Unitatea de învăţare I.3.

Derivata unei funcţii reale de o singură

variabilă reală
Cuprins
I.3.1. Introducere ..................................................................................................................... 22
I.3.2. Competenţe .................................................................................................................... 22
I.3.3. Derivata.......................................................................................................................... 22
I.3.4. Diferenţiala .................................................................................................................... 23
I.3.5. Forma lui Taylor ............................................................................................................ 25
I.3.6. Aplicaţii ale formulei lui Taylor.. ................................................................................... 27
I.3.6.1. Calcul aproximativ............................................................................................ 27
I.3.6.2. Concavitatea şi convexitatea unei funcţii ......................................................... 28
I.3.6.3. Condiţii suficiente de extrem ............................................................................ 29
I.3.6.4. Ridicarea nedeterminărilor ............................................................................... 29
I.3.6.5. Derivare numerică............................................................................................. 29
I.3.7. Rezumat ......................................................................................................................... 30
I.3.8. Test de autoevaluare a cunoştinţelor .............................................................................. 30
I.3.9. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare ........................................................ 31
I.3.1. Introducere
Pentru funcţii reale de o variabilă reală se definesc derivata şi diferenţiala lor şi se
prezintă reguli de calcul ale acestora. Formula lui Taylor, de dezvoltare în serie de
puteri şi aplicaţiile acesteia, încheie unitatea de învăţare.

I.3.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea materialului studentul va fi capabil:
-să definească şi să calculeze derivatele de ordinul întâi şi de ordin superior ale
funcţiilor reale de o variabilă reală;
-să dezvolte în serie de puteri;
-să aplice aceste dezvoltări la probleme practice: aproximări, derivări numerice, etc.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

I.3.3. Derivata

Fie funcţia f : I ⊂ R → R , I fiind un interval deschis (domeniu) din R.

Definiţia 1. Spunem că f este derivabilă în x0 ∈ I , dacă există şi este finită limita
f (x ) − f (x0 )
lim .
x → x0 x − x0
Limita de sus se numeşte derivata funcţiei f în x0 şi este un număr notat cu f ′( x0 ) .
Din punct de vedere geometric f ′(x 0 ) reprezintă panta tangentei
M 0 T la curba de ecuaţie y = f (x) în punctual M 0 (x 0 , f (x 0 )) , deci
f ′(x 0 ) = tg α

Definiţia 2. Spunem că funcţia f este derivabilă pe I, dacă f este derivabilă în orice punct x ∈ I .
f ′(x )
f′
În acest caz aplicaţia f ′ : I → R dată de x → ∀x ∈ I se numeşte derivata funcţiei f.

22
 Se defineşte derivata de ordinul n a funcţiei f prin formula f (n ) = ( f (n −1) )
′
n = 1,2 , unde
f (0 ) = f , dacă funcţia f (n −1) este la rândul ei derivabilă pe I.
Dacă f admite derivate până la ordinul n continue pe I, atunci spunem că f este de clasă
C (I ) şi scriem f ∈ C n (I ).
n

Dacă f şi g sunt de n ori derivabile pe I, atunci funcţiile f + g , f ⋅ g sunt de n ori derivabile

pe I şi (f + g )(n ) = f (n ) + g (n ) ∀ n ≥1
n
( f ⋅ g )(n ) = ∑ C nk f (n − k ) g (k ) (formula lui Leibniz).
0

Exemple 1. Să se calculeze h (100 ) dacă h ( x) = (x 3 + x + 1)ch x .

Soluţie. Notând f ( x) = chx , g ( x) = x 3 + x + 1 , avem
f ′(x ) = shx g ′(x ) = 3x 2
f ′′(x ) = chx g ′′(x ) = 6 x
sh x pentru n impar g ′′′(x ) = 6
f (n ) ( x ) = 
ch x pentru n par g (n ) (x ) = 0 pentru n ≥ 4 .

