zdz = e z dz
2dx 2 + 2dy 2 + 2(dz)2 + 2 z d 2 z = e z (dz)2 + e z dz .
În particular pentru x = 0 , y = 1 , z = 0 , obţinem dz = 2dy şi ca urmare
2 dx + 2 y 2 + 8 dy 2 = 4 dy 2 + d 2 z de unde d 2 z = 2 dx 2 + 6 d y 2 .
2

Să se scrie ecuaţia tangentei într-unul din punctele de abscisă x = 1 ale curbei

x 2 −2 xy + y 2 + x + y −2=0. Să se determine d 2 y în punctul ales.

Observaţia 2. Metoda a doua (prin diferenţiere) poate fi utilizată şi pentru calculul

derivatelor parţiale, căci o dată aflată diferenţiala, acestea (derivatele parţiale) rezultă imediat.
Sisteme de funcţii implicite
În multe probleme, nu numai de geometrie diferenţială intervin funcţii definite implicit de
sisteme de ecuaţii.
F (x , y , z ) = 0
Cazul cel mai simplu este al sistemului 
G ( x , y , z ) = 0
Ne interesează în ce condiţii acest sistem defineşte două funcţii y = y ( x ) , z = z ( x ) care să
verifice în mod identic ecuaţiile sistemului, şi cum se calculează derivatele lor.
Teorema 5. Fie F ( x , y , z ) şi G ( x , y , z ) două funcţii definite într-o vecinătate V a punctului
P0 ( x 0 , y 0 , z 0 ) astfel încât F ( P0 ) = 0, G ( P0 ) = 0 .
D ( F ,G )
Dacă F ,G ∈C 1 ( V ) şi ≠ 0 , atunci există în mod unic într-o vecinătate U a lui x0
D ( y, z ) P0

funcţiile y = y ( x) şi z = z ( x) derivabile astfel încât

 F (x , y ( x ) , z ( x )) = 0
(2)  şi y ( x0 ) = y 0 , z ( x0 ) = z 0 .
G (x , y ( x ) , z ( x )) ≡ 0 pe U
Derivatele acestor funcţii se obţin derivând ecuaţiile sistemului (2). Astfel avem
 Fx′ + F y′ ⋅ y ′ + Fz′ ⋅ z ′ = 0
 ′
G x + G ′y ⋅ y ′ + G z′ ⋅ z ′ = 0 ,
D (F , G ) D (F , G )
D (x , z ) D ( y , x)
de unde y′ = − şi z ′ = − .
D (F , G ) D (F , G )
D (y , z) D (y , z)
O generalizare a teoremei precedente este
Teorema 6. Fie funcţiile Fi (x1 ,  , x n , , y1 ,  , y m ) i = 1 , m definite într-o vecinătate a
punctului P0 (x10 , , x n0 , y10 , , y n0 ) cu Fi (P0 ) = 0 i =1, m .

51
 D (F1 , , Fm )
Dacă Fi ∈C 1 (V ) şi ≠ 0 , atunci există într-o anumită vecinătate U a punctului
D ( y1 , , y m ) P0

(x1
0
,, xn
0
) un sistem unic de funcţii y i = y i (x1 ,  , x n ) , i = 1 , m cu derivate parţiale continue
astfel încât
(3) Fi (x1 ,  , x n , y1 (x1 ,  , x n ) ,  , y m (x1 ,  , x n )) ≡ 0 pe U , i = 1 , m
şi yi (x1 , , x n )= y i0 i =1 , m .
0 0

Derivatele parţiale ale funcţiilor y i se obţin derivând parţial ecuaţiile (3). Astfel
D (F1 ,  , Fi ,  , Fm )
∂ yi (
D y1 ,  x j ,  , Fm )
=− , i = 1, m , j = 1 n .
∂ xj D (F1 ,  , Fm )
D ( y1 ,  , y m )

Exemple 3.
Să se calculeze derivatele parţiale ale funcţiilor u = u (x , y ) şi v = v (x , y ) în ( 0 , -1) , definite
 xu − yv = 0
implicit de sistemul  .
 yu + xv = 1
Metoda I. Derivând în raport cu x ecuaţiile sistemului şi ţinând seama că u şi v sunt funcţii
u + xu ′ − yv ′ = 0 ux + vy uy − xv
de x şi y avem  x x
de unde u ′x = − 2 2 , v ′x = 2 2 .
 x
yu ′ + v + xv ′
x =0 x +y x +y
Analog, derivând sistemul în raport cu y se obţin derivatele parţiale
xv − uy vy + xu
u ′y = , v ′y = − .
x +y
2 2
x2 + y2
Când x = 0 şi y = 1 , din sistemul dat rezultă u = − 1 , v = 0 . Astfel
u ′x = 1 , u ′y = − 1 , v ′x = 1 , v ′y = 0 .
Metoda a – II – a. Diferenţiind cele două ecuaţii ale sistemului, avem
 udx + xdu − vdy − ydv = 0

udy + ydu + vdx + xdv = 0 .
Făcând x = 0 , y = − 1 , u = −1, v = 0 , obţinem du = − dy, dv = dx , de unde se deduce că
u′x = 0, u′y = − 1, şi v′x = 1; v′y = 0 în (0, − 1).

