METODE NUMERICE (CURS)

lect. univ. dr. Dan Miclăuş

Metoda tangentei (Cursul 4)

Analiza ordinului de convergenţă ı̂n cazul primelor două metode numerice studiate, precum şi complexitatea
ecuaţiilor neliniare impun introducerea unei metode numerice noi. Cunoscută şi sub numele de metoda lui Newton,
metoda tangentei se aplică pentru aproximarea rădăcinilor reale ale ecuaţiei neliniare
(1) f (x) = 0,


prin trasarea tangentei la graficul funcţiei f ı̂n punctul xn , f (xn ) , pentru orice n ≥ 0. Să considerăm a < b ∈ R
şi f : [a, b] → R o funcţie continuă cu proprietatea f (a) · f (b) < 0. În acest caz, ecuaţia neliniară (1) va avea o
rădăcină reală x∗ ∈ (a, b). Să presupunem că au loc următoarele trei ipoteze:
• ecuaţia f (x) = 0 are o singură rădăcină x∗ ∈ (a, b);
• funcţia f admite derivate de ordinul I şi II continue pe intervalul [a, b];
• derivatele de ordinul I şi II păstrează un semn constant pe intervalul [a, b].
Construcţia metodei se realizează prin parcurgerea următoarelor etape:
(1) Se scrie ecuaţia tangentei la graficul funcţiei f ı̂n punctul (x0 , f (x0 )), astfel ı̂ncât
(T0 ) : y − f (x0 ) = (x − x0 ) · f 0 (x0 ),
iar termenul şirului aproximaţiilor succesive x0 ∈ [a, b] se alege conform definiţiei
  
00 a+b
a, dacă f (a) · f >0


x0 :=  2 
a+b
b, dacă f (a) · f 00 < 0.


2
(2) Se determină punctul de intersecţie al tangentei (T0 ) cu axa (Ox), iar abscisa acestui punct reprezintă
prima aproximaţie a soluţiei x∗ , notată cu x1 .

 x = x − f (x0 )
(
0
y − f (x0 ) = (x − x0 ) · f (x0 ) 0
(T0 ) ∩ (Ox) = M1 (x1 , 0) ⇒ ⇔ f 0 (x0 ) deci
y=0 
x1 := x,
f (x0 )
x1 = x0 − .
f 0 (x0 )
(3) Se scrie ecuaţia tangentei la graficul funcţiei f ı̂n punctul (x1 , f (x1 )), astfel ı̂ncât
(T1 ) : y − f (x1 ) = (x − x1 ) · f 0 (x1 ),
după care se determină punctul de intersecţie al tangentei (T1 ) cu axa (Ox), iar abscisa acestui punct
reprezintă cea de-a doua aproximaţie a soluţiei x∗ , notată cu x2 .

 x = x − f (x1 )
(
0
y − f (x1 ) = (x − x1 ) · f (x1 ) 1
(T1 ) ∩ (Ox) = M2 (x2 , 0) ⇒ ⇔ f 0 (x1 ) deci
y=0 
x := x, 2
1
2 METODE NUMERICE

f (x1 )
x2 = x1 −.
f 0 (x1 )
Procesul fiind recursiv, suntem conduşi la şirul (xn )n≥0 , cu termenul general
f (xn−1 )
xn = xn−1 − , (∀) n ∈ N∗ ,
f 0 (xn−1 )
şir monoton şi mărginit, deci convergent (conform criteriului Weierstrass) cu lim xn = x∗ , (monotonia
n→∞
şi mărginirea şirului (xn )n≥0 rezultă din Figura 1 şi Figura 2, necesare pentru interpretarea geometrică a
metodei tangentei).
Propoziţia 1. Dacă x∗ este unica soluţie a ecuaţiei f (x) = 0 ı̂n intervalul (a, b), atunci eroarea absolută prin care
termenul xn , n ≥ 1 aproximează soluţia x∗ se poate evalua cu ajutorul inegalităţii
1
(2) |xn − x∗ | ≤ · |f (xn )|, unde m1 := min |f 0 (x)|.
m1 x∈[a,b]

