Sunteți pe pagina 1din 166

EUGEN BÎRSAN MIHAELA RĂCUCIU

Lucrări practice de
fizică generală

Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu


2006
PREFAŢĂ

Laboratorul de fizică are drept scop aprofundarea


cunoştinţelor expuse în cadrul cursului prin efectuarea de
experienţe şi determinări de mărimi fizice, parametri şi constante de
materiale din principalele capitole ale acestui domeniu.
Volumul cuprinde un număr de 32 de lucrări axate pe
principalele capitole ale cursului de Fizică generală predat la
Facultatea de Inginerie, în cadrul diferitelor secţii.
Fiecare lucrare este astfel structurată încât la început se face
o prezentare a fenomenelor fizice cu relaţiile cantitativ
corespunzătoare, apoi se descrie tehnica experimentală cu ajutorul
căreia se efectuează lucrarea, apoi se prezintă metodica efectuării ei
şi tehnica de întocmire a tabelelor şi graficelor.
În acest îndrumar sunt prezentate pe lângă lucrări consacrate
de fizică generală, cu un grad de dificultate mediu, ce se regăsesc în
majoritatea îndrumarelor de laborator, şi lucrări originale adaptate
cerinţelor şi condiţiilor practice din laboratorul de Fizică al Catedrei
de Fizică din cadrul Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii Lucian
Blaga din Sibiu. Prezentul îndrumar de laborator de fizică se
adresează studenţilor de la invaţământul de zi, cât şi ID, ai
Facultăţii de Inginerie, precum şi cadrelor didactice antrenate în
sistemul de perfecţionare.
Posibile greşeli s-au putut strecura, de aceea mulţumim anticipat
pentru înţelegere.

Autorii
2
ERORI DE MĂSURĂ

Măsurarea mărimilor fizice


Există două modalităţi de efectuare a măsurătorilor fizice, o
măsurare directă şi una indirectă. Măsurarea directă se realizează
prin compararea directă a mărimii de măsurat cu unitatea de
măsură, folosind instrumente de măsură etalonate adecvat. În
general, la un instrument de măsură etalonat, unităţile de măsură
sunt puse în corespondenţă cu un interval dintre diviziunile
instrumentului.
Exemple: măsurarea lungimii cu rigla, a temperaturii cu
termometrul, a timpului cu un cronometru sau ceasornic, a
intensităţii curentului electric cu un ampermetru, a tensiunii
electrice cu un voltmetru, etc.
Însă, majoritatea mărimilor fizice se măsoară indirect, calculându-
se valoarea lor numerică pe baza altor mărimi fizice, care pot fi
măsurate direct şi sunt legate de mărimile căutate prin relaţii de
dependenţă funcţională.

Erori de măsură
Se întâlnesc erori sistematice, care se datorează defectelor
de construcţie ale instrumentelor de măsură sau imperfecţiunilor
metodei de măsurare. Erorile sistematice care afectează o serie de
măsurători ale unei mărimi au acelaşi sens, rezultatele măsurătorilor
fiind sau toate mai mari sau toate mai mici decât valoarea adevărată
a mărimii măsurate. Pentru eliminarea, pe cât posibil, a erorilor
sistematice, trebuie verificate cu atenţie instrumentele de măsură,
trebuie analizate critic metodele de măsură şi evaluate corecţiile de
trebuie aduse rezultatelor măsurătorilor.
Un al doilea tip de erori, sunt erorile accidentale, care au drept
cauză imperfecţiunile organelor de simţ ale observatorului, lipsa de
abilitate experimentală a acestuia sau unele variaţii neprevăzute ale
condiţiilor în care se efectuează măsurarea. Astfel de erori apar
atunci când citirea pe instrumentele de măsură, prevăzute cu scală,
nu se face perpendicular pe aceasta, datorită întârzierii reflexelor la