Aplicând formula lui Leibniz, avem

h (100 ) = ( f ⋅ g )(100 ) = C100
0
f (100 ) g + C100
1
f (99 ) g ′ + C100
2
f (98 ) g ′′ + C100
3
f (97 ) g ′′′ ,
deci
( ) (
h (100 ) (x ) = x 3 + x + 1 chx + 100 3 x 2 + 1 shx + ) 100 ⋅ 99
1⋅ 2
⋅ 6 x chx +
100 ⋅ 99 ⋅ 98
1⋅ 2 ⋅ 3
⋅ 6 shx =

= (x 3
) (
+ 29701x + 1 chx + 300 x 2 + 970300 chx . )
Să ne reamintim…
f (x ) − f (x0 )
Limita lim dacă există şi este finită se numeşte derivata
x → x0 x − x0
funcţiei f în x0, care este un număr notat cu f ′( x0 ) .

I.3.4. Diferenţiala

Definiţia 3. Fie f : I → R . Se numeşte diferenţă de ordinul I a funcţiei f variaţia

∆f = f (x + h ) − f (x ) ,
h numindu-se pas. Notaţia completă este ∆f (x, h ).
Definiţia 4. Diferenţa de ordinul doi a lui f este diferenţa de ordinul întâi a
funcţiei g (x ) = ∆ f (x, h ) , deci ∆2 f = ∆ (∆f ) = g (x + h ) − g (x ) = f (x + 2h ) − 2 f (x + h ) + f (x ).
Prin inducţie se defineşte diferenţa de ordinul n ∆ n f = ∆ ∆n −1 f ( )
n
şi are loc formula ∆ n f = ∑ (−1) k C nk f [x + (n − k ) h] .
k =0
f (x 0 + h ) − f (x 0 )
Fie funcţia f derivabilă în x 0 ∈ I şi ∆x = x − x 0 = h . Din lim = f ′(x 0 )
h →0 h

rezultă că există o funcţie α x , h astfel încât ( ∆f

h
)= f ′(x 0 ) + α (x 0 , h )

cu α (x 0 , h ) → 0 când h → 0 , sau o funcţie ω (x 0 , h ) aşa ca ∆ f = f ′(x0 ) h + ω (x0 , h )

23
 ω (x0 , h )
şi → 0 când h → 0.
h
∆f f ′ (x 0 ) h + ω (x 0 , h ) 1 ω (x0 , h )
Deoarece lim = lim =1 + lim =1 ,
h→0 f ′ (x 0 ) h h → 0 f ′ (x 0 ) h f ′ (x 0 ) h
pentru h suficient de mic are loc aproximarea
f (x0 + h ) − f (x0 ) ≈ f ′ (x0 ) h
care este foarte utilă în calculul creşterii funcţiei f. În loc să calculăm valorile lui f în x 0 şi
x 0 + h , este mai simplu de efectuat produsul f ′ (x 0 ) h care este o funcţie liniară de h.
Definiţia 5. Diferenţiala funcţiei f în x0 este funcţia liniară (de h ) definită pe R
h → f ′ ( x0 ) h
notată cu d f ( x 0 ) : d f (x 0 ) (h) = f ′ (x 0 ) h.
Graficul funcţiei liniare d f ( x0 ) este o dreaptă ce trece prin
origine de pantă
tg ϕ = f ′ (x 0 )
Din punct de vedere geometric
MN = ∆ f
NT = NM 0 tg ϕ = h f ′(x 0 ) = d f (x 0 )(h )
Relaţia de aproximaţie
f (x 0 + h ) − f (x 0 ) ≈ d f (x 0 )(h )
exprimă faptul că segmentul TM poate fi făcut oricât de mic dacă se ia creşterea h suficient de
mică.

