Universitatea Valahia din Târgovişte

Facultatea de Inginerie Electrică

Specializarea: Energetică Industrială
Anul I

PROIECT
la
Energetică Generală

Student:

Coordonator: Prof. dr. ing. Magdalena Matei

- 2010 –
 Tema:

Sistemul Energetic Naţional:

Producerea, transportul şi distribuţia energiei electrice

2
 Cuprins

1.Introducere.....................................................................................................................................4
2.Producerea energiei electrice.........................................................................................................6
2.1 Procese tehnologice de obţinere a energiei electrice în centrale termoelectrice................7
2.2 Procese tehnologice de obţinere a energiei electrice în centrale nuclearoelectrice........12
2.3 Procese tehnologice de obţinere a energiei electrice în centrale hidroelectrice...............16
2.4 Energia regenerabilă în România..................................................................................... 19
2.4.1Centrale electrice eoliene............................................................................................... 19
3.Instalaţii de transport si distribuţie a energiei electrice...............................................................21
3.1 Indicatori tehnico-economici utilizaţi în aprecierea funcţionării centralelor electrice.........22
3.2Acoperirea necesarului de energie electrică.......................................................................... 24
4.Concluzii......................................................................................................................................24
6.Bibliografie..................................................................................................................................26

3
 1.Introducere
Energetica este ramura ştiinţei care se ocupă cu: studiul surselor şi resurselor de
energie; studiul metodelor de conversie a energiei primare în alte forme de energie; studiul cererii
de energie în ansamblu şi pe diferite forme de energie; studiul proceselor de utilizare a energiei,
mai ales în legătură cu utilizarea raţională a acesteia; studiul formării, dezvoltării, funcţionării şi
exploatării sistemelor energetice.
Un ansamblu de echipamente electrice interconectate intr-un spaţiu dat şi
reprezentând un tot unitar, cu o funcţionalitate bine determinată formează o instalaţie electrică.
Echipamentele electrice ale instalaţiilor electrice sunt constituite din maşinile,
aparatele, dispozitivele şi receptoarele electrice interconectate în cadrul instalaţiei prin reţele
electrice. Receptorul electric este un ansamblu electric care absoarbe energie electrică şi o
transformă în altă formă de energie (mecanică, termică, luminoasă etc.) în scop util.
Ansamblul instalaţiilor electrice de producere, transport, distribuţie şi utilizare a
energiei electrice, interconectate intr-un anumit mod şi având un regim comun şi continuu de
producere şi consum de energie electrică, alcătuiesc un sistem electroenergetic.
După cum rezultă din definiţie, sistemul electroenergetic cuprinde:
- instalaţiile electrice de producere a energiei electrice (generatoarele din centralele
electrice);
- instalaţiile electrice de transport al energiei electrice (linii aeriene şi subterane, staţii
de transformare);
- instalaţiile electrice de distribuţie a energiei electrice (linii, posturi de transformare,
tablouri de distribuţie, coloane, circuite);
- instalaţiile electrice de utilizare a energiei electrice (receptoare electrice):
Reprezentarea schematică a unui sistem electroenergetic este redată în figura 1 unde
s-au folosit notaţiile: CTE - centrală termoelectrică, CHE - centrală hidroelectrică, CNE – centrală
nuclear-electrică, ST 1 staţie de transformare ridicătoare de tensiune, ST2 - staţie de transformare
coborâtoare de tensiune, LEA - linii electrice aeriene, LES - linii electrice subterane, PT - post de
transformare, Rl - receptoare de medie tensiune, R2 - receptoare de joasă tensiune.

Fig.1. Sistem energetic.

Sistemul electroenergetic naţional este realizat prin interconectarea sistemelor

regionale create în jurul centralelor electrice amplasate în diferite zone geografice. Sistemul
conţine mai multe noduri reprezentate prin centrale electrice sau staţii de transformare. Având în
vedere că orice centrală conţine o staţie de evacuare a energiei electrice produse, se poate
considera ca nodurile sistemului electroenergetic sunt constituite, practic, din staţii de
transformare.
Sistemul energetic cuprinde, pe lingă sistemul electroenergetic, toate instalaţiile
(neelectrice) care concură la punerea în mişcare a generatoarelor electrice din centrale precum şi
maşinile şi mecanismele antrenate de motoarele electrice din instalaţiile de utilizare.
Un scurt istoric al producerii de energie electrică în România:
1882 la Bucureşti se realizează primele instalaţii demonstrative de iluminat electric;
1 noiembrie 1884 a fost pusă în funcţiune uzina electrică din Timişoara, prevăzută cu
patru grupuri de câte 30 kW pentru iluminat;
Prima centrală şi reţea de distribuţie în curent alternativ monofazat din ţara noastră s-
a construit la Caransebeş între 1888-1889, având frecvenţa 42Hz şi tensiunea 2000 V;
1897 s-a pus în funcţiune la Doftana prima instalaţie pentru alimentarea cu energie
electrică a schelelor petroliere cu curent electric trifazat de 500 V;
15 iulie 1906 s-a pus în funcţiune centrala hidroelectrică de la Someşul Rece, pentru
alimentarea cu energie electrică a oraşului Cluj, construită de firma Ganz din Budapesta (părţile
mecanice şi electrice), firma italiana Lenarduzzi Ioan (amenajarea hidroelectrică) şi firma
Nicholson (maşinile de abur şi cazanele pentru rezerva termică). Este echipată (şi în prezent este
în funcţiune) cu două turbine Francis de 1200 CP, cuplate cu două generatoare electrice de 1200
kVA, 15 kV, 42 Hz şi o maşină cu abur de 350 CP cuplată cu un generator electric de 300 kVA;
În 1930 are loc modificare generatoarelor de la 42 Hz la 50 Hz, efectuată tot de
compania Ganz din Budapesta;

4
 1900 prima linie de 25 kV din ţara noastră este linia trifazată Câmpina - Sinaia, de
31,5 km, cu conductoare din cupru de 35 mm2, pe stâlpi metalici;
1915 a fost pusă în funcţiune linia trifazată de 55 kV Reşiţa - Anina de 25 km
lungime, cu conductoare de cupru de 50 mm2 şi conductor de protecţie din oţel, pe stâlpi
metalici;
1924, s-a construit şi linia trifazată de 60 kV Floreşti - Ploieşti - Bucureşti;
1930 prima linie aeriană de 110 kV din ţara noastră, care lega hidrocentrala Dobreşti,
prin Târgovişte, cu Bucureştiul;
1950 prima linie în cablu subteran de 60 kV utilizată la traversarea Dunării între
Giurgiu şi Russe;
1961 se construieşte prima linie de 220 kV pe traseul Bicaz - Sângeorgiu - Luduş;
1963 s-a dat în folosinţă linia de 400 kV între centrala termoelectrică Luduş şi staţia
Mukacevo din Ukraina, prin care sistemul electroenergetic al României este interconectat cu
sistemele ţărilor din estul Europei: URSS,
Ungaria, Cehoslovacia etc.
1996 a intrat în funcţiune prima din cele cinci unităţi ale CNE Cernavodă (700 MW),
echipat cu un reactor CANDU ( unitatea nr. 2 în proporţie de 70%, unităţile 3, 4 şi 5 realizate în
proporţie de 15%).
În sectorul de producere în perioada 2001 – 2004, obiectivul principal a fost
restructurarea acestuia, pentru a răspunde cerinţelor de creare a pieţei competitive de energie.
Acest proces de restructurare s-a făcut etapizat prin Hotărâri de Guvern, ajungându-se de la o
structura a S.C. Termoelectrica S.A. cu 41 centrale si Pi (putere instalată) = 13.009 MW, in 2000,
la o structura cu 3 complexe energetice (Turceni, Rovinari şi Craiova – Pi = 4.230 MW); S.C.
Electrocentrale Bucureşti (9 centrale - Pi = 2.938 MW); S.C. Electrocentrale Deva (Pi = 1.260
MW); S.C. Electrocentrale Galati (3 centrale - Pi = 1.317 MW) în anul 2004. La nivelul
Termoelectrica in anul 2004 puterea instalata este de 5.515 MW împărţită în 3 filiale de
productie.
Începând cu anul 2001 producţia de energie electrica a fost crescătoare ajungând în
2003 la 56.406 GWh, cu o creştere de 3,8% fată de anul 2002.
Al doilea producător de energie electrica in Romania este S.C. Hidroelectrica care are
o putere instalata de 6.250 MW si a productie anuala de cca. 16.000 GWh, reprezentand circa 1/3
din consumul energetic al tarii.
Principalele centrale hidroelectrice in ordinea punerii in functiune a acestora sunt:
CHE Stejaru (210 MW), Vidraru (220 MW), Portile de Fier I (1050 MW), Lotru (510 MW),
Mariselu (220 MW) si altele.
La S.C. Hidroelectrica pretul de vanzare al energiei electrice este reglementat de
ANRE.
Un alt producator important pe piata de energie electrica din tara noastra este S.N.
Nuclearelectrica S.A. care produce cca. 10% din necesarul de consum, producand cca. 5,5 TWh
anual. Pretul de energie electrica livrata in sistem este reglementat de ANRE.
Un alt actor important in cadrul Sistemului Energetic National este S.C.
Transelectrica S.A. care asigura accesul reglementat al tertilor la reteaua electrica de transport, in
mod transparent, nediscriminatoriusi echidistant fata de toti participantii la piata de energie
electrica.
Activitatea de baza a S.C. Transelectrica S.A. se realizeaza de Unitatea Operationala -
Dispecerul Energetic National (UNO –DEN) si de 8 sucursale teritoriale de transport.
Ca urmare a indeplinirii conditiilor impuse de UCTE (Uniunea Coordonatorilor si
Transportatorilor de Energie) la 8 mai 2003 Transelectrica a devenit membru deplin UCTE.
Reteaua electrica de transport cuprinde 77 de statii electrice si cca. 8800 Km linii electrice din
care 4475 Km. la tensiunea de 400 kV si restul a 220 kV.
Se mentioneaza ca tarifele de transport si de sistem ale C.N. Transelectrica S.A. sunt
reglementate de ANRE.
In infrastructura SEN un rol important il are si reteaua de distributie a energie
electrice gestionata de S.C. Electrica S.A. si cele 8 filiale ale sale (Moldova, Muntenia Sud,
Muntenia Nord, Oltenia, Transilvania Sud, Transilvania Nord, Dobrogea, Banat).
Portofoliu de clienti al societatii Electrica cuprinde cca. 8.484.840 consumatori din
care: mari consumatori 9.258, mici consumatori 596.160 si 7.879.422 consumatori casnici.
Pana in prezent (01.05.2005) au fost privatizate filialele Dobrogea si Banat si-n curs
de definitivare a privatizarii filialele Moldova si Oltenia. La filialele Banat si Dobrogea
actionarul majoritar este ENEL-Italia; la Moldova EON – Germania si la Oltenia CEZ – Cehia.
Administratorul pietei angro de energie electrica este OPCOM care are ca principale
activitati: coordonarea activitatii de prognoza a consumului de energie electrica; stabilirea ordinii
de merit si a pretului marginal de sistem; elaborarea programului de functionare a unitatilor
dispecerizabile si de furnizare a serviciilor de sistem;, stabilirea cantitatilor de energie electrica si

5
de servicii tranzactionate, a obligatiilor de plata si a drepturilor de incasare pentru participantii la
piata; colectarea si publicarea informatiilor privind functionarea pietei de energie electrica ;
supravegherea functionarii pietei si inaintarea catre ANRE a informatiilor necesare actului
decisional; concilierea unor diferende referitoare la cantitatile tranzactionate pe piata, la
obligatiile de plata si la drepturile de incasare si altele.
In prezent in Romania exista doua segmente de piata: piata reglementata si piata
concurentiala.