Să ne reamintim…
1.) Dacă ecuaţia F (x , y ) = 0 defineşte funcţia y = y (x) , atunci derivata sa este
Fx′
y′ = − .
Fy′
2.) Dacă ecuaţia F ( x , y , z ) = 0 defineşte funcţia implicită z = z ( x , y ) , atunci
Fx′ Fy′
derivatele în raport cu x respectiv cu y sunt z ′x = − , z ′y = − .
Fz′ Fz′

I.5.5. Dependenţă funcţională

Fie D mulţime deschisă din R n şi sistemul de funcţii reale

(1) { f1 , f 2 ,  , f m } unde f i ∈C 1 ( D) i = 1, m .
O funcţie g : D → R spunem că depinde de funcţiile f 1 , f 2 ,  , f m pe D, dacă există o
funcţie diferenţiabilă Φ astfel încât g = Φ ( f1 , f 2 ,  , f m ) adică
g ( P) = Φ ( f1 ( P) , f 2 ( P ) ,  , f m ( P ) ) ∀ P ∈ D.

52
 Exemple 4. Dacă f 1 (x , y ) = x 2 + y 2 , f 2 (x , y ) = x 2 − y 2 şi g (x , y ) = x 4 − y 4 , atunci
funcţia g depinde de funcţiile f 1 şi f 2 pe R 2 deoarece g = f 1 ⋅ f 2 .
Definiţia 2. Spunem că sistemul (1) este dependent pe D dacă există cel puţin o funcţie a
sistemului, dependentă de celelalte funcţii pe D.
În caz contrar, sistemul este independent pe D.
Independenţa funcţiilor pe D trebuie înţeleasă în sensul că nici o funcţie a sistemului nu
depinde de celelalte în nici o vecinătate a oricărui punct din D.
Teorema 7. Dacă sistemul (1) este dependent pe D şi m ≤ n , atunci toţi minorii de ordinul
 ∂ f1 ∂f 
 , , 1 
 ∂ x1 ∂ xn 
m ai matricei lui Jacobi.    sunt identic nuli pe D.
 ∂ fm ∂f 
 , , m 
∂x ∂ xn
 1 
Demonstraţie. Fie f K = Φ ( f1 ,  , f K −1 ,  , f m ) pe D . Atunci din
∂ f K ∂ Φ ∂ f1 ∂ Φ ∂ f K −1 ∂ Φ ∂ f K +1 ∂ Φ ∂ fm
= ⋅ ++ ⋅ + ⋅ + ... + ⋅ , j = 1 , n , rezultă că linia LK a
∂ x j ∂ f1 ∂ x j ∂ f K −1 ∂ x j ∂ f K +1 ∂ x j ∂ fm ∂ x j
matricei este combinaţie liniară de celelalte linii
∂Φ ∂Φ ∂Φ ∂Φ
LK = L1 +  + LK −1 + ⋅ LK +1 +  + ⋅ Lm
∂ f1 ∂ fK − 1 ∂ fK +1 ∂ fm
şi prin urmare minorii de ordinul m sunt toţi nuli, ceea ce implică faptul că rangul matricei este
strict mai mic decât m.
Teorema 8. Dacă rangul matricei iacobiene în P0 este r < m şi dacă, fără, restrânge
D ( f 1 , , f r )
generalitatea, ≠ 0 , atunci există o vecinătate V a punctului P0 în care sistemul
D (x1 , , x r ) P0

{ f1 , , f r } este independent, în timp ce funcţiile f r + 1 , , f m depind pe V de funcţiile f 1 , , f r .

D ( f1 ,  , f r )
Demonstraţie. Determinantul funcţional care este o funcţie continuă pe D,
D (x1 ,  , xr )
fiind diferit de zero în P0 , este nenul într-o întreagă vecinătate a lui P0 şi conform teoremei
precedente sistemul { f 1 ,  , f r } este independent în această vecinătate.
Partea a doua a demonstraţiei adică faptul că celelalte funcţii depind de primele r o vom
face într-un caz particular, cazul general tratându-se analog.
Fie m = n = 3 şi r = 2 . Funcţiile sistemului sunt în acest caz y1 = f1 ( x1 x 2 , x3 ) ,
y 2 = f 2 ( x1 , x 2 , x3 ) , y 3 = f 3 ( x1 , x 2 , x3 ) , matricea iacobiană
 ∂ f1 ∂ f1 ∂ f1 
 
 ∂ x1 ∂ x2 ∂ x3 
 ∂ f2 ∂ f2 ∂ f2 
 
 ∂ x1 ∂ x2 ∂ x3 
 ∂ f3 ∂ f3 ∂ f3 
 
 ∂ x1 ∂ x2 ∂ x3 
( ) D ( f1 , f 2 )
are
D f1 , f 2 , f 3
D (x1 , x 2 x3 )
=0,
D (x1 , x 2 )
(
≠ 0 într-o vecinătate a punctului P0 x10 , x 2 0 , x3 0 . )
Dezvoltând primul determinant după ultima linie putem scrie
∂ f 3 D ( f1 , f 2 ) ∂ f 3 D ( f1 , f 2 ) ∂ f 3 D ( f1 , f 2 )
(2) ⋅ + ⋅ + ⋅ =0.
∂ x1 D (x 2 , x3 ) ∂ x 2 D (x3 , x1 ) ∂ x3 D (x1 , x 2 )