Exemple 2. Cu cât creşte aria unui cerc de rază 98,5 m dacă mărim raza cu 0,1 m?
Soluţie. Aria cercului este A = π r 2 . Avem A′ = 2 π r , r0 = 98,5 , h = r − r0 = 0,1 , deci
∆ A ≈ d A = A′ (r0 ) h = 2 π r0 h = 2π ⋅ 98,5 ⋅ 0,1 ≈ 61.,858 m 2 .
Dacă funcţia f este derivabilă pe I, atunci d f (x )(h ) = f ′ (x ) h ∀ x ∈ I .
În cazul aplicaţiei identice g (x ) ≡ x , avem g ′ (x ) = 1 şi
d g (x )(h ) = d x(h ) = h ∀ x ∈ I şi ∀ h∈ R .
Astfel formula de sus se obişnuieşte a fi scrisă sub forma d f (x ) = f ′ (x ) d x sau omiţând a
scrie variabilele în primul membru d f = f ′ (x ) d x .
De aici rezultă notaţia lui Leibniz pentru derivata lui f, f ′ (x ) =
d f
.
dx
Regulile de diferenţiere decurg din cele de derivare şi sunt:
1.) d ( f + g ) = d f + d g
2.) d ( fg ) = gdf + fdg
 f  gdf − fdg
3.) d   =
g g2
4.) d (g  f ) = g ′ ( f ) df
Ultima rezultă din aceea că
d (g  f )(x ) = (g  f )′ (x ) dx = g ′ ( f (x )) f ′ (x ) dx = g ′ ( f ) d f (x ) ∀ x∈ I .
Ea pune în evidenţă proprietatea diferenţialei de invarianţă a formei diferenţialei şi anume
faptul că regula de diferenţiere a funcţiei compuse e aceeaşi ca şi când f ar fi variabilă
independentă.
Diferenţiale de ordin superior

24
 Diferenţiala de ordinul doi a funcţiei f în x 0 ∈ I se defineşte prin formula
d f (x 0 )(h ) = f ′ (x 0 ) h 2 dacă f este de două ori derivabilă în x0 .
2

În mod analog, dacă f este de n ori derivabilă în x0 , atunci diferenţiala de ordinul n a lui f
în x0 este d n f (x0 )(h ) = f (n ) (x 0 ) h n şi după cum se poate observa este un polinom de gradul n în
h.
Dacă f este de n ori derivabilă pe I, atunci putem scrie d n f = f (n ) (x ) d x n
dn f
unde d x n = (d x )n = h n . Reiese de aici notaţia diferenţială pentru derivata f (n ) (x ) = .
dx n
Observaţia 1.
a.) La formulele ce definesc diferenţialele de ordin superior se poate ajunge diferenţiind
succesiv diferenţiala de ordinul întâi ca funcţie de x .
Într-adevăr, deoarece h fiind independent de x, în procesul de diferenţiere se comportă ca o
constantă, avem
d (df ) = d ( f ′ (x ) h ) = d ( f ′(x )) h = f ′′ (x ) h 2 = d 2 f etc.
b.) În diverse probleme practice, diferenţiala de ordinul n şi diferenţa de ordinul n se
aproximează una pe alta.
∆n f
În cazul unei funcţii date tabelar se face aproximarea f (n ) ( x ) ≈ (vezi Exemple 7 de la
∆x n
Derivarea numerică I. 3.6.5.)

Să ne reamintim…
Diferenţiala df a unei funcţii f se scrie sub forma d f = f ′ (x ) d x . De aici rezultă
notaţia lui Leibnitz pentru derivate lui f, anume f ′ (x ) =
d f
.
dx

I.3.5. Formula lui Taylor

Fiind dat polinomul de gradul n, P (x ) = a 0 + a1 x + a 2 x 2 +  + a n x n , ne propunem să-l

dezvoltăm după puterile lui x − x0 unde x0 este o valoare particulară a lui x .
Aceasta înseamnă să determinăm coeficienţii Ai , i = 0, n , astfel ca
P ( x) = A0 + A1 (x − x 0 ) + A2 (x − x 0 )2 +  + An (x − x 0 )n .
Derivând succesiv avem:
P ′ ( x) = A1 + 2 A2 (x − x 0 ) − 3 A3 (x − x 0 )2 +  + nAn (x − x 0 )n −1
P ′′ ( x) = 2 A2 + 3 ⋅ 2 A3 (x − x 0 ) + 4 ⋅ 3 A4 (x − x 0 )2 +  + n (n − 1)An (x − x 0 )n − 2

P (n ) ( x) = n (n − 1)(n − 2 ) 2 ⋅ 1An .
Pentru x = x0 , obţinem P (x 0 ) = A0 , P ′ (x 0 ) = A1 , P ′′ (x 0 ) =2 ! A2 , , P (n ) (x 0 ) = n ! An
de unde A0 = P (x 0 ) , A1 = P ′ (x 0 ) , A2 = P ′′ (x 0 ) , , An = P (n ) (x 0 )
1 1 1
1! 2! n!
x − x0 (x − x0 )2 ′′ ( x − x 0 )n ( n )
şi P ( x ) = P (x0 ) + P ′ (x 0 ) + P (x 0 ) +  + P (x 0 )
1! 2! n!
numită formula lui Taylor * pentru polinoame.
Pentru o funcţie oarecare f de n ori derivabilă pe un interval I se poate scrie polinomul

*
B. Taylor (1685 – 1731), matematician englez.

