Ingineria Tensiunilor Înalte (I.T.I.

), reprezintă o ramură a ştiinţelor tehnice, o disciplină

profilatoare pentru domeniile de profil electric (electrotehnică, electroenergetică).
Aceasta a apărut ca o necesitate, odată cu darea în funcţiune a primelor instalaţii de înaltă
tensiune, avand ca obiectiv central proiectarea, construirea, încercarea, exploatarea şi protecţia
dispozitivelor electroizolante, în concordanţă cu tensiunile nominale de funcţionare (pentru
regimul de lungă durată), cât şi cu supratensiunile posibile (corespunzătoare regimului de scurtă
durată, de avarie). În paralel cu acest obiectiv central, s-au mai alăturat şi alte obiective
complexe, legate de dezvoltarea reţelelor electrice de mare putere, cum ar fi:
- lichidarea avariilor, deconectarea rapidă şi selectivă a porţiunilor de reţea cu izolaţie
defectă şi restabilirea funcţionării normale a reţelei;
- creşterea puterii centralelor şi necesitatea stabilirii interconexiunilor prin linii lungi de
înaltă tensiune (cu probleme de funcţionare în paralel a maşinilor sincrone, stabilitatea
funcţionării acestora la apariţia scurtcircuitelor, calculul curenţilor de scurtcircuit etc);
- acţiunea perturbatoare şi periculoasă a liniilor de înaltă tensiune asupra liniilor de
telecomunicaţii (stabilirea unor distanţe admisibile, măsuri de protecţie);
- necesitatea realizarii unor laboratoare specializate de înaltă tensiune (LIT), care să
reproducă, să modeleze şi să măsoare riguros diferitele tipuri de solicitări din exploatare ale
izolaţiei (supratensiuni atmosferice, supratensiuni de comutaţie etc).
Prin problemele tratate, T.T.I. îşi găseşte aplicabilitatea şi în alte domenii cum ar fi:
radiotehnică, tehnica nucleară, fizică etc.
Domeniul tensiunilor înalte cuprinde, în general, tensiunile ce depăşesc valoarea de
1000V , acesta fiind subîmpărţit în următoarele clase de izolaţie electrică [1]:
Medie tensiune (MT, clasa A):1kV < U n < 52kV ;
Înaltă tensiune (IT, clasa B) : 52kV ≤ U n < 300kV ;
Foarte înaltă tensiune (FIT, clasa C): 300kV ≤ U n ≤ 750kV ;
Ultra înaltă tensiune (UIT, clasa D):U n ≥ 1000kV .
Nivelele de izolaţie (ţinere) sunt prezentate în tabelele nr. 1, 2 şi 3.
Progresul tehnic, în perioda contemporană, este strâns legat de creşterea producţiei de
energie, iar în cadrul acesteia ponderea cea mai mare şi de eficienţă sporită o are energia
electrică. O dată produsă, energia electrică trebuie transportată în cantităţi din ce în ce mai mari,
la distanţe tot mai lungi şi, ca urmare, tensiunile nominale pentru transport au evoluat continuu,
datorită cerinţelor şi avantajelor prezentate.
Cu, peste, o sută de ani, în urma, s-a realizat prima transmisie de energie electrică la o
distanţă de 57 km, în curent continuu, printr-o linie aeriană (L.E.A.), iar de atunci valorile
tensiunilor nominale de transport au fost într-o continuă creştere. Evoluţia tensiunilor nominale
ale L.E.A. este indicată în tabelul nr. 4.
Creşterea tensiunilor nominale ridică, însă, probleme deosebite, în special la asigurarea
stabilităţii sistemelor electroenergetice interconectate şi la necesitatea utilizării conductoarelor
fasciculare la constucţia L.E.A. (în special pentru tensiunile nominale mai mari de 220 kV,
pentru a evita apariţia efectului corona). Puterile ce se transmit pe L.E.A. de foarte înaltă
tensiune sunt de ordinul miilor de MW, ca urmare, funcţionarea instalaţiilor trebuie să fie în
parametrii proiectaţi şi să prezinte o siguranţă (fiabilitate) ridicată.
În ţara noastră, o dată cu dezvoltarea în ritm rapid a industriei, a luat amploare şi
Electroenergetica. Astfel în anul 1950, se realizează prima linie de 110 kV cu lungimea de 127
km, urmând ca în numai 15 ani, deci până în 1965, Sistemul electroenergetic naţional să
însumeze 5260 km de linii de 110 kV, 663 km linii de 220 kV şi 576 km linii de 400 kV.

