Retele electrice

Scurt istoric despre dezvoltarea retelelor electrice in Romania

• 1882 – în Bucureşţi se realizează primele instalaţii demonstrative de iluminat

electric în curent continuu

• 1884 – a fost pusă în funcţiune uzina electrică din Timişoara, prevăzută cu 4

grupuri de 30 kW pentru iluminat
• 1889 – prima centrală şi reţea de distribuţie în ca monofazat la Caransebeş.
Frecvenţa era de 42 Hz la 2000 V

• 1897 – la Doftana se pune în funcţiune prima instalaţie pentru alimentare cu

energie electrică a schelelor petroliere în ca trifazat, de 500 V. Instalaţia era
alimentată de la uzina hidroelectrică Sinaia printr-o linie de 10 kV şi un post de
transformare 10/0.5 kV
• 1900 – prima linie de 25 kV, între Câmpina şi Sinaia, de 31.5 km, cu conductoare
din cupru, 35 mm2
• Până în 1900 au fost introdusă electricitatea în câteva localităţi importante: Galaţi
(1892), Craiova (1896), Sibiu (1896), Brăila (1897), Iaşi (1897), Arad (1897),
Sinaia (1890), Alba Iulia (1890), Piatra Neamţ (1895), Bacău (1902).
• 1908 – Se finalizează reţeaua în cablu de 5 kV a oraşului Bucureşţi.
• 1915 – se pune în funcţiune LEA 55 kV, Reşiţa – Anina, de 25 km, cu
2
conductoare de cupru, 50 mm

• 1930 – prima LEA 110 kV, Dobreşti – Bucureşti

2
• 1961 – prima LEA 220 kV între Bicaz şi Luduş (construcţie), 3x400 mm +2x70
mm2

• 1963 – prima LEA 400 kV, Luduş – Mukacevo (Ukraina).

În Bacău şi împrejurimi putem nota următoarele date relevante:

• 1895 – primele instalaţii electrice la Zemeş şi Solonţ la Societatea anonimă pentru

industria petrolului „Steaua Română”, energia fiind utilizată pentru iluminat, iar
grupurile electrogene funcţionau cu gaz sărac.

• 1896 – utilizarea energiei electrice pentru iluminat şi forţă la fabrica de hârtie

„Letea”

• 1902 – prima centrală electrică publică în Bacău, echipată cu două maşini cu abur
50 CP fiecare, acţionând generatoare la 220 Vcc.
 • 1912 – se pune în funcţiune centrala hidroelectrică Gherăieşti cu două grupuri de
120 kW, la 5.25 kV, 50 Hz, trifazat.
• Introducerea electricităţii în celelalte oraşe s-a realizat în 1905 (Tg. Ocna), 1910
(Buhuşi), 1911 (Dărmăneşti), 1930 (Slănic Moldova), 1952 (Oneşti).

• 1951 – se înfiinţează Întreprinderea Regională de Electricitate (IRE)

• 1960 – intră in funcţiune CHE Stejaru 4x 27.5 MW + 2 x 50 MW

• 1956 – prima linie de 110 kV între Borzeşti şi Focşani, 150 mm2, dublu circuit
• 1957 – se pune în funcţiune LEA 110 kV Borzeşti – Bacău – Roman – Stejaru,
Roman – Iaşi
• 1957 – se pune în funcţiune staţia 110/6 kV Roman Laminor (1x10 MVA),
extinsă imediat la 110/35/15(20)/6 kV

• 1959 – se pune în funcţiune staţia 110/6 kV Mărgineni

• 1963 – intră în funcţiune staţia 220 kV Stejaru şi LEA 220 kV Stejaru – Fântânele

• 1967 – intră în funcţiune staţia 220 kV Gutinaş şi LEA 220 kV Gutinaş-Stejaru,

LEA 220 kV Gutinaş – Galaţi

• 1968 – se pun în funcţiune TA 7, TA 8 Borzeşti 2 x 210 MW

• 1976 – se pune în funcţiune staţia 400 kV Gutinaş, AT5 400/220 kV şi LEA 400
kV Gutinaş – Braşov