25
 x − x0 ( x − x 0 )n
Tn ( x ) = f (x 0 ) + f ′(x 0 ) +  + f n
(x 0 )
1! n!
numit polinomul lui Taylor de grad n corespunzător funcţiei f în x0 ∈ I .
Este evident că în general f ( x ) ≠ Tn ( x ). Funcţia Rn ( x ) cu proprietatea
f ( x) = Tn ( x) + Rn ( x)
se numeşte restul de ordinul n al polinomului lui Taylor
Se obţine astfel formula
x − x0 ( x − x 0 ) n (n )
f (x ) = f (x0 ) + ′( )
f x0 +  + f (x 0 ) + Rn (x )
1! n!
numită formula lui Taylor.
Observaţia 2. Funcţiile f şi Tn au în x0 un contact de ordinul n, adică atât cele două
funcţii, cât şi derivatele lor până la ordinul n sunt egale în x 0 . Tn(k ) ( x ) = f n(k ) (x 0 ) k = 0, n
Teorema ce urmează dă restul Rn sub forma lui Lagrange *

Teorema 1. (Taylor.) Dacă f este de n +1 ori derivabilă pe intervalul I, atunci oricare ar fi

punctele x , x0 ∈ I , există c∈( x0 , x ) astfel încât
n
x− x 
0  f (n ) (x ) + (x − x 0 )
  n +1
x − x0
f ( x) = f (x 0 ) + f ′ (x 0 ) +  +  f (n + 1) (c) :
1! n! 0
(n + 1)!
Demonstraţie. Vom determina numărul M astfel încât restul să aibă forma
Rn (x ) = (x − x 0 )n + 1 M .
Formula lui Taylor va deveni atunci
x − x0 (x − x0 )n (n )
f ( x ) = f (x 0 ) + f ′ (x 0 ) +  + f ( x 0 ) + ( x − x 0 )n + 1 M .
1! n!
Să considerăm pe I următoarea funcţie derivabilă
ϕ (t ) = f (t ) +
x −t
f ′(t ) +  +
(x − t )n f (n ) (t ) + (x − t )n +1 M
1! n!
şi să observăm că ϕ (x ) = f (x ) , ϕ (x 0 ) = f (x ) . Conform teoremei lui Rolle **

există c ∈(x0 , x ) astfel încât ϕ′ (c ) = 0 . Dar ϕ′ ( t ) =

( x − t )n f n +1
( t ) − (n + 1)(x − t )n M ,
n!

prin urmare
(x − c )n f (n + 1) (c ) = (n + 1)(x − c )n M de unde M =
1
f (n + 1) ( c )
n! (n + 1)!
( x − x 0 )n + 1
şi Rn ( x ) = f (n + 1) ( c ) .
(n + 1)!
Observaţia 3.
Rn ( x ) Rn (x ) (x − x0 )n +1 M = 0 .
a.) →0 când x → x0 deoarece lim = lim
( x − x 0 )n x → x0 (x − x0 )n x → x0 (x − x0 )n
De aceea făcând aproximarea f ( x ) ≈ Tn ( x ) pe intervalul considerat, eroarea comisă în acest
caz este mai mică decât sup R n ( x ) .
x∈ I

b.) În cazul particular x0 = 0 , se obţine formula lui MacLaurin *

x n (n ) x n +1
f (n + 1) ( c ) cu c ∈(0 , x ).
x
f ( x )= f (0 )+ f ′( 0 ) +  + f (0 )+
1! n! (n + 1)!
c.) Făcând notaţia h = x − x0 , formula lui Taylor poate fi scrisă şi sub forma