53
  F1 ≡ f1 (x1 , x 2 , x3 ) − y1 = 0
Fie sistemul de funcţii implicite 
 F2 ≡ f 2 (x1 , x 2 , x3 ) − y 2 = 0
în necunoscutele x1 , x 2 , y i 0 = f i (P0 ) i ∈ {1 , 2}şi punctul M 0 (x10 , x 20 , x30 , y10 , y 20 ).
D (F1 , F2 ) D ( f1 , f 2 )
Din faptul că = ≠ 0 rezultă conform teoremei de existenţă că
D (x1 , x 2 ) M0
D (x1 , x 2 ) P0

există două funcţii

 x1 = ϕ1 (x3 , y1 , y 2 )
(3) 
 x 2 = ϕ 2 (x3 , y1 , y 2 )
 f (ϕ , ϕ , x ) ≡ y
astfel încât  1 1 2 3 1
 f 2 (ϕ1 , ϕ 2 , x3 ) ≡ y 2
 ∂ f1 ∂ ϕ1 ∂ f1 ∂ ϕ 2 ∂ f1
 ∂ x ⋅ ∂ x + ∂ x ⋅ ∂ x + ∂ x = 0
Derivând parţial în raport cu x3 , avem ∂ f ∂ϕ
1 3 2 3 3
∂ f 2 ∂ ϕ2 ∂ f 2
 2
⋅ 1
+ ⋅ + =0
 ∂ x1 ∂ x3 ∂ x 2 ∂ x3 ∂ x3
D ( f1 , f 2 ) D ( f1 , f 2 )
∂ ϕ1 D ( x 2 , x3 ) ∂ ϕ 2 D (x3 , x1 )
de unde (4) = = .
D ( f1 , f 2 ) ∂ x3 D ( f1 , f 2 )
,
∂ x3
D (x1 , x 2 ) D (x1 , x 2 )
Înlocuind funcţiile (3) în egalitatea y 3 = f 3 (x1 , x 2 , x3 ) obţinem
y 3 = f 3 ( ϕ1 ( x3 , y1 , y 2 ) , ϕ 2 ( x3 , y1 , y 2 ) , x3 ) = Φ ( x3 , y1 , y 2 ) .
∂Φ
Faptul că y 3 depinde doar de y1 şi y 2 va reieşi din aceea că =0 .
∂ x3
∂Φ ∂ f 3 ∂ ϕ1 ∂ f 3 ∂ ϕ 2 ∂ f 3
Într-adevăr, folosind (2) şi (4) avem = ⋅ + ⋅ + =
∂ x3 ∂ ϕ1 ∂ x3 ∂ ϕ 2 ∂ x3 ∂ x3
∂ f 3 D ( f1 , f 2 ) ∂ f 3 D ( f1 , f 2 )
⋅ + ⋅
∂ ϕ1 D (x 2 , x3 ) ∂ ϕ 2 D (x3 , x1 ) ∂ f 3
= + = 0. Deci y 3 = Φ ( y1 , y 2 ) .
D ( f1 , f 2 ) ∂ x3
D (x1 , x 2 )
Consecinţa 1. În cazul unui sistem de n funcţii de câte n variabile, sunt valabile
afirmaţiile:
D ( f1 , , f n ) sistemul { f1 , f 2 , ..., f n }este independent
1.) ≠0⇒
D (x1 , , x n ) P într − o vecinatate a punctului P0 .
0

D ( f1 , , f n )
2.)
D (x1 , , x n )
≡ 0 pe D ⇒ { }
sistemul f1 , f 2 , , f n este dependent pe D.

x z x 2 + z 2 + xz
Exemple 5. Funcţiile f1 = , f 2 = , f3 = y≠ 0. Având iacobianul
y y y2
1 x
− 0
y y2
D ( f 1, f2 , f3 ) z 1
= 0 − 2 ≡0
D (x , y , z) y y
2x − z
y2
−2
z3
(x
2
+ z2 − xz ) 2z − x
y3
D ( f1 , f 2 ) z
sunt în dependenţă funcţională. Din faptul că =− este un minor de ordinul doi nenul,
D ( x, y) y3
rezultă o funcţie diferenţiabilă Φ astfel încât f 3 = Φ ( f1 , f 2 ) . Este evident că f3 = f12 + f 2 2 − f1 f 2 .

54
 Să ne reamintim…
În teorema 6 de existenţă a funcţiilor implicite definite de sistemul
D (F1 ,  , Fm )
Fi (x1 ,  , x n , y1 ,  , y m ) = 0 i = 1 , m , condiţia ≠ 0 a însemnat de fapt
D ( y1 ,  , y m ) P
0

independenţa funcţională a funcţiilor F1 , F2 ,  , Fm ca funcţii de y1 ,  , y m .

I.5.6. Transformări punctuale în R n

Fie D ⊂ R n o mulţime deschisă. Se numeşte transformare o funcţie vectorială

f : D → R n . Dacă A⊂ D , atunci f ( A) este transformata mulţimii A prin f.
Definiţia 3. Transformarea f = ( f1 , , f n ) se spune că este regulată în punctul P0 ∈ D ,
D ( f1 , , f n )
dacă funcţiile f i i = 1 , n sunt de clasă C1 într-o vecinătate a punctului P0 şi ≠ 0.
D (x1 , , x n ) P0

O transformare regulată în orice punct al lui D se spune că este regulată pe D.