Demonstraţie. Conform teoremei lui Lagrange, pentru orice x ∈ [a, b] există un c ∈ (a, b), astfel ı̂ncât
f (x) − f (x∗ ) = (x − x∗ ) · f 0 (c).
f (xn )
În acest caz, avem f (xn ) = f (xn ) − f (x∗ ) = (xn − x∗ ) · f 0 (c) ⇔ xn − x∗ = . Aplicând modulul asupra relaţiei
f 0 (c)
f (xn ) |f (xn )|
xn − x∗ = f 0 (c) , obţinem |xn − x∗ | = |f 0 (c)| şi considerând m1 := min |f 0 (x)|, rezultă inegalitatea
x∈[a,b]

1
|xn − x∗ | ≤ · |f (xn )|.
m1

Dacă cele două condiţii iniţiale:
• funcţia f admite derivate de ordinul I şi II continue pe intervalul [a, b];
• derivatele de ordinul I şi II păstrează un semn constant pe intervalul [a, b]
sunt ı̂ndeplinite, atunci derivatele f 0 şi f 00 nu se anulează pe [a, b], ele fiind strict pozitive sau strict negative. Prin
urmare avem următoarele cazuri:
Cazul I. Derivata de ordinul doi este strict pozitivă f 00 (x) > 0 , implicând convexitatea strictă a funcţiei f .

Figura 1. Reprezentare grafică pentru metoda tangentei

 METODE NUMERICE 3

Cazul II. Derivata de ordinul doi este strict negativă f 00 (x) < 0 , implicând concavitatea strictă a funcţiei f .

Figura 2. Reprezentare grafică pentru metoda tangentei

Observaţia 1. Convergenţa metodei tangentei depinde de respectarea celor trei ipoteze iniţiale, iar neı̂ndeplinirea
uneia dintre ele ne conduce la divergenţa metodei.
Observaţia 2. Alegerea punctului de start este esenţială pentru aplicarea metodei tangentei, ı̂ntrucât iteraţiile
trebuie să rămână ı̂n interiorul intervalului [a, b], adică să fie convergente către soluţia x∗ .
Observaţia 3. Putem obţine metoda tangentei, folosind dezvoltarea ı̂n serie Taylor a funcţiei f ı̂n jurul punctului
x0
x − x0 0 (x − x0 )2 00 (x − x0 )3 000
f (x) = f (x0 ) + f (x0 ) + f (x0 ) + f (x0 ) + · · · .
1! 2! 3!
Reţinând primii doi termeni ai acestei dezvoltări, rezultă ecuaţia tangentei la graficul funcţiei f ı̂n punctul
(x0 , f (x0 ))
(
f (x) = f (x0 ) + (x − x0 ) · f 0 (x0 )
⇔ (T0 ) : y − f (x0 ) = (x − x0 ) · f 0 (x0 ).
f (x) = y
Având ecuaţia tangentei (T0 ), se aplică progresiv etapele (1), (2) şi (3).
În concluzie, putem prezenta algoritmul aplicării metodei tangentei pentru aproximarea soluţiei reale a ecuaţiei
neliniare f (x) = 0.
(1) Se determină intervalul [a, b], ı̂n care ecuaţia f (x) = 0 are o soluţie reală unică (aplicând şirul lui Rolle).
(2) Se construieşte şirul (xn )n≥0 astfel
  
00 a+b
a, dacă f (a) · f >0


 2  f (xn−1 )
x0 := xn = xn−1 − 0 , (∀) n ∈ N∗ .
00 a + b f (xn−1 )
b, dacă f (a) · f < 0,


2
 
(3) Se testează condiţia de oprire |xn − x∗ | ≤ m11 · |f (xn )| m11 · |f (xn )| < ε , unde ε reprezintă precizia impusă
ı̂n problemă.
• Dacă condiţia de oprire este ı̂ndeplinită, atunci xn este aproximaţia soluţiei x∗ calculată cu precizia ε;
• Dacă condiţia de oprire nu este ı̂ndeplinită, atunci se revine la pasul (2), construind următorul termen
al şirului (xn )n≥0 .
4 METODE NUMERICE