1
 Tabelul nr. 4.
Evoluţia tensiunilor nominale ale L.E.A.
Nr. Tensiunea
Ţara Anul Observaţii
crt. nominală kV
1. 15 S.U.A. 1891 Tronson de 70 km, c.a.
2. 15 Romania 1900
3. 100 S.U.A. 1907
Linie cu nulul pus efectiv
5. 110 S.U.A. 1907-1908
la pământ
6. 110 Europa 1912
Resita-Anina, tronson de
7. 25 Romania 1915
50 km
8. 220 S.U.A. 1923 Linie cu nulul izolat
9. 60 Romania 1924 Floreşti-Bucureşti
10. 220 Germania 1929
11. Romania 1934 Dobreşti-Bucureşti
110
12.. 275 S.U.A. 1937
Linia Kuibîşev-Moscova
13. 380 Suedia 1952
lungă de 1000 km
Linia Kuibîşev-Moscova
14. 400 U.R.S.S. 1955 prin trecerea de la 400 kV/
la 500 kV
15. 500 U.R.S.S. 1955
16. 220 Romania 1962 Bicaz-Fântânele
Linie combinată de
17. 735 Canada 1963
330 kV

Luduş- Mukacevo-
18. 400 Romania 1964
Lemeshany
19. 750 U.R.S.S. 1966-1967 Linie experimentală
Renardieres-Franta
20. 1050 Franţa 1969
(Tronson experimental)
cc/ca 600
cc/ca 1200 In La nivel de cercetare-
21. S.U.A.
cc/ca 1500 perspectivă experimentare

1000-1200 In La nivel de cercetare-

22. Rusia
1800-2000 perspectivă experimentare

Cea mai inalta tensiune, este de 750 kV, în Dobrogea, Staţia Isaccea, care face
interconexiunea între sistemele electroenergetice din fosta Uniunii Sovietică şi Bulgaria.
Siguranţa în funcţionare a sistemelor electroenergetice, a echipamentelor şi instalaţiilor
electrice este determinată, în principal, de comportarea izolaţiei electrice.
Izolaţia electrică reprezintă acea parte constituentă a unui echipament, instalaţii, sistem
care izolează electric părţile conductoare faţă de masă (pământ) şi între ele (între faze), pe
întreaga sa durată de viaţă.
Izolaţia electrică se realizează cu materiale şi medii electroizolante solide, lichide şi
gazoase. Aceasta poate fi: externă şi, respectiv, internă.
Izolaţia externă este formată din elemente electroizolante şi distanţe de izolaţie aflate în
aer, fiind supusă, în afara solicitărilor electrice şi unui ansamblu de solicitări cauzate de mediul

2
înconjurător (presiune, temperatură, umiditate, poluare), care degradează, în timp, proprietăţile
dielectrice ale materialelor constituiente.