Observaţia 3.
a) Dacă f este regulată în P0 , atunci f este regulată într-o întreagă vecinătate a acestui
punct. Aceasta rezultă din continuitatea iacobianului.
b) Dacă f este regulată în P0 , atunci f este diferenţiabilă în P0 şi
D ( f1 , , f n )
f ′ ( P0 ) = ≠0 Diferenţiabilitatea lui f rezultă din diferenţiabilitatea
D (x1 , , x n ) P0

componentelor sale scalare f i i = 1, n .( )

c) O transformare regulată în P0 este evident continuă în P0
d) Dacă f = ( f1 , , f n ) este regulată în P0 , atunci sistemul { f1 , , f n } este independent
într-o vecinătate a lui P0 .

Exemple 6.
1.) Transformarea identică I a lui R n , dată de I ( P) = P P ∈ R n , sau
 x1   x1   I 1 ( x1 ,  , x n ) 
     
I  =  =  
 x   x   I ( x ,  , x )
 n  n  n 1 n 

este regulată pe R n , deoarece componentele sale scalare I i au derivate parţiale continue peste
1 0 0 0
D (I 1 , , I n ) 0 1 0  0
tot şi I ′( P ) = = =1≠ 0 ∀ P∈R n .
D (x1 , , x n )    
0 0 0 1
2.) Transformarea polară T care face trecerea de la coordonatele polare (ρ , ϕ ) la cele
carteziene (x , y ) ale unui punct P din plan.

55
  x = ρ cos ϕ D (x , y ) cos ϕ − ρ sin ϕ
T : :[ 0, ∞ ) × [0, 2π ) → R 2 are iacobianul = =ρ. Este
 y = ρ sin ϕ D (ρ , ϕ) sin ϕ ρ cos ϕ
deci regulată dacă ρ ≠ 0 .
 π
Transformata dreptunghiului A= [ 0, 2]× 0 ,  din planul O
este sfertul de
 2 
cerc de rază 2 din primul cadran al planului xOy .

3.) Transformarea cilindrică leagă coordonatele cilindrice (ρ , ϕ , z ) ale unui punct P ∈ R 3 de

cele carteziene (x , y , z ) .
 x = ρ cos ϕ
 D (x , y , z)
T :  y = ρ sin ϕ : [ 0, ∞ ) × [ 0, 2π) × R → R3 are iacobianul =ρ , este deci o
z = z D (ρ , ϕ , z)

transformare regulată peste tot cu excepţia originii.

4.) Transformarea sferică este dată de

 x = ρ sin θ cos ϕ

T :  y = ρ sin θ sin ϕ :[ 0, ∞ ) × [ 0, 2π) × [ 0, π] → R 3
 z = ρ cos θ

D (x , y , z )
Din = ρ 2 sin θ , rezultă că transformarea sferică este regulată acolo
D (ρ , ϕ , θ )
unde ρ ≠ 0 şi θ ≠ 0, π .
Vom da în continuare două proprietăţi importante ale transformărilor
regulate.
Teorema 9. (compunerea transformărilor). Dacă f este regulată în P0 şi
g este regulată în f (P0 ) , atunci transformarea g  f este regulată în P0 .
Demonstraţie. Dacă f = ( f1 ,  , f n ) , g = (g1 ,  , g n ) , atunci
 g 1 ( f 1 ( P ))  g 1 ( f 1 ( P )) , , f n ( P ) 
   
(g  f )(P ) =    =   
 g n ( f ( P ))  g n ( f 1 ( P ) , , f n (P )) 
 
Este evident că dacă f i şi g i sunt de clasă C 1 , atunci şi componentele scalare ale lui g  f
sunt de clasă C 1 într-o vecinătate a lui P0 . Din egalitatea matriceală
(g  f )′ ( P0 ) = g ′( f ( P0 )) ⋅ f ′( P0 ) rezultă ( g  f ) ( P0 ) = g ′ ( f ( P0 )) ⋅ f ′ ( P0 )
,
şi cum transformările f şi g fiind regulate în P0 respectiv în f (P0 ) au iacobienii nenuli în
aceste puncte, rezultă că (g  f )′ (P0 ) ≠ 0 şi deci că g  f este o transformare regulată în P0
Teorema 10. (transformarea inversă). Dacă f este regulată în P0 , atunci există o
transformare g definită într-o vecinătate a punctului f ( P0 ) , regulată în acest punct şi
D (g1 , , g n )
unde yi = fi ( x1,, xn ) .
1
=
(
D y1 , , y n ) f  
P 
 0
D ( f1 , , f n )
D (x1 , , x n ) P0

Demonstraţie. Fie y i0 ( )
= f i (P0 ) şi M 0 x10 , , x n0 , y10 , , y n0 . Sistemul de funcţii
Fi (x1 ,  , x n , y1 ,  , y n ) ≡ f i (x1 ,  , x n ) − y i = 0 i = 1, n
defineşte în mod implicit funcţiile xi = g i ( y1 , , y n ) care verifică în mod identic sistemul.