2.Producerea energiei electrice

Energia exprimă capacitatea unui sistem fizic de a efectua lucru mecanic atunci când
suferă o transformare dintr-o stare în alta. În natură, energia se află acumulată în surse de energie.
Unele forme de energie se găsesc în natură în cantităţi insuficiente (exemplu energie magnetică,
cinetică, energia termică etc.), sau inaccesibile (energia electrică din fulgere). Energiile se pot
obţine în cantităţile dorite prin transformări energetice, pornind de obicei de la sursele naturale de
energie.
Sursele de energie de care dispune omenirea sunt:
- surse primare (naturale) de energie: epuizabile şi inepuizabile;
- surse secundare (transformate) de energie.
Sursele primare epuizabile se refac într-un timp geologic îndelungat, ce nu poate fi
luat în considerare din punct de vedere tehnic şi economic. În această categorie sunt incluşi
cărbunii, ţiţeiul, gazele naturale şi combustibilii nucleari.

Cărbunii sunt roci sedimentare caustobiolitice, rezultate din fosilizarea prin

încarbonizare a substanţelor vegetale. Se găsesc aglomeraţi în scoarţa pământului sub formă de
zăcăminte, la adâncimi variabile, de la suprafaţă, la sute sau chiar la peste o mie de metri
adâncime. Zăcămintele pot fi sub formă de masive, sau de straturi, iar durata de exploatare se
estimează la peste 100 de ani.
După gradul de încarbonizare se deosebesc:
cărbuni superiori: antracitul şi huilele;
cărbuni inferiori; cărbunele brun, lignitul, turba şi şistul bituminos. Principalele
caracteristici tehnologice după care se apreciază cărbunii sunt: conţinutul de carbon, cenuşă,
umiditatea, materiile volatile şi puterea calorică.
Ţiţeiul este o rocă caustobiolitică, care se găseşte în scoarţa pământului la adâncimi
variabile, fie aglomerat între straturi impermeabile (roci rezervor), fie impregnat în roci poroase.
Se extrage numai din roci rezervor, de la adâncimi de peste 3.000 m. Rezervele de petrol sunt
estimate la câteva zeci de ani. Se valorifică astfel:
- prin prelucrare în rafinărie, în care se obţin: carburanţi (benzine şi motorine),
lampant, păcură, uleiuri mineral şi smoală;
- prin prelucrarea fracţiilor de ţiţei în petrochimie, pentru obţinerea de produse de
mare tonaj (mase plastice, cauciucuri sintetice, fibre sintetice, detergenţi, solvenţi, negru de fum
etc.), de tonaj mediu, sau de mic tonaj.
Produsele de rafinărie se obţin în cantităţi mult mai mari faţă de produsele
petrochimice, dar se comercializează la preţuri mai mici. Păcura se utilizează şi în energetică, la
ardere, având puterea calorică de peste 8000 kcal/kg, arzând cu randament mare şi nelăsând
cenuşă.
Gazele naturale pot avea diferite conţinuturi, dar importante sunt cele de gaz metan.
În România, zăcămintele de gaz metan sunt de mare puritate, conţinând 99% CH4, 1% gaze
inerte, fiind deci lipsite de sulf.
Valorificarea gazului metan are loc în:
• energetică, deoarece are puterea calorică mare 8560 kcal/m3, randament mare de
ardere, fără cenuşă ;
• industria chimică, pentru obţinerea unei game foarte diverse de produse.
Combustibilii nucleari sunt consideraţi astăzi minereurile de uraniu şi de thoriu.
Aceştia se utilizează în centralele nuclearo-electrice pentru obţinerea energiei electrice, pe baza
fenomenului de fisiune nucleară. Conversia energiei nucleare la energie electrică este mai
avantajoasă decât conversia energiei chimice. Astfel, din 500g cărbune se obţin 1,5 kWh, din 500
g petrol - 2 kWh, iar din 500g uraniu - 82 kWh. Marea problemă o constituie depozitarea pe
termen nelimitat, în deplină siguranţă a deşeurilor radioactive.
Sursele primare neepuizabile sunt constituite din apă, energia solară, eoliană,
geotermală, a mareelor şi biomasă. Sunt considerate inepuizabile, deoarece se găsesc în cantităţi
foarte mari, sau se regenerează continuu.
Apa se utilizează în enegetică ca agent termic, sub de formă de abur în centralele
termo- şi nuclearoelectrice şi ca atare, în centralele hidroelectrice.

6
 Energia solară ajunsă pe Terra ca flux luminos, reprezintă doar 0,04% din radiaţia
solară îndreptată spre pământ. Se utilizează pentru evaporarea apei, uscarea unor produse,
încălzire, fotosinteză. Pentru obţinerea de apă caldă, se folosesc panouri cu suprafaţa înnegrită,
peste care trece o serpentină străbătută de apă, sau oglinzi parabolice, prin focarul cărora trece
conducta de apă.
Cu ajutorul semiconductorilor, energia solară poate fi convertită la energie electrică,
folosind efectele fotovoltaic sau termoionic. De exemplu, cu semiconductori de tip Si/Si impur,
GaAs/ AlGaAs, sau Cd/S, prin iradierea joncţiunii create se obţine tensiune electrică. Aplicaţiile
se regăsesc în telecomunicaţii, module solare, semnalizări rutiere, etc. Proiecte de extindere a
utilizării energiei solare vizează continentul african, în care energia solară are o intensitate
deosebită, pe suprafeţe mari.
Energia eoliană poate fi convertită la energie mecanică, sau electrică, prin utilizarea
unor motoare eoliene. O centrală construită în Spania are două rotoare cu diametrul de 40 m
fiecare, fixate pe un catarg de 45 m înălţime, generând curent electric cu puterea de 3 MW.
Instalaţiile de puteri mai mici sunt utilizate în zone izolate, cu viteza relativ constantă a vântului.
Biomasa este reprezentată atât de masa vegetală, cât şi de deşeurile fermentabile,
rezultate din consumul casnic, agricultură, industria alimentară. De exemplu, din trestie de zahăr
se extrage zahărul, care apoi prin fermentaţie alcoolică produce alcoolul etilic, ce poate fi utilizat
drept carburant în motoare adaptate. Dejecţiile din zootehnie pot fi fermentate anaerob, la
temperatură de 38°C, pentru obţinerea de biogaz (un amestec de gaze conţinând 50-70% CH4, H2,
NH3, vapori de apă). Biogazul se poate utiliza la ardere şi totodată se reduce volumul dejecţiilor.
Cu excepţia apei, celelalte surse inepuizabile de energie se utilizează în proporţie de aproximativ
5% pe glob, datorită unor particularităţi zonale (intensitate energie solară, vânt, existenţa de ape
termale, etc.), costurilor mari de investiţii şi costului mare al kW-ului produs.
Energia electrică este uşor de transportat şi uşor de utilizat fiind produsă în centralele
electrice ( C E ) . A c e s t e a s u n t instalaţii tehnologice, care utilizează diferite forme de energie
primară, pentru producerea energiei electrice. Ele pot fi de mai multe tipuri:
•Centrale termice (CT), cu combustibili fosili (cărbune, petrol, gaze
naturale),din ele fac parte:
- CTE - Centralele Termoelectrice,
- CTG - Centrale cu Turbine cu Gaz,
- CMD - Centrale cu Motoare Diesel,
- CET - Centrale Electrice cu Termoficare sau Centrale Electrice cu Cogenerare,
- CMHD - Centrale cu generatoare Magneto-Hidro-Dinamice.
•Centrale nuclearo-electrice (CNE);
•Centrale hidroelectrice (CHE) -energiei hidraulică;
•Centrale electrice eoliene (CEE);
•Heliocentrale, centrale funcţionând pe baza energiei solare;
•Centrale Geo – termo - electrice (CGTE).

2.1 Procese tehnologice de obţinere a energiei electrice în centrale

termoelectrice

Energia chimică a combustibililor fosili este transformată în energie termică a gazelor

arse prin procesul de combustie, care se desfăşoară în focarul generatorului de abur, sau într-o
cameră de ardere; această căldură este preluată de agentul de transfer termic (apă sau gaze)
utilizat în centrala termoelectrică. Astfel, energia termică a gazelor arse este transmisă apei
dedurizate (demineralizate), care se transformă în abur, ce acţionează turbinele de abur, sau este
transmisă unor gaze (CO2, N2, He, aer), în cazul termocentralelor cu turbine cu gaze .
Centralele termoelectrice folosesc ca sursă de energie primară cărbunele, gazele
naturale sau păcura. Ele cuprind utilajele şi agregatele necesare etapelor de transformare a
diferitelor forme de energie.
În funcţie de agentul motor care produce transformarea energiei termice în energie
mecanică, centralele termoelectrice sunt:
- termocentrale cu turbine cu abur, când agentul motor îl reprezintă aburul
supraîncălzit;
- termocentrale cu turbine cu gaze, când agentul motor îl reprezintă gazele cu
presiune ridicată;
- centrale termoelectrice cu ciclu mixt: abur-gaz, când transformarea energiei termice
în energie mecanică se realizează atât prin utilizarea aburului supraîncălzit, cât şi a gazelor la
presiune.
2.1.1 Centrale termoelectrice cu turbine cu abur

7
 În funcţie de modul în care se valorifică energia potenţială a aburului ce intră în
turbine se disting următoarele tipuri de termocentrale: cu condensaţie, cu termoficare (con-
trapresiune), cu prize de abur.
Lanţul transformărilor energetice este următorul:

Primele două transformări energetice au loc în generatorul de abur, următoarea

transformare are loc în turbină şi ultima în generatorul electric.
Turbina cu abur
Este un dispozitiv care transformă energia acumulată în aburul produs de cazan la
presiuni ridicate, în energie mecanică prin intermediul unor palete aflate în mişcarea de rotaţie.
Prin urmare, energia potenţială a aburului este transformată în energie cinetică.
În centralele termoelectrice cu condensaţie se utilizează turbine multietajate (în
trepte) la care presiunea finală de ieşire a aburului din utilaj este apropiată de cea atmosferică. În
acest fel se consumă cea mai mare parte a energiei conţinute în abur, randamentele acestor
turbine fiind ridicate.
În centralele cu contrapresiune, aburul este evacuat la presiuni superioare celei
atmosferice în vederea utilizării lui în alte scopuri, de ex. ca abur tehnologic, abur pentru
termoficare etc. Randamentele propriu-zise ale acestor turbine sunt mai scăzute, însă dacă se ia în
considerare utilizarea căldurii aburului secundar, acest tip de instalaţii sunt mai eficiente.
Mărimile caracteristice turbinelor sunt: puterea, turaţia, debitul de abur, (t/h),
presiunea şi temperatura aburului la intrare şi ieşire. Din punct de vedere economic, prezintă
importanţă puterea efectivă, Pe,, la arborele turbinei care se poate determina prin raportul:
Pe = Pn ng
unde: Pn - puterea nominală a generatorului de curent electric aşezat coaxial cu
turbina ng - randamentul generatorului.
Generatorul de curent electric
Este o maşină electrică care transformă energia mecanică primită de la turbină în
energie electrică. Mărimile caracteristice generatorului sunt: turaţia, puterea şi tensiunea la borne.
Puterea generatorului trifazat utilizat cel mai frecvent în industria electromecanică,
este dată de relaţia:
P = V 3 . U . I . cos 9, unde: U - tensiunea electrică dintre faze, în volţi I - curentul de
linie, în amperi
9 - unghiul de defazaj dintre tensiunea şi intensitatea curentului.
Tendinţa actuală este de a construi generatoare de puteri din ce în ce mai mari,
deoarece indicii economici cresc direct proporţional cu puterea generatorului. Se construiesc
turbogeneratoare până la 1300 MW la tensiuni ce variază între 400V şi 24 kV.
Randamentul generatorului este definit prin raportul dintre puterea utilă furnizată la
borne, P2, şi puterea primită de la turbină P1.
Valoarea randamentului depinde de mai mulţi factori şi creşte odată cu puterea.
Astfel, pentru turbogeneratoare răcite cu aer, în plină sarcină şi la cos 9= 0,8, randamentul este de
92 - 95%, la puteri de 0,5 - 3MW şi 95 - 98% la puteri de 3,5 - 100 MW. Randamentul
generatoarelor moderne de mare putere, răcite cu hidrogen, atinge 99%.

Centrale termoelectrice cu condensaţie

În centralele termoelectrice cu condensaţie

(fig. 7.7), energia potenţială a aburului cu t = 560°C şi p =
140-240 atm este transformată în lucru mecanic de către o
turbină, în care aburul se destinde total până la presiunea
de 1-1,2 atm (abur mort), după care este evacuat într-un
condensator. Condensul se recirculă în generatorul de
abur, după ce pierderile de apă au fost completate cu apă
dedurizată. Energia aburului este utilizată integral pentru
obţinerea energiei electrice. Termocentralele cu
condensaţie funcţionează cu un randament de cca. 16-3
Schema de principiu a
centralei
termoelectrice cu condensaţie

8
 1-cazan de abur; 2-supraîncălzitor; 3-turbină de abur; 4-generator electric; 5-
condensator; 6-turn de răcire; 7-pompă; 8-rezervor apă; 9-staţie dedurizare apă.

Bilanţul energetic se calculează cu relaţia:

în care: Ei - energia introdusă în sistem; Eu - energia utilă; Ep - energia

pierdută / disipată
În cazul centralelor termoelectrice cu condensaţie se notează cu: Q - cantitatea de
căldură dată de către combustibil; L - lucrul mecanic util executat de aburul introdus în turbină;
Qo - cantitatea de căldură pierdută în condensator; q - pierderi diverse de căldură (cu gazele de
ardere, prin radiaţie etc.). Bilanţul energetic devine: Q = L + (Qo + q) Randamentul energetic:

Eu
  100
Ei
L Q  (Q0  q) Q q
  100   100  1  0  100
Q Q Q

Centrale termoelectrice cu contrapresiune sau cu termoficare

În termocentrale cu termoficare(fig 7.8) aburul iese parţial destins din turbina cu

contrapresiune, la o presiune suficient de ridicată (6 atm) pentru a putea fi utilizat în unele
procese tehnologice, sau la încălzirea clădirilor (industriale sau edilitare). În procesul de
termoficare, aburul se condensează, după care este colectat şi recirculat în cazanul de abur.
Randamentul acestor centrale este mai ridicat, ajungând 60-65%.
Bilanţul energetic:
Q = Li + Qi + q
în care: Q1 - căldura utilizată pentru termoficare.
Randamentul energetic:
L1  Q1 Qq q
  100   100  1   100
Q Q Q
Centrale termoelectrice cu prize de abur
În aceste termocentrale(fig. 7.9) parte din abur este utilizat pentru obţinerea energiei
electrice şi iese din turbină ca abur mort (1-1,2 atm), iar altă parte din abur iese din turbină la
presiunea de 6 atm, parţial destins şi este utilizat la termoficare. Punctele din care se preia aburul
tehnologic se numesc "puncte de priză", iar dispozitivele prin intermediul cărora se ia aburul se
numesc prize de abur.

Bilanţul energetic:
Q = L2 + Q2 + (Q0’ + q)
Randamentul energetic:
L2  Q2 Q q
  100  1  0  100 Q0`  Q0
Q Q

Instalaţii cu turbine cu gaze

 Turbinele cu gaze reprezintă un tip de motor termic mai recent introdus în sectorul
energetic, dar şi în alte domenii industriale în care este necesară producerea de energie mecanică
şi electrică din energia dezvoltată prin combustie, sau în diferite procese tehnologice ca energie
reziduală.
Comparativ cu instalaţiile cu turbine cu abur, instalaţiile cu turbine cu gaze prezintă
următoarele avantaje:
- lipsa generatorului de abur şi a instalaţiilor anexe care măresc investiţiile şi costul
suprafeţelor ocupate;
- lipsa instalaţiilor de condensare şi a instalaţiilor anexe;
- debit de apă foarte redus şi posibilitatea utilizării apei de răcire cu temperatură
ridicată;
- dimensiuni de gabarit reduse la puteri unitare egale;
- posibilitate de pornire rapidă, chiar la puteri unitare mari (15 minute faţă de 7-8 ore
la termocentralele cu abur);
- posibilitatea realizării unor instalaţii mobile cât şi a unor grupuri compacte cu puteri
mici şi foarte mici în scopuri speciale;
- domeniu de utilizare deosebit de extins.
În prezent, tipurile de turbine cu gaze au ajuns să aibă caracteristici comparabile cu a
celor mai moderne instalaţii cu turbine cu abur, care se găsesc după o îndelungată perioadă de
funcţionare.
Alegerea unui anumit tip de turbină se face în urma unei analize termodinamice, care
urmăreşte să stabilească, prin calcule preliminarii pentru fiecare variantă în parte, valorile optime
ale randamentului, debitului specific de gaze şi consumul de combustibil. Compararea variantelor
din punct de vedere tehnico-economic: cost, greutate, condiţii generale de exploatare, factor de
amortizare, serveşte în primă aproximaţie, la stabilirea investiţiilor şi a cheltuielilor de exploatare.
După alegerea tipului de turbină şi stabilirea parametrilor termodinamici determinanţi (tipul şi
parametrii ciclului de funcţionare, temperatura maximă în zona paletelor primei trepte, raportul
de compresie, factorul de recuperare, pierderi hidraulice etc.), se dispune de elementele necesare
pentru proiectarea diferitelor părţi constructive ale instalaţiei (turbină, compresor, cameră de
ardere, schimbătoare de căldură), precum şi pentru optimizări.
Fig. 7.10 Schema centralei electrice cu turbină de gaze, cu circuit închis.

1 -schimbător de căldură; 2-preîncălzitor pentru gaze; 3-răcitor cu gaz de reciclu;

CA - cameră de ardere; T - turbină de gaze; M - motor; C-compresor.
În fig. 7.10 se prezintă o instalaţie de producere a energiei electrice cu turbină cu gaze
(aer, heliu). Agentul termic, după trecerea prin compresor (C) şi recuperatorul de căldură (1), se
încălzeşte mai întâi în schimbătorul de căldură (2) şi cu temperatura de 660-700°C şi 27 at intră
în turbină (T). După destindere, căldura reziduală este utilizată în schimbătorul de căldură
recuperator (1), agentul termic se răceşte apoi la 140°C şi se recirculă în sistem. Compresorul şi
generatorul sunt alimentate de către turbină, când aceasta intră în regim. Puterea unitară a
instalaţiei este de 200 MW.
În stadiul actual, randamentele instalaţiilor cu turbine cu gaze cu putere unitară de 10-
20 MW şi care funcţionează la temperaturi maxime de 650-700°C au ajuns să egaleze şi chiar să
depăşească randamentele instalaţiilor cu turbine cu aburi cu puteri de 100 MW.
Prin introducerea unor cicluri cu evoluţii noi (destindere izotermă în turbină),
randamentele totale ale acestor tipuri de instalaţii producătoare de energie ar putea ajunge la
valori de 45-65%, la temperaturi maxime ale gazelor de 600-1000°C.
În instalaţiile cu turbine cu gaze se poate utiliza orice fel de combustibil şi chiar gaze
cu putere calorică redusă (gaze produse prin gazeificare subterană a cărbunilor, gaz de furnal,
gaze de generator etc.), care prezintă dificultăţi la utilizare în focarele cazanelor generatoare de
abur.

10
 Consumul de apă în acest tip de instalaţii este de numai 25-35% din consumul
instalaţiilor cu turbine cu abur, în afară de faptul că în cazul turbinelor cu abur apa trebuie să fie
tratată în vederea îndepărtării durităţii. Din această cauză, instalaţiile cu turbine de gaze sunt
indicate în locuri lipsite de apă, sau ca instalaţii de vârf şi de avarie.
În general, la puteri de peste 100 MW turbinele cu abur sunt de preferat; la puteri de
50 MW turbinele cu gaze pot da rezultate bune, la puteri sub 25 MW randamentul instalaţiilor cu
turbine cu gaze depăşeşte net pe cel al instalaţiilor cu turbine cu abur.

