FACULTATEA DE MATEMATICĂ ŞI INFORMATICĂ

SPECIALIZAREA: MATEMATICĂ

GENERAREA CURBELOR
PLANE

Coordonator ştiinţific:

Absolvent:

BUCUREŞTI
2012
 CUPRINS
INTRODUCERE .................................................................................................................. 2
CAPITOLUL 1. REPREZENTAREA GRAFICĂ A FUNCŢIILOR ...................................... 3
1.1. ECUAŢIILE UNEI CURBE PLANE ............................................................................. 3
1.2. CURBE DATE PARAMETRIC .................................................................................... 4
1.3. CURBE ÎN COORDONATE POLARE ......................................................................... 8
CAPITOLUL 2. CURBE UZUALE .................................................................................... 13
2.1. LĂNŢIŞORUL ............................................................................................................ 13
2.2. TRACTRICEA ............................................................................................................ 14
2.3. CICLOIDA .................................................................................................................. 14
2.4. EPICICLOIDA ............................................................................................................ 16
2.5. HIPOCICLOIDA ......................................................................................................... 18
2.6. SPIRALA LUI ARHIMEDE ........................................................................................ 20
2.7.SPIRALA HIPERBOLICĂ .......................................................................................... 22

2.8.SPIRALA LOGARITMICĂ .......................................................................................... 23

CAPITOLUL 3. PROBLEME LEGATE DE TANGENTA UNEI CURBE .......................... 24
3.1. TANGENTA ŞI NORMALA ....................................................................................... 24
3.2. LUNGIMEA ARCULUI DE CURBĂ. .......................................................................... 27
3.3. CURBURA. ................................................................................................................ 29
3.4. EVOLUTA. EVOLVENTA. ......................................................................................... 30
3.5. CONTACTUL CURBELOR. ...................................................................................... 35
3.6. PUNCTE SINGULARE. ............................................................................................. 36
3.7. ÎNFĂŞURAREA UNEI FAMILII DE CURBE. ............................................................ 37
CAPITOLUL 4. APLICAŢII ŞI EXERCIŢII ........................................................................ 40
CONCLUZII ....................................................................................................................... 55
BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................ 56

1
 INTRODUCERE

Prezenta lucrare de licenţă cu titlul “GENERAREA CURBELOR

PLANE” face parte din geometria diferenţială.
Lucrarea este structurată în patru capitole astfel:
Capitolul 1 tratează reprezentarea grafică a funcţiilor făcându-se referire
la: ecuaţiile unei curbe plane, curbe date parametric, curbe în coordonate polare.
Capitolul 2 tratează unele curbe uzuale, cum ar fi: lănţişorul, tractricea,
cicloida, epicicloida, hipocicloida precum şi spirala lui Arhimede, spirala
hiperbolică şi spirala logaritmică.
Capitolul 3 dezbate probleme legate de tangenta unei curbe cu
subpunctele: tangentă şi normală, lungimea arcului de curbă, curbură, evoluta şi
evolventa, contactul curbelor, puncte singulare şi înfăşurătoarea unei familii de
curbe.
Capitolul 4 prezintă rezolvarea unor exerciţii şi aplicaţii din capitolele
susmenţionate.

2
 CAPITOLUL 1. REPREZENTAREA GRAFICĂ A
FUNCŢIILOR

1.1. ECUAŢIILE UNEI CURBE PLANE

Geometria diferenţială este acea disciplină matematică, care studiază

proprietăţile curbelor şi suprafeţelor cu metodele calcului diferenţial. De aceea,
pentru a putea aplica aceste metode trebuie să precizăm mai întâi acele condiţii
care se impun pentru ecuaţiile acestor elemente geometrice.
Dacă între punctele unei submulţimi ale planului şi valorilor unui
parametru 𝑡 dintr-un interval (𝛼, 𝛽) putem stabili o corespondenţă biunivocă prin
nişte funcţii:

𝑥 = 𝑥(𝑡) 𝑦 = 𝑦(𝑡) (1)

unde 𝑥(𝑡) şi 𝑦(𝑡) sunt funcţii cu derivate continue în intervalul (𝛼, 𝛽) până la
ordinul 𝑛 inclusiv, vom spune că punctele submulţimii definesc în intervalul
(𝛼, 𝛽) un arc simplu de curbă de 𝑛 ori derivabil. Dacă în punctele acestui arc
2 2
𝑥 ′ + 𝑦 ′ ≠ 0 vom spune că arcul este regulat. Punctele în care 𝑥 ′ = 𝑦 ′ = 0 se
numesc singulare. Deci un arc regulat nu conţine puncte singulare.
Să presupunem că pe un arc regulat avem 𝑥 ′ ≠ 0. Atunci funcţia 𝑥 = 𝑥(𝑡)
se poate inversa 𝑡 = 𝑡(𝑥). Înlocuind această valoare în a doua ecuaţie din relaţia
(1) vom avea ecuaţia explicită a arcului de curbă:

𝑦 = 𝑓(𝑥) (2)

Un arc de curbă se poate defini şi printr-o ecuaţie implicită:

𝐹(𝑥, 𝑦) = 0 (3)

unde 𝐹 este continuă şi are derivate parţiale continue până la ordinul 𝑛, într-un
anumit domeniu şi 𝐹𝑥2 + 𝐹𝑦2 ≠ 0.

3
 1.2. CURBE DATE PARAMETRIC

Fie ecuaţiile parametrice ale unei curbe:

𝑥 = 𝑥(𝑡)
{ (4)
𝑦 = 𝑦(𝑡)
Presupunem că funcţiile 𝑥(𝑡), 𝑦(𝑡) sunt definite într-un interval finit sau
infinit şi au derivate de toate ordinele care intervin în raţionamente. Ne propunem
să reprezentăm grafic această curbă.
În această problemă ne vom ghida după metodele învăţate în liceu pentru
reprezentarea curbelor explicite 𝑦 = 𝑓(𝑥).
Se cunoaşte, că în legătură cu această reprezentare trebuie să rezolvăm trei
probleme principale:
1. Determinarea intervalelor de monotonie ale funcţiei 𝑦 = 𝑓(𝑥) şi
strâns legată de aceasta determinarea extremelor funcţiei (adică
determinarea acelor puncte care separă intervalele de monotonie
ale funcţiei).
2. Determinarea intervalelor de concavitate şi convexitate ale
funcţiei şi strâns legat de aceasta determinarea punctelor de
inflexiune (adică determinarea acelor puncte, care separă
intervalele de concavitate şi convexitate ale funcţiei).
3. Determinarea asimptotelor. Ştim că în cazul asimptotelor paralele
cu axa 𝑂𝑦 funcţia 𝑓(𝑥) (deci ordonata unui punct variabil de pe
curbă) trebuie să tindă la ±∞, dacă 𝑥 tinde spre un număr 𝑥 = 𝑥0 .
În acest caz ecuaţia asimptotei va fi 𝑦 = 𝑦0 .
În sfârşit, pentru a avea asimptotă oblică trebuie ca atât 𝑥 cât şi 𝑦 să tindă
𝑓(𝑥)
spre infinit. Dacă această condiţie este îndeplinită se caută limita lui , când 𝑥
𝑥
tinde spre +∞ sau −∞. Dacă această limită există ea ne va da coeficientul
unghiular 𝑚 al direcţiei asimptotice. După aceea se calculează limita diferenţei
𝑓(𝑥) − 𝑚𝑥, când 𝑥 tinde spre +∞ sau −∞. Dacă această limită există şi este 𝑏,
curba are o asimptotă oblică:

𝑦 = 𝑚𝑥 + 𝑏 (5)

La reprezentarea curbelor parametrice vom căuta să rezolvăm aceleaşi

probleme cu ajutorul funcţiilor 𝑥(𝑡), 𝑦(𝑡). În prealabil să facem o observaţie în
legătură cu simetria curbei date. Dacă se poate asocia la fiecare valoare a
parametrului 𝑡 o valoare 𝑡 ′ astfel, ca 𝑥(𝑡 ′ ) = −𝑥(𝑡) şi 𝑦(𝑡 ′ ) = 𝑦(𝑡), la orice
punct 𝑀(𝑥, 𝑦) al curbei îi corespunde un punct 𝑀′ (−𝑥, 𝑦), curba este simetrică
faţă de 𝑂𝑦 . Analog, dacă 𝑥(𝑡 ′ ) = 𝑥(𝑡), 𝑦(𝑡 ′ ) = −𝑦(𝑡) curba este simetrică în
raport cu 𝑂𝑥 . Dacă 𝑥(𝑡 ′ ) = −𝑥(𝑡) şi 𝑦(𝑡 ′ ) = −𝑦(𝑡), curba este simetrică în raport
cu originea.

4
 Pentru a determina acele puncte ale curbei, în care tangenta este paralelă
cu una din axele de coordonate calculăm coeficientul unghiular al tangentei:

𝑑𝑦 𝑦 ′ (𝑡)
𝑚(𝑡) = = (6)
𝑑𝑥 𝑥 ′ (𝑡)

De aici se vede imediat, că punctele unde tangenta este paralelă cu axa 𝑂𝑥 sunt
caracterizate de condiţiile 𝑦 ′ (𝑡) = 0, 𝑥 ′ (𝑡) ≠ 0 sau 𝑥 ′ (𝑡) = ∞, 𝑦 ′ (𝑡) ≠ ∞, iar
cele unde această tangentă este paralelă cu axa 𝑂𝑦 de relaţiile 𝑦 ′ (𝑡) ≠ 0, 𝑥 ′ (𝑡) =
0 sau 𝑦 ′ (𝑡) = ∞, 𝑥 ′ (𝑡) ≠ ∞.
Studiul concavităţii curbei se face studiind semnul derivatei:

𝑑2𝑦 𝑑 𝑑𝑦 𝑑𝑚 𝑚′
= ( )= = (7)
𝑑𝑥 2 𝑑𝑥 𝑑𝑥 𝑑𝑥 𝑥′

Din relaţia (7) se vede, că dacă 𝑚′ şi 𝑥 ′ au acelaşi semn, curba îşi întoarce
𝑑2 𝑦
concavitatea către 𝑦 pozitivi (deoarece în acest caz > 0), iar în caz contrar
𝑑𝑥 2
𝑑2 𝑦
către 𝑦 negativi (deoarece în acest caz 𝑑𝑥 2 < 0).
Se ştie, că punctele de inflexiune sunt acele puncte, unde această derivată
se anulează sau devine infinită şi îşi schimbă semnul.
𝑑2 𝑦
Să observăm, că derivata se poate exprima cu primele două derivate
𝑑𝑥 2
ale funcţiilor 𝑥(𝑡) şi 𝑦(𝑡):

𝑑2𝑦 𝑑 𝑦′ 𝑑𝑡 𝑦 " 𝑥 ′ −𝑥 " 𝑦 ′

= ( ) = 2 (8)
𝑑𝑥 2 𝑑𝑡 𝑥 ′ 𝑑𝑥 𝑥′

Trecem la determinarea asimptotelor. Să presupunem că, curba noastră are

o ramură infinită. Aceasta înseamnă, că există o valoare 𝑡0 a parametrului astfel,
ca cel puţin una din limitele:

lim 𝑥(𝑡) lim 𝑦(𝑡) (9)

𝑡→𝑡0 𝑡→𝑡0

să fie infinită.
Dacă lim 𝑦(𝑡) = ±∞, dar în acelaşi timp lim 𝑥(𝑡) = 𝑥0 este finită, avem
𝑡→𝑡0 𝑡→𝑡0
o asimptotă paralelă cu axa 𝑂𝑦 . Ecuaţia asimptotei va fi 𝑥 = 𝑥0 .
Dacă lim 𝑥(𝑡) = ±∞, dar în acelaşi timp lim 𝑦(𝑡) = 𝑦0 este finită, avem
𝑡→𝑡0 𝑡→𝑡0
o asimptotă paralelă cu axa 𝑂𝑥 . Ecuaţia asimptotei va fi 𝑦 = 𝑦0 .
Dacă ambele limite sunt infinite putem avea o asimptotă oblică. Pentru a
vedea, dacă această ramură are sau nu are o asimptotă procedăm astfel. Am văzut
𝑦
că, coeficientul unghiular al asimptotei oblice se obţine calculând lim 𝑥 .
𝑥→∞
Evident, că în cazul curbelor parametrice acest coeficient unghiular va fi:

5
 𝑦(𝑡)
lim =𝑚 (10)
𝑡→𝑡0 𝑥(𝑡)

unde 𝑡0 este acea valoare a parametrului, pentru care atât 𝑥(𝑡) cât şi 𝑦(𝑡) tind
spre infinit. De asemeni am văzut, că ordonata la origine a unei asimptote oblice
se calculează cu formula:

lim (𝑦 − 𝑚𝑥) = 𝑏 (11)

𝑥→∞

În cazul curbelor parametrice avem evident:

lim [𝑦(𝑡) − 𝑚𝑥(𝑡)] = 𝑏 (12)

𝑡→𝑡0

unde 𝑡0 are aceeaşi semnificaţie ca mai înainte.

APLICAŢIA 1.
Să se traseze curba
𝟑𝒂𝒕 𝟑𝒂𝒕𝟐
𝒙= 𝒚=
𝟏+𝒕𝟑 𝟏+𝒕𝟑
numită foliul lui Descartes (𝒂 este o constantă).