3
cronometrarea unor intervale de timp, datorită unor variaţii
neprevăzute ale temperaturii mediului exterior în timpul efectuării
măsurării, etc..
Într-o serie de măsurători ale aceleiaşi mărimi, efectuate de acelaşi
experimentator, în aceleaşi condiţii se pot obţine datorită erorilor
accidentale atât valori mai mari cât şi valori mai mici faţă de
valoarea adevărată. Pentru a micşora influenţa erorilor accidentale
asupra rezultatului măsurării trebuie să se efectueze un număr cât
mai mare de măsurători ale aceleiaşi mărimi, în aceleaşi condiţii şi
să se calculeze media aritmetică a rezultatelor acestor măsurători.
Media aritmetică a rezultatelor măsurării reprezintă valoarea cea
mai apropiată de valoarea adevărată a mărimii măsurate.
Dacă într-un număr de k măsurători s-au obţinut rezultatele
individuale N1, N2,...., Nk, atunci valoarea cea mai apropiată de
valoarea adevărată este dată de relaţia:
N1 + N 2 + ... + N k
N= .
k
Două tipuri de erori ce sunt calculate în prelucrarea datelor
experimentale sunt eroarea absolută şi eroarea relativă.
A. Eroarea absolută
Se defineşte eroarea absolută a măsurării individuale, notată cu
δN i , diferenţa dintre valoarea individuală N i a măsurării şi
valoarea medie N : δN i = N i − N .
Eroarea absolută individuală poate fi pozitivă sau negativă. În
rezultatul final al măsurării trebuie prezentată eroarea absolută
medie δN , care se calculează făcând media aritmetică a erorilor
absolute ale măsurărilor individuale, luate în modul:
k

δN 1 + δN 2 + ... + δN k ∑ δN i
i =1
δN = = .
k k
Rezultatul măsurării se scrie ca fiind N = N ± δN .
Când nu există posibilitatea să se repete măsurarea unei mărimi de
un număr mare de ori, sau când rezultatele mai multor măsurători
sunt practic identice, atunci eroarea absolută cu care se efectuează

4
măsurarea poate fi apreciată în funcţie de instrumentul de măsură
folosit. La citirea indicaţiilor unui aparat cu scală sau cu indicator
eroarea absolută este considerată ca fiind eroarea de citire, ce este
dată de valoarea celui mai mic interval dintre două diviziuni ce
poate fi citit sau apreciat pe scala aparatului de măsură utilizat.
B. Eroarea relativă
Se defineşte eroarea relativă a unei măsurări individuale, notată cu
∆N i , raportul dintre eroarea absolută δN i a acelei măsurări şi
valoarea N i a mărimii măsurate:
δN i
∆N i = .
Ni
Dacă se efectuează mai multe măsurători pentru aceeaşi mărime, în
aceleaşi condiţii de măsurare, obţinându-se un şir de date: N1,
N2,...., Nk, se defineşte eroarea relativă medie asupra rezultatului, ca
fiind raportul dintre eroarea absolută medie δN şi valoarea medie
δN
N a mărimii măsurate: ∆N = . Eroarea relativă este o mărime
N
adimensională şi se exprimă de obicei în procente. Precizia unei
măsurări este caracterizată prin eroarea relativă a măsurării,
exprimată în procente. Precizia unei măsurări este cu atât mai mare
cu cât eroarea relativă a acelei măsurări este mai mică.
C. Calculul erorilor în cazul măsurătorilor indirecte
O măsurare indirectă constă în calcularea unei mărimi N cu ajutorul
altor mărimi măsurate x1, x2,...., xn, independente între ele, legate de
mărimea N printr-o relaţie de dependenţă funcţională:
N = f (x 1 , x 2 ,..., x n ) .
Erorile asupra rezultatului se pot calcula dacă se cunosc erorile de
măsură pentru fiecare mărime în parte din şirul x1, x2,...., xn.
Să presupunem că pentru a găsi o mărime N ce nu poate fi măsurată
direct se măsoară o altă mărime x, care este legată de prima mărime
printr-o relaţie de forma: N = f (x ) . Dacă la măsurarea mărimii x s-a
obţinut o eroare absolută medie dx, mărimea N va fi afectată de o
eroare dN. Astfel se poate scrie că: N + dN = f (x + dx ) .