Energia termoelectrică în Romînia

Sectorul deţine cea mai mare parte din totalul de producţie de energie electrică din
România.
În anul 2006, energia electrică produsă pe bază de combustibili fosili a fost de 38,4
TWh la o putere instalată de 10.598 MW (pe bază de cărbune: 26,9 TWh şi 6.189 MW, iar pe
bază de hidrocarburi: 11,5 TWh şi 4.409 MW).
În urma restructurărilor succesive, o mare parte din centralele termoelectrice au fost
transferate companiei de stat Termoelectrica (printre care şi CET Deva şi Elcen Bucureşti) cu o
putere instalată de 5.520 MW, restul de centrale funcţionând ca societăţi distincte (CET Turceni,
CET Rovinari, CET Craiova), altele fiind transferate în subordinea Consiliilor Locale.
Cele trei complexuri energetice din Oltenia (Turceni, Rovinari şi Craiova) acoperă circa o treime
din producţia de electricitate a României, fiind, după Hidroelectrica şi Nuclearelectrica,
producătorii celei mai ieftine energii din ţară.
Complexul Energetic Turceni este cea mai mare termocentrală din România şi
asigură, cu o putere instalată de 2.310 MW, circa 10% din consumul anual de electricitate al
României. Complexul Energetic Turceni include Termocentrala Turceni, Carierele Jilţ Sud şi Jilţ
Nord, puse în funcţiune în anul 1977, şi Mina Tehomir, pusă în funcţiune în anul 1978.
Termocentrala deoarece produce practic exclusiv curent electric, termocentrala este
de tip centrală termoelectrică (CTE). Complexul energetic include şi partea pentru producţia
lignitului, extras din bazinul carbonifer al Olteniei, folosit drept combustibil, astfel că este
posibilă confuzia dintre sigla CET şi tipul CET de termocentrale (centrală electrică de
termoficare, a cărei produs principal este căldura).
Este una din cele mai mari termocentrale din Europa, ca putere instalată (mai există
una asemănătoare în China). Centrala are 7 grupuri de câte 330 MW putere instalată.
După anul 1990 uzinele electrice Turceni şi Rovinari au fost retehnologizate, o
importanţă deosebită fiind acordată protecţiei mediului inconjurător. În acest sens, în anul 2005
Complexul Turceni va realiza, până în 2013, investiţii de aproape 800 milioane de
euro, majoritatea banilor fiind destinaţi investiţiilor obligatorii de mediu, iar până în 2013
societatea se va conforma cerinţelor de reducere a emisiilor, aşa cum a stabilit cu Uniunea
Europeană.
Complexul Energetic Rovinari este este o companie de stat producătoare de energie
electrică şi termică, pe bază de lignit. Compania a fost înfiinţată la 1 aprilie 2004, prin
reorganizarea Societăţii Comerciale de Producere a Energiei Electrice şi Termice "Termoelectrica
– S.A." şi a Companiei Naţionale a Lignitului "Oltenia" S.A.. Termocentrala Rovinari are o
putere instalată de 1.320 MW, formată din blocurile energetice nr. 3, 4, 5 şi 6, puse in funcţiune în
perioada 1976 – 1979. Acţionarul majoritar al companiei este Ministerul Economiei.
Cele trei complexuri energetice din Oltenia (CE Turceni, CE Rovinari şi CE Craiova)
acoperă circa o treime din producţia de electricitate a României, fiind, după Hidroelectrica şi
Nuclearelectrica, producătorii celei mai ieftine energii din ţară.
În 2008, Complexul Energetic Rovinari a produs o cantitate de 5,9 TWh energie
electrică[1]. Producţia de energie electrică a început în iunie 1972, când a livrat 0,6 TWh în
Sistemul Energetic Naţional. În 1973, a livrat 1,6 TWh. De atunci producţia a crescut treptat,
ajungând la 5 TWh în 1989. Din 1989 şi până în prezent, cea mai mică producţie a fost în 1991,
cu 2,5 TWh şi cea mai mare în 2006 cu 6,9 TWh.
S.C. Complexul Energetic Craiova S.A. este o companie de stat producătoare de
energie electrică şi termică. Compania, deţinută de Ministerul Economiei, are o putere instalată
de 930 MW, fiind a treia termocentrală ca mărime din zona Olteniei, după CE Turceni - 1.980
MW şi CE Rovinari - 1.320 MW. CE Craiova a livrat 4,4 TWh în anul 2008[1]. Spre deosebire de
termocentralele de la Turceni sau Rovinari, CE Craiova nu se află în apropierea unor zăcăminte
de cărbune, astfel încât înregistrează cheltuieli suplimentare cu transportul cărbunelui.
CE Craiova deţine trei sucursale: Sucursala Electrocentrale (SE) Isalniţa, SE Craiova
II şi Sucursala Minieră Prigoria.
Centrala electrică de termoficare Govora este o termocentrală situată în judeţul
Vâlcea, pe platforma industrială Râmnicu Vâlcea Sud lângă combinatul Oltchim.
Centrala electrică de termoficare Govora a fost înfiinţată în 1959 şi s-a dezvoltat o
dată cu dezvoltarea oraşului Râmnicu Vâlcea şi a combinatului chimic Oltchim. Între 1969 -

11
1990, uzina electrică de la Govora s-a aflat în subordinea întreprinderii Electrocentrale Craiova.
După Revoluţie şi până în 1997 CET Govora s-a aflat în subordinea RENEL Bucureşti. În
noiembrie 2002, pachetul integral de acţiuni deţinut de Statul Român şi administrat de
FPS/APAPS Bucureşti a fost transferat cu titlu gratuit din proprietatea Statului Român în
proprietatea privată a judeţului Vâlcea şi administrat de Consiliul Judeţean. În 2005, CET Govora
preia prin concesiune pe 25 de ani Serviciul de Încălzire Centralizată din oraşele Băile Olăneşti şi
Călimăneşti.
Termocentrala funcţionează pe baza lignitului inferior exploatat în bazinele
carbonifere de la Berbeşti şi Alunu, situate la aproximativ 40 km distanţă de termocentrală.
Cărbunele este transportat cu trenul la Govora pe linia de cale ferată Băbeni - Alunu.
Termocentrala are capacitatea de a funcţiona suplimentar pe bază de păcură şi gaze naturale însă,
în ultimii ani, producţia s-a realizat preponderent pe bază de cărbune. Termocentrala are
capacitate de depozitare a 500.000 de tone de cărbune concasat şi 10.000 m³ de păcură.
Cele 5 cazane şi 4 turbine disponibile în prezent, funcţionând pe bara colectoare cu o
capacitate de producţie de 2100 t/h abur la 137 bar şi o putere electrică de 200 MW, pot livra în
condiţii economice 485 t/h abur industrial şi 270 Gcal/h apă fierbinte. Actualmente, termocentrala
are o capacitate termică instalată de 315 MW şi deserveşte un număr total de 82.500 de persoane.
Electrocentrale Deva este o companie producătoare de energie electrică şi
termoficare, aflată în proprietatea Termoelectrica. Compania deţine o putere instalată de 1.285
MW în 5 grupuri de condensaţie de 210 MW fiecare şi un grup de 235 MW, alimentate cu cazane
de abur.
Combustibilul principal utilizat este huila din Valea Jiului, cu putere calorifică medie
de 15,39 MJ/kg. Cărbunele este transportat pe calea ferată. Combustibili auxiliari, întrebuinţaţi la
porniri şi pentru stabilizarea flăcării sunt gazele naturale şi păcura.
Energia electrică este livrată în sistemul naţional într-o staţie de interconexiune -
Mintia.
Centrala a fost pusă în funcţiune în 3 etape: 1969 - 1971 (4 centrale de câte 210 MW),
1977 - a cincea centrală şi în 1980 - grupul 6.
Termoelectrica este o companie de stat din România, înfiinţată în anul 1998 ca filială
CONEL, şi devenită societate comercială separată în anul 2000 prin restructurarea CONEL.
Compania are ca principal obiect de activitate generarea de energie electrică şi termică prin
arderea combustibililor fosili.
În anul 2002 Transelectrica a transferat la Consiliile Locale 24 de centrale electrice de
termoficare.
Din punct de vedere al combustibililor folosiţi, centrale companiei folosesc
hidrocarburi 65,4% şi cărbune 34,6%.
Compania are urmatoarea structură organizatorică:
3 filiale - societăţi comerciale de exploatare (Electrocentrale Deva, Electrocentrale
Bucureşti şi Electrocentrale Galaţi);
4 sucursale de exploatare (CET Păroşeni, CET Doiceşti, CET Borzeşti, CET Brăila) -
fără personalitate juridică;
1 sucursala de valorificari active;
12 - filiale - societăţi comerciale de reparaţii şi servicii (Termoserv-uri) printre care:
Termoserv Bucureşti, Termoserv Constanţa, Termoserv Mureş, Termoserv Galaţi, Termoserv
Deva, Termoserv Turceni, Termoserv Rovinari, Termoserv Craiova.

Societatea Comercială Electrocentrale Bucureşti - S.A. (ELCEN Bucureşti) este o

companie cu capital integral de stat, producătoare de energie electrică şi încălzire. Compania a
fost înfiinţată în anul 2002 prin reorganizarea Termoelectrica, ca filială a acesteia.
Puterea instalată în capacităţile S.C. Electrocentrale Bucureşti S.A. era la începutul
anului 2008 de 2.008 MW, pe hidrocarburi, reprezentând 20% din capacităţile de producţie în
centrale termoelectrice la nivel naţional, fiind astfel unul dintre principalii producători de energie
electrică şi termică din sectorul de generare termo. Compania produce peste 40% din energia
termică distribuită în sistem centralizat şi aproximativ 12% din cantitatea de electricitate generată
în România.
În 2008, societatea a produs 5,8 TWh energie electrică. În aceeaşi perioadă societatea
a produs şi o cantitate de 6,4 milioane Gcal, reprezentând circa 40% din producţia realizată la
nivel naţional.

2.2 Procese tehnologice de obţinere a energiei electrice în centrale nuclearoelectrice

12
 În energetica nucleară se utilizează energia termică degajată în procesul de fisiune a
235
nucleelor grele de combustibili nucleari, care pot fi materiale fisionabile naturale ( 92 U ) , sau
235 239
materiale fisionabile artificiale ( 92 U , 94 Pu ) .
235
Izotopul ( 92 U ) se găseşte în proporţie de 0,7% în minereul de uraniu, restul de
285
99,3% fiind ( 92 U ) , care nu fisionează uşor.
235
Izotopul 92 U poate fi transformat, în reactorii reproducători cu neutroni rapizi, în
239 232 233
94 Pu , care fisionează; în mod similar, 90 Th este transformat în 92 U .
233 235 239 238 232
Izotopii 92 U , 92 U şi 94 Pu sunt substanţe fisile (fisionează), iar 92 U şi 90 Th şi
- substanţe fertile, materii prime pentru producerea materialului fisil.
Reacţiile de fisiune nucleară se produc prin bombardarea nucleelor izotopilor
fisionabili cu neutroni, când fiecare nucleu se rupe în două fragmente inegale, cu punerea în
libertate a unei cantităţi uriaşe de energie termică şi cu eliberarea a 2-5 neutroni. Astfel, la
235 236
bombardarea izotopului 92 U cu neutroni termici se formează iniţial izotopul 92 U instabil.
235
Practic, izotopul 92 U suferă o fisiune nucleară de tipul:
92 U  0 n  92 U  A  B  x 0 n care poate decurge, spre exemplu, astfel:
235 1 236 1