Calculăm derivatele funcţiilor 𝑥, 𝑦 :

1−2𝑡 3 𝑡(2−𝑡 3 )
𝑥 ′ = 3𝑎 𝑦 ′ = 3𝑎 (13)
(1+𝑡 3 )2 (1+𝑡 3 )2

1
Din aceste expresii găsim că 𝑥 ′ = 0 pentru 𝑡 = 3 , 𝑦 ′ = 0 pentru 𝑡 = 0 şi 𝑡 =
√2
3
√2 , iar 𝑥 ′ = 𝑦 ′ = ∞ pentru 𝑡 = −1 . Formăm coeficientul unghiular al tangentei
la curbă:

𝑦′ 𝑡(2−𝑡 3 )
𝑚(𝑡) = = (14)
𝑥′ 1−2𝑡 3
Derivăm
2
𝑡 3 +1
𝑚′ (𝑡) = 2 ( ) (15)
1−2𝑡 3

1
De aici citim: 𝑚′ = 0 pentru 𝑡 = −1 , 𝑚′ = ∞ pentru 𝑡 = 3
√2
Nu avem asimptote paralele cu axele de coordonate întrucât se obţine o ramură
infinită numai pentru 𝑡 → −1 şi în acest caz avem:

lim 𝑥 = lim 𝑦 = ∞ (16)

𝑡→−1 𝑡→−1

Calculăm coeficientul unghiular al asimptotei:

6
 𝑦
lim = lim 𝑡 = −1 (17)
𝑡→−1 𝑥 𝑡→−1

Calculăm ordonata la origine a asimptotei:

3𝑎𝑡 2 3𝑎𝑡 3𝑎𝑡(𝑡+1) 3𝑎𝑡

lim ( + ) = lim = lim = −𝑎 (18)
𝑡→−1 1+𝑡 3 1+𝑡 3 𝑡→−1 (𝑡+1)(𝑡 2 −𝑡+1) 𝑡→−1 𝑡 2 −𝑡+1

Ecuaţia asimptotei oblice este:

𝑦 = −𝑥 − 𝑎 (19)

Formăm tabloul de variaţie al funcţiilor 𝑥 şi 𝑦 :

1 3
𝑡 −∞ −1 0 3 √2 +∞
√2
𝑚′ + + + + + + + 0 + + + + + + + + 0 + + + + + + + + + + +
𝑥′ + + + + + + + ∞ + + + + + + + + 0 + + + + + + + + + + +
3 3
𝑥 0 ↗ ∞ ↗ 0 ↗ 𝑎 √4 ↘ 𝑎 √2 ↘ 0
𝑦′ - - - - - - -∞- - - - 0 + + + + + + + 0 - - - - - -
3 3
𝑦 0 ↘ ∞ ↘ 0 ↗ 𝑎 √2 ↗ 𝑎 √4 ↘ 0
A B C D E F

Graficul funcţiilor este reprezentat în (figura 1).

7
 Figura 1. Graficul funcţiilor x, y

1.3. CURBE ÎN COORDONATE POLARE

Poziţia unui punct oarecare dintr-un plan poate fi dat şi cu ajutorul

coordonatelor polare (𝑟, θ). Ecuaţia unei curbe în aceste coordonate va fi evident
o relaţie între aceste coordonate: 𝑟 = 𝑟(𝜃). Pentru a putea reprezenta grafic
această funcţie nu numai în cazul când 𝜃 < 2𝜋 şi 𝑟(𝜃) ≥ 0 să generalizăm
coordonatele polare introduse mai înainte. Pentru măsurarea unghiului 𝜃 facem
următoarea convenţie: unghiul 𝜃 va fi măsurat în sens trigonometric dacă 𝜃 este
pozitiv şi în sens opus în caz contrar. Unghiul 𝜃 poate lua valori mai mari ca 2𝜋.
Cu această convenţie putem reprezenta funcţii 𝑟 = 𝑟(𝜃) pentru care −∞ <
𝜃 < +∞.
Reprezentarea curbei 𝑟 = 𝑟(𝜃) se face studiind variaţia funcţiei 𝑟(𝜃)
ţinând cont de unele particularităţi ale reprezentării curbelor în coordonate polare.
După ce am stabilit domeniul de definiţie al curbei putem să examinăm ce
fel de simetrii prezintă curba, în vederea micşorării domeniului.
În coordonate polare poziţia tangentei la o curbă se determină cu unghiul 𝑉
pe care îl face tangenta cu raza vectoare a punctului de tangenţă. Ne propunem să
calculăm acest unghi (figura 2).
Fie 𝑀(𝑟, 𝜃) un punct oarecare al curbei 𝑟 = 𝑟(𝜃)şi considerăm un sistem
cartezian ajutător astfel ca axa 𝑂𝑥 să coincidă cu axa polară, iar originea
sistemului cartezian cu polul sistemului polar. Formulele de trecere de la
coordonate polare la coordonate carteziene

𝑥 = 𝑟 ∙ 𝑐𝑜𝑠𝜃
{ (20)
𝑦 = 𝑟 ∙ 𝑠𝑖𝑛𝜃

pot fi privite ca ecuaţiile parametrice ale curbei noastre în sistemul cartezian

(parametrul curbei fiind unghiul polar 𝜃). Se notează cu 𝛼 unghiul tangentei la
curbă în punctul 𝑀(𝑟, 𝜃) cu axa 𝑂𝑥. În (figura 2) avem:

𝑉 =𝛼−𝜃 (21)

Se ştie pe de o parte că:

𝑡𝑔 𝛼−𝑡𝑔 𝜃
𝑡𝑔 𝑉 = 𝑡𝑔(𝛼 − 𝜃) = (22)
1+𝑡𝑔 𝛼 ∙𝑡𝑔 𝜃

iar pe de altă parte că:

8
 𝑦′ 𝑟 ′ ∙sin 𝜃+𝑟 ∙cos 𝜃
𝑡𝑔 𝛼 = = (23)
𝑥′ 𝑟 ′ ∙cos 𝜃−𝑟 ∙sin 𝜃

Înlocuind relaţia (22) în relaţia (23) se obţine:

𝑟′ ∙sin 𝜃+𝑟∙cos 𝜃 sin 𝜃

−
𝑟′ ∙cos 𝜃−𝑟∙sin 𝜃 cos 𝜃
𝑡𝑔 𝑉 = 𝑟′ ∙sin 𝜃+𝑟∙cos 𝜃 sin 𝜃
(24)
1+ ′ ∙
𝑟 ∙cos 𝜃−𝑟∙sin 𝜃 cos 𝜃

În urma calculelor şi simplificărilor se obţine relaţia:

𝒓
𝒕𝒈 𝑽 = (25)
𝒓′

Figura 2. Unghiul dintre tangenta la o curbă şi raza vectoare

Concavitatea curbei în coordonate polare este orientată după pol. În

(figura 2) se poate observa că dacă concavitatea este întoarsă spre pol unghiul 𝛼
creşte cu unghiul 𝜃 şi descreşte în caz contrar.
Între 𝛼 şi 𝜃 se poate stabili cu uşurinţă relaţia:
𝛼 =𝜃+𝑉 (26)

de unde se obţine prin diferenţiere:

𝑑𝛼 = 𝑑𝜃 + 𝑑𝑉 (27)

𝑟
Pe baza formulei (25) 𝑡𝑔 𝑉 = se obţine formula:
𝑟′

𝑟
𝑉 = 𝑎𝑟𝑐 𝑡𝑔 (28)
𝑟′

Calculând dV se obţine:

9
 2
1 𝑟 ′ −𝑟∙𝑟 "
𝑑𝑉 = 𝑟2
∙ 2 𝑑𝜃 (29)
1+ 2 𝑟′
𝑟′

Introducând relaţia (29) în relaţia (27) se obţine:

2
𝑟 ′ −𝑟∙𝑟 " 𝑟 2 +2∙𝑟 ′ −𝑟∙𝑟 "
𝑑𝛼 = (1 + 2 ) 𝑑𝜃 = 2 𝑑𝜃 (30)
𝑟 ′ +𝑟 2 𝑟 ′ +𝑟 2

Din relaţia (30) se deduc următoarele:

 Dacă ∆= 𝑟 2 + 2 ∙ 𝑟 ′ − 𝑟 ∙ 𝑟 " > 0 curba are concavitatea întoarsă spre pol
 Dacă ∆= 𝑟 2 + 2 ∙ 𝑟 ′ − 𝑟 ∙ 𝑟 " < 0 curba are convexitatea întoarsă spre pol
Punctele în care ∆= 0 sunt puncte de inflexiune, dacă ∆ îşi schimbă semnul, când
𝜃 trece prin rădăcina ecuaţiei ∆= 0.

OBSERVAŢIE. Deoarece

2
1 1 1 " 𝑟 2 −𝑟∙𝑟 " +2∙𝑟 ′
[ +( ) ]= (31)
𝑟 𝑟 𝑟 𝑟4

1 1 1 "
rezultă că, curba îşi întoarce concavitatea către pol după cum expresia 𝑟 [𝑟 + (𝑟 ) ]
este pozitivă sau negativă.

În continuare se determină asimptotele unei curbe dată în coordonate

polare. O curbă dată în coordonate polare poate avea o ramură infinită, dacă există
un 𝜃0 (finit sau infinit) astfel ca:

lim 𝑟(𝜃) = ∞ (32)

𝜃→𝜃0

Dacă relaţia (32) are loc pentru 𝜃 = ±∞ curba descrie o infinitate de spire
în jurul polului depărtându-se de acesta.
Dacă 𝜃0 este finit, putem avea o asimptotă paralelă cu această direcţie.
Presupunem că lim 𝑟(𝜃) = ∞. Alegem un sistem de coordonate 𝑋𝑂𝑌 în felul
𝜃→𝜃0
următor: se alege ca origine polul sistemului de coordonate polare şi ca axă OX
dreapta care trece prin O şi face unghiul 𝜃0 cu axa polară (figura 3)

10
 Figura 3. Determinarea asimptotelor unei curbe în coordonate polare

Evident că în acest sistem ecuaţia asimptotei (dacă există) are următoarea formă:
𝑌 = 𝑑. Totul se reduce la determinarea constantei 𝑑. Figura 3 ne arată că:

sin(𝜃−𝜃0 )
𝑑 = lim 𝑌 = lim 𝑟 ∙ sin(𝜃 − 𝜃0 ) = lim 1 (33)
𝜃→𝜃0 𝜃→𝜃0 𝜃→𝜃0 𝑟

Aplicând regula lui L’Hopital se obţine:

1
𝑑= 1 ′
(34)
lim ( )
𝜃→𝜃0 𝑟

presupunând că limita de la numitor există. Bineînţeles că acest 𝑑 trebuie să fie

finit. De asemenea se vede din raţionamentul făcut, că 𝑑 este o abscisă pe axa OY,
deci poate fi pozitivă, negativă sau zero. La construcţia asimptotei ţinem cont de
acest lucru.
Dacă lim 𝑟(𝜃) = 𝑟0 (finit), curba descrie o infinitate de spire în jurul
𝜃→±∞
polului apropiindu-se de cercul cu centrul în pol şi de rază 𝑟0 . Acest cerc se
numeşte cerc asimptotic. În particular, dacă 𝑟0 = 0 cercul asimptotic se reduce la
polul sistemului de coordonate, care în acest caz este un punct asimptotic al
curbei.

APLICAŢIA 2.
Să se afle locul geometric al punctelor obţinute prelungind cu o lungime
constantă 𝒃 razele vectoare ale unui punct variabil de pe un cerc de diametru
𝒂, trecând prin pol şi apoi să se reprezinte curba.
Această curbă se numeşte melcul lui Pascal.

Alegând sistemul de coordonate polare aşa cum se arată în (figura 4)

obţinem ecuaţia melcului lui Pascal din consideraţii geometrice elementare:

𝑟 = 𝑎 ∙ cos 𝜃 + 𝑏 (35)

11
 Figura 4. Sistem de coordonate polare
Este evident din definiţia curbei că ea va fi simetrică în raport cu axa
polară, deci ne putem mărgini numai la acele valori ale lui 𝜃 pentru care 0 ≤
𝜃 ≤ 𝜋. Calculăm derivatele lui 𝑟 în raport cu 𝜃 :

𝑟 ′ = −𝑎 ∙ sin 𝜃 𝑟 " = −𝑎 ∙ cos 𝜃 (36)

şi determinăm expresia lui ∆ pentru studiul concavităţii:

2
∆= 𝑟 2 − 𝑟𝑟 " + 2𝑟 ′ = 2𝑎2 + 3𝑎𝑏 ∙ cos 𝜃 + 𝑏 2 (37)

Această expresie se anulează pentru acel unghi 𝛼 pentru care:

2𝑎2 +𝑏2
cos 𝛼 = − (38)
3𝑎𝑏

Această ecuaţie ne dă un unghi obtuz, dacă

2𝑎2 + 𝑏 2 ≤ 3𝑎𝑏 adică 2𝑎2 + 𝑏 2 − 3𝑎𝑏 ≤ 0 (39)

Trinomul din relaţia (39) are ca rădăcini 𝑏 = 𝑎 şi 𝑏 = 2𝑎. În această situaţie

inegalitatea (39) este satisfăcută dacă 𝑎 ≤ 𝑏 ≤ 2𝑎. Cu alte cuvinte curba noastră
îşi va schimba concavitatea în direcţia 𝛼 dacă 𝑎 ≤ 𝑏 ≤ 2𝑎 .
În cazul 𝑏 < 𝑎 sau 𝑏 > 2𝑎 ∆> 0, deci concavitatea curbei va fi întoarsă
spre pol. 𝑟 ′ fiind negativ pentru 0 ≤ 𝜃 ≤ 𝜋 înseamnă că 𝑟 va descreşte în toate
cazurile de la valoarea 𝑎 + 𝑏 la valoarea 𝑏 − 𝑎 . Pe baza celor prezentate se poate
trasa curba în diferite cazuri (figura 5)
În cazul 𝑏 = 𝑎 curba se mai numeşte cardioidă.

12
 Figura 5. Melcul lui Pascal

CAPITOLUL 2. CURBE UZUALE

În cele ce urmează se vor studia câteva curbe întâlnite deseori în practică, în

special în tehnică.

2.1. LĂNŢIŞORUL

Un fir greu, omogen, flexibil şi inextensibil este fixat la cele două capete.
Forma pe care o ia acest fir sub acţiunea forţei gravitaţionale se numeşte lănţişor
(figura 6).

Figura 6. Lănţişor

În mecanică ecuaţia lănţişorului este:

𝑥
𝑦 = 𝑎 ∙ 𝑐ℎ (40)
𝑎
unde 𝑎 este o constantă.
Reprezentând curba, constatăm, că ea este asemănătoare unei parabole. Se
poate demonstra că această asemănare nu este numai o impresie superficială,
calitativă; ea se justifică prin calcule, întrucât această curbă se aproximează foarte
bine cu o parabolă în vecinătatea punctului 𝑥 = 0.
Dacă păstrăm primii doi termeni din dezvoltarea în serie de puteri a
𝑥
funcţiei 𝑐ℎ obţinem următoarea egalitate aproximativă pentru valorile
𝑎

13
apropiate de zero ale lui 𝑥.

𝑥 𝑥2
𝑎 ∙ 𝑐ℎ ≈𝑎+ (41)
𝑎 2𝑎

Această proprietate a lănţişorului este folosită deseori în tehnică.

2.2. TRACTRICEA

O curbă care are proprietatea că segmentul de pe tangentă cuprins între

punctul de tangenţă şi axa 𝑂𝑥 este constant, se numeşte tractrice (figura 7).