Izolaţia internă este formată din elemente electroizolante solide, lichide sau gazoase,
fiind supusă numai solicitărilor electrice.
Se impune, aşadar, pentru izolaţiile de medie, înaltă şi foarte înaltă tensiune, pe lângă
proiectarea riguroasă, realizată pe baze ştiinţifice şi construcţia deosebit de atentă, cu tehnologii
corespunzătoare, precum şi atestarea (verificarea, încercarea) comportării acestora, la posibile
solicitări din exploatare (modelate în laboratoare specializate de tip LIT).
Pentru izolaţiile de înaltă tensiune, principalele solicitări sunt de natura electrică, acestea
fiind produse de:
- tensiunea nominală cu acţiune îndelungată (pe durata de viaţă a izolaţiei), în regimul
normal de funcţionare;
- creşteri de scurtă durată ale tensiunilor, care pot apărea în regimuri tranzitorii sau de
avarie şi care pot depăşi, cu mult, valoarea tensiunii nominale, numite supratensiuni.
Dupa originea lor, supratensiunile se clasifică în:
- Supratensiuni atmosferice (STA) sau externe, produse ca urmare a descărcărilor
atmosferice (cauze externe ale sistemului electroenergetic) şi care pot lua naştere:
- ca urmare a loviturii directe de trăznet pe elementele sistemului electroenergetic;
- ca urmare a apariţiei unor tensiuni induse în elementele sistemului electroenegretic, la
loviturile de trăznet, din apropierea instalaţiilor de înaltă tensiune.
- Supratensiuni interne (STI), produse de cauze interne ale sistemului electroeneregetic,
ce pot fi determinate de apariţia unor procese tranzitorii întreţinute de t.e.m. din sistemul
electroenergetic, precum:
- manevre de comutare operative;
- manevre dictate de lichidarea unor regimuri de avarie etc.
Izolaţia trebuie să facă faţă tuturor solicitărilor electrice care apar pe durata exploatării,
distrugerea acesteia, producând grave avarii, perturbaţii şi prejudicii în sistemul electroenergetic.
Pentru a evita astfel de situaţii critice, izolaţia trebuie realizată, în acord cu principiul
„Coordonării izolaţiei”, la „Nivelul de ţinere” (NT) sau „Tensiunea de ţinere” (U t ) .
„Nivelul de ţinere” (NT) reprezintă cea mai mare tensiune alternativă şi de impuls la
care izolaţia rezistă (0 % descărcări electrice).
Dacă se are în vedere rigiditatea dielectrică a unui material izolant, trebuie să se
definească cel puţin trei mărimi ale tensiunii de ţinere:
- tensiunea de ţinere de frecvenţă industrială, care caracterizează comportarea izolaţiei la
acţiunea îndelungată a tensiunii de lucru;
- tensiunea de ţinere la unda de impuls de trăznet, care caracterizează comportarea
izolaţiei la acţiunea supratensiunilor atmosferice.
- tensiunea de ţinere la unda de impuls de comutaţie, care caracterizează comportarea
izolaţiei la acţiunea supratensiunilor interne.
Ca principiu fundamental în T.T.I., „Coordonarea izolaţiei” reprezintă un ansamblu de
măsuri luate în scopul preîntâmpinării supratensiunilor, iar dacă din motive tehnico-economice
acest lucru nu este oportun, să fie dirijate acestea în acele puncte (locuri) ale sistemului
electroenergetic unde efectele şi pagubele să fie minimale. De fapt, Coordonarea izolaţiei,
înseamnă corelarea a două nivele: Nivelul de ţinere (NT) adoptat al izolaţiei cu Nivelul de
protecţie (NP), realizat cu mijloacele de protecţie împotriva supratensiunilor (descărcătoarele
electrice).
Nivelul de protecţie (NP) reprezintă cea mai mică tensiune la care lucrează, cert, aparatul
de protecţie (100 % descărcări electrice).
O altă problemă foarte importanta la înaltă şi foarte înaltă tensiune este legată de
influenţa distribuţiei spaţiale şi a intensităţii câmpului electric asupra izolaţiei electrice, mediului
ambiant, regnului vegetal şi animal, dar mai ales asupra fiinţei umane [1].