*
J.L. Lagrange (1736 – 1813), faimos matematician francez
**
M. Rolle(1652 – 1719) matematician francez, a fost primul care şi-a demonstrat teorema dar numai pentru polinoame.
K.Mac Laurin (1698 – 1746), matematician scoţian.
***

26
 h n (n ) h n + 1 (n + 1)
f (x 0 + h ) = f (x 0 ) + f ′(x 0 ) +  + f (x 0 ) + (x0 + θh )
h
f
1! n! (n + 1)!
unde 0 < θ <1 ,
sau simbolic, cu ajutorul diferenţialelor
f (x ) = f (x 0 ) + d f (x 0 ) +  + d n f (x 0 ) + − d n + 1 f (c ) unde c ∈(x 0 , x ) .
1 1 1
1! n! (n + 1)!

În particular, formula lui Mac Laurin ia forma

cu c ∈(0 , x ).
1 1 1
f ( x )= f (0)+ d f ( 0 ) ++ d n f ( 0 ) + + d n +1 f ( c )
1! n! (n + 1)!

Exemple 3.
Fie f ( x) = ln (1 + x ). Atunci
f (0) = 0

f ′(x ) =
1
f ′(0) = 1
1+ x

f ′′(x ) = −
1
f ′′(0) = − 1
(1 + x )2
 
f (n ) (x ) = (− 1)n − 1
(n − 1)!
f (n ) (0) = (− 1)n − 1 (n − 1)!
(1 + x )n
f (n + 1) (x ) = (− 1)n f (n + 1) (c ) = (− 1)n
n! n!
(1 + x )n + 1 (1 + c )n + 1
Cu formula lui Mac Laurin avem
ln (1 + x ) =
x x 2 2 ! 3 3! 4
− + x − x +  + (− 1)n − 1
(n − 1)! x n + (− 1)n n ! ⋅ x n + 1
1! 2 ! 3 ! 4! n! (n + 1)! (1 + c )n−1
adică
x2 x3 x4 xn x n +1
ln (1 + x ) = x − + − +  + (− 1)n − 1 + (− 1)n ⋅
1
cu c ∈ (0 , x )
2 3 4 n n + 1 (1 + c )n+ 1
Aplicând formula lui Mac Laurin arătaţi că funcţiile elementare: e x , cos x , sin x ,
înregistrează următoarele dezvoltări:
x x2 x n x n +1 c
e x =1+ + ++ + e cu c ∈ (0 , x )
1! 2 ! n ! (n + 1)!
x2 x4 x6 x7
cos x = 1 − + − + M cu M ≤ 1.
2! 4! 6! 7!
x3 x5 x7 x8
sin x = x − + − + M cu M ≤ 1.
3! 5 ! 7 ! 8 !
I.3.6. Aplicaţii ale formulei lui Taylor
I.3.6.1. Calculul aproximativ

Exemple 4.
1.) Să se calculeze cu aproximaţie 3 30 .
Soluţie. Fie f (x ) = 3 x şi x 0 = 27 = 3 3 . Folosind formula lui Taylor
x − x0 (x − x 0 )2 ′′
f (x ) = f (x 0 ) + f ′ (x 0 ) + f (x 0 ) + R 2 (x ) în care
1! 2!

27
 f (x 0 ) = 3
f (x ) = x
1
3

1 −2 3
f ′(x ) = f ′(x 0 ) = ⋅ 3 − 2
1
x
3 3
2 −5
f ′′(x ) = − 2 x 3 f ′′(x 0 ) = −
2
2
⋅ 3 −5
3 3
−8 −8
f ′′′(x ) = f ′′′(c ) =
10 10
3
x 3
3
c 3 27 < c < x ,
3 3
3 1 1 32  2  1 1 1
găsim pentru x = 30 , 3 30 ≈ 3 + ⋅ ⋅ +  − 2  ⋅ 5 = 3 + − 5 ≈ 3,1071
1! 3 3 2 2!  3  3 9 3