5
Dacă se dezvoltă în serie Taylor funcţia f (x + dx ) se obţine :
∂f (x ) 1 ∂ 2 f (x )
N + dN = f (x ) + dx + (dx )2 + ....
∂x 2! ∂x 2

Ţinând seama că erorile sunt mici, în dezvoltarea serie se pot


neglija termenii ce conţin puterile lui dx mai mari decât 1:
∂f (x )
N + dN = f (x ) + dx .
∂x
∂f (x )
Se ştie că N = f (x ) şi atunci se obţine din relaţie că dN = dx ,
∂x
adică eroarea absolută asupra mărimii N(x ) este egală cu produsul
dintre eroarea absolută cu care a fost determinată mărimea x, adică
dx, şi derivata funcţiei N în raport cu variabila x.
Eroarea relativă cu care se poate determina mărimea N se găseşte,
dN
în acest caz, cu ajutorul formulei: ∆N = ± .
N
Dacă mărimea N este funcţie de mai multe variabile,
N = f (x 1 , x 2 ,..., x n ) , eroarea absolută asupra mărimii N se găseşte
adunând erorile absolute introduse în determinarea lui N de fiecare
din mărimile x, luate în modul:
⎛ ∂f (x 1 , x 2 ,...x n ) ∂f (x 1 , x 2 ,...x n )
dN = ±⎜ dx 1 ⋅ + dx 2 ⋅ + ... +
⎜ ∂x 1 ∂x 2

∂f (x 1 , x 2 ,...x n ) ⎞
+ dx n ⋅ ⎟
∂x n ⎟

∂f (x 1 , x 2 ,...x n )
La efectuarea derivatelor parţiale , i = 1..n , trebuie
∂x i
avut în vedere că la derivarea în raport cu una din variabile, toate
celelalte variabile trebuie considerate constante. Eroarea relativă se
va găsi cu relaţia:

6
dN 1 ⎛ ∂f (x 1 , x 2 ,...x n ) ∂f (x 1 , x 2 ,...x n )
=± ⎜ dx 1 ⋅ + dx 2 ⋅ + ... +
N f (x 1 , x 2 ,..., x n ) ⎝
⎜ ∂x 1 ∂x 2
∂f (x 1 , x 2 ,...x n ) ⎞
+ dx n ⋅ ⎟
∂x n ⎟

Tot în cazul măsurătorilor indirecte se mai poate folosi pentru
determinarea erorilor, metoda diferenţialei logaritmice. Se
logaritmează relaţia N = f (x 1 , x 2 ,..., x n ) , apoi se diferenţiază.
De exemplu dacă avem mărimea măsurată indirect dată de relaţia:
V = a ⋅ b ⋅ c prin aplicarea metodei diferenţialei logaritmice avem în
prima etapă de logaritmare că ln V = ln a + ln b + ln c iar dacă
dV da db dc
diferenţiem se obţine: = + + de aici se obţine că
V a b c
∆V ∆a ∆b ∆c
= + + , deci eroarea cu care este afectată mărimea V
V a b c
este suma erorilor ce afectează cele trei mărimi de dependenţă:
εV = εa + εb + εc .
Analiza grafică a rezultatelor experimentale
În multe experienţe de fizică se urmăreşte variaţia unei mărimi
fizice z în funcţie de altă mărime x. Pentru a prezenta intuitiv
legătura funcţională dintre cele două mărimi, se folosesc
reprezentări grafice. Se măsoară mărimea y pentru diferite valori
ale mărimii x. Se foloseşte un sistem de axe rectangulare; pe
abscisă se înscriu valorile mărimii x la o scară arbitrar aleasă, iar pe
ordonată valorile corespunzătoare ale mărimii, de asemenea la o
scară arbitrară. Se obţin o serie de puncte. Dacă punctele nu se
aşează pe o curbă, curba se va trasa printre punctele experimentale
lăsând, pe cât posibil, un număr egal de puncte deasupra şi
dedesubtul curbei. O astfel de construcţie permite diminuarea
erorilor de măsură. Astfel în cazul unei dependenţe liniare,
coeficientul de proporţionalitate va fi exact determinat de panta
dreptei dusă printre punctele experimentale decât din valorile
experimentale individuale. Panta dreptei este dată de tangenta
unghiului pe care-l formează dreapta cu orizontala după într-un
punct de pe dreapta trasată.
7
LUCRAREA NR.1

