METODE NUMERICE (CURS)

lect. univ. dr. Dan Miclăuş

Disciplina Metode Numerice.

Legătura dintre matematică şi inginerie (Cursul 1)

Un loc important ı̂n cadrul disciplinelor fundamentale de pregătire a studenţilor din domeniul ingineriei ı̂l ocupă
cursul de Metode Numerice. Acest curs are ca scop prezentarea principiilor şi a relaţiilor de calcul numeric, care
stau astăzi la baza construcţiei programelor profesionale de calcul (MATHCAD, MATLAB, MATHEMATICA,
MAPLE, ANSYS etc.), utilizate de către orice inginer. Aceste principii şi relaţii de calcul se referă la metodele
de rezolvare a ecuaţiilor neliniare, sistemelor de ecuaţii liniare sau a ecuaţiilor diferenţiale, precum şi la operaţiile
de interpolare, derivare şi integrare numerică. În practică apar situaţii speciale care conduc la rezolvarea unor
probleme ale căror soluţii nu se pot obţine pe cale analitică, folosind metode cunoscute ı̂n algebră sau analiză
matematică. Aceste situaţii speciale pot fi ı̂nlăturate foarte uşor, datorită performanţei calculatoarelor, precum şi
a produselor software disponibile. Cu toată disponibilitatea pachetelor inteligente pentru rezolvarea şi interpretarea
rezultatelor diferitelor probleme matematice ı̂ntâlnite ı̂n practică, cunoaşterea ı̂n detaliu şi ı̂nţelegerea metodelor
numerice ı̂n cauză, rămân esenţiale pentru utilizarea produselor software respective.

Elemente de teoria erorilor

În activitatea practică, toate mărimile obţinute ı̂n urma unor măsurători, pe baza unor experienţe sau observaţii
(lungimea unei străzi, ı̂nălţimea unui bloc, ı̂nclinarea unei pante, rezistenţa unui conductor, viteza unei maşini, tem-
peratura unei ı̂ncăperi, rezistenţa unui conductor) sunt aproximaţii ale unor mărimi reale. Prin urmare, afirmaţia
”ı̂nălţimea unui bloc este de 15 metri” ı̂nseamnă că numărul 15 este o aproximaţie a ı̂nălţimii h a blocului, h
reprezentând valoarea reală a acestei mărimi, valoare despre care se poate vorbi numai ı̂ntr-un context abstract.
Astfel că, ı̂n viaţa practică suntem nevoiţi să operăm cu aproximaţii mai mult sau mai puţin fidele ale unor valori
abstracte. Dacă afirmăm că 15 este aproximaţia mărimii h, atunci ı̂n procesul de substituire a valorii h cu 15
acceptăm ideea comiterii unei erori provocată de necoincidenţa celor două valori. Pentru a nu denatura realitatea
investigată, ı̂ntr-un proces de aproximare nu este permisă comiterea unor abateri oricât de mari de la valorile
reale. Cu alte cuvinte, cerinţele unei probleme practice trebuie să rămână satisfăcute şi ı̂n urma neglijării acestor
abateri. Apare deci necesitatea evaluării ı̂mpreună cu aproximaţia unei mărimi şi a erorii comise ı̂n procesul de
aproximare. În plus, dacă se cunoaşte o astfel de aproximaţie fără a avea informaţii despre eroarea comisă ı̂n
procesul de aproximare, sub aspect practic, nu are nicio valoare. Fie A : R → P (R) o aplicat, ie care asociază
fiecărui număr real x o submulţime A(x) a lui R, unde P (R) este mulţimea părţilor lui R.
Definiţia 1. Fie x un număr real. Numărul a ∈ R se numeşte aproximaţia lui x dacă a ∈ A(x).
Definiţia 2. Fie x un număr real şi A(x) o aproximaţie a lui x. Numărul ∆a = x − a se numeşte eroarea
aproximaţiei a, a lui x.
Încercând o clasificare a erorilor ce apar ı̂n rezolvarea diferitelor probleme numerice, putem consemna următoarele
tipuri: erori iniţiale, erori de metodă şi erori de calcul. Erorile iniţiale apar ca urmare a utilizării unor date
1
2 METODE NUMERICE