Figura 7. Tractricea

Se poate demonstra că ecuaţiile parametrice ale acestei curbe sunt:

𝑡
𝑥 = 𝑎 ∙ ln 𝑡𝑔 + 𝑎 ∙ cos 𝑡
{ 2 (42)
𝑦 = 𝑎 ∙ sin 𝑡

Unde 𝑎 este lungimea segmentului de pe tangentă amintită în definiţie iar 𝑡 este

unghiul format de axa 𝑂𝑥 şi tangenta la curbă în punctul 𝑀(𝑥, 𝑦). Variind
parametrul 𝑡 între 0 şi 𝜋 se obţine curba din (figura 7).

2.3. CICLOIDA

Un cerc de rază 𝑎 se rostogoleşte pe o dreaptă fără alunecare. Un punct fix

pe periferia cercului descrie o curbă numită cicloidă (figura 8). Această curbă în
tehnică se numeşte ortocicloidă.

14
 Figura 8. Cicloidă

Pentru a obţine ecuaţia acestei curbe alegem sistemul de coordonate astfel

ca axa 𝑂𝑥 să coincidă cu dreapta pe care se rostogoleşte cercul, iar în momentul
începerii mişcării, punctul marcat 𝑀 de pe periferie să coincidă cu originea axelor.
Notând cu 𝑡 unghiul format de raza 𝑀𝐶 şi raza 𝐶𝐴, 𝐴 fiind punctul de contact al
cercului şi al dreptei, putem exprima condiţia ca rostogolirea să aibă loc fără
alunecare scriind 𝑂𝐴 = 𝐴𝑀 ̂ sau 𝑂𝐴 = 𝑎𝑡. Exprimând coordonatele punctului
variabil în funcţie de 𝑡 se obţine:

𝑥 = 𝑂𝑀′ = 𝑂𝐴 − 𝑀′ 𝐴 = 𝑎𝑡 − 𝑎 ∙ sin 𝑡
𝑦 = 𝐴𝐵 = 𝐴𝐶 − 𝐵𝐶 = 𝑎 − 𝑎 ∙ cos 𝑡 (43)
sau

𝑥 = 𝑎(𝑡 − sin 𝑡)
{ (44)
𝑦 = 𝑎(1 − cos 𝑡)

Este evident din modul de generare al cicloidei, că este periodică, şi este formată
din nişte bucle situate deasupra axei 𝑂𝑥. Vom obţine o singură buclă variind pe
𝑡 în intervalul (0, 2𝜋).
Se calculează coeficientul unghiular al tangentei la cicloidă în punctul M:

𝑡 𝑡
𝑦′ 𝑎∙sin 𝑡 2∙sin ∙cos
2 2 𝑡
𝑚= = = 𝑡 = 𝑐𝑡𝑔 (45)
𝑥′ 𝑎(1−cos 𝑡) 2∙𝑠𝑖𝑛2 2
2

Ţinând cont de faptul că 𝑚 = 𝑡𝑔 𝛼, 𝛼 fiind unghiul format de tangentă şi axa 𝑂𝑥

se poate scrie relaţia:

𝜋 𝑡
𝑡𝑔 𝛼 = 𝑡𝑔 ( − ) (46)
2 2

de unde rezultă
𝜋 𝑡
𝛼= − (47)
2 2

Dacă urmărim (figura 8) se observă că 𝛼 este egal cu unghiul format de

bisectoarea ∡𝑀𝐶𝐴 cu axa 𝑂𝑥, deci tangenta în punctul 𝑀 la cicloidă este paralelă
cu această bisectoare. Acest rezultat poate fi formulat astfel:
tangenta cicloidei în punctul M este perpendiculară pe dreapta 𝑴𝑨, care va fi

15
prin urmare normala curbei în punctul 𝑴𝟎 .

2.4. EPICICLOIDA

Pe partea exterioară a unui cerc fix de rază 𝑅 se rostogoleşte alt cerc de

rază 𝑟 fără alunecare. Un punct 𝑀 marcat pe periferia cercului mobil descrie o
curbă numită epicicloidă. Pentru obţinerea ecuaţiilor parametrice ale acestei curbe
se alege un sistem cartezian de coordonate astfel ca originea sistemului să
coincidă cu centrul cercului fix, iar axa 𝑂𝑥 să treacă prin punctul marcat în
momentul iniţial când acest punct este punctul de contact al celor două cercuri
(figura 9).

Figura 9. Epicicloida

Notăm cu 𝑡, unghiul razei 𝑂1 𝑀 cu raza 𝑂1 𝐴 şi exprimăm analitic condiţia

̂ = 𝐴𝑀
că mişcarea are loc fără alunecare: 𝐷𝐴 ̂ . Din această relaţie putem calcula
unghiul 𝐴𝑂𝐷. Dacă notăm cu 𝜑 acest unghi, obţinem relaţia:

𝑅𝜑 = 𝑟𝑡 (48)

16
de unde:
𝑟
𝜑 = ∙ 𝑡 = 𝑚𝑡 (49)
𝑅

unde:
𝑟
𝑚= (50)
𝑅

Se exprimă coordonatele punctului 𝑀 în funcţie de parametrul 𝑡:

𝑥 = 𝑂𝑀′ = 𝑂𝐵 + 𝐶𝑀 = (𝑅 + 𝑟) ∙ cos 𝑚𝑡 + 𝑟 ∙ sin ∢𝐶𝑂1 𝑀

{ (51)
𝑦 = 𝑀′ 𝑀 = 𝐵𝑂1 − 𝐶𝑂1 = (𝑅 + 𝑟) ∙ sin 𝑚𝑡 − 𝑟 ∙ cos ∢𝐶𝑂1 𝑀

Se calculează unghiul 𝐶𝑂1 𝑀:

𝜋 𝜋
∢𝐶𝑂1 𝑀 = 𝑡 − ∡𝐶𝑂1 𝐵 = 𝑡 − ( − 𝑚𝑡) = (1 + 𝑚)𝑡 − (52)
2 2

Înlocuind expresia (52) în (51) se obţin ecuaţiile parametrice ale epicicloidei:

𝑥 = (𝑅 + 𝑟) ∙ cos 𝑚𝑡 − 𝑟 ∙ cos (1 + 𝑚)𝑡

{ (53)
𝑦 = (𝑅 + 𝑟) ∙ sin 𝑚𝑡 − 𝑟 ∙ sin (1 + 𝑚)𝑡
Aceste ecuaţii se scriu de obicei sub forma:

𝑥 = 𝑅[(1 + 𝑚) ∙ cos 𝑚𝑡 − 𝑚 ∙ cos(1 + 𝑚)𝑡]

{ (54)
𝑦 = 𝑅[(1 + 𝑚) ∙ sin 𝑚𝑡 − 𝑚 ∙ sin(1 + 𝑚)𝑡]
Curba este formată din nişte bucle aşezate pe cercul fix. Numărul buclelor depinde
de raportul 𝑚 (figura 10). Se poate demonstra că, curba se închide numai în cazul
𝑝
în care 𝑚 este un număr raţional de forma unde 𝑝, 𝑞 nu au divizori comuni. În
𝑞
acest caz cercul va înconjura cercul fix de 𝑝 ori descriind în total 𝑞 bucle. În caz
că 𝑚 este iraţional curba nu se închide.

17
 Figura 10. Epicicloide

2.5. HIPOCICLOIDA

Pe partea interioară a unui cerc fix de rază 𝑅 se rostogoleşte fără alunecare

un cerc de rază 𝑟. Un punct 𝑀 marcat pe periferia cercului mobil descrie o curbă
numită hipocicloidă. Alegem un sistem de coordonate ca în cazul epicicloidei şi
notăm cu 𝑡 unghiul 𝐴𝑂1 𝑀 (figura 11).

Figura 11. Hipocicloida

Lungimile arcelor 𝐷𝐴 şi 𝐴𝑀 sunt egale deoarece rostogolirea are loc fără

alunecare. Din egalitatea acestor arce putem calcula unghiul 𝑂1 𝑂𝐵 în funcţie de 𝑡.
Dacă notăm acest unghi cu 𝜑 avem ca şi în cazul epicicloidei: 𝑅𝜑 = 𝑟𝑡 unde
𝑟
𝜑 = 𝑚𝑡 şi 𝑚 = .
𝑅
Exprimând coordonatele punctului 𝑀 în funcţie de 𝑡 se obţin expresiile:

𝑥 = 𝑂𝑀′ = 𝑂𝐵 + 𝐵𝑀′ = (𝑅 − 𝑟) ∙ cos 𝑚𝑡 + 𝑟 ∙ sin ∢𝐶𝑂1 𝑀

{ (55)
𝑦 = 𝑀′ 𝑀 = 𝐵𝑂1 − 𝐶𝑂1 = (𝑅 − 𝑟) ∙ sin 𝑚𝑡 − 𝑟 ∙ cos ∢𝐶𝑂1 𝑀

18
Calculând unghiul 𝐶𝑂1 𝑀 se obţine:

𝜋 𝜋
∢𝐶𝑂1 𝑀 = 𝜋 − ( − 𝑚𝑡 + 𝑡) = − (1 − 𝑚)𝑡 (56)
2 2

Înlocuind expresia (56) în (55) se obţin ecuaţiile parametrice ale hipocicloidei:

𝑥 = 𝑅[(1 − 𝑚) ∙ cos 𝑚𝑡 + 𝑚 ∙ cos(1 − 𝑚)𝑡

{ (57)
𝑦 = 𝑅[(1 − 𝑚) ∙ sin 𝑚𝑡 − 𝑚 ∙ sin(1 − 𝑚)𝑡

Curba este formată din nişte bucle aşezate toate în interiorul cercului fix.
Numărul buclelor şi faptul că această curbă se închide sau nu, depind de raportul
𝑚 ca şi în cazul epicicloidei.
1
a) În caz particular, pentru 𝑚 = 4 obţinem o curbă numită astroidă
(figura 12)

Figura 12. Astroida

Ecuaţiile parametrice ale astroidei sunt:

3𝑅 𝑡 𝑅 3𝑡
𝑥 = ∙ cos + ∙ cos
4 4 4 4
{ 3𝑅 𝑡 𝑅 3𝑡 (58)
𝑦 = ∙ sin − ∙ sin
4 4 4 4

Aceste ecuaţii pot fi simplificate ţinând seama de următoarele formule

trigonometrice:

3 2
{cos 3𝛼 = 𝑐𝑜𝑠 𝛼 − 3 ∙ 𝑠𝑖𝑛 𝛼 ∙ cos 𝛼 (59)
sin 3𝛼 = 3 ∙ 𝑠𝑖𝑛𝛼 ∙ 𝑐𝑜𝑠 𝛼 − 𝑠𝑖𝑛3 𝛼
2

Prin înlocuire se obţin relaţiile:

𝑅 𝑡 𝑡 𝑡 𝑡 𝑅 𝑡 𝑡 𝑡
𝑥= [3𝑐𝑜𝑠 − 3𝑠𝑖𝑛2 𝑐𝑜𝑠 + 𝑐𝑜𝑠 3 ] = 𝑐𝑜𝑠 [3 − 3𝑠𝑖𝑛2 + 𝑐𝑜𝑠 2 ]
4 4 4 4 4 4 4 4 4

19
 𝑡
𝑥 = 𝑅 ∙ 𝑐𝑜𝑠 3 (60)
4

𝑅 𝑡 𝑡 𝑡 𝑡 𝑅 𝑡 𝑡 𝑡
𝑦= [3𝑠𝑖𝑛 − 3𝑠𝑖𝑛 𝑐𝑜𝑠 2 + 𝑠𝑖𝑛3 ] = 𝑠𝑖𝑛 [3 − 3𝑐𝑜𝑠 2 + 𝑠𝑖𝑛2 ]
4 4 4 4 4 4 4 4 4

𝑡
𝑦 = 𝑅 ∙ 𝑠𝑖𝑛3 (61)
4

𝑡
Dacă în ecuaţiile (60) şi (61) înlocuim cu 𝑡 obţine:
4

𝑥 = 𝑅 ∙ 𝑐𝑜𝑠 3 𝑡
{ (62)
𝑦 = 𝑅 ∙ 𝑠𝑖𝑛3 𝑡
unde 𝑡 variază între 0 şi 2𝜋.
2
Dacă ridicăm ecuaţiile obţinute la puterea şi le adunăm, obţinem ecuaţia
3
implicită a astroidei:

2 2 2
𝑥 +𝑦 =𝑅
3 3 3 (63)

1
b) În cazul în care 𝑚 = din ecuaţiile hipocicloidei se obţine:
2

𝑅 𝑡 𝑅 𝑡 𝑡
𝑥 = cos + 𝑐𝑜𝑠 = 𝑅 ∙ cos
2 2 2 2 2
(64)
𝑅 𝑡 𝑅 𝑡
𝑦 = sin − 𝑠𝑖𝑛 = 0
2 2 2 2

Deci hipocicloida în acest caz se reduce la diametrul 𝑦 = 0 al cercului fix.

2.6. SPIRALA LUI ARHIMEDE

O dreaptă se roteşte în jurul unui punct fix 0 cu viteză unghiulară

constantă 𝜔. Din punctul 𝑂 de pe această dreaptă pleacă un punct material şi se
deplasează cu o viteză constantă 𝑣 de-a lungul dreptei. Traiectoria acestui punct
mobil se numeşte spirala lui Arhimede (figura 13).

20
 Figura 13. Spirala lui Arhimede

Pentru a deduce ecuaţia acestei curbe se alege un sistem de coordonate

polare: 𝑂 va fi polul sistemului, iar poziţia iniţială a dreptei va fi axa polară
(figura 13). Pe baza definiţiei avem:

𝑟 = 𝑣𝑡, 𝜃 = 𝜔𝑡 (65)

unde 𝑡 este timpul decurs de la începutul mişcării.

Dacă se elimină 𝑡 din relaţiile (65) se obţine:

𝑟 =𝑎∙𝜃 (66)

𝑉
unde 𝑎 = este o constantă. Forma curbei este redată în (figura 13).
𝜔

Principalele proprietăţi ale spiralei lui Arhimede sunt:

1. Pe măsura îndepărtării spirelor de pol, acestea tind să intersecteze razele

vectoare sub un unghi drept.

Unghiul 𝑉 al razei vectoare cu tangenta curbei fiind dat de relaţia (25)

avem:

𝑟 𝑎𝜃
𝑡𝑔 𝑉 = = =𝜃 (67)
𝑟′ 𝑎

de unde:
𝜋
lim 𝑉 = lim 𝑎𝑟𝑐 𝑡𝑔𝜃 = (68)
𝜃→+∞ 𝜃→+∞ 2

2. Distanţa dintre două spire consecutive măsurată în direcţia razei

vectoare este constantă (nu depinde de 𝜃).
Notând cu (𝑟1 , 𝜃1 ) respectiv (𝑟2 , 𝜃2 ) coordonatele a două puncte situate pe
aceeaşi rază vectoare şi pe două spire consecutive avem:

21
 𝜃2 − 𝜃1 = 2𝜋
{ (69)
𝑟2 − 𝑟1 = 𝑎(𝜃2 − 𝜃1 ) = 2𝜋𝑎

2.7. SPIRALA HIPERBOLICĂ

Se numeşte spirală hiperbolică curba a cărei ecuaţie în coordonate polare

este:
𝑎
𝑟= (70)
𝜃

𝑎 fiind o constantă pozitivă.