56
 Într-adevăr, Fi (M 0 ) = f i (P0 ) − y i0 = 0 ∀ i = 1, n ; funcţiile Fi au derivate parţiale continue
D (F1 , , Fn ) D ( f1 , , f n )
într-o vecinătate a lui M 0 şi = ≠ 0 din ipoteză. Prin urmare există în
D (x1 , , x n ) M0
D (x1 , , x n ) P

mod unic într-o vecinătate V a punctului f (P0 ) = ( ) funcţiile xi = g i ( y1 , , y n ) cu derivate

0

y10 , , y n0
parţiale continue.
Fie g transformarea având componentele scalare gi . Din
 x1   g i ( f ( P )) 
   
P =   =    = g ( f ( P )) ∀ P ∈V ,
 x   g ( f ( P ))
 n  n 
rezultă g  f = I , de unde g ′ ( f ( P0 )) ⋅ f ′ ( P0 ) = I ( P0 ) = 1 şi deci relaţia din enunţ
g ′ ( f ( P0 )) =
1
.
f ′ ( P0 )

 x = ρ cos ϕ
Exemple 7. Transformarea polară T :  , regulată pentru ρ > 0 are inversa
 y = ρ sin ϕ
 ρ = x2 + y2
 −1
T : y
 ϕ = arctg
 x
D (ρ , ϕ) 1 1
iar iacobianul acesteia este = = dacă x 2 + y 2 ≠ 0.
D (x , y ) D (x , y ) x +y
2 2

D (ρ , ϕ)

I.5.7. Schimbări de variabile

O expresie în care apare o funcţie împreună cu derivatele ei poate uneori primi o formă mult
simplificată dacă elementele vechi, funcţia şi (sau) variabilele ei se înlocuiesc cu altele noi.
Vom presupune că funcţiile ce intervin îndeplinesc condiţiile necesare efectuării calculelor.
Vom pune în evidenţă câteva cazuri şi le vom trata practic prin exemple.
Cazul 1. Intervertirea variabilelor y(x ) → x( y )

Exemple 8. Să se transforme ecuaţia y′y′′′ − 3 ( y′′)2 = x luând pe y ca nouă variabilă

independentă.
Soluţie. Se vede din ecuaţia dată că y este funcţia şi x este variabila sa. Forma nouă a
ecuaţiei va trebui să antreneze funcţia x de variabilă y şi evident derivatele acesteia
dx d 2x
x′ = , x′′ = ,
dy dy 2
Folosind formulele de derivare a funcţiei compuse şi a funcţiei inverse, vom găsi legătura
dintre derivatele vechi y ′, y ′′, y ′′′ şi cele noi.
dy 1 1
Astfel avem y ′ = = =
dx dx x ′
dy

57
 ′′ ′′
y′′ =
d
( y′) = d  1  = d  1  ⋅ d y = − x 2 ⋅ 1 = − x 3
dx d x  x′  d y  x′  d x (x′) x′ (x′)
( y′′) = d  − x 3  = d  − x 3  ⋅ d y = 3 (x ) −5 x x
d  ′′   ′′  ′′ 2 ′′′ ′
y′′′ =
dx d x  (x′)  d y  (x′)  d x (x′)
Făcând înlocuirile în ecuaţia dată obţinem sau x′′′ + (x′)5 x = 0.
Cazul 2. Schimbarea variabilei independente y ( x) → y (t ) .
x= x (t )

Exemple 9. Să se transforme ecuaţia (1 − x 2 )y′′ − xy′ + a 2 y = 0 prin substituţia x = cos t .

Soluţie. Avem x = x (t ) ⇒ t = t ( x) şi derivata funcţiei compuse y (t (x) ) este
dy dy dt dy 1 yt′
y′ = = ⋅ = ⋅ =
dx dt dx dt dx − sin t
dt
unde cu y t′ s-a notat derivata lui y în raport cu noua ei variabilă t .
Ceea ce s-a obţinut este funcţie de t . De aceea în continuare derivarea în raport cu x se
face prin intermediul variabilei t . Avem
 ′  ′′ ′
y′′ =
d
( y′) = d  yt  ⋅ d t = yt sin t − 2yt cos t ⋅ 1 .
dx d t  − sin t  d x sin t sin t
Astfel ecuaţia devine y t′′ + a 2 y = 0 .
 x = x (u, t )
Cazul 3. Schimbarea funcţiei şi a variabilei y (t ) → u (t ) prin transformarea  .
 y = y (u , t )

x = u + t
Exemple 10. Să se transforme ecuaţia y ′′ + (x + y )(1 + y ′)3 = 0 dacă  şi u = u (t ) .
y = u − t
Soluţie. Ţinând seama că u = u (t ) , x şi y devin funcţii de t şi avem
dy dy 1 u′ −1
y′ = = ⋅ =
dx dt dx u ′ + 1
dt
d  u′ −1  1 u ′′(u ′ + 1) − u ′′(u ′ − 1) 1 2u ′′
y′′ =
d
( y′) =  ⋅ = ⋅ = .
dx ′
dt  u + 1  dx (u ′ + 1) 2 u + 1 (u ′ + 1)3
′
dt
Făcând înlocuirile, ecuaţia devine u ′′ + 8 u u ′ = 0 .
Cazul 4. Schimbarea variabilelor independente ale unei funcţii z(x, y) → z(u, v) prin
u = u (x , y)
transformarea  .
 v = v ( x , y)