3
 În procesul de exploatare, izolaţia electrică poate fi supusă unui ansamblu de solicitări de
natură: electrică, termică, mecanică, chimică, bacteriologică, condiţiilor de mediu etc. Datorită
acestor factori şi solicitări, asistăm la procesul de îmbătrânire al izolaţiei, care conduce la
degradări structurale în masa acesteia, la pierderea proprietăţilor iniţiale, la micşorarea rigidităţii
dielectrice sub limita tensiunii de ţinere şi, în final, scoaterea prematură din funcţionare, adică
micşorarea duratei de viaţă. Proprietăţile electroizolante pot fi reduse complet sau incomplet,
definitiv sau temporar, atunci când, sub acţiunea câmpului electric, se produce creşterea
conductivităţii electrice a dielectricului. Evaluarea comparativă a dielectricilor se face în funcţie
de „rigiditatea dielectrică”, aceasta reprezentând valoarea maximă a intensităţii câmpului
electric, pe care o poate suporta un material electroizolant, fără a-şi pierde proprietăţile
electroizolante. Ea se determina în câmp electric uniform (cu electrozi şi distanţe de izolaţie
standardizate, normate) şi se exprimă:
U kV/cm
Ed = d
d
unde:
U d este tensiunea de descărcare disruptivă iar d este distanţa standardizată.
Dacă solicitările electrice depăşesc „nivelul de ţinere” al izolaţiei, se produce descărcarea
disruptivă”. Acesta poate fi sub forma de „descărcare superficială (conturnare)”sau „descărcare
transversală (străpungere)”.
Conturnarea reprezintă descărcarea pe suprafaţa de separaţie a două medii
electroizolante şi este, în general, autoregenerativă (izolaţia îşi reface proprietăţile
electroizolante în urma descărcării).
Străpungerea reprezintă descărcarea prin mediul dielectric (transversal) şi, pentru
izolaţiile solide, este neautoregeneratoare (nu se mai refac proprietăţile electroizolante).
În afara acestor descărcări electrice finalizate, în izolaţii mai pot apare „descărcări
locale, limitate (nefinalizate)”, care degradează izolaţia, slăbindu-i proprietăţile electroizolante
şi micşorându-i durata de viaţă.
Distrugerea izolaţiei atrage după sine grave avarii, în special scurtcircuite, puneri la masă,
pierderi şi întreruperi de energie electrică. Pentru a preveni astfel de situaţii, este necesar ca, pe
lângă măsurile de concepţie, construcţie şi exploatare calitative ale izolaţiilor, periodic acestea să
fie supuse unor verificări şi analize preventive, în scopul stabilirii gradului de uzură.
Măsurile tehnico-organizatorice care înglobează metodele de încercare preventivă şi
intervalul de timp în care trebuiesc efectuate definesc profilactica izolaţiei.
Din astfel de motivaţii, măsurătorile, verificările şi încercările experimentale au impus
realizarea unor laboratoare specializate, cu dotări tehnice deosebit de pretenţioase sub aspectul
asigurării nivelului de tensiune al surselor, al aparatajului de măsură, control şi înregistrare,
precum şi al condiţiilor de încercare.
Cel mai mare laborator de înaltă tensiune de la noi din ţară a fost cel de la ICMET
Craiova. Datorită fenomenelor şi evenimentelor numeroase şi complexe ivite, atât în exploatarea
sistemelor electroenergetice şi a modelarii şi testării acestora în cadrul laboratoarelor specializate
şi tronsoanelor experimentale, cât şi în construcţia de echipament electric, în perspectiva certă a
creşterii continue a valorii tensiunilor nominale de transport a energiei electrice, se impune ca o
necesitate, pentru viitorii specialişti în profilul electric şi energetic, asimilarea riguroasă a
noţiunilor teoretice şi practice legate de Ingineria tensiunilor înalte, în particular, de Tehnica
tensiunilor inalte. Ca probleme generale de perspectivă, pot fi punctate:
- creşterea continuă a tensiunii nominale de transport a energiei electrice;
- generalizarea lucrului la tensiuni înalte;

4
 - utilizarea construcţiilor electroizolante şi aparatajului de înaltă tensiune capsulat,
bazate pe proprietăţile izolante foarte bune ale gazelor electronegative (SF6 );
- generalizarea efectuării unor activităţi de exploatare, pe liniile de înaltă şi foarte
înaltă tensiune, fără întreruperea tensiunii.