(x − x 0 )3 3 3 10 1 5 1 5
cu eroarea R 2 ( x) = f ′′′(c) = ⋅ ⋅ < ⋅ 8 = 9 = 0,00025 .
3! 3! 33 8 3 3 3 3
c
2.) Cu ce eroare aproximează polinomul lui Taylor de gradul 3 funcţia
f (x ) = sin x pe
1
x < ?
2
Soluţie. Avem
x3 x3
sin x = x − + R3 (x ) sin x ≈ x − cu eroarea
3! 3!
x4 1
R3 ( x ) = sin c < 4 = 0,0026
4! 2 ⋅ 4!
x3 x2
T3 (x ) = x − , T3 ′ (x ) = 1 −
3! 2
A se observa cât sunt de apropiate graficele celor două
Π
funcţii pe intervalul − ,  .În particular sin ≈ 0,446455 cu
1 1
 2 2 7
eroarea mai mică decât 0,0026.
I.3.6.2.Convexitatea şi concavitatea unei funcţii

O funcţie f derivabilă pe I este convexă sau concavă pe I după cum tangenta în orice punct
al graficului ei se află sub sau deasupra graficului.

Un punct în care funcţia îşi schimbă concavitatea se numeşte punct

de inflexiune.

x −∞ − 2 2 ∞
T3′ − 0 + 0 −
Deoarece ecuaţia tangentei M 0T este
T3 ∞ −2 2
y − f (x 0 ) = f ′(x 0 )(x − x 0 ) ,
2 2
3 3 −∞
poziţia tangentei faţă de grafic este dată de
semnul expresiei
E = f (x ) − y = f (x ) − f (x 0 ) − f ′(x 0 )(x−x 0 )
într-o vecinătate a lui x0 şi anume f este convexă dacă E > 0 şi f este concavă dacă E < 0 .
Dacă f este de n +1 ori derivabilă pe I şi
f ′′(x 0 ) = f ′′′(x 0 ) =  = f (n −1) (x 0 ) = 0 , f (n ) (x 0 ) ≠ 0 ,
( x − x 0 )n  (n ) ( x x − x 0 (n + 1) 
atunci cu formula lui Taylor avem E = f 0 )+ f (c ) ,
n!  n +1 
de unde rezultă că atunci când

28
  convexă dacă f (n ) (x 0 ) > 0
n = par, f este 
 concavă dacă f (n ) (x 0 ) < 0

n = impar , x 0 este punct de inflexiune .
I.3.6.3. Condiţii suficiente de extrem
Punctul x0 este punct de maxim sau de minim pentru f după cum expresia E = f (x ) − f (x0 )
este < 0 sau > 0 într-o vecinătate a lui x0 .
Se ştie din teorema lui Fermat * că punctele de extrem ale lui f se găsesc printre rădăcinile
derivatei.
Să presupunem că f este de n + 1 ori derivabilă pe I şi că
f ′(x 0 ) = f ′′(x 0 ) =  = f (n − 1) (x 0 ) = 0 , f (n ) (x 0 ) = 0 , f (n ) (x 0 ) ≠ 0 .
Cu formula lui Taylor E are expresia de sus, expresie care menţine semn constant numai
pentru n par.
În acest caz
 maxim daca f (n ) (x 0 ) < 0
x 0 este punct de 
minim daca f (n ) (x 0 ) > 0 .

Exemple 5 . Fie f ( x) = x 3 e x . Avem

( ) (
f ′(x ) = x 2 (x + 3) e x , f ′′(x ) = x x 2 + 6 x + 6 e x , f ′′′(x ) = x 3 + 9 x 2 + 18 x + 6 e x . )
Rădăcinile ecuaţiei f ′(0) ≠ 0 , sunt x = 0, x = −3. Deoarece f ′′(0) = 0, f ′′′(0) ≠ 0 , rezultă că x = 0
este punct de inflexiune. Din f ′(3) = 0, f ′′(3) > 0 , rezultă că x = − 3 este punct de minim Ecuaţia
f ′′(x ) = 0 are şi rădăcinile x1 , 2 = − 3 ± 3 pentru care f ′′′(x1, 2 ) ≠ 0 , deci şi acestea sunt puncte de
inflexiune.
I.3.6.4. Ridicarea nedeterminărilor