Deoarece 𝑟 → 0 când 𝜃 → ∞ curba va avea o infinitate de spire în jurul

originii apropiindu-se nelimitat de acest punct fără să treacă prin pol.
Un asemenea punct după cum am văzut se numeşte punct asimptotic.
Deoarece 𝑟 → ∞ când 𝜃 → 0direcţia axei polare este o direcţie
asimptotică. Pentru a vedea dacă această curbă are sau nu asimptotă calculăm:

1
𝑑= 1 ′
=𝑎 (71)
( )
𝑟 𝑟=0

Dreapta paralelă cu axa polară situată la distanţa 𝑎 de această axă este

asimptota curbei; 𝑎 fiind pozitiv asimptota va fi situată în semiplanul superior faţă
de axa polară.
Pentru examinarea concavităţii curbei se formează expresia:

1 1 1 " 𝜃 𝜃 𝜃 2
𝑟
[𝑟 + (𝑟 ) ] = 𝑎 [𝑎 + 0] = (𝑎) > 0 (72)

De aici se vede că, curba îşi întoarce concavitatea spre pol (figura 14).

22
 Figura 14. Spirala hiperbolică.

2.8. SPIRALA LOGARITMICĂ

Spirala logaritmică este o curbă definită de ecuaţia:

𝑟 = 𝑎𝜃 (73)

Forma curbei este redată în (figura 15).

Figura 15. Spirala logaritmică

Dacă 𝑎 > 1 pentru 𝜃 = 0 𝑟 = 1, iar pentru 𝜃 → +∞ 𝑟 creşte nemărginit.

Spirele curbei înconjoară polul îndepărtându-se de acesta în sensul opus mersului
acelor de ceasornic; pentru 𝜃 → −∞ 𝑟 descreşte tinzând către zero. Spirele
înconjoară polul apropiindu-se nelimitat de acesta în sensul mersului acelor de
ceasornic (𝑂 este punct asimptotic).
Se demonstrează că spirala logaritmică intersectează toate razele
vectoare sub unghi constant.

Deoarece
𝑟 ′ = 𝑎𝜃 ∙ ln 𝑎 (74)

atunci

23
 𝑟 1
𝑡𝑔 𝑉 = = = 𝑐𝑜𝑛𝑠𝑡. (75)
𝑟′ ln 𝑎

Dacă 𝑎 < 1 spirele înconjoară polul în sens opus apropiindu-se de pol pentru 𝜃 →
+∞ şi îndepărtându-se de pol pentru 𝜃 → −∞.

CAPITOLUL 3. PROBLEME LEGATE DE TANGENTA UNEI

CURBE

3.1. TANGENTA ŞI NORMALA

Este cunoscut din analiză, că tangenta unei curbe într-un punct 𝑀0 al

acesteia se defineşte ca limita secantei 𝑀0 𝑀 când 𝑀 tinde pe curbă către 𝑀0 , dacă
această limită există. Dacă curba este dată prin ecuaţia explicită 𝑦 = 𝑓(𝑥) derivata
𝑓 ′ (𝑥0 ) este coeficientul unghiular al tangentei. Perpendiculara în punctul 𝑀0 pe
tangentă se numeşte normala curbei în acel punct. Pe baza celor prezentate se pot
scrie ecuaţiile tangentei şi a normalei în punctul 𝑀0 (𝑥0 , 𝑦0 ) la o curbă dată prin
ecuaţia explicită 𝑦 = 𝑓(𝑥) :

𝑦 − 𝑦0 = 𝑓 ′ (𝑥0 )(𝑥 − 𝑥0 )
(76)
1
𝑦 − 𝑦𝑜 = − ′ (𝑥 − 𝑥0 )
𝑓 (𝑥0 )

Tangenta şi normala unei curbe într-un punct 𝑀0 împreună cu axa 𝑂𝑥

determină un triunghi dreptunghic (figura 16).

Figura 16. Tangenta şi normala la o curbă

24
 Catetele triunghiului dreptunghi le numim tangentă (𝑀0 𝑇) respectiv
normală (𝑀0 𝑁). Aceste denumiri sunt folosite în două sensuri, fiecare dintre ele
pot fi o dreaptă sau numai un segment situat pe această dreaptă. Proiecţiile acestor
segmente pe axa 𝑂𝑥 se numesc subtangentă (𝑀′ 𝑇) respectiv subnormală (𝑀′ 𝑁).
De obicei aceste segmente sunt luate cu orientări:
 subtangenta este orientată de la 𝑀′ la 𝑇
 subnormala este orientată de la 𝑀′ la 𝑁.
Trecem la calculele acestor segmente. În acest scop intersectăm dreptele din
relaţia (76) cu axa 𝑂𝑥 şi obţinem coordonatele punctelor 𝑇 şi 𝑁:

𝑦0
𝑇(𝑥0 − , 0) 𝑁(𝑥0 + 𝑦0 𝑦0′ , 0) (77)
𝑦0′

Dacă notăm subtangenta curbei cu sbt şi subnormala cu sbn se obţine:

𝑦0 𝑦0
𝑠𝑏𝑡 = 𝑂𝑇 − 𝑂𝑀′ = 𝑥0 − − 𝑥0 = − (78)
𝑦0′ 𝑦0′

𝑠𝑏𝑛 = 𝑂𝑁 − 𝑂𝑀′ = 𝑥0 + 𝑦𝑜 𝑦0′ − 𝑥0 = 𝑦0 𝑦0′ (79)

Din triunghiurile dreptunghice 𝑇𝑀0 𝑀′ respectiv 𝑁𝑀0 𝑀′ avem tangenta şi

normala curbei:

𝑦02 𝑦 2
𝑀0 𝑇 = √𝑦02 + 2 = | 0′ √1 + 𝑦0′ | (80)
𝑦0′ 𝑦 0

2 2
𝑀0 𝑁 = √𝑦02 + 𝑦02 𝑦0′ = |𝑦0 √1 + 𝑦0′ | (81)

Dacă curba este dată în coordonate polare, poziţia tangentei la curbă într-
un punct oarecare se fixează cu ajutorul unghiului 𝑉 (figura 17) dat de formula
(25).

Figura 17. Tangenta şi normala la o curbă dată în coordonate polare

25
 Se construieşte în punctul 𝑀 normala curbei şi se ridică o perpendiculară
în 𝑂 pe 𝑂𝑀. Se notează punctele de intersecţie ale acestei perpendiculare cu
tangenta respectiv normala curbei cu 𝑇 respectiv 𝑁 (figura 17). Catetele
triunghiului dreptunghic 𝑇𝑀𝑁 se numesc tangentă polară (𝑀𝑇) respectiv normală
polară (𝑀𝑁). Proiecţiile acestor catete pe perpendiculara ridicată în 𝑂 pe 𝑂𝑀 le
numim subtangentă polară (𝑂𝑇) respectiv subnormală polară (𝑂𝑁).

De obicei aceste ultime două segmente sunt luate cu orientări:

 subtangenta polară de la 𝑂 la 𝑇
 subnormala polară de la 𝑂 la 𝑁
Pentru precizarea semnului subtangentei şi subnormalei polare se defineşte sensul
pozitiv pe dreapta 𝑁𝑇. Prin definiţie acest sens este dat de sensul semidreptei 𝑂𝑀
rotită peste dreapta 𝑁𝑇 cu 90° în sens trigonometric. Pe figura 17 acest sens
pozitiv este sensul subnormalei polare (de la 𝑂 la 𝑁).
Să calculăm subtangenta şi subnormala polară. Se notează cu 𝑠𝑏𝑡𝑝
respectiv cu 𝑠𝑏𝑛𝑝 aceste segmente orientate. Din triunghiurile dreptunghice 𝑂𝑀𝑇
respectiv 𝑂𝑀𝑁 se obţine:

𝑟2
𝑠𝑏𝑡𝑝 = −𝑟 ∙ 𝑡𝑔 𝑉 = − (82)
𝑟′
𝑠𝑏𝑛𝑝 = 𝑟 ∙ 𝑐𝑡𝑔 𝑉 = 𝑟 ′ (83)

Din triunghiurile dreptunghice precizate mai sus se obţin relaţiile:

𝑟4 𝑟 2
𝑀𝑇 = √𝑟 2 + ′2
= | ′ √𝑟 ′ + 𝑟 2 | (84)
𝑟 𝑟
2
𝑀𝑁 = √𝑟 2 + 𝑟 ′ (85)

Să scriem ecuaţiile tangentei respectiv a normalei pentru o curbă dată sub

formă implicită sau parametrică.
Dacă curba este dată sub formă implicită 𝐹(𝑥, 𝑦) = 0 avem:

𝑑𝑦 𝐹𝑥′ (𝑥𝑜 ,𝑦𝑜 ) 𝐹𝑥′

( )𝑀𝑜 = − ∙ (86)
𝑑𝑥 𝐹𝑦′ (𝑥0 ,𝑦𝑜 ) 𝐹𝑦′

Introducând această expresie în locul derivatei 𝑓 ′ (𝑥𝑜 ) în formulele (76)

obţinem:

𝐹𝑥′ (𝑥0 , 𝑦0 )(𝑥 − 𝑥0 ) + 𝐹𝑦′ (𝑥0 , 𝑦0 )(𝑦 − 𝑦0 ) = 0

(87)
𝐹𝑦′ (𝑥0 , 𝑦0 )(𝑥 − 𝑥0 ) + 𝐹𝑥′ (𝑥0 , 𝑦0 )(𝑦 − 𝑦0 ) = 0

Prima ecuaţie este ecuaţia tangentei, iar a doua este ecuaţia normalei.

26
 Dacă curba este dată sub formă parametrică: 𝑥 = 𝑥(𝑡), 𝑦 = 𝑦(𝑡)
𝑦′
coeficientul unghiular al tangentei va fi , deci ecuaţia tangentei şi ecuaţia
𝑥′
normalei va fi:

𝑥−𝑥0 𝑦−𝑦0 𝑥−𝑥0 𝑦−𝑦0

= ; = (88)
𝑥0′ 𝑦0′ 𝑦0′ −𝑥0′

unde 𝑥0 , 𝑦0 , 𝑥0′ , 𝑦0′ înseamnă 𝑥(𝑡0 ), 𝑦(𝑡0 ), 𝑥 ′ (𝑡0 ), 𝑦 ′ (𝑡0 ).

3.2. LUNGIMEA ARCULUI DE CURBĂ.

Fie 𝑦 = 𝑓(𝑥) ecuaţia unei curbe şi 𝐴[𝑎, 𝑓(𝑎)], 𝑀[𝑥, 𝑓(𝑥)] două puncte
situate pe această curbă. Este cunoscut, din cursul de analiză matematică, faptul că
𝑦 ′ fiind o funcţie continuă, lungimea 𝑠 a arcului 𝐴𝑀 se calculează cu formula:

𝑥 2
𝑠 = ∫𝑎 √1 + 𝑦 ′ 𝑑𝑥 (89)

Dacă 𝑀 este un punct variabil pe curbă, integrala de mai sus reprezintă lungimea
arcului variabil, care este funcţie de 𝑥. Sensul pe curbă în care această funcţie
𝑠(𝑥) creşte se numeşte sens pozitiv. Acest sens pozitiv pe curbă generează un sens
pozitiv pe tangentă (figura 18). Cu ajutorul acestui sens pozitiv pe tangentă putem
defini un sens pozitiv şi pe normala curbei. Pentru acesta rotim semidreapta
pozitivă a tangentei în jurul punctului 𝑀 în sens direct cu 90° şi semidreapta
normalei astfel obţinută indică sensul pozitiv pe normală (tangenta şi normala
astfel orientate determină un sistem orientat la fel ca sistemul 𝑥𝑂𝑦). Unghiul
𝜋
format de axa 𝑂𝑥 şi normala astfel orientată este de + 𝛼.
2

Figura 18. Tangenta şi normala la un arc de curbă

27
 Diferenţa arcului variabil se numeşte element de arc. Diferenţiind formula
(89) se obţine expresia elementului de arc:

2
𝑑𝑠 = √1 + 𝑦 ′ 𝑑𝑥 = √𝑑𝑥 2 + 𝑑𝑦 2 (90)

Comparând această formulă cu triunghiul dreptunghic care are drept catete

diferenţialele variabilelor (figura 18) deducem că ipotenuza acestui triunghi este
elementul de arc.
Din acest triunghi avem următoarele formule pentru determinarea unghiului
format de axa 𝑂𝑥 şi tangenta curbei:

𝑑𝑥 𝑑𝑦
cos 𝛼 = sin 𝛼 = (91)
𝑑𝑠 𝑑𝑠

Trecem la calcularea lungimii arcului de curbă când aceasta este dată sub
formă parametrică sau în coordonate polare. Pentru aceasta se are în vedere
următoarea observaţie: pentru a obţine lungimea unui arc de curbă trebuie să
integrăm diferenţiala arcului (vezi formula 90) între limitele corespunzătoare
extremităţilor arcului (vezi formula 89).
Dacă curba este dată sub formă parametrică:

𝑥 = 𝑥(𝑡)
{ 𝑡1 ≤ 𝑡 ≤ 𝑡2 (92)
𝑦 = 𝑦(𝑡)

elementul de arc va fi:

2 2
𝑑𝑠 = √𝑥 ′ + 𝑦 ′ 𝑑𝑡 (93)

Integrând acest element de arc între limitele corespunzătoare extremităţilor arcului

obţinem relaţia:

𝑡 2 2
𝑠 = ∫𝑡 2 √𝑥 ′ + 𝑦 ′ 𝑑𝑡 (94)
1

Dacă curba este dată în coordonate polare 𝑟 = 𝑟(𝜃) putem obţine ecuaţiile
parametrice ale acestei curbe scriind:

𝑥 = 𝑟(𝜃) ∙ cos 𝜃
{ (95)
𝑦 = 𝑟(𝜃) ∙ sin 𝜃
Calculăm elementul de arc după formula (90) considerând pe 𝜃 ca
parametru:

2
𝑑𝑠 = √𝑟 2 + 𝑟 ′ 𝑑𝜃 (96)

Pentru a obţine lungimea arcului de curbă integrăm între limitele corespunzătoare

28
extremităţile arcului:

𝜃 2
𝑠 = ∫𝜃 2 √𝑟 2 + 𝑟 ′ 𝑑𝜃 (97)
1

3.3. CURBURA.

Direcţia unei curbe se defineşte în orice punct al acesteia cu direcţia

tangentei în acel punct. Astfel direcţia unei curbe în general se schimbă de la un
punct la altul. Unghiul format de cele două tangente duse la extremităţile unui arc
de curbă 𝐴𝐵 poate servi ca măsură pentru devierea arcului 𝐴𝐵 de la direcţia
tangentei în 𝐴 şi se numeşte unghi de contingenţă. Raportul dintre acest unghi de
contingenţă a arcului 𝐴𝐵 şi lungimea acestui arc se numeşte curbura medie a
arcului 𝐴𝐵. Este firesc să luăm drept măsură a curburii în punctul 𝐴 limita
curburii medii când lungimea arcului corespunzător tinde la 0. Această limită,
dacă există se numeşte curbura curbei în punctul 𝐴. Ne propunem să calculăm
curbura unei curbe date sub forma parametrică 𝑥 = 𝑥(𝑡), 𝑦 = 𝑦(𝑡).
Se consideră un punct oarecare 𝑀 de pe curbă corespunzător valorii 𝑡 a
parametrului şi un punct 𝑀′ vecin cu acesta, corespunzător valorii 𝑡 + ∆𝑡 a
parametrului. Notând cu 𝛼 respectiv cu 𝛼 + ∆𝛼 unghiurile tangentelor în 𝑀
respectiv 𝑀′ cu axa 𝑂𝑥, este evident că unghiul de contingenţă al arcului 𝑀′ 𝑀 va
fi ∆𝛼 (figura 19).