TABELUL 1
Niveluri de izolaţie nominalizate pentru instalaţii din clasa A 1 kV < Um < 52 kV
Seria I – bazată în special pe practica europeană

Tensiunea de
Tensiunea de ţinere nominală ţinere
Tensiunea maximă de la impuls atmosferic nominală de
serviciu U m 1,2/50 μs scurtă durată
[kV ] [kVmax ] la frecvenţă
industrială
Grupa 1 Grupa 2 [kVeF ]
3,6 20 40 (45) 10 (21)
7,2 40 60 20 (27)
SERIA I

12 60 75 28 (35)
17,5 75 95 38 (45)
24 95 125 50 (55)
36 145 170 70

NOTA 1: Alegerea între grupa 1 sau 2 se face:

Pentru practica europeană: - Dupa gradul de expunere la lovituri ale trăznetului;
- la supratensiuni de manevră;
- după modul de tratare a neutrului;
- după tipul dispozitivului de protecţie.
NOTA 2: Cifrele din paranteze corespund normativelor româneşti mai vechi.

5
 TABELUL 2

NIVELELE DE IZOLAŢII NOMINALIZATE PENTRU INSTALAŢII DIN CLASA B [ 52 kV ≤ Um < 300 kV ]

TENSIUNEA BAZA DE CALCUL TENSIUNEA DE TENSIUNEA DE

MAXIMĂ DE ÎN UNITĂŢI ŢINERE ŢINERE
SERVICIU U m RELATIVE NOMINALĂ LA NOMINALĂ DE
SCURTĂ DURATĂ
[kVeF ] Um IMPULS
ATMOSFERIC LA FRECVENŢA
1,2/50 μs INDUSTRIALĂ
[kVmax ] [kVmax ] [kVeF ]

52 42,5 250 95

72,5 59 325 140

123 100 450 185

145 118 550 230

170 139 650 275

245 200 750 325

850* 360

950 395

1050** 460

* Normele româneşti folosesc 900 kV cu 385 kV

** Nivel acceptat de normele româneşti

- un nivel de izolaţie pentru 52 kV si 72,5kV ;

- două nivele de izolaţie pentru 123 kV ;
- trei nivele de izolaţie pentru 145 kV si 170 kV ;
- cinci nivele de izolaţie pentru 245 kV si 245 kV.

6
 TABELUL 3

NIVELELE DE IZOLAŢII NOMINALIZATE PENTRU INSTALAŢII DIN CLASA C [ Um ≥ 300 kV

]

TENSIUNEA BAZA DE TENSIUNEA DE RAPORT ÎNTRE TENSIUNEA

MAXIMĂ DE CALCUL ŢINERE NOMINALĂ TENSIUNILE DE DE ŢINERE
SERVICIU ÎN u.r. LA IMPULS DE ŢINERE LA NOMINALĂ
Um Um MANEVRĂ IMPULS DE LA IMPULS
TRĂZNET ŞI DE ATMOSFERIC
[kVeF ] [kVmax ] (VALOARE DE VÂRF) MANEVRĂ
[kVmax ]

u.r. [kVmax ]
1,13 850
3,06 750
1,27 950
300 245 1,12
3,47
850
2,86
362 296 1,24 1050
1,11
3,21 950
2,76
343 1,24
420 1175
1,12
3,06 1050 1,24
2,45 1,11 1300
525 429
1,36
2,74 1175 1,21 1425*
1,10

1,32
2,08 1300 1,19 1550**
1,09

1,38
765 625 2,28 1425 1,26 1800
1,16

1,26 1950
2,48 1550
1,47 2100

1,55 2400

* Nivel acceptat în normativele româneşti pentru 420 kV.

** Nivel folosit în normativele româneşti la 420 kV.

7
 SOLICITĂRI ALE IZOLAŢIEI ECHIPAMENTULUI ELECTRIC

GENERALITĂŢI.