• 1980 – intră în funcţiune LEA 400 kV Gutinaş – Suceava la 220 kV

Reţeaua electrică este partea din sistemul electroenergetic destinată transportului

şi distribuţiei energiei electrice, până la bornele receptoarelor.
Reţeaua electrică cuprinde:

• linii electrice aeriene (LEA)

• linii electrice în cablu (LEC)

• staţii de transformare – acestea sunt noduri electrice ale reţelei şi cuprind bare
electrice şi transformatoare sau autotransformatoare cu una din tensiuni mai mari
sau egale cu 110 kV

• staţii de conexiuni – noduri electrice ale reţelei la tensiuni mai mari sau egale cu
110 kV

• posturi de transformare – conţin transformatoare MT/JT

 • puncte de alimentare – denumire mai veche a unor noduri electrice importante de
medie tensiune (6 kV) cu injecţii prin fideri (mai multe cabluri în paralel) din
staţii de transformare

• puncte de conexiuni – noduri electrice de medie tensiune

• tablouri electrice – noduri electrice la joasă tensiune

• bobine de reactanţă (pentru compensarea energiei reactive, pentru limitarea

curenţilor de scurtcircuit), bobine de stingere (pentru tratarea neutrului), baterii
de condensatoare
Instalaţiile de transport cuprind instalaţiile de înaltă şi foarte înaltă tensiune cu rolul
de a transporta energia pe distanţe mari (peste 50 km). In România ele cuprind instalaţiile de 220
şi 400 kV .
Instalaţiile de distribuţie cuprind instalaţiile de înaltă tensiune, medie şi joasă
tensiune care fac legătura între instalaţiile de transport şi instalaţiile consumatorilor. De
regulă aceste reţele nu cuprind linii cu lungimea mai mare de 50 km. În România,în
reţelele de distribuţie sunt incluse reţelele de 110-0.4 kV. Un caz particular al reţelelor de
distribuţie îl constituie reţelele de repartiţie, care, cel puţin în România cuprind reţelele de
110 kV care asigură distribuţia energiei electrice la nivelul unui judeţ. Aceste reţele sunt de
obicei debuclate, însă, în anumite situaţii pot asigura şi funcţii de transport.
Instalaţiile consumatorilor cuprind receptoarele şi instalaţiile electrice situate în
incinta acestora situate după punctul de delimitare cu operatorul de reţea care gestionează
reţelele de distribuţie sau transport.

Clasificarea retelelor electrice:

Clasificarea reţelelor se face după următoarele criterii:

a) după scop şi destinaţie;

- reţele de transport: realizează transferul (transportul) energiei din zonele în care se produce în
zonele de consum, se execută la foarte înaltă tensiune (U n ≥ 220 kV), în mai multe trepte de
tensiune, şi au lungimi de sute sau mii de kilometri;

- reţele de distribuţie: realizează alimentarea consumatorilor dintr-o anumită zonă de consum,

se realizează în mai multe trepte de tensiune, cu U n ≤ 110 kV;
- reţele pentru alimentarea consumatorilor: sunt reţelele aflate în proprietatea operatorului de
reţea sau/şi a consumatorului, în mai multe trepte de tensiune, de la JT până la IT utilizate
pentru alimentarea unui singur consumator;
- reţele ale consumatorilor – reţele, care pot avea mai multe trepte de tensiune, situate în
proprietatea consumatorilor;

- reţele publice – reţele care alimentează doi sau mai mulţi consumatori;
- reţele de utilizare: sunt cele prin care se alimentează consumatorii locali, sunt reţele cu o
singură treaptă de tensiune, au lungimi mici şi tensiune mică ;
b) după tensiune;
 - reţele de foarte joasă tensiune – FJT- (Un ≤ 50 V);
- reţele de joasă tensiune – JT- (50 V < Un ≤ 1 kV);
- reţele de medie tensiune - MT- (1 kV < Un ≤ 35 kV), 6, 10, 15,20, 35 kV;
- reţele de înaltă tensiune – IT - (110 kV ≤ Un ≤ 220 kV), 110, 220 kV;
- reţele de foarte înaltă tensiune – FIT - (Un > 300 kV), 400, 750 kV

c) după felul curentului vehiculat prin reţea

- reţele de curent continuu;
- reţele de curent alternativ;
- reţele monofazate;
- reţele polifazate (trifazate).

d) după topologie;
- reţele radiale, figura 1.2.a – reţea alimentată de la o singură sursă;
- reţele buclate, figura 1.2.b – reţea alimentată de la două surse;
- reţele buclate complexe, figura 1.2.c – reţea alimentată de la cel puţin trei surse.