Figura 19. Curbura unei curbe

Astfel curbura 𝐾 în punctul 𝑀 al curbei va fi:

29
 ∆𝛼 ∆𝛼 ∆𝛼
𝑘 = lim = lim = (98)
∆𝑠→0 ∆𝑠 ∆𝑡→0 ∆𝑠 ∆𝑠

𝑦′
Pentru a calcula diferenţiala 𝑑𝛼 ţinem cont de faptul că 𝑡𝑔 𝛼 = , deci:
𝑥′

𝑦′
𝛼 = 𝑎𝑟𝑐 𝑡𝑔 (99)
𝑥′

Astfel avem:

𝑦 " 𝑥 ′ −𝑥 " 𝑦 ′
𝑑𝛼 = 2 2 𝑑𝑡 (100)
𝑥 ′ +𝑦 ′

Ţinând cont de formula (93) se obţine relaţia:

𝑦 " 𝑥 ′ −𝑥 " 𝑦 ′
𝐾= 2 2
3 (101)
(𝑥 ′ +𝑦 ′ )2

Din această formulă obţinem cu uşurinţă expresia curburii pentru curbe

explicite şi curbe polare. Într-adevăr în primul caz 𝑦 = 𝑓(𝑥), deci putem alege ca
parametru pe 𝑥, astfel avem 𝑦 = 𝑓(𝑥). Înlocuind în relaţia (101) 𝑥 ′ = 1 şi 𝑥 " = 0
se obţine relaţia:

𝑦"
𝐾= 2
3 (102)
(1+𝑦 ′ )2

În cazul în care cunoaştem ecuaţia polară a curbei 𝑟 = 𝑟(𝜃) putem trece la

reprezentarea parametrică cu formulele (95).
Calcul derivatele 𝑥 ′ , 𝑦 ′ , 𝑥 " , 𝑦 " şi înlocuind în relaţia (101) se obţine relaţia:

2
𝑟 2 −𝑟𝑟 " +2𝑟 ′
𝐾= 2
3 (103)
(𝑟 2 +𝑟 ′ )2

3.4. EVOLUTA. EVOLVENTA.

Ne propunem să calculăm coordonatele centrului de curbură al unei curbe

(figura 20). Considerăm un punct 𝐶 pe normala la curbă orientată în sensul pozitiv
1
sau negativ, după cum curba este pozitivă sau negativă, la distanţa 𝑅 = de
|𝑘|
punctul 𝑀.

30
 Figura 20. Evoluta
Din acest motiv raza vectoare 𝜌̅ a punctului 𝐶 se exprimă astfel, în funcţie de raza
vectoare 𝑟̅ a punctului 𝑀 de pe curbă şi în funcţie de versorul 𝑛̅ al normalei:

𝑛̅
𝜌̅ = 𝑟̅ + (104)
𝑘
𝜋
Se ştie că normala 𝑛̅ face unghiuri de 2 + 𝛼 respectiv 𝛼 cu axele 𝑂𝑥 respectiv 𝑂𝑦,
𝜋
de aceea coordonatele vectorului 𝑛̅ vor fi cos( 2 + 𝛼) şi cos 𝛼. Scriind cele două
relaţii scalare echivalente cu relaţia vectorială obţinută avem:

sin 𝛼
𝜉=𝑥−
𝐾
{ cos 𝛼 (105)
𝜂=𝑦+
𝐾

Substituind în relaţia (105) expresiile (101) respectiv (102) pentru curbura unei
curbe dată prin ecuaţii parametrice respectiv prin ecuaţia implicită şi ţinând seama
de relaţiile:

𝑑𝑦 𝑦′ 𝑑𝑥 𝑥′
sin 𝛼 = = cos 𝛼 = = (106)
𝑑𝑠 𝑑𝑠
√𝑥 ′2 +𝑦 ′2 √𝑥 ′2 +𝑦 ′2

respectiv:

𝑑𝑦 𝑦′ 𝑑𝑥 1
sin 𝛼 = = cos 𝛼 = = (107)
𝑑𝑠 𝑑𝑠
√1+𝑦 ′2 √1+𝑦 ′2

obţinem coordonatele centrului de curbură:

2 2
𝑥′ + 𝑦′ ′
𝜉 =𝑥−𝑦 ′ "
𝑥 𝑦 − 𝑥"𝑦′
(108)
′2 ′2
𝑥 +𝑦
𝜂 = 𝑦 + 𝑥′
𝑥′𝑦" − 𝑥"𝑦′
pentru curbe date prin ecuaţii parametrice, respectiv:

31
 2
′
1 + 𝑦′
𝜉 =𝑥−𝑦
𝑦"
(109)
′2
1+𝑦
𝜂=𝑦+
𝑦"
pentru curbe explicite.

Locul geometric al centrelor de curbură ale unei curbe se numeşte evolută

sau desfăşurarea curbei date. Însăşi curba se numeşte evolventă sau desfăşurarea
evolutei sale. Formulele (108) şi (109) ne dau ecuaţiile parametrice ale evolutei.
În formulele (108) parametrul este 𝑡 iar în formulele (109) parametrul este 𝑥.
În continuare prezint două proprietăţi importante ale evolutei şi evolventei:
1. Normala evolventei este tangenta evolutei
Diferenţiind formulele (105) obţinem:

1 1
𝑑𝜉 = 𝑑𝑥 − 𝑑 ( ) ∙ sin 𝛼 − ∙ 𝑐𝑜𝑠 𝛼 𝑑𝛼
𝐾 𝐾
(110)
1 1
𝑑𝜂 = 𝑑𝑦 + 𝑑 ( ) ∙ cos 𝛼 − ∙ 𝑠𝑖𝑛 𝛼 𝑑𝛼
𝐾 𝐾
𝑑𝛼 𝑑𝑥
Ţinând seama de definiţia curburii: 𝐾 = şi de formulele cos 𝛼 =
𝑑𝑠 𝑑𝑠
𝑑𝑦
sin 𝛼 = obţinem în final relaţiile:
𝑑𝑠

1
𝑑𝜉 = −𝑑( ) ∙ sin 𝛼
𝐾
(111)
1
𝑑𝜂 = 𝑑( ) ∙ cos 𝛼
𝐾
de unde prin împărţire avem:

𝑑𝜂 1
= −𝑐𝑡𝑔 𝛼 = − 𝑑𝑦 (112)
𝑑𝜉
𝑑𝑥

ceea ce justifică afirmaţia 1.

2. Raza de curbură a evolventei diferă de arcul evolutei printr-o cantitate

constantă.

Ridicând la pătrat şi adunând relaţiile (111) obţinem relaţia:

1 2
𝑑𝜉 2 + 𝑑𝜂2 = [𝑑 ( )] (113)
𝐾

32
Notând cu 𝑑𝜎 elementul de arc al evolutei şi ţinând seama că pe baza definiţiei
1
razei de curbură avem 𝐾 = ±𝑅, putem scrie relaţia:

𝑑𝜎 2 = 𝑑𝑅 2 (114)
de unde rezultă:

𝑑𝜎 = ±𝑑𝑅 (115)

Dacă pe evolută se alege ca sens pozitiv acel sens care corespunde sensului de
creştere al razei de curbură pe evolventă avem:

𝑑𝜎 = 𝑑𝑅 (116)

de unde prin integrare se obţine:

𝜎 = 𝑅 + 𝑅0′ (117)

𝑅0 fiind o constantă oarecare.

Notăm cu 𝑀, 𝑀1 două puncte pe evolventă şi cu 𝑅, 𝑅1 respectiv 𝐶, 𝐶1

razele respectiv centrele de curbură în aceste puncte. Pe baza relaţiei (117) se
obţin relaţiile:

𝜎 = 𝑅 + 𝑅0 𝜎1 = 𝑅1 + 𝑅0 (118)

Scăzând cele două ecuaţii obţinem: 𝜎 − 𝜎1 = 𝑅1 − 𝑅, adică creşterea arcului de

evolută 𝐶𝐶1 = 𝜎1 − 𝜎 este egală cu creşterea razelor de curbură (figura 21).

Figura 21. Evolventa unei curbe date

Lungimea segmentului 𝐶1 𝑀1 este egală cu lungimea liniei mixte 𝐶1 𝐶𝑀. Astfel

raza de curbură 𝐶1 𝑀1 se obţine îndreptând linia mixtă 𝐶1 𝐶𝑀 prin desfăşurarea
porţiunii curbilinii 𝐶̂
1 𝐶 de pe evolută. Din această observaţie rezultă o construcţie

33
mecanică simplă pentru evolventa unei curbe date (figura 21). Pe curba dată
𝐵𝐶1 𝐶 se înfăşoară un fir. Desfăşurând firul înfăşurat pe curba dată astfel ca în
orice moment porţiunea desfăşurată să fie tangenta curbei 𝐵𝐶1 𝐶, capătul 𝐴 al
firului va descrie evolventa curbei date.
În cele ce urmează vom stabili ecuaţiile parametrice ale evolventei,
plecând de la ecuaţiile parametrice 𝑥 = 𝑥(𝑡), 𝑦 = 𝑦(𝑡) ale evolventei şi bazându-
ne pe construcţia mecanică dată pentru evolventă.
Se consideră un punct 𝑀′ al firului desfăşurat pe evolută (figura 22) şi
presupunem că în momentul considerat firul este tangent la evolută în punctul 𝑀.

Figura 21. Tangenta la evolută

̂ arcul evolutei se obţine:

Notând cu 𝑠 = 𝐴𝑀

𝑀′ 𝑀 = 𝑠 + 𝐶 (119)

unde C este o constantă oarecare, care determină poziţia punctului 𝑀′ pe firul

desfăşurat. Dacă unghiul tangentei la evolută în 𝑀 cu axa 𝑂𝑥 este 𝛼 se obţin
relaţiile:
𝑋 = 𝑥 − (𝑠 + 𝐶) ∙ cos 𝛼
{ (120)
𝑌 = 𝑦 − (𝑠 + 𝐶) ∙ sin 𝛼
Înlocuind relaţiile (106) în relaţiile (120) se obţin ecuaţiile parametrice ale
evolventei:

34
 𝑥′
𝑋 = 𝑥 − (𝑠 + 𝐶) ∙
√𝑥 ′2 +𝑦 ′2
(121)
𝑦′
𝑌 = 𝑦 − (𝑠 + 𝐶) ∙
√𝑥 ′2 +𝑦 ′2
{
Constanta arbitrară din aceste ecuaţii ne arată, că o curbă dată are o infinitate de
evolvente, fiecare dintre ele fiind descrise de câte un punct al firului desfăşurat de
pe curba dată.

3.5. CONTACTUL CURBELOR.

Se consideră două curbe definite prin ecuaţiile lor explicite: 𝑦 = 𝑓(𝑥),

𝑦 = 𝑔(𝑥). Pentru a găsi punctele lor comune consideră şi rezolvăm ecuaţia:

𝜑(𝑥) = 𝑓(𝑥) − 𝑔(𝑥) = 0 (122)

Fiecărei rădăcini𝑥0 a cestei ecuaţii îi corespunde un punct 𝑀0 (𝑥0 , 𝑦0 ) comun

celor două curbe. Dacă 𝑥0 este o rădăcină multiplă de ordinul 𝑛 + 1 a ecuaţiei
𝜑(𝑥) = 0, vom spune că cele două curbe au în punctul considerat un contact de
ordin 𝑛 . Într-un punct în care două curbe au un contact de ordin 𝑛 vom considera
că ele au în acest punct 𝑛 + 1 puncte confundate.
Să presupunem că funcţiile 𝑓(𝑥), 𝑔(𝑥) au derivate continue în vecinătatea
unui punct de contact de ordinul 𝑛 până la ordinul 𝑛 + 1 inclusiv. Vom arăta că în
acest punct avem îndeplinite următoarele condiţii:

𝑓(𝑥0 ) = 𝑔(𝑥0 ), 𝑓 ′ (𝑥0 ) = 𝑔′ (𝑥0 ), … … … … … , 𝑓 𝑛 (𝑥0 ) = 𝑔𝑛 (𝑥0 ) (123)

𝑓 (𝑛+1) (𝑥0 ) ≠ 𝑔(𝑛+1) (𝑥0 ) (124)

Dacă au loc condiţiile (123) şi (124) în punctul 𝑀0 avem un contact de ordinul 𝑛.