235
92 U 10 n  92
36 Kr  56 Ba  3 0 n
114 1

sau:
235
92 U  10 n  91
38 Sr  54 X  3 0 n
140 1

Elementele formate sunt izotopi instabili, datorită numărului mare de neutroni pe care
îl conţin în nucleu şi de aceea sunt puternic radioactive. Ele se transformă prin dezintegrări
radioactive (emisie de radiaţii: a, p, y) în izotopi stabili. Radiaţiile a sunt nuclee de heliu, P sunt
electroni în mişcare, iar y sunt radiaţii ondulatorii, de natură electromagnetică. Printre produşii de
fisiune au fost identificate circa 34 de elemente (molibden, staniu, cesiu, stronţiu, iod, tecteţiu,
xenon, kripton etc.).
235
Neutronii rezultaţi în reacţia de fisiune nucleară pot fi captaţi de nuclee de 92 U ,
provocând fisiunea lor. Reacţia se continuă astfel de la sine, se multiplică, conducând la o reacţie
în lanţ, ce se desfăşoară cu viteze foarte mari.
Probabilitatea ca neutronii rezultaţi dintr-o reacţie de fisiune să întâlnească alte nuclee
creşte odată cu creşterea numărului de nuclee de combustibil nuclear din jurul punctului unde a
avut loc reacţia.
Pentru a micşora pierderile de neutroni prin ieşirea neutronilor rapizi din reactor,
aceştia sunt frânaţi prin ciocniri elastice cu nucleele atomilor de elemente uşoare (moderatori)
când cedează o parte din energia lor cinetică. Frânarea (termalizarea) are loc prin reducerea
vitezei neutronilor rapizi prin ciocniri elastice, până la nivelul energiei termice (= 0,025 eV).
În calitate de moderator se utilizează hidrogenul sau deuteriul, sub formă de apă
obişnuită sau apă grea, carbonul sub formă de grafit, beriliul (Be) ca metal sau oxid şi chiar unele
substanţe organice bogate în hidrogen. Acestea pot fi intercalate printre materialele fisionabile în
mod omogen sau în mod eterogen. Prin procesul de moderare neutronii rapizi sunt transformaţi în
neutroni termici sau lenţi.
Dacă reacţia în lanţ se autoamplifică, aceasta corespunde unui regim supercritic;
scăzând numărul de reacţii de fisiune, reacţia în lanţ încetează, regimul devenind subcritic. Dacă
reacţia în lanţ este în regim staţionar atunci regimul este denumit critic. Pentru a menţine reacţia
235
de fisiune a 92 U în lanţ neîntrerupt prin neutroni termici, urmează ca din cei 2-5 neutroni
rezultaţi la o fisiune pierderile de neutroni să nu depăşească 1-5 neutroni.
233 235 239 241
Cantitatea minimă de material fisionabil: 92 U , 92 U , 94 Pu şi 94 Pu necesar ca să
menţină şi să întreţină în reactor reacţia de fisiune în lanţ se numeşte "masă critică".
Masa critică (masa de combustibil nuclear suficientă pentru a menţine regimul critic
într-un reactor) este o valoare caracteristică pentru fiecare material fisionabil. De exemplu, masa
235 239
critică pentru 92 U în stare metalică este de 22,8 kg, iar pentru metalic 94 Pu , de numai 5,6 kg.
Pentru a menţine un reactor în funcţiune, acesta trebuie înzestrat cu o cantitate mai
mare de combustibil nuclear decât masa critică, deoarece concentraţia materialului fisionabil
scade prin procesul de fisiune, respectiv prin ardere.
La pornirea reactorului, de asemenea, este necesar un mic exces de reactivitate.
Reactorul, are astfel mai mult combustibil nuclear şi de aceea se impune crearea unor posibilităţi
de reglare. În acest scop se utilizează materiale cu putere mare de absorbţie a neutronilor termici
(de exemplu: oţel cu bor, cadmiu sau hafmiu) sub formă de bare de control şi supercontrol - bare
de reglare. Acestea, după necesitate sunt imersate, mai mult sau mai puţin, în interiorul masei
active a reactorului.
Reactoare nucleare
Reactoare nucleare cu neutroni termici

13
 Energia nucleară este valorificată în scopuri tehnologice şi energetice prin conducerea
reacţiilor de fisiune, în reactoare nucleari
nuclear (sub formă de bare, plăci, ţevi sau suspensie);
- barele de reglare, care au rolul de a controla desfăşurarea reacţiei de fisiune
(respectiv pornirea, intensificarea, încetinirea, oprirea) prin utilizarea unor substanţe puternic
absorbante de neutroni liberi: aliaje ce conţin bor, hafmiu sau cadmiu. La scoaterea barelor de
reglare din zona activă, reacţia de fisiune porneşte fiind cu atât mai intensă, cu cât adâncimea de
pătrundere a barelor în miezul reactorului este mai mică;
- moderatorul are rolul de a reduce viteza neutronilor "rapizi", astfel încât aceştia să
poată avea o suficientă energie, încât să ciocnească o cantitate corespunzătoare de nuclee grele. În
calitate de moderatori, se utilizează apa, apa grea, grafitul, berilul, oxidul de beriliu ş.a. În sistem
eterogen - combustibilul nuclear se află sub formă de bare înconjurate de moderator (reactorii
eterogeni sunt cel mai frecvent utilizaţi), iar în sistem omogen, combustibilul nuclear şi
moderatorul formează un amestec: soluţie sau suspensie de combustibil în moderator;
- sistemul de răcire. Căldura produsă în zona activă a reactorului nuclear este preluată
şi transferată prin intermediul unui agent de transfer termic (apa, apa grea, gaze: CO2, heliu,
metale topite: Na, sau substanţe organice termostabile ca difenilul), care circulă în zona activă
prin ţevi;
- protecţia biologică alcătuită din pereţi groşi de beton şi alte materiale de protecţie în
vederea diminuării sau stopării complete a procesului de difuzie a radiaţiilor radioactive către
mediul exterior zonei active.
Principalelor tipuri de reactori cu neutroni termici sunt: G.C.R. (Gaz Cooled
Reactors), PWR (Pressurised Watter Reactors), sau BWR (Boiling Watter Reactors) şi PHWR
(Pressurised Heavy Watter Reactors).
Centrale nuclearoelectrice (atomoelectrice)
Centralele nucleare sunt instalaţii complexe care utilizează energia termică produsă în
reactoare nucleare pentru producerea energiei electrice, conform următorului lanţ de transformări
energetice:

CNE se pot clasifica în funcţie de tipul de combustibil utilizat, de tipul de moderatori

şi de agenţii termici care preiau căldura ce se degajă în urma reacţiei de fisiune nucleară în zona
activă a reactorului.
În funcţie de agenţii termici utilizaţi, CNE sunt dotate fie cu turbine cu abur, fie cu
turbine cu gaze.

Fig.7.11 Schema de principiu a unui reactor nuclear cu neutroni termici.

1-bare de combustibil nuclear; 2-bare de reglare a procesului de fisiune nucleară;
3-dispozitiv de acţionare a barelor de reglare; 4-moderator (de ex.,apă grea); 5,6-
protecţie biologică.

14
 Fig. 7.12 Centrala nucleară cu reactor cu neutroni termici.
A-sala reactorului; B-sala turbinelor; C-sala schimbătoarelor de căldură.
1-reactor nuclear; 2-turbină cu abur; 3-generator curent electric; 4-condensator; 5-
pompă de recirculaţie; 6-schimbător de căldură.
În funcţie de gradul de protejare biologică, CNE pot funcţiona cu un singur circuit,
cu două circuite sau cu trei circuite. CNE cu un singur circuit prezintă avantaje tehnologice şi
economice, funcţionează cu randamente ridicate, dar aburul (sau gazele) care preia căldura din
zona activă a reactorului prezintă un grad avansat de radioactivitate şi deci pericol de iradiere.
Centralele cu două (fig.7.12.) şi trei circuite funcţionează cu randamente globale mai mici, însă
prezintă siguranţă mai mare în funcţionare şi pericol redus de poluare a sistemului ecologic.
Notând cu I investiţia, r| randamentul şi P protecţia oamenilor, cu indicii 1,2,3
numărul de circuite ale unei CNE se pot scrie relaţiile:

CNE cu două circuite

CNE cu două circuite funcţionează cu un reactor nuclear eterogen, unde

combustibilul nuclear este dispus sub formă de bare, care alternează cu barele de reglare şi
moderatorul -apa grea, care circulă prin conducte de presiune.
În calitate de combustibil nuclear se utilizează bare de 235 U, iar ca agent de transfer
termic se foloseşte chiar moderatorul - apa grea, sau dioxid de carbon sub presiune
(pentru primul circuit). În unele variante apa grea circulă prin conducte de mare presiune în care
este dispus combustibilul nuclear 235 U; prin aceasta se realizează paralel cu termalizarea
neutronilor şi un transfer termic eficient. În cel de al doilea circuit, se utilizează în
calitate de agent de transfer termic apă sau apă grea.
Prima CNE din România funcţionează cu reactor PHWR tip CANDU care utilizează
combustibil uraniu natural sub formă de pastile ceramicate, iar ca agent de transfer termic cât şi
ca moderator apa grea - apa deuterată (fig.7.13). Denumirea de CANDU este prescurtarea
cuvintelor CANADIAN-DEUTERIUM-URANIUM.

Fig. 7.13 Schema CNE tip CANDU

1-calandria; 2-tub de zircalloy; 3-ţevi din oţel refractar; 4-maşină de încărcare; 5-

cazan de
abur; 6-turbină cu abur; 7-generator electric; 8-condensator; 9-pompă apă de
răcire;
10-pompă de recirculare.
În principiu, rectorul PHWR-Candu-6 este construit din: vasul de oţel calandria
traversat de ţevi prin care circulă sub presiune agentul de transfer termic (apa grea), ţevi de
Zircaloy (aliaj pe bază de zirconiu) care conţin combustibilul nuclear (pastile de oxid de uraniu
natural), circuitul principal al căldurii primare, respectiv circuitul agentului de transfer termic cu
pompele de recirculare a acestora şi vasul de presurizare (p = 100 atm), circuitul moderatorului
cu pompa de recirculare şi generatoarele de abur.
În calandria există cca. 380 canale care conţin tuburile de zircaloy cu pastilele de
oxid de uraniu natural. Aceste tuburi sunt "spălate" permanent de agentul de transfer termic (apa
grea) sub presiune, care preia energia termică dezvoltată în procesul de fisiune nucleară şi o
transmite apei în generatorul de abur. Mult răcită, apa grea este adusă în calandria cu ajutorul
pompelor şi circuitul se reia. Apa grea este şi moderatorul, ce menţine procesul de fisiune în
limitele de securitate nucleară.