aproximative care intră ı̂n modelul matematic ce aproximează fenomenul real. Se formează din erori de măsurare
datorate preciziei instrumentului folosit. Erorile de metodă depind de metoda de aproximare adoptată ı̂n cadrul
rezolvării problemei numerice date. Erorile de rotunjire şi cele de trunchiere fac parte din categoria erorilor de
calcul. Erorile de rotunjire provin din faptul că toate numerele reale sunt ı̂nlocuite ı̂n calcule numerice prin fracţii
zecimale cu un număr finit de cifre. Erorile de trunchiere sunt provocate de procedura numerică ı̂n sine, prin care
un calcul numeric teoretic infinit este ı̂ntrerupt după un număr finit de operaţii. De exemplu, problema ı̂nsumării
unei serii de puteri
1 1 1 1
e = 1 + + + + + · · · , cu e = 2, 7182 . . . ,
1! 2! 3! 4!
furnizează o eroare de trunchiere. Revenind la definiţia erorii ∆a = x − a, putem prezenta următoarele noţiuni
suplimentare:
• Relaţia |∆a| = |x − a| = |a − x| se numeşte eroare absolută.
• Intervalul [a − |∆a|, a + |∆a|] se numeşte domeniul de variaţie.
• Expresia e = |∆a|/|x| = |x − a|/|x| = |a − x|/|x| poartă numele de eroare relativă.
Aplicaţia 1. Se dă numărul real x = 0, 1234. Determinaţi valoarea aproximativă a numărului x, ştiind că eroarea
absolută este 0, 0015.
Soluţie. Să notăm cu xa valoarea aproximativă a numărului x. Folosind definiţia erorii absolute, avem
(
0, 1219
|∆xa | = |x − xa | ⇔ 0, 0015 = |0, 1234 − xa | ⇔ xa =
0, 1249.

Aplicaţia 2. Să se determine eroarea absolută a numărului x = 15276, ştiind că eroarea relativă este e = 0, 2%.
Soluţie. Să notăm cu xa aproximaţia numărului x. Folosind definiţia erorii relative, avem
|∆xa | 2
e= ⇒ |∆xa | = e · x ⇔ |∆xa | = · 15276 ⇔ |∆xa | = 30, 552.
|x| 1000

Aplicaţia 3. Se dă numărul π. Determinaţi o margine a erorii absolute, dacă ı̂n calcule se lucrează cu valoarea
aproximativă πa = 3, 14.
Soluţie. Se foloseşte definiţia erorii absolute, prelucrând următoarea inegalitate cunoscută pentru numărul π.
Astfel că
3, 14 < π < 3, 15 ⇔ 3, 14 − πa < π − πa < 3, 15 − πa ⇔ |3, 14 − πa | < |π − πa | < |3, 15 − πa | ⇔
0 < |π − πa | < 0, 01 ⇔ 0 < |∆πa | < 0, 01.
Prin urmare, dacă ı̂n calcule se foloseşte valoarea aproximativă πa = 3, 14, atunci marginea erorii absolute este
0, 01.


Localizarea rădăcinilor reale ı̂n cazul ecuaţiilor neliniare

În practica inginerească apar situaţii ı̂n care este necesară rezolvarea unor ecuaţii neliniare, ale căror soluţii nu
se pot obţine pe cale analitică folosind metode cunoscute ı̂n algebră. Pentru rezolvarea unor astfel de ecuaţii se
folosesc metode numerice care permit aproximarea rădăcinilor cu o precizie impusă. Prin noţiunea de ecuaţie
neliniară ı̂nţelegem orice ecuaţie de forma
(1) a0 + a1 · x + a2 · x2 + . . . + an · xn = 0, unde n 6= 0.
Dacă luăm n = 1 ı̂n ecuaţia (1), atunci obţinem forma generală a unei ecuaţii liniare. O ecuaţie neliniară de forma
(1) se exprimă sintetic prin f (x) = 0. Dacă funcţia f are forma unui polinom sau poate fi adusă la această formă,
 METODE NUMERICE 3