Utilizând funcţia ajutătoare 𝜑(𝑥), condiţiile (123) şi (124) devin:

𝜑(𝑥0 ) = 0, 𝜑 ′ (𝑥0 ) = 0, … … … . , 𝜑 (𝑛) (𝑥0 ) = 0, 𝜑 (𝑛+1) (𝑥0 ) ≠ 0 (125)

Ţinând seama de aceste condiţii, ecuaţia 𝜑(𝑥0 ) = 0, pe baza formulei lui Taylor
se poate scrie:

𝜑(𝑛+1) [𝑥0 +𝜃(𝑥−𝑥0 )]

𝜑(𝑥) = (𝑛+1)!
∙ (𝑥 − 𝑥0 )(𝑛+1) = 0 (126)

35
de unde rezultă imediat că 𝑥 = 𝑥0 este o rădăcină multiplă de ordinul 𝑛 + 1 a
ecuaţiei 𝜑(𝑥0 ) = 0, adică am arătat că în acest caz în 𝑀0 avem un contact de
ordinul 𝑛 .
Dacă ne mărginim la o vecinătate suficient de mică a punctului 𝑀0 şi
ţinem seama de condiţia (124), din cauza continuităţii derivatei 𝜑 (𝑛+1) (𝑥0 ) putem
presupune că ea îşi păstrează un semn constant. În acest caz relaţia (126) ne arată
că semnul lui 𝜑(𝑥) depinde numai de factorul (𝑥 − 𝑥0 )𝑛+1 . Din această
observaţie se trage următoarea concluzie: curba 𝑦 = 𝑓(𝑥) , traversează sau nu
traversează curba 𝑦 = 𝑔(𝑥) în punctul 𝑀0 după cum ordinul de contact 𝑛 este par
sau impar.

Dacă 𝑛 = 2𝑘 se obţine relaţia:

𝜑(2𝑘+1) [𝑥0 +𝜃(𝑥−𝑥0 )]

𝜑(𝑥) = 𝑓(𝑥) − 𝑔(𝑥) = (2𝑘+1)!
∙ (𝑥 − 𝑥0 )(2𝑘+1) (127)

Dacă 𝑥 trece prin valoarea 𝑥0 , diferenţa ordonatelor celor două curbe îşi schimbă
semnul datorită factorului (𝑥 − 𝑥0 )2𝑘+1.

Dacă 𝑛 = 2𝑘 − 1 se obţine relaţia:

𝜑(2𝑘)[𝑥0 +𝜃(𝑥−𝑥0 )]
𝜑(𝑥) = 𝑓(𝑥) − 𝑔(𝑥) = (2𝑘)!
∙ (𝑥 − 𝑥0 )2𝑘 (128)

deci diferenţa ordonatelor nu-şi schimbă semnul.

Menţionez că dacă au loc egalităţile (123) se poate afirma că, contactul
curbelor este de ordin ce puţin 𝑛. Acest contact va fi exact 𝑛, dacă este satisfăcută
şi inegalitatea (124). În particular vom avea un contact de ordin cel puţin unu,
dacă 𝑓(𝑥0 ) = 𝑔(𝑥0 ) şi 𝑓 ′ (𝑥0 ) = 𝑔′ (𝑥0 ), adică cele două curbe au tangenta
comună în 𝑀0 .

3.6. PUNCTE SINGULARE.

Numim punct singular al unei curbe dată sub formă implicită 𝐹(𝑥, 𝑦) = 0,
un punct 𝑀0 (𝑥0 , 𝑦0 ) de pe curbă, dacă:

𝐹𝑥′ (𝑥0 , 𝑦0 ) = 0 𝐹𝑦′ (𝑥0 , 𝑦0 ) = 0 (129)

Din această definiţie rezultă că în vecinătatea unui punct singular nici una din
coordonatele unui punct variabil de pe curbă nu se poate exprima ca o funcţie

36
uniformă de cealaltă coordonată, deoarece nu sunt verificate toate condiţiile
necesare pentru existenţa funcţiei implicite. O consecinţă a acestei afirmaţii este
că ecuaţia tangentei (87) îşi pierde sensul în aceste puncte.
Ne propunem să studiem comportarea curbei în vecinătatea unui asemenea
punct. Pentru simplificare presupunem că 𝑥0 = 0, 𝑦0 = 0, fără restrângerea
generalităţii, căci în caz contrar, translaţia 𝑋 = 𝑥 − 𝑥0 , 𝑌 = 𝑦 − 𝑦0 ar duce
acest punct în origine. Se introduc următoarele notaţii:

𝐴 = 𝐹𝑥"2 (0,0) " (0,0)

𝐵 = 𝐹𝑥𝑦 𝐶 = 𝐹𝑦" 2 (0,0) (130)

Prin dezvoltarea funcţiei 𝐹(𝑥, 𝑦) după formula lui Taylor în vecinătatea punctului
singular, ecuaţia 𝐹(𝑥, 𝑦) se scrie:
1
𝐹(𝑥, 𝑦) = 𝐹(0,0) + 𝑥𝐹𝑥′ (0,0) + 𝑦𝐹𝑦′ (0,0) + 2 (𝐴𝑥 2 + 2𝐵𝑥𝑦 + 𝐶𝑦 2 )+. . = 0 (131)

Având în vedere că 𝐹(0,0) = 𝐹𝑥′ (0,0) = 𝐹𝑦′ (0,0) = 0, ecuaţia (131) ia forma:

𝐴𝑥 2 + 2𝐵𝑥𝑦 + 𝐶𝑦 2 + ⋯ = 0 (132)

unde termenii neînscrişi sunt de grad cel puţin 3 în 𝑥, 𝑦.

Dacă intersectăm curba din relaţia (132) cu o dreaptă care trece prin origine de
forma 𝑦 = 𝑚𝑥, după înlocuirea lui 𝑦 cu 𝑚𝑥 ecuaţia (132) devine:

𝑥 2 (𝐴 + 2𝐵𝑚 + 𝐶𝑚2 ) + ⋯ = 0 (133)

unde termenii neînscrişi conţin pe 𝑥 la puterea cel puţin 3.

De aici se observă că dreapta 𝑦 = 𝑚𝑥 întâlneşte curba dată în 𝑀0 în cel puţin
două puncte confundate, deoarece 𝑥 = 0 este o rădăcină cel puţin dublă pentru
ecuaţia (133). Multiplicitatea rădăcinii 𝑥 = 0 va fi mai mare ca doi, pentru orice
𝑚 dacă 𝐴 = 𝐵 = 𝐶 = 0.

3.7. ÎNFĂŞURAREA UNEI FAMILII DE CURBE.

Fie relaţia:

𝑓(𝑥, 𝑦, 𝜆) = 0 (134)

ecuaţia unei familii de curbe, 𝜆 fiind parametrul acestei familii. Putem obţine
curbele familiei dând diferite valori parametrului 𝜆. Se numeşte înfăşurătoarea
familiei de curbe (134) o curbă Γ (figura 22) care are următoarele proprietăţi:
1) Prin fiecare punct 𝑀 al curbei Γ trece o singură curbă din familia (134)
care este tangentă la curbă în acest punct.

37
 2) La fiecare curbă din familia (134) îi corespunde un punct 𝑀 de pe
curba Γ, în care acestea să fie tangente.
3) Nici o curbă a familiei (134) nu are în comun cu Γ un arc.

Figura 22. Înfăşurătoare unei familii de curbe

Evident că nu orice familie de curbe are o înfăşurătoare. De exemplu o

familie de cercuri concentrice.
Să presupunem, că familia (134) are o înfăşurare. Coordonatele unui punct
variabil 𝑀 pe această înfăşurătoare vor fi evident funcţii de 𝜆.
Într-adevăr oricărui 𝜆 îi corespunde o curbă bine determinată din familia
(134), iar acesta la rândul ei va fi tangentă înfăşurătoarei într-un punct 𝑀(𝑥, 𝑦).
Coordonatele acestui punct vor fi deci funcţii bine determinate de 𝜆.

𝑥 = 𝑥(𝜆)
{ (135)
𝑦 = 𝑦(𝜆)
Ne propunem să determinăm aceste funcţii cu ajutorul ecuaţiei (134).
Pe baza celor prezentate anterior, punctul de coordonate (135) va fi situat
pe această curbă a familiei (134) care se obţine dând valoarea 𝜆 parametrului.
Aceasta înseamnă că funcţiile necunoscute (135) trebuie să verifice ecuaţia (134)

𝑓[𝑥(𝜆), 𝑦(𝜆), 𝜆] = 0 (136)

Pentru a obţine încă o ecuaţie pe care o verifică funcţiile (135) se derivează

identitatea (136) în raport cu 𝜆 :

𝑓𝑥′ 𝑥 ′ + 𝑓𝑦′ 𝑦 ′ + 𝑓𝜆′ = 0 (137)

Ecuaţia tangentei la curba (134) în punctul 𝑀[𝑥(𝜆), 𝑦(𝜆)] este:

𝑓𝑥′ (𝑥, 𝑦, 𝜆)(𝑋 − 𝑥) + 𝑓𝑦′ (𝑥, 𝑦, 𝜆)(𝑌 − 𝑦) = 0 (138)

iar cea a curbei (135) este:

𝑋−𝑥 𝑌−𝑦
= (139)
𝑥′ 𝑦′

38
unde (𝑋, 𝑌) sunt coordonatele unui punct variabil pe tangentă, iar (𝑥, 𝑦) înseamnă
𝑥(𝜆), 𝑦(𝜆).
Aceste două tangente vor coincide – având în vedere că ambele trec prin
acelaşi punct (𝑥, 𝑦) - dacă au acelaşi coeficient unghiular, deci dacă:

𝑓𝑥′ 𝑦′
− = (140)
𝑓𝑦′ 𝑥′

Această relaţie se poate scrie sub forma:

𝑥 ′ 𝑓𝑥′ + 𝑦 ′ 𝑓𝑦′ = 0 (141)

Ţinând seama de relaţia (141), relaţia (137) devine:

𝑓𝜆′ = [𝑥(𝜆), 𝑦(𝜆), 𝜆] = 0 (142)

Deci funcţiile (135) verifică pe lângă ecuaţia (136) şi ecuaţia (142). Astfel am
ajuns la următorul rezultat: dacă familia (134) are o înfăşurătoare (135), funcţiile
𝑥(𝜆) şi 𝑦(𝜆) verifică sistemul:

𝑓(𝑥, 𝑦, 𝜆) = 0
{ (143)
𝑓𝜆′ (𝑥, 𝑦, 𝜆) = 0

Fie 𝑥 = 𝑥(𝜆), 𝑦 = 𝑦(𝜆) o soluţie a sistemului (143). Demonstrăm că aceasta ne va

da, fie înfăşurarea familiei (134), fie locul geometric al punctelor singulare de pe
curbele familiei (134).
Scriind că 𝑥(𝜆), 𝑦(𝜆) verifică sistemul (143) obţinem relaţiile (136) şi
(142):
𝑓[𝑥(𝜆), 𝑦(𝜆), 𝜆] = 0 𝑓𝜆′ = [𝑥(𝜆), 𝑦(𝜆), 𝜆] = 0

Derivând relaţia (136) în raport cu 𝜆 şi ţinând cont de relaţia (142) obţinem:

𝑓𝑥′ 𝑥 ′ + 𝑓𝑦′ 𝑦 ′ = 0 (144)

Această identitate poate exprima una din situaţiile:

1) În cazul când cel puţin una dintre derivatele 𝑓𝑥′ , 𝑓𝑦′ este diferită de zero,
relaţia obţinută ne arată că tangenta curbei 𝑥 = 𝑥(𝜆), 𝑦 = 𝑦(𝜆) este
înfăşurarea familiei (134).
2) În cazul în care:

′
𝑓𝜆 = [𝑥(𝜆), 𝑦(𝜆), 𝜆] = 0
{ (145)
′
𝑓𝜆 = [𝑥(𝜆), 𝑦(𝜆), 𝜆] = 0

39
 relaţia obţinută 𝑓𝑥′ 𝑥 ′ + 𝑓𝑦′ 𝑦 ′ = 0 încă este verificată.
În acest caz 𝑥 = 𝑥(𝜆) , 𝑦 = 𝑦(𝜆) este locul geometric al punctelor
singulare situate pe curbele familiei (134), deoarece 𝑥 = 𝑥(𝜆), 𝑦 = 𝑦(𝜆)
este soluţia sistemului (145).

În rezumat: pentru a obţine ecuaţiile înfăşurării familiei (134) rezolvăm

sistemul (143). Soluţia obţinută poate fi înfăşurătoarea căutată sau locul
geometric al punctelor singulare.

CAPITOLUL 4. APLICAŢII ŞI EXERCIŢII

4.1 Să se stabilească ecuaţiile epicicloidei cu două ramuri.

În acest caz, raza cercului mobil trebuie să fie egală cu jumătatea razei
cercului fix, deoarece lungimea circumferinţei cercului mic se aşterne printr-o
rulare completă pe jumătatea circumferinţei cercului mare.
Se construieşte desenul din (figura 23).

Figura 23. Construcţia epicicloidei cu două ramuri

𝑅 𝑅
Notăm 𝑎 = 𝑏= şi obţinem ecuaţiile parametrice ale acestei
2 4
epicicloide speciale:

𝑅
𝑥= (3 cos 𝜑 − cos 3𝜑)
4

40
 (146)
𝑅
𝑦 = (3 sin 𝜑 − sin 3𝜑)
4

Înlocuind valorile pentru sin 3𝜑 şi cos 3𝜑 şi făcând calculele, obţinem ecuaţiile

parametrice ale acestei epicicloide:

𝑅
𝑥= (1 + 2𝑠𝑖𝑛2 𝜑)𝑐𝑜𝑠𝜑
2
(147)
𝑦 = 𝑅𝑠𝑖𝑛3 𝜑

4.2 Să se construiască epicicloida care corespunde cazului 𝑹′ = 𝑹 (cardioida)

Ecuaţiile parametrice ale cardioidei sunt:

𝑥 = 𝑅(2 cos 𝑡 − cos 2𝑡)

(148)
𝑦 = 𝑅(2 sin 𝑡 − sin 2𝑡)

𝑥(𝑡) şi 𝑦(𝑡) sunt funcţii continue ∀ 𝑡𝜖 [0,2𝜋] şi periodice de perioadă 2𝜋. Este
suficient de a face pe 𝑡 să varieze într-un interval de amplitudine 2𝜋 pentru a
obţine curba în întregime. Se observă că 𝑥(−𝑡) = 𝑥(𝑡) şi 𝑦(−𝑡) = −𝑦(𝑡), deci
curba este simetrică faţă de axa 𝑂𝑥. Se construieşte curba pentru 𝑡 ∈ [0, 𝜋] şi apoi
simetrica acesteia faţă de axa 𝑂𝑥.