15
 În generatoarele de abur se obţine abur energetic (sub presiune) care se destinde la
nivelul turbinei, realizându-se astfel transformarea energiei termice în energie mecanică şi apoi,
cu ajutorul generatorului electric, în energie electrică.
Calandria este echipată cu dispozitivele necesare reglării supravegherii procesului de
fisiune nucleară. Un element inedit îl constituie maşinile de încărcat şi descărcat combustibil
nuclear, operaţie ce se realizează în mod automat, în tot timpul funcţionării reactorului, fără
oprirea acestuia. Maşinile sunt comandate de către un sistem de calculatoare de proces şi lucrează
în contra timp: în timp ce una încarcă combustibil nuclear, cealaltă primeşte şi extrage pachetele
de ţevi cu combustibil epuizat (deşeuri radioactive). Ţevile extrase se depun într-un bazin cu apă,
în care se răcesc şi încep să se dezactiveze. Stocarea poate avea loc şi 30 de ani, până la
închiderea reactorului şi îngroparea acestuia în beton.
Energia nucleară în România
SN "Nuclearelectrica" S.A. este o companie de stat înfiinţată în 1998 prin
reorganizarea RENEL. Societatea se află sub autoritatea Ministerului Economiei şi Finanţelor,
statul deţinând 88,7% din acţiuni, iar Fondul Proprietatea 11,24%.
Domeniul de activitate al Nuclearelectrica este producerea de energie electrică,
termică şi de combustibil nuclear.
Societatea are două sucursale:
Sucursala CNE Cernavodă, exploatează Unităţile 1 si 2 de la CNE Cernavodă precum
şi serviciile auxiliare;
Fabrica de Combustibil Nuclear (FCN) Piteşti.
Centrala Nucleară de la Cernavodă a fost proiectată pentru cinci reactoare cu
tehnologie canadiană, de tip CANDU, cu puteri instalate de circa 700 MW fiecare. Până în
prezent (aprilie 2009) au fost puse în funcţiune 2 reactoare (Unităţi). Unitatea 1 asigură
aproximativ 10% din consumul naţional de electricitate, iar prin punerea recentă în funcţiune a
Unităţii 2, creşte ponderea energiei nucleare în consumul naţional la 17%-18%. Datorită
condiţiilor tehnice, din cele cinci Unităţi, maxim patru pot fi puse în funcţiune.
Fabrica de combustibil nuclear Piteşti FCN are misiunea de producere de combustibil
nuclear tip CANDU necesar funcţionării şi producerii de energie electrică şi termică în Unităţile 1
şi 2 de la Cernavodă, şi în perspectivă prin dublarea capacităţii de producţie, va asigura
combustibil nuclear şi pentru unităţile 3 si 4.
De menţionat performanţa de calitate a combustibilului fabricat la FCN : 75 de luni
consecutive fără combustibil suspect de defect în funcţionarea Unităţii 1 Cernavodă.

În anul 2008, CNE Cernavodă, cu ambele untiăţi în operare, a produs 11,2 TWh şi a
livrat în Sistemul Energetic Naţional (SEN) o cantitate totală de 10,3 TWh.
În anul 2006, energia electrică produsă de centrala atomică a fost de 5,6 TWh, la o
putere instalată de 707 MW.
Întreaga producţie de până în prezent (mai 2007) a FCN înglobează circa 1.132 tone
uraniu şi energia produsă de acesta ar fi echivalentă cu cea produsă din 133 milioane tone lignit
sau 19 milioane tone păcură.

2.3 Procese tehnologice de obţinere a energiei electrice în centrale

hidroelectrice
Energia hidraulică a cursurilor de apă, singura formă de energie primară inepuizabilă
utilizată în prezent pe scară largă în scopul obţinerii energiei electrice va avea şi în viitoarele
decenii o contribuţie importantă la acoperirea necesarului de energie electrică pe plan mondial.
Valorificarea energiei hidraulice în scopuri energetice se realizează în hidrocentrale.
Hidrocentralele sunt instalaţii complexe în care energia căderilor de apă, naturale sau
artificiale este transformată cu ajutorul turbinelor hidraulice în energie electrică, conform
următorului lanţ energetic:

Energia hidraulică depinde de debitul de apă al cursurilor, variabil în timp, de

înălţimea căderii de apă, specifică fiecărei amenajări şi de condiţiile geologice şi climatologice.
În funcţie de variaţiile debitului în decursul unui an se stabilesc pentru fiecare curs de apă,
debitele caracteristice: debitul maxim Vmax; debitul minim Vmin; debitul mediu Vmed.
Debitul instalat în centralele hidroelectrice Vi este întotdeauna superior
debitului
mediu.

16
 Vi
Raportul: K = se numeşte coeficient de suprainstalare şi depinde de rolul care i
Vmed
se atribuie centralei hidroelectrice în sistemul energetic.
Puterea suprainstalată în CHE este oricând la dispoziţie pentru intervenţie, înlocuind
astfel o putere echivalentă din sistemul energetic naţional.
Centralele hidroelectrice cu lac de acumulare sunt prevăzute cu coeficienţi importanţi
de suprainstalare, de exemplu: CHE Bicaz: K = 4; CHE Argeş: K = 5; CHE Porţile de Fier: K =
10.
Dacă CHE ar avea o putere instalată mai mică şi ar funcţiona ca centrală de bază,
partea superioară a curbei de sarcină ar fi preluată de centralele termoelectrice, care vor funcţiona
în regim neeconomic, din cauza variaţiei sarcinii şi a unor opriri şi porniri repetate.
Energia hidraulică teoretică (E) este dată de relaţia:
E = m • g • HT = 9,81 • p • W • HT , J sau:
E = W • HT/367, kWh unde: m - masa de apă;
g - acceleraţia gravitaţională (9,81 m/s2); p - densitatea apei (1.000 kg/m3);
W - volumul de apă scurs în perioada de timp examinată (m3); HT - căderea totală
amenajată (m).
Energia hidraulică reală ţine seama de randamentul global al hidrocentralei nG:

unde:

iar, Wa- volumul de apă natural; ε- coeficientul de utilizare al debitului; Wu- volumul
de apă utilizat; ηt-randamentul turbinei hidraulice; ηg-randamentul generatorului; ηh -
randamentul hidraulic; Hn - căderea netă de apă.
Cursurile de apă se amenajează pentru a avea un debit constant şi o cădere cât mai
mare. Lungimea sectorului amenajat pentru realizarea unei anumite căderi de apă depinde de
tipul uzinei hidraulice. În funcţie de modul de realizare a diferenţei de nivel dintre amonte şi aval
se deosebesc:
- hidrocentrale cu baraj - pe firul apei;
- hidrocentrale cu derivaţia cursului natural al apei;
- hidrocentrale cu baraj şi derivaţie (mixte).
Pentru realizarea unei hidrocentrale se fac următoarele construcţii şi amenajări
hidroenergetice:
- barajul are scopul de a crea o acumulare de apă, sau o cădere de apă, sau ambele
scopuri, prin închiderea văii unui curs de râu. Barajele pot fi joase şi cu lungime mare (cele
fluviale), sau înalte, mai scurte, situate în văi înguste (de exemplu: barajul de la Bicaz are H =
127 m, fiind unul din cele mai înalte din Europa);
- lacul de acumulare constituie o rezervă "tampon" de apă, care compensează
variaţiile de debit are râului. Lacul de acumulare permite ca apa care se scurge din amonte într-un
interval de timp (24 ore) să fie reţinută şi trimisă spre turbinele hidraulice într-un interval de timp
mai scurt, realizându-se astfel, în mod artificial, o mărire a debitului râului. De exemplu, lacul de
acumulare de la Bicaz are o capacitate de 1,2 miliarde m3 apă;
- canalul de aducţiune asigură circulaţia apei între captare şi castelul de echilibru, cu
o pierdere minimă de nivel. Poate fi sub formă de canale deschise, de conducte din beton sau
metalice, sau de tuneluri cu diametrul de 8-12 m. Viteza de circulaţie a apei în canalul de
aducţiune este limitată, din motive de pierdere de sarcină, sub 2 m/s;
- castelul de echilibru este un rezervor înalt, situat la capătul canalului de aducţiune,
care face legătura între acesta şi conducta forţată; serveşte la limitarea suprapresiunilor în
conducta forţată şi la evitarea propagării acestora în canalul de aducţiune; asigură debitul necesar
în primele momente ale pornirii turbinelor, sau ale sporirii sarcinii acestora, funcţionând ca
rezervor de compensare;
- conducta forţată uneşte castelul de echilibru cu sala turbinelor. Având panta mare,
apa îşi măreşte presiunea până la intrarea în turbine;
- canalul de fugă este conducta prin care se evacuează apa din turbinele hidraulice, în
cursul natural al râului.

Hidrocentralele cu baraj - pe firul apei

17
 Hidrocentralele cu baraj (fig.7.16) sunt amenajări hidroenergetice care se construiesc
în cazul râurilor cu debite mari şi pantă, sau cădere mică. Căderea de apă este dată în acest caz,
de baraj, centrala fiind situată la piciorul acestuia.

În cazul marilor fluvii, căderea este în general mică, iar centrala se amplasează în
acelaşi front cu barajul, în interiorul lui (a), la una din extremităţile barajului (b), sau divizată în
două (în cazul CHE construită de două ţări riverane ale aceluiaşi fluviu, ca de exemplu, la Porţile
de Fier), fig. 7.16b.
Hidrocentralele fluviale se utilizează ca centrale de bază (vezi acoperirea curbei de
sarcină), iar centralele cu baraj şi lac de acumulare funcţionează ca centrale de vârf.
Hidrocentrale instalate în derivaţie cu cursul natural al râului
La acest gen de amenajare, apele râului sunt deviate pe un traseu care are o pantă mai
mică decât panta naturală a râului.
Practic acest tip de centrale se realizează prin ridicarea nivelului în aval.
CHE instalată în derivaţie, cu ridicarea nivelului în amonte. Înălţimea de cădere H
este realizată cu ajutorul barajului şi a canalului de derivaţie. Influenţa variaţiei de nivel în lacul
de acumulare se reduce în acest caz, faţă de centralele situate pe firul apei (fig.7.17).

CHE cu coborârea nivelului în aval. În acest caz, apa din lacul de acumulare este
dirijată printr-o conductă forţată direct spre turbinele hidraulice amplasate în subteran. În
continuare, un tunel de fugă cu pantă redusă
readuce apa la suprafaţă. (fig.7.18).

Înălţimea de cădere (H) este realizată din înălţimea acumulării plus adâncimea
coborârii apei.
Sistemul de amenajare hidroenergetică se desfăşoară în principal subteran şi necesită
un volum mare de excavaţii. Sistemul este condiţionat de existenţa unor formaţii geologice

18
stabile şi tari, care să permită excavaţia, eventual fără a betona stânca. Stânca aparentă din
tuneluri este, în acest caz, polizată pentru ca rugozităţile suprafeţei şi pierderile de presiune la
scurgere să fie cât mai reduse.