DETERMINAREA ACCELERAŢIEI GRAVITAŢIONALE


TERESTRE CU PENDULUL GRAVITAŢIONAL SIMPLU

1. Principiul fizic

Pendulul gravitaţional simplu este un punct material


suspendat printr-un fir inextensibil de masă neglijabilă, care poate
oscila într-un plan vertical în jurul punctului de suspensie sub
acţiunea greutăţii sale. Forţele de frecare se neglijează.
Considerăm pendulul deplasat din poziţia iniţială ca în
figură:
Momentul forţei şi momentul cinetic faţă de punctul de suspensie O
se scriu astfel:
M = r × mg ⇒ M z = M = −mg ⋅ l ⋅ sin θ
r r r .
L = r × mv ⇒ Lz = L = mv ⋅ l = m θ l 2 unde:
dx d dθ .
v= = (l ⋅ θ) = l = l θ .
dt dt dt
Tensiunea din fir F nu dă moment faţă de O.
Din teorema momentului cinetic obţinem că
. ..
M z = L z ⇒ −mgl sin θ = ml 2 ⋅ θ sau relaţia
de poate scrie sub forma:
.. g
θ+ sin θ = 0
l
deci oscilaţiile nu depind de masa punctului material.
Ecuaţia poate fi rezolvată imediat pentru oscilaţii sub unghiuri mici
θ ≤ 5o , condiţia de izocronism. Pentru astfel de unghiuri sin θ ≈ θ şi
atunci se obţine ecuaţia oscilatorului armonic:
.. g ..
θ+ θ = 0 sau θ+ ω2 θ = 0
l
8
g
cu ω = pulsaţia mişcării oscilatorii.
l
Soluţia ecuaţiei oscilatorului armonic este de forma:
θ = θ0 cos(ωt + ϕ)

Din relaţia de definiţie a pulsaţiei ω = = 2πυ rezultă perioada de
T
oscilaţie a pendulului:
2π l
T= = 2π
ω g
unde l este lungimea firului de suspensie iar g este acceleraţia
gravitaţională în locul unde oscilează pendulul.
Această formulă permite determinarea valorii acceleraţiei
gravitaţionale prin măsurarea perioadei de oscilaţie şi a lungimii
pendulului:
4π 2 l
g= 2 .
T

2. Dispozitivul experimental

Dispozitivul experimental este format dintr-un corp greu


suspendat printr-un fir inextensibil de un suport ce permite
modificarea uşoară a lungimii lui. Se mai foloseşte o riglă pentru
măsurarea lungimii firului de suspensie şi un cronometru.

3. Modul de lucru

Se scoate pendulul din poziţia de echilibru sub un unghi mai


mic de 5o şi se lasă să oscileze. Stabilim cu privirea o anumită
poziţie a pendulului în raport cu cadrul, poziţie pe care o luăm drept
referinţă, şi declanşăm cronometrul. Numărăm N (cca. 50-100)
oscilaţii complete în timpul t şi oprim cronometrul. Măsurăm şi
lungimea l a pendulului cu ajutorul riglei. Se repetă operaţia de

9
minim 3 ori, numărându-se de fiecare dată alt număr de oscilaţii. Se
aleg şi alte valori ale lungimii firului şi se reia experimentul.
Rezultatele experimentale se trec în următorul tabel:

Nr. l N t T g g ∆g
crt. (m) (s) (s) (m/s2) (m/s2)
(m/s2)
1
2
3
4
5
6
7
8
9

10
LUCRAREA NR.2

STUDIUL OSCILATORULUI ELASTIC (PENDULUL


FIZIC). DETERMINAREA CONSTANTEI DE
ELASTICITATE A RESORTULUI.

1. Principiul fizic
Se demonstrează că mişcarea masei m (suspendată de un resort) sub
acţiunea forţei elastice este o mişcare oscilatori liniar armonică.
Pentru a pune oscilatorul în mişcare se depărtează corpul m de la
poziţia de echilibru şi este lăsat liber.

Fig.1.Echilibrul forţelor.
l0 este lungimea iniţială a resortului

În repaus, corpul m este în echilibru, deci se poate scrie:


Fe0 + G = 0 sau mg − k x 0 = 0 (1)
unde x0 este deformarea resortului corespunzătoare poziţiei de
echilibru a corpului.
În mişcare, la momentul t, fir x elongaţia resortului faţă de poziţia
de echilibru şi a acceleraţia masei m. Aplicând principiul
fundamental al dinamicii găsim ecuaţia:
( )
mg − K x + x 0 = ma . (2)

11
Scăzând ecuaţiile (2) şi (1) membru cu membru obţinem ecuaţia de
mişcare:
K
ma = −K x sau a = − x
m
care ne arată că acceleraţia este proporţională cu elongaţia şi de
sens contrar ei, deci că mişcarea oscilatorie este armonică cu
K m
pulsaţia ω = şi perioada T = 2π .
m K
Măsurând perioada oscilaţiilor unui corp de masă m cunoscută
putem determina din ultima relaţie constanta elastică K a resortului.