𝜋
𝑥𝑡′ = 2𝑅(sin 2𝑡 − sin 𝑡) 𝑥𝑡′ = 0 pentru 𝑡 = 0, 𝑡 = 𝜋, 𝑡 =
3
2𝜋
𝑦𝑡′ = 2𝑅(cos 𝑡 − cos 2𝑡) 𝑦𝑡′ = 0 pentru 𝑡 = 0, 𝑡 = (149)
3
𝑦𝑡′ 3𝑡 3 1
𝑚= = 𝑡𝑔 𝑚𝑡′ = ∙
𝑥𝑡′ 2 2 𝑐𝑜𝑠 2 3𝑡
2

Pentru construcţia curbei din (figura 24) se urmăreşte tabloul de mai jos:

𝑚𝑡′
𝑡 𝑥𝑡′ 𝑥 𝑦𝑡′ 𝑦 𝑚𝑡′ Puncte şi concavitate
𝑥𝑡′
0 0 𝑅 0 0 𝐴(𝑅, 0)
+ Creşte + Creşte + + ∪
𝜋 3𝑅 𝑅 √3 3𝑅 𝑅√3
0 𝐵( , )
3 2 2 2 2
− Descr. + Creşte + − ∩
𝜋
− 𝑅 2𝑅 𝐶(𝑅, 2𝑅)
2

41
 − Descr. + Creşte + − ∩
2𝜋 𝑅 3𝑅√3 𝑅 3𝑅√3
− 0 𝐷 (− , )
3 2 2 2 2
− Descr. − Descr. + − ∩
𝜋 −3𝑅 0 𝐸(−3𝑅, 0)

Ecuaţiile parametrice ale curbei se pot scrie:

𝑥 = 𝑅(2 cos 𝑡 − 2𝑐𝑜𝑠 2 𝑡 + 1)

(150)
𝑦 = 2𝑅𝑠𝑖𝑛 𝑡(1 − cos 𝑡)

sau

𝑥 − 𝑅 = 2𝑅𝑐𝑜𝑠 𝑡(1 − cos 𝑡)

(151)
𝑦 = 2𝑅𝑠𝑖𝑛 𝑡(1 − cos 𝑡)

O translaţie de axe, cu noua origine în 𝐴(𝑅, 0), ne conduce la:

𝑋 = 2𝑅𝑐𝑜𝑠 𝑡(1 − cos 𝑡)

(152)
𝑌 = 2𝑅𝑠𝑖𝑛 𝑡(1 − cos 𝑡)

Care reprezintă parametric o cardioidă în sistemul de axe 𝑋𝐴𝑌.

Figura 24. Construcţia cardioidei

42
 𝑹
4.3 Să se construiască epicicloida care corespunde cazului 𝑹′ = (nefroida).
𝟐

𝑅
Înlocuind 𝑅 ′ cu în ecuaţiile:
2
′)
𝑅 + 𝑅′ ′
𝑥 = (𝑅 + 𝑅 cos 𝑡 − 𝑅 𝑐𝑜𝑠 𝑡
𝑅′
(153)
′
𝑅+𝑅
𝑦 = (𝑅 + 𝑅′ ) sin 𝑡 − 𝑅𝑠𝑖𝑛 𝑡
𝑅′
se obţine:

𝑅 𝑅
𝑥 = (3𝑐𝑜𝑠 𝑡 − cos 3𝑡) 𝑦 = (3 sin 𝑡 − sin 3𝑡) (154)
2 2
𝑥(−𝑡) = 𝑥(𝑡), 𝑦(−𝑡) = −𝑦(𝑡). Curba este simetrică faţă de axa 𝑂𝑥.
𝑥(𝜋 − 𝑡) = −𝑥(𝑡), 𝑦(𝜋 − 𝑡) = 𝑦(𝑡). Curba este simetrică faţă de axa 𝑂𝑦.
𝜋
Se construieşte ramura corespunzătoare lui 𝑡 ∈ [0, 2 ] şi apoi simetricele ei faţă de
axe (figura 25).

3𝑅 𝜋
𝑥𝑡′ = (sin 3𝑡 − sin 𝑡) 𝑥𝑡′ = 0 pentru 𝑡 = 0 ş𝑖 𝑡 =
2 4
3𝑅 𝜋
𝑦𝑡′ = (cos 𝑡 − cos 3𝑡) 𝑦𝑡′ = 0 pentru 𝑡 = 0 ş𝑖 𝑡 = (155)
2 2
𝑦𝑡′ cos 𝑡−cos 3𝑡 2
𝑚= = = 𝑡𝑔 2𝑡 𝑚𝑡′ =
𝑥𝑡′ sin 3𝑡−sin 𝑡 𝑐𝑜𝑠 2 2𝑡

Pentru construcţia curbei din (figura 25) se urmăreşte tabloul de mai jos:

𝑚𝑡′
𝑡 𝑥𝑡′ 𝑥 𝑦𝑡′ 𝑦 𝑚𝑡′ Puncte şi concavitate
𝑥𝑡′
0 0 𝑅 0 0 𝐴(𝑅, 0)
+ Creşte + Creşte + + ∪
𝜋 𝑅√2 𝑅√2
0 𝑅√2 𝐵 (𝑅√2, )
4 2 2
− Descr. + Creşte + − ∩
𝜋
0 0 2𝑅 𝐶(0,2𝑅)
2

43
 Figura 25. Construcţia nefroidei

𝑹
4.4 Să se construiască hipocicloida care corespunde cazului 𝑹′ =
𝟑
(hipocicloida lui Steiner).

𝑅
Înlocuind 𝑅 ′ cu în ecuaţiile:
3

′)
𝑅 − 𝑅′ ′
𝑥 = (𝑅 − 𝑅 cos 𝑡 + 𝑅 𝑐𝑜𝑠 𝑡
𝑅′
(156)
′
𝑅−𝑅
𝑦 = (𝑅 − 𝑅′ ) sin 𝑡 − 𝑅′ 𝑠𝑖𝑛 𝑡
𝑅′
se obţine:

𝑅
𝑥= (2𝑐𝑜𝑠 𝑡 + cos 2𝑡)
3
(157)
𝑅
𝑦 = (2 sin 𝑡 − sin 2𝑡)
3
𝑥(𝑡) şi 𝑦(𝑡) sunt funcţii continue ∀ 𝑡 şi periodice de perioadă 2𝜋. Este suficient
de a face pe 𝑡 să varieze într-un interval de mărime 2𝜋 pentru a obţine curba
𝑥(−𝑡) = 𝑥(𝑡) şi 𝑦(−𝑡) = −𝑦(𝑡). Curba este simetrică faţă de axa 𝑂𝑥, deci se
construieşte ramura de curbă care corespunde lui 𝑡 ∈ [0, 𝜋] şi apoi simetrica ei
faţă de axa 𝑂𝑥.

2𝑅 2𝑅
𝑥𝑡′ = − (sin 𝑡 + sin 2𝑡) 𝑦𝑡′ = (cos 𝑡 − cos 2𝑡)
3 3
3𝑡
𝑦𝑡′ 𝑠𝑖𝑛
𝑦𝑥′ =𝑚= =− 𝑡
2
(158)
𝑥𝑡′ 𝑐𝑜𝑠 (1+2𝑐𝑜𝑠𝑡)
2

44
 cos 𝑡−cos 2𝑡 𝑡 1
𝑚=− = −𝑡𝑔 deci 𝑚′ = − 𝑡
sin 𝑡+sin 2𝑡 2 2𝑐𝑜𝑠 2
2

2𝜋
Pentru 𝑡 → , 𝑦𝑥′ → −√3 , curba prezintă în acest punct un punct de
3
întoarcere.

Pentru trasarea curbei din (figura 26) se urmăreşte tabloul:

𝑚𝑡′
𝑡 𝑥𝑡′ 𝑥 𝑦𝑡′ 𝑦 𝑚𝑡′ Puncte şi concavitate
𝑥𝑡′
0 0 𝑅 0 𝐴(𝑅, 0)
− Descr. + Creşte − + ∪
𝜋 𝑅 2𝑅 𝑅 2𝑅
− 𝐵 (− , )
2 3 3 3 3
− Descr. + Creşte − + ∪
2𝜋 𝑅 𝑅√2 𝑅 𝑅√3
0 − 0 𝐶(− , )
3 2 2 2 2
+ Creşte _ Descr. − − ∩
𝑅 𝑅
𝜋 − 0 𝐷 (− , 0)
3 3

45
 Figura 26. Construcţia hipocicloidei lui Steiner

4.5 Să se scrie ecuaţia tangentei la parabola 𝒚𝟐 = 𝟐𝒑𝒙 în punctul 𝑴𝟎 (𝒙𝟎 , 𝒚𝟎 ).

Ecuaţia tangentei este:

𝑦 − 𝑦0 = 𝑦0′ (𝑥 − 𝑥0 ) (159)

Din ecuaţia parabolei avem prin derivare:

𝑝
2𝑦𝑦 ′ = 2𝑝 ş𝑖 𝑦0′ = (160)
𝑦0

şi ecuaţia tangentei devine:

𝑝
𝑦 − 𝑦0 = (𝑥 − 𝑥0 ) (161)
𝑦0

Făcând reducerile şi ţinând seama că punctul este pe parabolă, rezultă:

𝑦 ∙ 𝑦0 = 𝑝(𝑥 + 𝑥0 ) (162)

Ecuaţia tangentei se află prin “dedublarea” ecuaţiei parabolei.

𝒙𝟐 𝒚𝟐
4.6 Să se calculeze subtangenta în punctul 𝑴𝟎 al elipsei: 𝟐
+ −𝟏=𝟎
𝒂 𝒃𝟐

Avem:

𝑦 |𝑦0 | 𝑎2 𝑦02
|𝑆𝑇 | = | 0′ | = 𝑏2 𝑥
= 2
∙ (163)
𝑦0 | 2 0| 𝑏 𝑥0
𝑎 𝑦0

46
însă:

𝑏2 (𝑎2 −𝑥02 ) 𝑎2 −𝑥02

𝑦02 = şi |𝑆𝑇 | = | | (164)
𝑎2 𝑥0

Din formulele de mai sus rezultă că toate elipsele au aceeaşi axă mare, 2 a, au în
punctele de abscisă egală aceeaşi subtangentă.

4.7. Să se calculeze subtangenta şi subnormala la cicloida:

𝒙 = 𝒂(𝒕 − 𝒔𝒊𝒏 𝒕)
𝒚 = 𝒂(𝟏 − 𝒄𝒐𝒔 𝒕)

Calculăm derivata 𝑦 ′ ţinând seama că e vorba de derivata lui y în raport cu

𝑑𝑦
x adică: 𝑦𝑥′ = 𝑑𝑥

𝑡
𝑑𝑦 = 𝑎 sin 𝑡 𝑑𝑡 𝑑𝑥 = 𝑎(1 − cos 𝑡) 𝑑𝑡 = 2𝑎 𝑠𝑖𝑛2 2 𝑑𝑡 (165)

𝑡 𝑡 𝑡
𝑑𝑦 𝑎∙2 sin 𝑐𝑜𝑠 𝑑𝑡 cos 1
2 2 2
= 𝑡 = 𝑡 = 𝑡 (166)
𝑑𝑥 2𝑎 𝑠𝑖𝑛2 𝑑𝑡 sin 𝑡𝑔
2 2 2

𝑡
𝑦 2𝑎 𝑠𝑖𝑛2 𝑡 𝑡
𝑆𝑇 = = 𝑡
2
= 2𝑎 𝑠𝑖𝑛2 ∙ 𝑡𝑔 (167)
𝑦′ cos
2
2 2
𝑡
sin
2

𝑡
′ 𝑡 cos
𝑆𝑛 = 𝑦 ∙ 𝑦 = 2𝑎 𝑠𝑖𝑛2 ∙ 𝑡2 = 𝑎 sin 𝑡 (168)
2 sin
2

Expresia calculată pentru subnormală ne duce la o interpretare geometrică simplă.

Fie 𝑀 un punct al cicloidei şi tangenta 𝑀𝑇 la cicloidă (figura 27).
Unghiul de rulare este: ∡𝑀𝐶𝑆 = 𝑡.
Avem 𝑀𝑆 = 𝑎 sin 𝑡, ceea ce înseamnă că subnormala este 𝑚𝑁, adică
normala în 𝑀 la cicloidă este 𝑀𝑁.
Rezultă că normala la cicloidă trece prin punctul în care cercul mobil
atinge axa 𝑂𝑥, ceea ce conduce la o construcţie grafică simplă a tangentei la
cicloidă.

47
 Figura 27. Construcţia subtangentei şi subnormalei la o cicloidă

4.8 Să se afle desfăşurătoarea cercului.

Considerăm un cerc de rază 𝑅 cu centrul în origine (figura 28). Fie pe cerc

un punct 𝑀 de coordonate: 𝑥 = 𝑅 ∙ 𝑐𝑜𝑠 𝜑 şi 𝑦 = 𝑅 ∙ 𝑠𝑖𝑛 𝜑.

Figura 28. Determinarea desfăşurătoarei cercului

Tangenta 𝑀𝑃 la cerc are lungimea egală cu cea a arcului 𝑀𝐴:

̂ = 𝑅𝜑
𝑀𝑃 = 𝐴𝑀 (169)

Pe de altă parte avem:

𝑀𝑃 ⊥ 𝑂𝑀, 𝑂𝑝 = 𝑂𝑚 + 𝑚𝑝, 𝑂𝑝′ = 𝑂𝑚′ − 𝑝′ 𝑚′ (170)

48
Deoarece 𝑂𝑝 şi 𝑂𝑝′ sunt coordonatele punctului 𝑃 şi 𝑀𝑃 formează cu axa 𝑂𝑥
𝜋
unghiul 2 − 𝜑.
În final obţinem:

𝑥 = 𝑅(cos 𝜑 + 𝜑 sin 𝜑)
(171)
𝑦 = 𝑅(sin 𝜑 − 𝜑 cos 𝜑)

care sunt ecuaţiile parametrice ale desfăşuratei cercului.

4.9 Să se calculeze lungimea astroidei alungite:

𝟐 𝟐 𝟐 𝟐 𝟒
𝒂𝟑 𝒙𝟑 + 𝒃𝟑 𝒚𝟑 = 𝒄𝟑

𝑥2 𝑦2
Această astroidă este desfăşurarea elipsei 2
+ −1=0
𝑎 𝑏2

Rezultă că elipsa este desfăşurătoarea astroidei.

Calculăm razele de curbură ale elipsei, adică ale desfăşurătoarei în 𝐴 şi 𝐵 (figura

29).

Figura 29. Determinarea lungimii astroidei alungite

Avem relaţia:
3
[𝑎2 𝑠𝑖𝑛2 𝑡+𝑏2 𝑐𝑜𝑠 2 𝑡]2
𝑅= (172)
𝑎𝑏

49
În 𝐴 avem:

𝑏3 𝑏2
𝑡 = 0, 𝑅𝐴 = = (173)
𝑎𝑏 𝑎

În 𝐵 avem:

𝜋 𝑎3 𝑎2
𝑡 = , 𝑅𝐵 = = (174)
2 𝑎𝑏 𝑏

Lungimea unui arc de curbă între două puncte este egală cu diferenţa razelor de
curbură în punctele corespunzătoare pe desfăşurătoare.