x
Exemplu 11. Dacă u = x 2 − y 2 , v = , să se transforme ecuaţia
y
∂2z
( ) ∂∂x∂zy + xy ∂∂y z − y ∂∂xz − x ∂∂yz = 0 .
2 2
xy + x2 + y2
∂x 2 2

u ′x = 2 x , u ′y = −2 y

Soluţie. Avem  v′ = 1 , v′ = − x şi cum z = z(u ( x, y), v ( x, y) ) ,
 x y y
y2

1
z ′x = zu′ ⋅ u ′x + zv′ ⋅ v′x = zu′ ⋅ 2 x + zv′ ⋅
y
 x 
z ′y = zu′ ⋅ u ′z + zv′ ⋅ v′y = zu′ (− 2 y) + zv′ ⋅  −
 y 2 

În continuare, pentru calculul derivatelor parţiale de ordinul doi vom ţine seama că şi zu′ şi
sunt funcţii de x şi y prin intermediul variabilelor u şi v. Astfel

58
  1  1 1
′′ ⋅  ⋅ 2 x + zu′ ⋅ 2 +  zuv
z ′x′ 2 =  zu′′ 2 ⋅ 2 x + zuv ′′ ⋅ 2 x + z ′′2 ⋅  ⋅
v y y
 y  

 − y   − x   x 
′ =  z ′′ 2 ⋅ (− 2 y) + zuv (− 2 x) − 2 zu′ +  zuv
′′ ⋅ (− 2 y) + z ′′2 ⋅
2x
z ′xy ′′ ⋅  − 2 + zv′ ⋅ 3

u 2 

v 2 
y   y  
 y  y

Amplificând fiecare derivată cu coeficienţii corespunzători din ecuaţia dată şi adunând pe

verticală, obţinem

1
z ′x = 2 x ⋅ zu′ + ⋅ zv′
- y y
x
z′y = − 2 y ⋅ zu′ − ⋅ zv′
-x y2
4x 1
z′x′ 2 = 4 x2 z′′ 2 + ′′ +
⋅ zuv ⋅ z′′2 + 2 zu′
xy u y y2 v
(
2 x2 + y 2 ) zuv′′ − x 1
(x 2
+y 2
) ′ = − 4 xy ⋅ z′′ 2 −
z′xy u
y2 y3
⋅ z′′ 2 −
v
y2
⋅ zv′

4x x2 2x
z′y′ 2 = 4 y 2 ⋅ zu′′ 2 + ′′ −
zuv zv′′2 − 2 zu′ + ⋅ zv′
xy y y4 y3

0=−
(
2 x2 − y2 ) 2
′′ +
zuv
(
2 x2 − y2 ) ⋅ zv′
2 2
y y
deci z uv este noua formă a ecuaţiei.
′′ ⋅ u − z v′ = 0
Cazul 5. Schimbarea funcţiei şi a variabilelor sale z ( x, y ) → w (u , v) printr-o transformare
regulată din R 3 .
 u = yz − x
Exemplu 12. Să se transforme ecuaţia (xy + z) ∂
∂x
(
+ 1− y2 ) ∂∂y = x + yz dacă  v = xz − y şi
w = xy − z

w = w (u.v) .
Soluţie. Diferenţiind relaţiile date, avem
du = zdy + ydz − dx
dv = zdx + xdz − dy
dw = ydx + xdy − dz ,
care introduse în formula
dw = wu′ du + wv′ dv
dau următoarea legătură între dx, dy şi dz :
y + wu′ − zwv′ x + wv′ − zwu′
dz = dx + dy .
1 + ywu′ − xwv′ 1 + ywu′ + xwv′
Dar cum dz = z ′x dx + z ′y dy , se deduc imediat derivatele parţiale ale lui z care înlocuite
apoi în ecuaţia dată, dau ecuaţia
(xy + z )( y + wu′ − zwv′ ) + (1 − y 2 )(x + wv′ − zwu′ ) = (xy + z )(1 + ywu′ + xwv′ )
∂w
adică = 0.
∂v

59
I.5.8. Extreme condiţionate
Deseori în probleme de extrem apar condiţii suplimentare impuse variabilelor.
Cea mai simplă problemă de acest fel este determinarea extremelor funcţiei f ( x , y ) cu condiţia ca
între variabilele x şi y să existe legătura ϕ (x , y ) = 0 . Din punct de vedere geometric aceasta înseamnă
determinarea unui punct P0 (x 0 , y 0 ) aparţinând curbei C : ϕ (x , y ) = 0 aşa ca
în P0 funcţia f să ia valoare maximă sau minimă în raport cu celelalte
puncte de pe curbă. Să vedem cum s-ar rezolva această problemă. Dacă
ecuaţia ϕ ( x, y ) defineşte în mod implicit funcţia y = y (x) (ecuaţia
curbei C), atunci problema se reduce la determinarea punctelor de
extrem ale funcţiei compuse g ( x ) = f (x , y ( x )) şi care, după cum se ştie,
se găsesc printre rădăcinile ecuaţiei g ′(x ) = 0 , deci
(1) f x′ + f y′ ⋅ y ′ = 0 .
Derivând egalitatea ϕ (x , y ( x )) = 0 , avem şi
(2) ϕ′x + ϕ′y ⋅ y ′ = 0 .
Amplificând ecuaţia (2) cu un λ real oarecare şi adunând-o la (1), obţinem relaţia
( )
f x′ + λ ϕ′x + f y′ + λϕ′y ⋅ y ′ = 0 ,
verificată de punctele de extrem legat.
Determinând λ aşa ca f x′ + λϕ′x = 0 , rezultă şi f y′ + λϕ′y = 0 .
Obţinem astfel trei ecuaţii în necunoscutele x , y şi λ verificate de punctele de extrem legat
 f x′ + λ ϕ′x = 0

 f y′ + λ ϕ′y = 0
 ϕ=0.