atunci f (x) = 0 se numeşte ecuaţie algebrică. O ecuaţie care nu poate fi redusă la o ecuaţie algebrică folosind
operaţiile de adunare, scădere, ı̂nmulţire sau ridicare la putere se numeşte ecuaţie transcendentă. Ecuaţiile
iraţionale, exponenţiale, logaritmice şi cele trigonometrice sunt exemple de ecuaţii transcendente. Să revenim la
problema rezolvării unei ecuaţii neliniare de forma
(2) f (x) = 0.
O primă etapă ı̂n rezolvarea acestei ecuaţii este localizarea rădăcinilor, procedeu pentru care se folosesc rezultate
din analiza matematică.
Teorema 1. (Michel Rolle 1652 – 1719) Fiind dată o funcţie f : [a, b] → R cu a < b ∈ R, care satisface următoarele
condiţii:
1) f este o funcţie continuă pe intervalul [a, b];
2) f este o funcţie derivabilă pe intervalul (a, b);
3) f (a) = f (b),
atunci există cel puţin un punct c ∈ (a, b), astfel ı̂ncât f 0 (c) = 0.
Interpretarea geometrică. Dacă f 0 (c) = 0, rezultă că tangenta la graficul funcţiei f ı̂n punctul (c, f (c)) este
paralelă cu axa (Ox). Dacă cerinţele teoremei lui Rolle sunt ı̂ndeplinite, atunci pe graficul funcţiei f există (cel
puţin) un punct (c, f (c)) ı̂n care tangenta este paralelă cu axa (Ox), (a se vedea Figura 1).

Figura 1. Reprezentarea grafică a teoremei lui Rolle

Aplicaţia 4. Arătaţi că funcţia f : [1, 2] → R, f (x) = (x − 1)(x − 2) verifică condiţiile teoremei lui Rolle şi să se
aplice efectiv această teoremă.
Soluţie. Verificăm cele trei condiţii din teorema lui Rolle. Pentru că f este o funcţie polinomială ea este derivabilă
şi (evident) continuă pe R, deci şi pe submulţimea [1, 2] a lui R. Condiţia f (1) = f (2) = 0 este evidentă. Deci,
conform teoremei lui Rolle există cel puţin un punct c ∈ (1, 2), astfel ı̂ncât f 0 (c) = 0, cu derivata f 0 (x) = 2x − 3.
Aşadar, 2c − 3 = 0 ne furnizează c = 3/2 ∈ (1, 2).

Observaţia 1. Teorema lui Rolle este o teoremă de existenţă. Toate cele trei condiţii din teorema lui Rolle sunt
esenţiale şi nesatisfacerea uneia dintre ele nu ne mai conduce la concluzia teoremei.
Exemplul 1. Fie funcţia f : [0, 1] → R, f (x) = x. În acest caz avem:
• f este o funcţie continuă pe [0, 1], (adevărat, pentru că este o funcţie elementară);
• f este o funcţie derivabilă pe (0, 1), (adevărat, conform itemului precedent);
• f (0) = 0 6= 1 = f (1),
atunci rezultă că nu există un punct c ∈ (0, 1) astfel ı̂ncât f 0 (c) = 0. Concluzia este evidentă, deoarece derivata f 0
nu se anulează pe (0, 1).
4 METODE NUMERICE