Aplicaţia 1. Folosind metoda tangentei, să se aproximeze rădăcinile reale ale ecuaţiei x3 + 3x2 − 9 = 0, cu precizia
ε = 10−2 .
Soluţie. Aplicăm şirul lui Rolle pentru determinarea rădăcinilor reale ale ecuaţiei date, parcurgând următoarele
etape. Se consideră funcţia ataşată ecuaţiei iniţiale
f : R → R, f (x) = x3 + 3x2 − 9.
Se determină derivata funcţiei f 0 (x) = 3x2 + 6x şi se calculează rădăcinile derivatei
f 0 (x) = 0 ⇔ 3x2 + 6x = 0 ⇔ 3x(x + 2) ⇔ x1 = −2 şi x2 = 0.
Se calculează valorile funcţiei ı̂n rădăcinile derivatei f (−2) = −5 şi f (0) = −9, precum şi lim f (x) = ±∞. Pe
x→±∞
baza rezultatelor obţinute construim tabelul de variaţie.

x −∞ -2 0 +∞
f (x) −∞ % -5 & -9 % +∞

Se constată o singură variaţie de semn pe intervalul (0, +∞), prin urmare ecuaţia dată are o singură rădăcină
reală, aparţinând intervalului (0, +∞). Restrângerea intervalului ı̂n care este situată rădăcina reală x∗ a ecuaţiei
f (x) = 0 se face calculând câteva valori ale funcţiei f ı̂n puncte imediat apropiate lui 0, astfel ı̂ncât f (1) = −5
şi f (2) = 11 implică x∗ ∈ (1, 2). În concluzie, metoda tangentei se aplică pe intervalul [1, 2] pentru aproximarea
rădăcinii reale x∗ ∈ (1, 2), verificând ı̂n prealabil ı̂ndeplinirea celor trei condiţii iniţiale:
1) ecuaţia f (x) = 0 are o singură rădăcină reală x∗ ∈ (1, 2); (adevărat, s-a aplicat şirul lui Rolle);
2) funcţia f admite derivate f 0 (x) = 3x2 + 6x, f 00 (x) = 6x + 6 continue pe intevalul [1, 2]; (adevărat, pentru că
derivatele de ordinul I şi II sunt funcţii elementare);
3) derivatele de ordinul I şi II (f 0 şi f 00 ) păstrează un semn constant pe intervalul [1, 2]; ( adevărat, a se vedea
tabelul alăturat).

x −∞ -2 -1 0 1 2 +∞
f 0 (x) + 0 – – – 0 + + +
f 00 (x) – – – 0 + + + +

Se construieşte şirul (xn )n≥0 astfel:

f (xn−1 )
x0 := 2 şi xn = xn−1 − 0 , (∀) n ≥ 1, deoarece f (1) · f 00 (3/2) = −75 < 0.
f (xn−1 )
Se calculează f (x0 ) = f (2) = 11 şi f 0 (x0 ) = f 0 (2) = 24.
f (x0 ) 11 37
x1 = x0 − 0 =2− = ≈ 1, 54.
f (x0 ) 24 24
Se calculează f (x1 ) ≈ f (1, 54) ≈ 1, 76 şi f 0 (x1 ) ≈ f 0 (1, 54) ≈ 16, 35.
Se testează condiţia de oprire: m11 · |f (x1 )| < ε, unde ε = 10−2 şi m1 := min |f 0 (x)| = 9. Obţinem 176 < 9
x∈[1,2]
inegalitate falsă, deci se construieşte următorul termen al şirului (xn )n≥0 .
f (x1 ) 1, 76
x2 = x1 − 0 ≈ 1, 54 − ≈ 1, 43.
f (x1 ) 16, 35
Se calculează f (x2 ) ≈ f (1, 43) ≈ 0, 04.
Se testează condiţia de oprire: m11 · |f (x2 )| < ε ⇔ 4 < 9 inegalitate adevărată.
Concluzie. Iteraţia x2 ≈ 1, 43 aproximează rădăcina reală x∗ , cu precizia ε = 10−2 .