Să observăm că acest sistem este cel care dă punctele staţionare ale funcţiei
F (x , y , λ ) = f (x , y ) + λ ϕ (x , y ) .
Fie M 0 (x , y , λ 0 ) un punct staţionar pentru F. Este evident că P0 (x0 , y 0 ) ∈ C . Fie de asemenea
P(x , y ) ∈ C . Să observăm că diferenţa
f ( P ) − f (P0 ) = f (x , y ) ⋅ f (x 0 , y 0 ) = f (x , y ) + λ 0 ϕ(x 0 , y 0 ) =
= F (x , y , λ 0 ) − F (x 0 , y 0 , λ 0 ) .
Prin urmare problema stabilirii dacă P0 (x0 , y 0 ) este punct de extrem legat se reduce la
studiul semnului lui d 2 F (x 0 , y 0 , λ 0 ) .
În concluzie, pentru determinarea punctelor de extrem ale funcţiei f (x , y ) cu legătura
ϕ( x , y ) = 0 , se formează funcţia auxiliară F = f + λ ϕ , i se determină punctele staţionare iar dacă
M 0 (x 0 , y 0 , λ 0 ) este unul din acestea, atunci se studiază dacă P0 (x 0 , y 0 ) este punct de extrem
(liber) pentru F (x , y , λ 0 ) .

Exemplu 13. Să se găsească punctele de extrem ale funcţiei f (x , y) = x + 2 y ştiind că

x + y = 5.
2 2

Soluţie. Avem ϕ (x , y ) ≡ x 2 + y 2 − 5 ,
(
F (x , y , λ ) = x + 2 y + λ x 2 + y 2 − 5 . )
Punctele staţionare ale lui F sunt soluţiile sistemului:
 Fx′ ≡ 1 + 2 λ x = 0

 F y′ ≡ 2 + 2 λy = 0
F ′ ≡ ϕ = x 2 + y 2 − 5 = 0
 λ
1 1
şi anume M 1 (1 , 2 , − ) şi M 2 (− 1 , − 2 , ) .
2 2

60
 Pentru a stabili dacă punctele P1 (1, 2) şi P2 (−1, − 2) sunt sau nu
puncte de extrem legat, calculăm
M1 M2
Fx′′2 = 2 λ -1 1
Fxy′′ = 0 0 0
F y′′2 = 2 λ -1 1

Avem
∆ (P1 ) = − 1 < 0 , Fx′′2 (M 1 ) = − 1 < 0 ⇒ P1 punct de maxim
∆ (P2 ) = − 1 < 0 , Fx′′2 (M 2 ) = 1 > 0 ⇒ P2 punct de minim
f max = f (P1 ) = 5 f min = f (P2 ) = − 5
Observaţia 4. Pentru determinarea extremelor funcţiei f (x1 , x 2 , , x n ) supuse legăturilor
ϕ i (x1 , , x n ) = 0 i = 1 , m , se construieşte funcţia auxiliară (funcţia lui Lagrange)
F (x1 ,  , x n , λ1 ,  , λ m ) = f + λ1ϕ1 + ... + λ m ϕ m , i se determină punctele
M 1 staţionare şi dacă M (x 0 , , x 0 , λ0 , , λ0 ) este un astfel de punct, se studiază
0 1 n 1 m
Fx′′2 = 0 0 dacă punctul P0 (x10 , , x n0 ) este punct de extrem liber pentru
Fxy′′ = z + µ (
0 F x1 , , x n , λ10 , , λ m 0 . )
Fxz′′ = y + µ -1 Aceasta este metoda multiplicatorilor lui Lagrange.
F y′′2 = 0 0
F yz′′ = x + µ 0 Exemplu 14. Să se găsească punctele de extrem ale funcţiei
Fz′′2 = 0 0 f ( x , y , z ) = xyz cu condiţiile x + y + z = 5 , xy + yz + zx = 8 .
Soluţie. Avem
ϕ1 ( x , y , z ) = x + y + z − 5
ϕ 2 ( x , y, z ) = xy + yz + zx − 8
şi funcţia auxiliară
F ( x , y, z , λ , µ ) = xyz + λ ( x + y + z − 5) + µ ( xy + yz + zx − 8) .