Izolaţia echipamentului electric este supusă în timpul exploatării unor solicitări

neprevazute iniţial, cunoscute sub denumirea de supratensiuni.
Prin supratensiune se înţelege o creştere anormală a tensiunii în raport cu tensiunea
nominală, ce este susceptibilă să producă deranjamente şi avarii, care periclitează siguranţa sau
buna funcţionare a liniilor, aparatelor şi maşinilor electrice prin solicitarea sau deteriorarea
izolaţiei elctrice a acestora.
Există mai multe criterii de clasificare a supratensiunilor:
a) După sensul lor, se deosebesc :
- supratensiuni transversale ;
- supratensiuni longitudinale .
Supratensiunile transversale rezultă ca urmare a creşterii anormale a potenţialului unui
punct sau al unei porţiuni de circuit faţă de pământ sau creşterea anormală a diferenţei de
potenţial între două conductoare de polaritate diferită. Pot provoca străpungerea izolaţiei între un
conductor şi pământ sau între două conductoare.
Supratensiunile longitudinale apar ca o creştere anormală a diferenţei de potenţial între 2
puncte vecine ale aceluiaşi conductor între care, în mod obişnuit, diferenţa de potenţial este mică.
Acestea pot duce la străpungerea izolaţiei, mai ales prin efectul cumulativ al descărcărilor
parţiale. Astfel de supratensiuni sunt întâlnite în special în înfăşurările transformatoarelor şi
maşinilor electrice.
b) După provenienţa, se deosebesc :
- supratensiuni interne ;
- supratensiuni externe sau atmosferice.
Supratensiunile interne sunt rezultatul unor cauze interne ale sistemelor electroenergetice,
apărând ca urmare a unor comutări voite sau accidentale ale diferitelor elemente, sau în cazul
punerilor la pământ. Ele sunt în general trecătoare, cu caracter de impuls, dar pot provoca uneori
fenomene de rezonanţă staţionară, daca se crează circuite oscilante cu frecvenţă proprie egală cu
frecvenţa reţelei sau cu o armonică superioară a ei.
Supratensiunile externe (atmosferice) sunt date de căderea trăznetului pe liniile electrice
sau în apropirea lor. Durata acestor supratensiuni este de ordinul zecilor de µs. Pentru izolaţia
echipamentelor electrice aceste supratensiuni sunt extrem de periculoase, în special la tensiuni de
peste 110 kV.

8
 SUPRATENSIUNI INTERNE
Consideraţii generale

Supratensiunile interne apar în sistemele electromagnetice datorită comutaţilor operative