Figura 1.2
Clasificarea reţelelor electrice după
topologie

Elemente constructive ale retelelor electrice

Liniile sunt constituite din stâlpi, conductoare, armături, cleme şi izolatoare.

Conductoarele liniilor electrice se realizeaza din aluminiu, oţel, şi mai rar din cupru, bronz,
aldrey (aliaje ale aluminiului). Conductoarele de protecţie se construiesc în general din oţel zincat.

Acestea pot fi:

• monofilare (masive), dintr-o singură sârmă cu secţiunea rotundă, utilizate în
trecut la linii cu secţiuni mici;

• multifilare, sub formă de funie, formate din mai multe sârme răsucite. Pot fi
formate din sârme cu aceeaşi secţiune sau cu secţiuni diferite.
Conductoarele multifilare pof fi:
• monometalice – cu un singur material component

• bimetalice – cu sârme din două materiale, cel mai utilizat fiind conductoarele
OL-AL (figura 2.1)
 Conductoarele de MT şi joasă tensiune pot fi izolate sau neizolate. La JT se
folosesc conductoare izolate torsadate, formate din unul sau mai multe conductoare de
aluminiu izolate cu PVC, răsucite

în jurul unui conductor din

aluminiu-oţel de asemenea izolat
cu PVC (figura 2.2). La IT
conductoarele sunt neizolate.
Principalele caracteristici fizico- Figura 2.2
mecanice ale materialelor
conductoarelor sunt arătate în
tabelul 2.1.

Stalpii liniilor electrice aeriene

Sunt elementele liniilor electrice care, prin intermediul izolatoarelor, clemelor şi
armăturilor susţin conductoarele deasupra solului.

Stâlpii pot fi din metal, din beton armat sau din lemn. Stâlpii metalici se utilizează,
cu preponderenţă, la tensiuni începând cu 110 kV. Se utilizează şi la 20 kV pentru stâlpi
speciali (de exemplu traversări). Sunt executate din profile de oţel într-o construcţie sub
formă de grinzi cu zăbrele. La joasă tensiune, în special pentru iluminat, se utilizează stâlpi
din ţeavă metalică.
Stâlpii din beton armat se utilizează la construcţia linilor de medie şi joasă tensiune.
Sub forma a două tronsoane se utilizează şi la 110 kV.
Stâlpii din lemn se utilizează mai rar. Sunt admişi în cazul unor zone greu accesibile
sau în situaţia unor construcţii temporare.
Stâlpii au ca părţi componente, pe lângă corpul propriu-zis, console, traverse,
vârfare, montaţi în partea superioară a acestora.
După numărul de circuite montate pe un stâlp, aceştia pot fi:
 • cu un circuit monofazat – utilizat pentru linii de joasă tensiune situate în
capetele unei zone de reţea sau stâlpi intermediari pentru branşamentul
consumatorilor monofazaţi

• cu un circuit trifazat

• cu două circuite trifazate

• cu patru circuite trifazate

Dacă sunt mai multe circuite pe un stâlp, de regulă acestea au aceeaşi tensiune. Există şi
situaţii în care, pe stâlpi se montează circuite cu tensiuni diferite. Cea mai uzuală situaţie este
aceea a liniilor de medie tensiune comune cu circuite de joasă tensiune. Se mai întâlnesc ş i
circuite 110 kV + 20 kV în cazul liniilor pentru racordul CHE cu puteri de 5-15 MW. Din punct
de vedere funcţional, stâlpii pot fi:

- stâlpi de susţinere (SS) – aceştia preiau sarcinile verticale şi sarcinile datorate

acţiunii vântului. Ocupă o pondere de 70-90 % din numărul stâlpilor unei linii. La rândul
lor pot exista stâlpi de susţinere normali care nu preiau sarcini în lungul liniei, fiind
prevăzute cu cleme cu eliberarea conductoarelor şi stâlpi de susţinere întăriţi care pot prelua
şi sarcini în lungul liniei, având cleme cu reţinerea conductoarelor (figura 2.3);