Energia hidroelectrică în România

Producţia de energie hidroelectrică în România este dominată de stat prin compania
Hidroelectrica, evaluată în anul 2007 ca fiind cea mai mare companie de stat, cu o valoare de 3,5
miliarde Euro.
În anul 2006, energia furnizată de centrale şi micro-centrale hidroelectrice a fost de
18,2 TWh la o putere instalată 6.325 MW. Există planuri ca până în anul 2011 să fie mărită cu
392 MW puterea instalată şi cu 1,4 TWh producţia de energie. În momentul actual (anul 2007)
este exploatat aproximativ 50% din potenţialul hidro-energetic al ţării. Conform planurilor
Hidroelectrica, în anul 2025 aproximativ 70% din potenţial va fi exploatat.
Începând cu anul 2004, Hidroelectrica a început privatizarea unui număr de 150
micro-hidrocentrale.
Hidroelectrica este o societate comercială pe acţiuni cu capital integral de stat în
autoritatea Ministerului Economiei şi Comerţului din România, a cărei obiect de activitate este
producerea de energie electrică şi furnizarea de servicii în domeniul hidroenergiei. Compania a
devenit societate comercială independentă în iulie 2000, prin reorganizarea CONEL.

Cu o putere instalată de 6.325 MW şi o producţie medie anuală de 19.772 GWh

generată în 12 sucursale, Hidroelectrica furnizează circa 22% din producţia de energie electrică a
României, fiind cel mai mare producător local de energie. În anul 2008, compania a produs 17
TWh.
În anul 2004 a început privatizarea prin vânzare a 150 de micro-hidrocentrale. Au fost
organizate licitaţii la care au participat firme româneşti si din străinătate. Până în august 2009, au
fost vândute 87 microhidrocentrale.
În noiembrie 2007, Hidroelectrica se afla pe locul 6 în topul celor mai valoroase
companii din România, fiind cea mai valoroasă companie cu capital de stat, evaluată la 3,5
miliarde de Euro, cu 30% mai mult decât în anul 2006.
În aprilie 2009, Ministerului Economiei şi Comerţului a anunţat intenţia de a construi
o hidrocentrală de 1.000 MW de acumulare şi pompaj la Tarniţa - Lăpuşteşti (judeţul Cluj),
proiect estimat la peste 1,1 miliarde euro. Hidrocentrala de la Tarniţa urmează să fie echipată cu
patru grupuri energetice, fiecare cu o putere de 250 MW. Realizarea hidrocentralei Tarniţa-
Lăpuşteşti va duce la îmbunătăţirea regimului de funcţionare al reactoarelor nuclearelectrice de la
Cernavodă, al termocentralelor pe combustibili fosili şi al celor în cogenerare. Totodată,
hidrocentrala va putea să asigure reglajul sistemului, rezerva de avarie de scurtă durată şi
condiţiile optime pentru instalarea unei puteri mai mari de 2.000 MW în centralele eoliene.
În noiembrie 2009 a fost inaugurată centrala hidroelectrică de la Movileni, amplasată
pe râul Siret, cu o putere instalată de 33,9 MW şi care va furniza 112,4 GWh de energie pe an.
Valoarea investiţiei de la Movileni a fost de 650 milioane de lei

2.4 Energia regenerabilă în România

Începând cu anul 2005, legea prevede cote obligatorii de Energie Regenerabilă pe
care furnizorii de energie electrică trebuie să le furnizeze consumatorilor deserviţi, de la 0,7% în
2005 până la 8,4% în 2010.
Potenţialul energetic hidro amenajabil al ţării este de 36 TWh / an, din care se poate
valorifica în condiţii de eficienţă economică aproximativ 30 TWh / an. Conform unei alte
evaluări, potenţialul hidro al României este de 40 TWh, mult mai mic faţă de nivelul european,
prin comparaţie Austria având un potenţial hidro de 150 TWh.
Cea mai mare centrală în cogenerare pe bază de biomasă din România este deţinută
de de firma austriacă Holzindustrie Schweighofer şi se află la Rădăuţi. Centrala a fost inaugurată
în mai 2009, a necesitat o investiţie de 20 milioane Euro şi are o capacitate totală de 22 MW.
Potenţialul energetic solar al ţării este de 1,2 TWh producţie anuală.

2.4.1Centrale electrice eoliene

Utilizarea energiei eoliene pentru producerea energiei electrice apare ca o soluţie,
demnă de luat în seamă, după criza energetică declanşată în anii '70. Se demarează programe
pentru cercetarea acestui potenţial energetic în multe ţări ale globului. Astfel, în Danemarca,
pornind de la o experienţă anterioară (în 1891 inginerul danez Paul La Cour realiza prima turbină
generatoare de electricitate din lume, cu o putere de 8 kW), s-a dezvoltat o tehnologie cu care azi
domină industria generatoarelor eoliene din întreaga lume.
La începutul anilor '80 această sursă de energie primeşte un nou avânt în California
( S U A ) bazat pe intervenţia statului cu facilităţi de creditare şi forţând uzinele electrice să

19
cumpere energia electrică produsă din surse refolosibile la preţuri preferenţiale faţă de cea
generată convenţional.
Un al treilea val al energiei eoliene afectează din anii '90 şi Europa. Danemarca va fi
depăşită în curând de Germania, Olanda şi Marea Britanie în utilizarea energiei eoliene. Astfel la
nivelul anului 1995 puterea instalată în centralele eoliene din Europa era de 2170 MW, din care:
900 MW în Germania, 592 MW în Danemarca, 200 MW în Olanda, 190 MW în Anglia şi 123
MW în Spania.
Utilizarea energiei eoliene s-a extins şi în alte părţi ale globului: Mexic, Argentina,
China şi Noua Zeelandă.
Specialiştii în domeniu au estimat rezervele anuale potenţiale ale energiei eoliene la
nivelul globului la 2,6x1014 kWh. Aceste rezerve depăşesc de multe ori consumul mondial anual
de energie electrică, dar ele nu pot fi exploatate decât în proporţie redusă din cauza a numeroase
constrângeri, determinate de caracteristicile vântului: concentrarea relativ mică a energiei şi
inconstanţa vitezei vântului.
Costul unui kWh produs pe cale eoliană este în prezent aproape dublu faţă de cel
produs în centralele electrice noi pe cărbune sau gaz natural, dar nu mai este mult până va deveni
competitiv.
Puterea captatoarelor eoliene
Puterea vântului se poate determina plecând de la energia cinetică a unui
curent de aer cu viteză constantă:

m  v2
E
2
În această relaţie m reprezintă masa de aer care trece prin suprafaţa unui captator
eolian într-un interval t,
m    S v t  q
unde q= ρ Sv este debitul masic de aer prin suprafaţa captatorului. Puterea curentului
de aer se obţine divizând cu t energia vântului:
  S  v3 q  v 2
P 
2 2
Dacă S=1 m2, ştiind că ρ=1,226 kg/m3, rezultă o relaţie de calcul rapid a puterii:
3
 v 
P  0.613    kW / m 2  
 10 
Aceasta este puterea totală a unui curent de aer. Nici unul din captatoarele eoliene
cunoscute nu poate utiliza integral puterea curentului de aer care îl străbate. Puterea maximă
preluată se poate determina în principiu, luând în considerare numai modificarea vitezei vântului
la trecerea prin turbina eoliană.

Energia eoliană în România

România are cel mai ridicat potenţial din sud-estul Europei în domeniul energiei
eoliene, sud-estul Dobrogei plasându-se chiar pe locul al doilea la nivelul întregului continent.
România are un potenţial energetic eolian de 3.000 MW, echivalent cu o producţie anuală de
aproximativ '23 TWh anual, dar în prezent (2007) nu există proiecte semnificative pentru
exploatarea acestuia. Conform altor estimări, potenţialul eolian al României este estimat la
14.000 MW capacitate instalată. Sectorul energiei eoliene ar putea contribui cu 13 TWh la
necesarul naţional anual în 2020.
Compania spaniolă Iberdrola Renovables, divizia de energie regenerabilă a grupului
Iberdrola şi cel mai mare producător mondial de energie eoliană, va începe în iulie 2009 montarea
primei turbine eoliene în Dobrogea, dintr-un proiect de circa 1.500 MW, valoarea totală a
investiţiei ajungând la aproximativ 2,5 miliarde euro. Singura piedică în calea planului spaniolilor
de realizare a fermei eoliene ar putea fi capacitatea limitată de preluare a sistemului de transport
electricitate. De asemenea, gigantul ceh CEZ intenţionează să construiască un parc eolian tot în
Dobrogea, în zona comunei Cogealac (unde este şi Iberdrola), cu o capacitate de 600 MW.

Companiile au solicitat aprobarea pentru proiecte eoliene cu o capacitate de 18.000

MW în România, ce are un program de subvenţii bazat pe certificate ecologice, iar operatorul
reţelei naţionale, Transelectrica, a oferit aprobări tehnice pentru producerea a 3.000 MW.
România a încheiat anul 2008 cu o capacitate de energie eoliană de numai 10 MW,
însă Ministerul Economiei a estimat că nivelul va ajunge la cel putin 150 MW până la sfârşitul
anului 2009. Prin comparaţie, Polonia are cea mai mare capacitate de energie eoliană din Europa
de Est, de 472 MW, iar Bulgaria a depăşit deja Cehia şi are o capacitate de 158 MW.

20
 În termeni de putere generată, producţia de energie eoliană s-a urcat uşor în 2008,
până la 11 GWh, de la 7 GWh cât a fost în 2007, reprezentând însă doar 0,02% din totalul
poducţiei.

3.Instalaţii de transport si distribuţie a energiei electrice

Energia electrică produsă în centralele electrice este transmisă spre consumatori prin
reţelele electrice constituite din linii electrice, staţii de transformare, staţii de conexiuni şi posturi
de transformare.
Dată fiind importanţa alimentării cu energie electrică pentru economia naţională,
reţelele electrice trebuie să satisfacă o serie de condiţii tehnice şi economice dintre care cele mai
importante sunt: asigurarea continuităţii în alimentarea cu energie electrică a consumatorilor (în
funcţie de natura efectelor produse de întreruperea alimentării), siguranţa în funcţionare,
asigurarea parametrilor calitativi ai energiei electrice furnizate consumatorilor, eficienta
economică a investiţiilor.
Transmiterea energiei electrice spre, consumatori se face la diferite nivele (trepte) de
tensiune stabilite pe baza unor criterii tehnico-economice, ţinând seama de pierderile de energie
(direct proporţionale cu pătratul puterii vehiculate şi cu lungimea liniei şi invers proporţionale cu
pătratul tensiunii) precum şi de valoarea investiţiilor (care, în domeniul tensiunilor înalte, creşte
proporţional cu pătratul tensiunii).