 F x′ ≡ yz + λ + µ ( y + z) = 0
 ′
 F y ≡ xz + λ + µ (x + z) = 0
Sistemul  F z′ ≡ xy + λ + µ (x + y) = 0
 F λ′ ≡ ϕ1 ≡ x + y + z − 5 = 0

 Fµ′ ≡ ϕ 2 ≡ xy + yz + zx − 8 = 0
4 7 4 16 − 4
ne dă punctele staţionare ale lui F : M 1 (2 , 1 , 2 , 4 , − 2) şi M 2 ( , , , , ).
3 3 3 3 3
Vom studia dacă P1 (2,1, 2) este punct de extrem liber pentru F (x, y, z , 4, − 2) . Pentru aceasta
ne interesează semnul diferenţialei d 2 F (M 1 ). Avem
d 2 F (M 1 ) = −2dxdz .
Diferenţiind însă legăturile, avem relaţiile
 dx + dy + dz = 0

( x + z )dx + (x + z )dy + (x + z )dz = 0

61
  dx + dy + dz = 0 −4
care pentru P1 (2, 1, 2) devin  de unde dz = −dx , deci d 2 F (M 1 ) = 2dx 2 > 0 .
3dx + 4 dy + 3dz = 0
Urmează că f ( P ) − f (P0 ) > 0 , deci P1 este punct de minim (legat ). Făcând un studiu asemănător
4 7 4
pentru punctul P2 ( , , ) se găseşte că acesta este un punct de maxim (legat ).
3 3 3
Observaţia 5. Problema determinării extremelor funcţiei f (x1 ,  , x n ) cu condiţii de forma:
ϕi (x1 , , xn ) ≥ 0 i = 1, m este problema generală a programării matematice.
Dacă atât funcţia f cât şi funcţiile ϕi sunt liniare, atunci problema este de programare
liniară (formulată în 1947 de către matematicianul american G. B. Dantzig).
Să ne reamintim…
Pentru determinarea punctelor de extrem ale funcţiei f (x , y ) cu legătura
ϕ( x , y ) = 0 , se formează funcţia auxiliară F = f + λ ϕ , căreia i se determină punctele
staţionare, iar dacă M 0 (x 0 , y 0 , λ 0 ) este unul din acestea, atunci se studiază dacă
P0 (x0 , y 0 ) este punct de extrem (liber) pentru F (x , y , λ 0 ) .

I.5.9. Rezumat
În această unitate de învăţare se dezvoltă problema derivării funcţiilor implicite
şi problema dependenţei funcţionale. Aplicarea acestor probleme la transformările
punctuale, schimbările de variabilă, extremele condiţionate, etc., vor conduce la
simplificarea multor rezolvări în cadrul calculului integral şi al ecuaţiilor diferenţiale
ordinare sau cu derivate parţiale, din materialul matematic viitor.
I.5.10. Test de autoevaluare a cunoştinţelor
1. Continuă definiţia: Spunem că f este diferenţiabilă în punctul P0 ∈ D dacă....
2. Să se calculeze iacobianul transformării
x = (α +ρ cos θ) cos ϕ, y = (a + ρ cos θ) sin ϕ , z =ρ sin θ
3. În ecuaţia de mai jos să se facă schimbarea indicată
y ′′− xy ′ 3 + cos y ⋅ y ′ 3 = 0, x = x ( y )
4. În ecuaţia de mai jos să se facă schimbările indicate
(x 2
) ( )  x = ρ cos ϕ
+ y 2 (x + yy ′) = x 2 + y 2 + x (xy ′− y ),  ,ρ = ρ (ϕ)
 y =ρ sin ϕ
5. În ecuaţia de mai jos să se facă schimbările indicate
∂2z ∂2z ∂2z ∂z u = sin x + x − y
+ 2 cos x − sin 2 x 2 − sin x = 0, 
∂x 2 ∂x∂y ∂y ∂y v = x − sin x + y

I.5.11. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare

1.Revezi definiţia 1. 2. R : ρ (α +ρ cos θ) ;3
3. R : x ′′ + x − cos y = 0 4. R : ρ ′ = ρ + cos ϕ
∂ 2z
5. Se obţine =0.
∂u ∂v

62
 Temă de control 1 – Calculul diferenţial

1. Aplicând criteriul rădăcinii să se stabilească natura seriei

n
 13 + 2 3 +  + n 3 n 
∑  3
−  .
 n 4

2. Să se studieze natura seriei

2 ⋅ 7 ⋅ 12 [2 + 5 (n − 1)]
∑ 3 ⋅ 8 ⋅ 13[3 + 5 (n − 1)]

3. Să se calculeze f’(x) dacă

(x+1)3 4 ( x − 2) 3
f (x ) = după ce în prealabil a fost logaritmat.
3
(x−3)2

4. Să se arate că dacă
x2
2
(
z = e y ϕ ( y e 2 y ) , atunci x 2 − y 2 ) ∂∂ xz + xy ∂∂ yz = xyz

5. Să se scrie polinomul lui Taylor de gradul trei pentru funcţia f (x, y ) = x 2 + y 2 în (1, 1) .

6. Să se determine inf f şi sup f dacă f (x, y ) = x 2 y (4 − x − y ) şi A este domeniul limitat de

A A
dreptele x = 0, y = 0, x + y = 6

După rezolvare , lucrarea de verificare trebuie transmisă tutorelui , pe foi scrise de

mână şi îndosariate.
Sugestii pentru acordarea punctajului

• Oficiu: 10 puncte
• Subiectul 1: 15 puncte
• Subiectul 2: 15 puncte
• Subiectul 3: 15 puncte
• Subiectul 4: 15 puncte
• Subiectul 5: 15 puncte
• Subiectul 6: 15 puncte

63