ln (1 + 2 x ) − sin 2 x + 2 x 2
Exemple 6. Să se calculeze  = lim
x→0 x3

Soluţie. Deoarece ln(1 + 2 x ) = 2 x −

(2 x )2 + (2 x )3 + x 4 M , sin 2 x = 2 x −
(2 x )3 + x 4 M
1 2,
2 3 3!
4 x 3 + x 4 (M 1 − M 2 )
avem  = lim = 4.
x→0 x3
I.3.6.5. Derivare numerică
Fie funcţia f : [a , b]→ R de clasă C 3 ( dacă f este dată tabelar, atunci ea poate fi aproximată
pe [a , b] cu un polinom de interpolare).
Aplicând formula lui Taylor avem
h2 h3
f (x + h ) − f (x ) = f ′(x ) + f ′′(x ) + f ′′′(ξ )
h
1! 2! 3!
h2 h3
f (x − h ) − f (x ) = f ′(x ) + f ′′(x ) − f ′′′(η)
h
1! 2! 3!
cu ξ∈[x , x + h] , η∈[x − h , x] , de unde
f (x + h ) − f (x − h ) h 2
f ′( x ) ≈ panta lui AB f ′(x ) = − [ f ′′′(ξ) + f ′′′(η)]
2h 12

*
P. Fermat (1601 – 1665) matematician francez.

29
 f (x + h ) − 2 f (x ) + f (x − h ) h
f ′′(x ) = − [ f ′′′(ξ ) + f ′′′(η)].
h2 6
În ipoteza că f ′′(x ) ≤ M pentru x∈[a ,b] , erorile absolute ε1 şi ε 2 care se fac în aproximările
f (x + h ) − f (x − h ) ∆f
f ′(x ) ≈ =
2h h
f (x + h ) − 2 f (x ) + f (x − h ) ∆2 f
f ′′(x ) ≈ = 2
2h h
h2 Mh 2 Mh
admit evaluările: ε1 ≤ ⋅ 2M = , ε2 ≤ .
12 6 3
În acest fel se pot calcula derivatele unei funcţii date tabular în puncte echidistante.

Exemple 7. Dacă mişcarea unui mobil este dată în primele două coloane ale tabelului
ds d 2s
alăturat, atunci având în vedere că pasul h = ∆t = 0,01 , viteza v = şi acceleraţia a = pot fi şi
dt d t2
ele determinate tabelar după cum se observă în ultimele două coloane.

∆s ∆2 s
s ∆2 s ∆2 s v≈ a≈
T ∆t ∆t 2
0,00 0
2 200
0,01 2 2 20.000
4 400
0,02 6 3 30.000
7 400
0,03 13 3 30.000
10 1000
0,04 23 2 20.000
12 1200
0,05 35 3 30.000
15 1500
0,06 50 1 10.000
16 1600
0,07 66 1 10.000
17 1700
0,08 83

I.3.7. Rezumat
În cadrul acestei unităţi de învăţare se prezintă derivata şi diferenţiala funcţiilor
reale de o variabilă reală, precum şi regulile de calcul ale acestora. O atenţie deosebită
este dată aplicaţiilor formulei lui Taylor (în particular formula lui Mac Laurin) prin:
calcul aproximativ, condiţii de extrem, derivare numerică ş.a.

I.3.8. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

1.Continuă definiţia: Spunem că f este derivabilă în x0 ∈ I , dacă …
2.Scrie formula lui Mac Laurin.
1+ cos x
3.Folosind diferenţiala să se calculeze cu aproximaţie variaţia funcţiei y =
1−cos x
π π 1
când x variază de la la + .
3 3 100
1 1
4. Să se calculeze eroarea în aproximarea 1+ x ≈ 1+ x − x 2 pentru x = 0,2 .
2 8

30
5.Să se determine punctele de extrem ale funcţiei f ( x ) = x n e x , x ∈ R, n = 2.

I.3.9. Răspunsuri şi comentarii la testul de autoevaluare

1.Revezi definiţia 1. 2.Revezi Observaţia 3,b); 3.R: -0,0639 4.R: Inferioară lui
1
; 5 . x = 0 punct de minim; x = -2 punct de maxim.
2 ⋅ 10 3

31