Tensiunile nominale standardizate în România intre fazele reţelelor de curent

alternativ sunt: 0,4; (6); 10; 20; {35); (60); 110; 220; 400 k V.
În funcţie de tensiune, în practică se delimitează următoarele categorii de reţele:
reţele de joasă tensiune {JT), cu tensiuni sub 1 kV;
reţele de medie tensiune (MT), pentru care se recomandă treptele de (6); 10; 20 kV;
reţele de înaltă tensiune (ÎT), care cuprind treptele de 110 şi 220 kV;
reţele de foarte înaltă tensiune (FÎT), cu tensiuni peste 220 kV.
Din punctul de vedere al scopului pentru care au fost construite, se pot distinge două
categorii de linii electrice: linii de transport şi linii de distribuţie.
Liniile de transport sunt destinate să asigure vehicularea unor puteri electrice
importante (zeci sau sute de MW) la distante relativ mari (zeci sau sute de km); acestea pot fi:
linii de legătură sau de interconexiune intre două zone sau noduri ale sistemului
electroenergetic;
21
 linii de transport a energiei electrice de la un nod al sistemului electroenergetic pină la
un centru (zonă) de consum .
Liniile de distribuţie au o configuraţie mai complexă şi asigură vehicularea unor
puteri relativ reduse pe distante mai scurte şi la un ansamblu limitat de consumatori.
Delimitarea liniilor de transport şi de distribuţie după valoarea tensiunilor nominale
nu este netă. Astfel, tensiunile liniilor de transport sunt, de regulă 400 kV şi 220 kV şi mai rar
110 kV, în timp ce reţelele electrice de distribuţie au tensiunile nominale 0,4 kV, 6 kV,10 kV,20
kV, mergând până la 110 kV sau chiar 220 kV (in cazul marilor consumatori).
Din. punct de vedere constructiv, liniile electrice se realizează sub formă de:
linii electrice aeriene (LEA), montate pe stâlpi;
linii electrice în cablu (LEC), pozate subteran; datorită costului ridicat, acestea sunt
indicate, deocamdată, pentru distante scurte şi în condiţii speciale de traseu.
Transportul curentului electric prin linii de înaltă şi joasă tensiune se efectuează cu
pierderi de putere la extremitatea liniei, calculate cu relaţia:
P=IU -(U-u) = Iu = RI2 , W
în care: I - intensitatea curentului electric, A
U,u - tensiunile la extremităţile liniei, V
U-u=Au - căderea de tensiune, V
R- rezistenţa conductorului, Q Având în vedere că
R =ρ l/s
în care: ρ = rezistivitatea electrică (Q . m)
l = lungimea conductorului (m)
S - aria secţiunii transversale a acestuia (m2) Rezultă: P= (ρ l/S) . I2
Se observă că pierderea de putere scade direct proporţional cu pătratul intensităţii.
Randamentul electric al liniei de transport este dat de expresia:
η = (IU - IU)/IU = 1- U/U = 1- IR/U
Din analiza relaţiilor de mai sus rezultă că putem mări randamentul de transport, la
putere constantă, pe două căi: fie mărind tensiunea, fie reducând rezistenţa liniei de transport.
Rezistenţa liniei nu poate fi redusă sub anumite limite, deoarece trebui mărit
diametrul conductorilor ceea ce implică dezavantaje tehnice şi economice. Mărirea tensiunii oferă
posibilităţi mult mai avantajoase de sporire a randamentului transportului. Ridicarea tensiunii şi
reducerea concomitentă a intensităţii, la putere constantă, afectează în mod favorabil atât
numărătorul cât şi numitorul fracţiei IR/U. Creşterea tensiuni implică cheltuieli suplimentare
pentru staţii de transformare şi linii de transport corespunzătoare. Ca urmare se caută un optim
între tensiunea de transport, puterea transportată şi randament, acesta din urmă situându-se între
92 şi 96 %. În condiţiile ţării noastre, tensiunile de transport variază de la 110 kV pentru liniile
puţin importante până la 500-600 kV pentru liniile magistrale.

3.1 Indicatori tehnico-economici utilizaţi în aprecierea funcţionării

centralelor electrice
În intervalul de 24 ore apar solicitări variabile de energie electrică: unele reprezentând
maxime - solicitări de vârf, iar altele reprezentând solicitări minime, aspecte ce ridică probleme
de coordonare a consumului în funcţie de necesităţi, dar şi în funcţie de posibilităţile de
producere a energiei electrice în centrale electrice.
Toate centralele electrice sunt conectate la sistemul energetic naţional prin
intermediul unui dispecer central, care indică cuplarea sau decuplarea în funcţie de necesităţile de
consum ale agregatelor, liniilor sau chiar ale centralelor electrice, astfel încât să fie completate în
mod judicios solicitările de vârf sau să se suplinească unele insuficienţe generate de avarii locale
ale liniilor sau ale generatoarelor de energie.
În funcţionarea centralelor electrice apar următorii indicatori tehnico-economici, prin
intermediul cărora se poate aprecia eficienţa economică a funcţionării acestora.
1. Curba de putere (curba de sarcină sau de încărcare) este curba care arată variaţia
puterii centralei electrice într-o anumită perioadă de timp (zi, an) (fig.7.22). Această curbă se
construieşte prin puncte ridicate la valori de putere medie. Puterea medie a centralei Pmed este
dată de raportul dintre energia totală Wt debitată într-o anumită perioadă de timp (zi, an) şi
perioada respectivă (în ore):

Wt W W
Pmed  , kW ; Pmed  zi , kW ; Pmed  an , kW
t 24 8760

Energia produsă zilnic sau anual de către o centrală electrică poate fi determinată prin
planimetrarea ariilor înscrise sub curbele de sarcină (fig.7.22). Astfel, energia produsă zilnic se va
determina prin relaţia:

22
 24
W  P
0
prod  dt , kWh

În aceeaşi manieră, la nivelul sistemului energetic naţional se construiesc curbe de

Fig. 7.22 Construirea curbei de sarcină zilnică prin puncte, considerate valori de
putere medie.
Factorul de simultaneitate (s)
Maximele de putere solicitate unei centrale electrice (aşa cum rezultă din curba de
sarcină) sunt determinate de cererile simultane de energie de către diverşi consumatori.
Suprapunerea în timp a maximelor de consum se exprimă prin factorul de simultaneitate (s):

în care: Pmax - puterea de vârf a uzinei într-o anumită perioadă

de timp;
ΣP'max - puterile maxime ale diferiţilor consumatori în aceeaşi
perioadă. Valorile optime ale factorului de simultaneitate sunt
cuprinse între limitele următoare: 0,25-0,6; valorile mici reflectă o utilizare raţională a energiei.
Indicele de aplatizare (a) indică gradul de aplatizare a curbei de putere (sarcină) şi
este dat de relaţia:

în care: Pmed - putere medie a uzinei într-o anumită perioadă timp; Pmax - putere de vârf
în aceeaşi perioadă de timp.
Valorile optime pentru factorul de aplatizare, a = 0,2-0,8, indică o exploatare raţională
a centralei electrice.

4. Coeficientul de utilizare a puterii maxime produse în cursul unui an de către o

centrală electrică caracterizează uniformitatea încărcării centralei în timpul de funcţionare şi
respectiv, forma curbei de sarcină. Se notează Kvf şi este dat de relaţia:

5. Coeficientul de utilizare a puterii instalate al unei centrale electrice este dat de

raportul dintre cantitatea reală de energie electrică produsă anual Wan şi puterea instalată Pi:

Acest coeficient reflectă, de asemenea, eficienţa utilizării unei centrale, în condiţii

optime de exploatare.
6. Investiţia specifică pe energia echivalentă de vârf, semivârf şi bază de 1 kWh:
Acoperirea curbei de sarcină pe zone (vârf, semivârf şi bază) necesită din partea centralelor
electrice anumite caracteristici tehnice şi economice, ceea ce a dus la specializarea lor.

Costul energiei electrice echivalente:

23
 Acest indicator specific ilustrează costurile diferite ale energiei electrice furnizate
pentru acoperirea zonelor de pe curba de sarcină. Costul este mai ridicat pentru zona de vârf şi
mai scăzut pentru zona de bază.

3.2Acoperirea necesarului de energie electrică

Necesarul de energie electrică se furnizează în funcţie de necesităţile ce apar din

curbele de sarcină pe anumite perioade de timp (fig.7.23). Astfel:
CHE fluviale (de exemplu, Porţile de Fier), CET mari şi medii şi CNE sunt utilizate
pentru acoperirea necesarului de bază şi se mai numesc şi centrale de bază;
CTE şi CHE de puteri medii şi mici completează necesarul de energie în zonele de
semivârf;
CHE - cu baraj şi lac de acumulare (Bicaz, de exemplu), CHE cu pompaj, CTE cu
turbine cu gaze şi centralele magnetohidrodinamice pot acoperi vârfurile de consum.

În cazul în care apare un consum mare de energie mai intră în funcţiune centralele
hidroelectrice reversibile (cu pompaj), ce funcţionează cu randamente de 66%, sau în unele ţări
centralele magnetohidrodinamice MHD.

4.Concluzii
În perioada regimului comunist toată producţia, transportul şi distribuţa de energie
aparţinea Statului Român. Prin restructurarea RENEL şi privatizările din ultimii ani, piaţa de
energie electrică arată azi astfel:
- Termoelectrica, Hidroelectrica, Nuclearelectrica şi CET-urile (Centrale Electro
Termice) independente produc energie electrică. Toate aceste companii sunt deţinute de Statul
Român.
- Transelectrica, deţinută majoritar de stat (90%), asigură transportul naţional de
energie electrică
- Electrica se ocupă cu distribuţia şi furnizarea de energie electrică. Cinci filiale din
cele 8 au fost privatizate deja
- OPCOM, companie din portofoliul Transelectrica, supraveghează bursa energiei
electrice.
În urma liberalizării pieţei, în prezent există şi alţi jucători pe piaţa de energie
electrică, unele companii private au cumpărat capacităţi de producţie (micro-hidrocentrale). Pe
piaţă mai există companii private care se ocupă cu tradingul de energie electrică, dintre care cei
mai mari sunt: Energy Holding, Petrod şi EGL Power & Gas, în ordinea mărimii.

Piaţa de vânzare a energiei este concentrată excesiv. Astfel, doar patru producători
oferă, de regulă, energie pe piaţă, respectiv Nuclearelectrica şi complexurile energetice CET
Turceni, CET Rovinari şi CET Craiova.

24
25
 6.Bibliografie

1. www.transelectrica.ro;
2. www.anre.ro;
3. www.referat.ro;
4. www.electrica.ro;
5. www.transelectrica.ro;
6. http://ro.wikipedia.org;
7. http://facultate.regielive.ro;
8.VIŞAN, S.,GHIGA, C.,PANDURU, V.Tehnologii industriale, Bucureşti, Editura
ASE, 2000
9.IONESCU, Tr.G., POP, G. Ingineria sistemelor de distribuţie a energiei
electrice, Bucureşti, Editura Tehnică, 1998
10. LECA, A. Principii de management energetic, Bucureşti, Editura Tehnică, 1996
11. MĂRGINEAN, D.D. Energetica lumii vii, Bucureşti, Editura EDIMPEX-
Speranţa, 1992