- stâlpi de întindere (SI) – se fixează pe aliniamentul liniei la distanţe cuprinse între

2 şi 10 km şi au rolul de a prelua eforturi în lungul liniei pentru a preveni extinderea unor
avarii. Distanţa între doi stâlpi de întindere se mai numeşte şi panou de întindere;
- stâlpi terminali (ST) – se utilizează la capetele liniei şi preiau în permanenţă
sarcini, în lungul liniei, pe o singură parte a stâlpului. Au şi rolul de stâlpi de întindere,
delimitând primul şi ultimul panou al liniei;
- stâlpi de colţ (SC) – se montează la intersecţia a două aliniamente şi trebuie să
preia şi forţe orizontale perpendiculare pe linie, în direcţia bisectoarei unghiului format de
aliniamente. Pentru unghiuri apropiate de 180 º se utilizează stâlpi de susţinere întăriţi, iar
la unghiuri mai mari se utilizează stâlpi terminali sau de colţ, delimitând, în acelaşi timp, un
panou de întindere;
- stâlpi de derivaţie (SD) – sunt similari cu cei de colţ, dar, au în plus, console
pentru prinderea conductoarelor liniei derivaţie;
 - stâlpi speciali – stâlpi de traversare (şosele, căi ferate, ape), stâlpi de
subtraversare (când o linie electrică subtraversează o altă linie cu tensiunea nominală mai
mare), stâlpi de transpunere a fazelor.
Stâlpii metalici se realizează, de obicei, din tronsoane care se asamblează la locul de
montare. Ei asigură o bună legătură la priza de pământ prin corpul stâlpului. Cuprind montanţi în
colţurile secţiunii transversale şi un sistem de zăbrele numite şi contravântuiri. Componentele pot
fi prinse prin sudură sau prin buloane (şuruburi sau nituri). Au dezavantajul că trebuie vopsiţi la
un interval de aproximativ 5 ani.

Coronamente pentru stâlpii LEA simplu circuit:

a,b – în triunghi, c – tip Y, d- cap de pisică, e – tip portal (π)

Coronamente pentru stâlpii LEA dublu circuit:

a – hexagon, b - brad ,c –brad întors, d- conductoare active în două
planuri orizontale, e – toate conductoarele active în acelaşi plan

Stâlpii de beton armat – au următoarele avantaje:

- economie de lemn şi metal, folosind în schimb materiale de construcţii;

- cost relativ redus;
- rezistenţă mecanică bună;
- cheltuieli de exploatare reduse;
 - posibilitate de tipizare (execuţie în serie mare).
Au însă şi dezavantaje:
- greutate mare şi o oarecare fragilitate
- necesită o execuţie îngrijită şi o tehnologie de montaj adecvată. Stâlpii
din beton pot fi vibraţi sau centrifugaţi. Pot fi executaţi cu armătura
normală sau pretensionat ă variantă care duce la o precomprimare a betonului.

Izolatoare
Sunt elemente componente ale liniilor electrice aeriene ce sunt constituite dintr-un izolator
solid, cu sau fără armături metalice, cu ajutorul cărora se realizează izolarea ş i fixarea
conductoarelor. Izolatoarele sunt supuse acţiunii câmpurilor electrice date de tensiunea de
serviciu sau de supratensiuni.
Izolatoarele pot fi construite din:

• materiale ceramice

• sticlă

• materiale sintetice şi compozite

În cadrul materialelor ceramice putem numi materialele porţelanul cuarţos sau aluminos,
ceramica termorezistentă, steatitul si ceramica zirconiferă. Izolatorii din porţelan sunt acoperiţi
cu un strat de glazură (smalţ) care evită murdărirea suprafeţei şi producerea fisurilor. Ca
dezavantaje: fragilitatea, rezistenţa mecanică redusă la tracţiune şi încovoiere, pierderi dielectrice
mari la înaltă frecvenţă. Steatitul este un material ceramic pe bază de talc sau silicat de
magneziu hidratat. Se foloseşte la izolatoarele suport, supuse la eforturi de încovoiere, având
rezistenţa mecanică superioară porţelanului. Sticla este un amestec de silicaţi cu structură
amorfă. Are caracteristici electrice superioare porţelanului, are coeficientul de dilatare apropiat
de cel al armăturilor metalice, dar este sensibilă la impulsuri mecanice şi are rezistenţă scăzută la
eforturi mecanice şi termice.
Materialele compozite sunt considerate a fi “materiale din generatia a 2-a “.Ele s-
au dezvoltat pentru obţinerea unor materiale cu proprietăţi mecanice, tehnice, electrice,
chimice, fizice, optice si de prelucrabilitate superioare materialelor tradiţionale, ca
înlocuitor pentru metale sau unele mase plastice. Materialele compozite sunt neomogene şi
anizotrope, neavând aceleaşi proprietăţi mecanice in toate punctele si in toate direcţiile,
răspunzând cerinţelor actuale impuse industriei de a realiza produse cu un consum minim
de metal, prin premisa “sindromului uşurării”, motiv pentru care ele au aplicaţii mai ales in
tehnicile de varf. In industria electrotehnica se folosesc compozite conţinând materiale
plastice speciale, răşini poliamidice, siliconi, policarbonaţi, polibutilenite pentru izolaţii si
piese de legătură . Studiul sistematic al noilor materiale electroizolante utilizate in reţelele
electrice, a dus la elaborarea unor materiale cu caracteristici mult îmbunătăţite după cum
urmează:
 a)Rezistenta sporita la îmbătrânirea tehnica a materialelor izolante. Se obţine o
durata de viata de 30-40 de ani.
b)Rezistenta sporita la radiaţii UV
c)Capaciatatea de “memorie elastica” a formei.In cazul materialelor
termocontractibile.
d) Invulnerabilitate la agresiuni mecanice si rezistenta la propagarea focului
e)Rezistenta dielectrica ridicata şi foarte mica absorbţie de apa in cazul răşinilor
epoxidice.

Izolatoare de susţinere la JT, tip N, din

porţelan

Izolator tip suport de 20 kV, IsNs din

porţelan

Cleme si armaturi

Clemele şi armăturile realizează legătura electrică şi mecanică între conductoarele

liniei, izolatoare şi stâlpii liniilor electrice. Prin cleme se înţeleg piesele care sunt în contact
direct cu conductoarele şi asigură legătura electrică/mecanică între conductoare şi
izolatoare. Armăturile sunt piese şi dispozitive de legătură intermediare între izolatoare şi
consolele stâlpilor sau între cleme şi izolatoare. În această categorie intră şi unele
dispozitive de protecţie împotriva arcurilor electrice, dispozitivele de amortizare a
oscilaţiilor conductoarelor şi distanţiere între conductoarele liniilor cu mai multe
conductoare pe fază.
 Clemele şi armăturile trebuie să asigure rezistenţa mecanică necesară. Sarcinile de
calcul nu trebuie să depăşească o anumită valoare din sarcina de rupere, între 65 şi 95 % , în
regimuri normale şi de avarie.

Principalele categorii de cleme şi armături sunt:

• Armături pentru fixarea lanţurilor de izolatoare de consolele stâlpilor

• Armături pentru legături intermediare între cleme şi lanţuri de izolatoare

• Ochiuri pentru fixarea izolatoarelor

• Armături pentru lanţuri multiple

• Nuci de suspensie (armături pentru fixarea clemelor sau armăturilor la

izolatoare)

• Cleme pentru fixarea conductoarelor active şi de protecţie

• Cleme pentru legături electrice şi înnădirea conductoarelor

• Armături de protecţie împotriva supratensiunilor

Ochi de suspensie drept ORdr Nuca cu ochi drept NSV

Linii elecctrice si statii electrice din Romania
 Bibliografie

1.Gheorghe Hazi,Retele electrice, Partea I-a,Universitatea din Bacau,Facultatea de

Inginerie,Bacau - 2009;

2.Aneta Hazi,Ghorghe Hazi,Statii electrice si posturi de transformare,Editura

Tehnica “Info” Chisinau – 2003.