Corolarul 1. Să presupunem că sunt ı̂ndeplinite ipotezele teoremei lui Rolle şi ı̂n plus să existe relaţia f (a) =
f (b) = 0. Au loc următoarele afirmaţii:
1) Între două rădăcini consecutive ale ecuaţiei f (x) = 0 se găseşte cel puţin o rădăcină a ecuaţiei f 0 (x) = 0.
2) Între două rădăcini consecutive ale ecuaţiei f 0 (x) = 0 se află cel mult o rădăcină a ecuaţiei f (x) = 0.
Aplicaţia 5. Fie funcţia f : R → R, f (x) = 6x3 − 5x2 − 12x − 4. Să se arate că derivata funcţiei are numai
rădăcini reale.
Soluţie. Dacă o ecuaţie de gradul trei 6x3
− 5x2 − 12x − 4 = 0 are rădăcini reale, atunci ele se află printre

divizorii termenului liber D4 = {±1, ±2, ±4} . Pentru ecuaţia dată observăm că f (2) = 0, deci rezultă
6x3 − 5x2 − 12x − 4 = 0 ⇔ 6x2 (x − 2) + 7x(x − 2) + 2(x − 2) = 0 ⇔ (x − 2) 6x2 + 7x + 2 = 0 ⇔


    
1 2 2 1
(x − 2) x + x+ = 0 şi x ∈ − , − , 2 .
2 3 3 2
Aplicăm corolarul teoremei lui Rolle pe intervalul
• − 23 , − 12 (f continuă pe −
32 , − 21 ; f derivabilă pe − 23 , − 21 ; f − 23 = f − 12 = 0), atunci există cel
   



2 1 0
puţin
 1 un  punct c1 ∈ − 3 , −1 2 , astfel ı̂ncât f (c1 ) = 10;
1


• − 2 , 2 (f continuă pe − 2 , 2 ; f derivabilă pe − 2 , 2 ; f − 2 = f (2) = 0), atunci există cel puţin un
punct c2 ∈ − 21 , 2 , astfel ı̂ncât f 0 (c2 ) = 0,

de unde rezultă că derivata funcţiei are cel puţin două rădăcini reale. Deoarece un polinom de gradul doi poate
avea cel mult două rădăcini reale, obt, inem că derivata funcţiei are numai rădăcini reale.

Şirul lui Rolle. Este o aplicaţie deosebit de importantă a teoremei lui Rolle asociată unei ecuaţii de forma
f (x) = 0. Şirul lui Rolle se constituie ı̂ntr-un tabel care conţine rădăcinile derivatei şi valorile funcţiei ı̂n aceste
puncte. Orice schimbare de semn ı̂ntre două valori consecutive ale funcţiei semnalează prezenţa unei rădăcini a
ecuaţiei f (x) = 0 pe intervalul corespunzător.
Aplicaţia 6. Determinaţi numărul rădăcinilor reale ale ecuaţiei x3 − 6x2 + 9x − 10 = 0, precum şi intervalele ı̂n
care acestea sunt situate.
Soluţie. Pentru determinarea rădăcinilor reale ale ecuaţiei date aplicăm şirul lui Rolle, parcurgând următoarele
etape:
Etapa I. Se consideră funcţia ataşată ecuaţiei iniţiale
f : R → R, f (x) = x3 − 6x2 + 9x − 10.
Etapa II. Se determină derivata funcţiei f 0 (x) = 3x2 − 12x + 9 şi se calculează rădăcinile derivatei
f 0 (x) = 0 ⇔ 3x2 − 12x + 9 = 0 ⇔ (x − 1)(x − 3) = 0 ⇔ x1 = 1 şi x2 = 3.
Etapa III. Se calculează valorile funcţiei ı̂n rădăcinile derivatei f (1) = −6 şi f (3) = −10, precum şi lim f (x) =
x→±∞
±∞.
Etapa IV. Pe baza rezultatelor obţinute construim tabelul de variaţie.

x −∞ 1 3 +∞
f (x) −∞ % -6 & -10 % +∞

Etapa V. Se constată o singură variaţie de semn pe intervalul (3, +∞), prin urmare ecuaţia f (x) = 0 admite o
singură rădăcină reală aparţinând intervalului (3, +∞), pe care o notăm cu x∗ .
Etapa VI. Restrângerea intervalului ı̂n care este situată rădăcina reală x∗ se face calculând câteva valori ale funcţiei
f ı̂n puncte imediat apropiate lui 3, astfel ı̂ncât f (4) = −6 şi f (5) = 10 rezultă x∗ ∈ (4, 5).