(conectarea şi deconecatrea liniilor la sol, deconectarea transformatoarelor slab încărcate etc.),
sau de avarie şi postavarie (deconecatrea scurtcircuitelor etc). Diferitele comutaţii sunt însoţite
de procese tranzitorii cu caracter oscilatoriu amortizat, amplitudinea oscilaţiilor putând depăşi de
câteva ori amplitudinea tensiunii de serviciu. Mai apar supratensiuni interne datorită fenomenelor
de rezonanţă.
Cum gradul de izolaţie a reţelelor electrice scade odată cu creşterea tensiunii normale,
supratensiunile interne sunt cu atât mai primejdioase cu cât tensiunea nominală este mai mare.
Supratensiunile interne nu trebuie confundate cu creşterile de tensiune de scurtă durată. Acestea
se pot defini calitativ ca fiind creşteri de tensiuni peste valoarea nominală, care sunt periculoase
pentru izolaţie (≈1,2Un), în timp ce supratensiunile interne depăşesc în marea majoritate a
cazurilor valoarea 2Un. Supratesnsiunile interne diferă mult între ele în ceea ce priveşte forma de
variaţie, amplitufinea, frecvenţe şi durata, datorită complexităţii cauzelor care le produc şi a
factorilor care le influenţează. Ele se caracterizează prin durată mare (10-400 μs) în comparaţie
cu cele atmosferice (5-10 μs). Amplitudinea lor se defineşte cu ajutorul coeficientului de
supratensiune:
3U si
K=
3U max
unde: la numărător este valoarea de amplitudine a supratensiunii interne Usi, , iar la numitor -
valoarea de amplitudine a tensiunii maxime pe fază şi a sistemului dinaintea apariţiei
supratensiunii.
Supratensiunile interne se pot clasifica în două mari categorii:
- supratensiuni de comutaţie (de regim tranzitoriu), care apar la conectarea liniilor în gol sau a
capacităţilor concentrate la deconectarea acestora, la întreruperea curenţilor mici inductivi, la
deconectarea scurtcircuitelor, la deconectarea în regim asincron.
- supratensiuni de rezonanţă, produse de fenomenul de rezonanţă care apare ca urmare a
prezenţei în sistem a elementelor inductive şi capacitive.
În grupa supratensiunilor interne mai pot fi incluse şi supratensiunile temporare (de regim
permanent) ce au o durată mai mare de 0,3-1 s. Acestea apar în cazul funcţionării liniilor în gol,
la apariţia unor scurtcircuite nesimetrice şi în regimurile de funcţionare cu faze incomplete.
Aşadar supratensiunile temporare reprezintă componente forţate de regimul tranzitoriu
cauzate de comutaţii în reţea.
Ele apar în regimul permanent ce se stabileşte după amortizarea oscilaţiilor libere. În
grupa supratensiunilor temporare intră:
- supratensiunile puternic amortizate, a căror amplitudine iniţială poate fi de 2-3 ori mai mare
decât amplitudinea tensiunii pe fază, dar care continuă pe o durată de 2-3 perioade,c u o formă
sinusoidală având valoarea relativă egală cu 1,4;
- supratensiunile dinamice, ce se amortizează de obicei asimetric şi au o valoare relativă cuprinsă
între 1,5 -2,0; durata acestor supratensiuni poate atinge 30 perioade;
- supratensiunile ce apar la conectarea unei linii prevăzute cu un transformator la capăt; au forma
unor unde sinusoidale, de aceeaşi frecvenţă cu frecvenţa sursei, putermic deformate, valoarea
relativă fiind: 1,4-2,0.

9
 Între valorile de vârf ale supratensiunilor şi amplitudinea tensiunii pe fază în
regim normal se pot scrie relaţiile:
U m = Ks ⋅U stm = Ks ⋅U fm = K ⋅U fm
unde:
Um - valoarea de vârf a tensiunii faţă de pământ în timpul procesului tranzitoriu;
Ustm - amplitudinea tensiunii de regim staţionar;
Ufm - amplitudinea tensiunii de serviciu pe fază;
K s - coeficient de şoc;
.

Kst - factor al supratensiunii temporare;

K - factor de supratensiune.
Factorul se supratensiune temporară depinde de structura şi parametrii reţelei, în
aceleaşi condiţii păstrându-şi valoarea. Coeficientul de şoc are însă un caracter statistic,
dispersia valorilor fiind legată de dispersia momentelor de singere sau aprindere ale arcului
electric între contactrele întreruptorului, de dispersia momentelor conectării diferitelor faze etc.
El reprezintă raportul între valoarea de vârf asupra tensiunii şi amplitudinea componentei
forţate.

Influenţa undelor de supratensiune de comutaţie

Undele de supratensiune de comutaţie sunt diferite şi au o durată de timp ce variază de la
câteva sute de μs până la câteva perioade ale tensiunii de frecvenţă industrială.
În ţara noastră în vederea încercării izolaţiei la acelaşi tip de undă se utilizează un impuls
de tensiune aperiodic cu:
• durata convenţională a frunţii; Tf = 250 ± 100μs;
• durata convenţională de semiamplitudine : Ts = 2500 ± 100μs;
• durata impulsului la nivelul 0.9Um – T0.9 ≥ 200μs.
Alura impulsului convenţional este dată în fig.

Unda de supratensiune de
comutaţie

Acest tip de undă aperiodică s-a standardizat pentru verificarea rigidităţii dielectrice
a izolaţiei transformatoarelor la supratensiuni de comutaţie.