Avem deci:
2 3
𝑎2 𝑏 𝑎3 −𝑏
𝐿 𝑎𝑟𝑐 = 𝑅𝑏 − 𝑅𝑎 = 𝑏 − 𝑎 = 𝑎𝑏 (175)

şi lungimea întregii astroidei alungite este:

3
4(𝑎3 −𝑏 )
𝐿 𝑎𝑠𝑡𝑟𝑜𝑖𝑑𝑒𝑖 = (176)
𝑎𝑏

4.10 Să se scrie ecuaţia tangentei şi ecuaţia normalei la curba:

𝒙𝟑 − 𝒙𝒚 + 𝟐𝒙 + 𝒚 − 𝟑 = 𝟎
în punctul ei de intersecţie cu axa 𝑶𝒙.

Înlocuind în ecuaţia curbei 𝑦 = 0 se obţine ecuaţia:

𝑥 3 + 2𝑥 − 3 = 0 (177)

Se observă că această ecuaţie admite o singură rădăcină reală 𝑥 = 1.

Curba taie axa 𝑂𝑥 într-un singur punct 𝐴(1,0)

3𝑥 2 −𝑦 2 +2
𝑦′ = − | = −5 (178)
−2𝑥𝑦+1 𝑥=1

În acest caz ecuaţia tangentei este:

5𝑥 + 𝑦 − 5 = 0 (179)

iar ecuaţia normalei este:

𝑥 − 5𝑦 − 1 = 0 (180)

50
4.11 Să se arate că tangenta şi normala la curba:
𝒙 = 𝟐𝒂 ∙ 𝒍𝒏|𝒔𝒊𝒏 𝒕| − 𝟐𝒂 ∙ 𝒔𝒊𝒏𝟐 𝒕
{
𝒚 = 𝒂 ∙ 𝒔𝒊𝒏 𝒕
taie pe axa 𝑶𝒙 un segment de lungime constantă.

Rezolvare
𝑑𝑥
= 2 a ∙ cos 𝑡 ∙ 𝑐𝑡𝑔 𝑡 (181)
𝑑𝑡

𝑑𝑦
= 2 a ∙ cos 2𝑡 (182)
𝑑𝑡

𝑑𝑦
𝑑𝑦 𝑑𝑡
= 𝑑𝑥 = 𝑡𝑔 𝑡 (183)
𝑑𝑥
𝑑𝑡

2
{𝑆𝑡 = 2𝑎 ∙ 𝑐𝑜𝑠 2 𝑡 (184)
𝑆𝑛 = 2𝑎 ∙ 𝑠𝑖𝑛 𝑡
𝑆𝑡 + 𝑆𝑛 = 2𝑎 ∙ 𝑐𝑜𝑠 2 𝑡 + 2𝑎 ∙ 𝑠𝑖𝑛2 𝑡 = 2𝑎(𝑐𝑜𝑠 2 𝑡 + 𝑠𝑖𝑛2 𝑡 ) = 2𝑎 (185)

4.12 Să se afle desfăşurata parabolei: 𝒚𝟐 = 𝟐 ∙ 𝒑𝒙

𝑝
Derivata este 𝑦 ′ = 𝑦 , deci ecuaţia normalei la parabolă este:

𝑦
𝑌 − 𝑦 = − (𝑋 − 𝑥) (186)
𝑝

𝑦2
înlocuind 𝑥 = se obţine:
2𝑝

𝑦 𝑦2 𝑋 𝑦3
𝑌 − 𝑦 = − (𝑋 − ) sau 𝑌 − 𝑦 = − 𝑝 𝑦 + 2𝑝2 (187)
𝑝 2𝑝

Derivând în raport cu parametrul 𝑦 se obţine:

𝑋 3𝑦 2 𝑋 3𝑦 2 3∙2𝑝𝑥
−1 = − + sau =1+ =1+ (188)
𝑝 2𝑝2 𝑝 2𝑝2 2𝑝2

de unde:
𝑋 = 3𝑥 + 𝑝 (189)

Calculăm valoarea lui Y din ecuaţia normalei

𝑦 𝑦 𝑦
𝑌 − 𝑦 = − (𝑋 − 𝑥) = − (3𝑥 + 𝑝 − 𝑥) = − (2𝑥 + 𝑝) (190)
𝑝 𝑝 𝑝

𝑦 2𝑥+𝑝
𝑌 = 𝑦 − 𝑝 (2𝑥 + 𝑝) = 𝑦 [1 − 𝑝 ] (191)

51
 2√2𝑝 3
−2𝑥 2𝑥
𝑌=𝑦∙ = −√2𝑝𝑥 ∙ =− ∙ 𝑥2 (192)
𝑝 𝑝 𝑝

Ridicând la pătrat se obţine:

8𝑥 3
𝑌2 = (193)
𝑝
𝑋−𝑝
Înlocuind 𝑥 = se obţine:
3
8 𝑋−𝑝 3 8
𝑌2 = ( ) = 27𝑝 (𝑋 − 𝑝)3 (194)
𝑝 3

Desfăşurata este o parabolă semicubică.

4.13 Să se afle desfăşurata astroidei
𝒙 = 𝒂 ∙ 𝒄𝒐𝒔𝟑 𝒕 şi 𝒚 = 𝒂 ∙ 𝒔𝒊𝒏𝟑 𝒕

Derivăm de două ori şi obţinem:

𝑥 ′ = −3𝑎 𝑐𝑜𝑠 2 𝑡 sin 𝑡 şi 𝑦 ′ = 3𝑎 𝑠𝑖𝑛2 𝑡 cos 𝑡

(195)
𝑥 " = −3𝑎 [𝑐𝑜𝑠 3 𝑡 − 2 cos 𝑡 𝑠𝑖𝑛2 𝑡] şi 𝑦 " = 3𝑎[2 sin 𝑡 𝑐𝑜𝑠 2 𝑡 − 𝑠𝑖𝑛3 𝑡]

Înlocuind în formulele care exprimă parametric desfăşurata, se obţine:

𝑋 = 𝑎 𝑐𝑜𝑠 3 𝑡 + 3𝑎 cos 𝑡 𝑠𝑖𝑛2 𝑡

(196)
𝑌 = 3𝑎 𝑐𝑜𝑠 2 𝑡 sin 𝑡 + 𝑎 𝑠𝑖𝑛3 𝑡

Se poate arăta că această desfăşurată este tot o astroidă.

𝜋
Rotim axele de coordonate cu şi raportăm curba la noile axe.
4
𝜋 𝜋 √2
Deoarece cos 4 = sin 4 = , formulele de transformare sunt:
2

√2𝑋 ′ = 𝑋 + 𝑌 şi √2𝑌 ′ = −𝑋 + 𝑌 (197)

Avem deci:

√2𝑋 ′ = 𝑎[𝑐𝑜𝑠 3 𝑡 + 3 𝑐𝑜𝑠 2 𝑡 sin 𝑡 + 3 cos 𝑡 𝑠𝑖𝑛2 𝑡 + 𝑠𝑖𝑛3 𝑡]

(198)
′ 3 2 2 3
√2𝑌 = 𝑎[𝑠𝑖𝑛 𝑡 − 3 𝑠𝑖𝑛 𝑡 cos 𝑡 + 3 sin 𝑡 𝑐𝑜𝑠 𝑡 − 𝑐𝑜𝑠 𝑡]
şi

√2𝑋 ′ = 𝑎(cos 𝑡 + sin 𝑡) 3 = 𝑎[cos 𝑡 + cos(90 − 𝑡)] 3

(199)
′ 3 3
√2𝑌 = 𝑎(sin 𝑡 − cos 𝑡) = 𝑎[sin 𝑡 − sin(90 − 𝑡)]

Efectuând sumele din paranteze se obţine:

52
 𝜋
√2𝑋 ′ = 2√2 𝑎 𝑐𝑜𝑠 3 (𝑡 − )
4
(200)
′
𝜋 3
√2𝑌 = 2√2 𝑎 𝑠𝑖𝑛 (𝑡 − )
4
𝜋
Înlocuind 𝑡 − cu 𝑡 ′ avem ecuaţiile parametrice ale desfăşuratei astroidei:
4

𝑋 ′ = 2𝑎 cos3 𝑡 ′ 𝑌 ′ = 2𝑎 sin3 𝑡 ′ (201)

ceea ce ne arată că desfăşurata astroidei este tot o astroidă.

4.14 Să se calculeze desfăşurata spiralei logaritmice

𝝆 = 𝒆𝒌𝜽

Derivând de două ori, obţinem:

𝜌′ = 𝑘 ∙ 𝑒 𝑘𝜃 şi 𝜌" = 𝑘 2 ∙ 𝑒 𝑘𝜃 (202)
deci

𝜌′ = 𝑘𝜌 şi 𝜌" = 𝑘 2 𝜌 (203)

Pentru coordonatele unui punct de pe desfăşurata unei curbe date prin

ecuaţia 𝜌 = 𝜌(𝜃), avem:

2
(𝜌′ sin 𝜃 + 𝜌 cos 𝜃) ∙ (𝜌2 + 𝜌′ )
𝑋 = 𝜌 cos 𝜃 − 2
𝜌2 + 2𝜌′ − 𝜌𝜌"
(204)
2
(𝜌′ cos 𝜃 − 𝜌 sin 𝜃) ∙ (𝜌2 + 𝜌′ )
𝑌 = 𝜌 sin 𝜃 + 2
𝜌2 + 2𝜌′ − 𝜌𝜌"

Înlocuind valorile pentru 𝜌′ şi 𝜌" obţinem:

(𝑘𝑝 sin 𝜃 + 𝜌 cos 𝜃) ∙ 𝜌2 ∙ (1 + 𝑘 2 )

𝑋 = 𝜌 cos 𝜃 −
𝜌2 + 2𝑘 2 𝜌2 − 𝑘 2 𝜌2
(205)
2 2
(𝑘𝑝 cos 𝜃 − 𝜌 sin 𝜃) ∙ 𝜌 ∙ (1 + 𝑘 )
𝑌 = 𝜌 sin 𝜃 +
𝜌2 + 2𝑘 2 𝜌2 − 𝑘 2 𝜌2

𝑋 = 𝜌 cos 𝜃 − 𝑘𝜌 sin 𝜃 − 𝜌 cos 𝜃

(206)
𝑌 = 𝜌 sin 𝜃 + 𝑘𝜌 cos 𝜃 − 𝜌 sin 𝜃
deci

53
 𝑋 = −𝑘 𝜌 sin 𝜃 şi 𝑌 = 𝑘 𝜌 cos 𝜃 (207)

Notând cu 𝑥 şi 𝑦 un punct pe spirala logaritmică, avem:

𝑥 = 𝜌 cos 𝜃 şi 𝑦 = 𝜌 sin 𝜃 (208)

Coordonatele unui punct de pe desfăşurata 𝑋 şi 𝑌 sunt deci legate de coordonatele

unui punct de pe spirală. Relaţiile:

𝑋 = −𝑘𝑦 şi 𝑌 = 𝑘𝑥 (209)

arată că desfăşurata spiralei logaritmice este tot o spirală logaritmică.

4.15 Să se determine înfăşurătoarea familiei de parabole semicubice:

(𝒚 − 𝝀)𝟐 −(𝒙 − 𝝀)𝟑 = 𝟎

Formăm sistemul:

𝑓(𝑥, 𝑦, 𝜆) = 0 (𝒚 − 𝝀)𝟐 −(𝒙 − 𝝀)𝟑 = 𝟎

{ ′  { (210)
𝑓𝜆 (𝑥, 𝑦, 𝜆) = 0 −2(𝑦 − 𝜆) + 3(𝑥 − 𝜆)2 = 0

Rezolvând a doua ecuaţie în raport cu (𝑦 − 𝜆) obţinem:

3
𝑦 − 𝜆 = (𝑥 − 𝜆)2 (211)
2

care introdusă în prima ecuaţie ne dă:

9
(𝑥 − 𝜆)3 [ (𝑥 − 𝜆) − 1] = 0 (212)
4

Deci avem două ecuaţii:

4
𝑥=𝜆 𝑥 =𝜆+
9
{ şi { (213)
𝑦=𝜆 𝑦=𝜆+
8
27

54
 Figura 30. Înfăşurătoarei unei familii de parabole semicubice

CONCLUZII

Lucrarea Generarea curbelor plane am conceput-o utilizându-mi

abilităţile şi experienţa de la catedră din ultimii 20 de ani, pornind de la
considerente de ordin metodic.
Am respectat câteva dintre principiile clasice în sensul că expunerea unei
anumite noţiuni să fie clară, prezentarea graduală de la simplu spre complex,
fiecare noţiune expusă să fie urmată de câteva aplicaţii foarte clare.
Am abordat mai cu seamă problemele de loc geometric, probleme la care
în mod curent se întâmpină dificultăţi.
Interesul pentru problemele de loc geometric din „Geometria curbelor
plane” sunt probleme de găsire a unor mulţimi de puncte din plan definite prin
specificarea unor proprietăţi geometrice numite loc geometric.
În esenţă, problemele de locuri geometrice sunt probleme de găsire a unor
proprietăţi echivalente celor prin care este dată o anumită mulţime, sau astfel spus,
probleme de egalitate a două mulţimi.
Sper ca această lucrare să fie un bun ghid pentru următoarele generaţii de
studenţi.

55
 BIBLIOGRAFIE

1. ALBU A.C.,col., Geometrie pentru perfecţionarea profesorilor, Editura

didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1983.

2. ANDRICA D., VARGA Cs., VĂCĂREŢU D., Teme de geometrie,

Editura Promedia-Plus, Cluj-Napoca, 1997.

3. ANDRICA D., VARGA Cs., VĂCĂREŢU D., Teme şi probleme alese de

geometrie, Editura Plus, Bucureşti, 2002.

4. GALBURĂ GH., RADO F., Geometrie, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1979.

5. NICOLESCU L., BOSKOFF V., Probleme practice de geometrie, Editura

Tehnică, Bucureşti, 1990.

6. MURGULESCU E., DANCIU N., POPESCU V., Geometrie analitică în

spaţiu şi geometrie diferenţială. Culegere de probleme, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1973

7. MURGULESCU E., FLEXI S., KLENDLER O., TÂRNOVEANU M.,

Geometrie analitică şi diferenţială, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1965.

8. BERCOVICI M., RIMER S., TRIANDAF A., Culegere de probleme de

56
geometrie analitică şi diferenţială, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1973.

57