2. Modul de lucru
Se suspendă una din masele marcate de resort şi i se imprimă o
mişcare liniară armonică prin alungirea resortului (sau scurtarea
lui), lăsând apoi corpul liber să oscileze. Se înregistrează cu
cronometrul timpul t necesar efectuării a N oscilaţii (20-50
t
oscilaţii), apoi se calculează perioada T = . Se repetă operaţia de
N
3 ori şi se calculează valoarea medie a perioadei T . Din formulă se
calculează constanta elastică K pentru masa m a corpului
cunoscută. Se modifică masa, înlocuind corpul cu un altul şi se
repetă experimentul pentru fiecare valoare a lui „m”. Se calculează
de fiecare dată constanta elastică K.
1
Relaţia de calcul a lui K este: K = 4π 2 m ⋅ 2 .
T
Se fac mai multe determinări pentru mai multe valori ale lui m. Se
calculează valoarea medie a valorilor lui K, obţinându-se K .
∑ (K i − K )2
i
Se poate calcula abaterea pătratică medie ∆ K = .
n

Datele experimentale se trec într-un tabel de forma:

12
Nr. m(kg) t(s) N T(s) K ∆K
crt.
T (s)
(N/m)
K ∆K = K − K
(N/m)

Se trasează graficul T 2 = f (m ) şi din panta lui se găseşte valoarea


lui K. Se compară cu rezultatul obţinut prin calcul.

13
LUCRAREA NR.3

DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE TENSIUNE


SUPERFICIALĂ PRIN METODA STALAGMOMETRULUI

1. Principiul fizic.

Suprafaţa unui lichid este asemănătoare unei memebrane


elastice, datorită forţelor de coeziune dintre molecule. Vom numi
constantă de tensiune superficială σ rezultanta tuturor forţelor de
coeziune care lucrează pe unitatea de lungime. Deci,
F
σ = (dyn / cm ) . Ea depinde de natura lichidului şi scade o dată cu
l
ridicarea temperaturii.
La contactul dintre o substanţă în fază lichidă şi altă
substanţă (sau aceeaşi) în stare gazoasă, apar forţe de compresiune
a lichidului datorat stratului superficial. Moleculele din stratul
superficial sunt atrase către lichid datorită faptului că forţele de
interacţiune între o moleculă din acest strat şi moleculele lichidului
nu sunt compensate de forţele de interacţiune ale moleculei cu cele
de gaz, datorită diferenţei de concentraţii a moleculelor, de ordine
de mărime.
Deducem expresia presiunii ce acţionează înspre centrul de
curbură al unei suprafeţe de separare lichid-gaz, din condiţia de
echilibru termodinamic al unei picături de lichid formată în vaporii
aceleiaşi substanţe. Sistemul termodinamic va fi constituit din două
subsisteme, picătura şi gazul. Sistemul se consideră în contact cu un
termostat. Picătura este un sistem termodinamic cu două grade de
libertate mecanice: volumul şi suprafaţa.
Lucrul mecanic reversibil într-un proces elementar este:
dL = − pdV + σda
Parametrii externi ai sistemului sunt volumul şi aria. Întrucât
sistemul este în contact cu un termostat, vom descrie starea de
14
echilibru punând condiţia de extrem nu energiei interne a sistemului
ci energiei libere a sistemului, F. energia liberă a sistemului este
dată de relaţia:
dF = −SdT + dL = −SdT − pdV + σda
Întrucât numărul de molecule din fecare subsistem este variabil,
trebuie să introducem şi termenul legat de potenţialul chimic:
dF(T, V, a , N ) = −SdT − pdV + σda + µdN
Experienţa arată că coeficientul de tensiune superficială, σ , care
este parametru de forţă, conjugată cu parametrul extern a, nu
depinde decât de temperatură.
Deci,
⎡ ∂F(T, V, a , N ) ⎤
σ(T ) = ⎢ ⎥⎦
⎣ ∂a T, V, N
Integrăm după variabila a şi se obţine că:
F(T, V, a , N ) = F0 (T, V, N ) + σ(T )a
Constanta F0 (T ,V , N ) este energia liberă a lichidului când se
neglijează efectul tensiunii superficiale. Notăm cu litere având
indicile “t” valorile mărimilor pentru sistemul total, indicile “l”
valorile pentru lichid şi cu indicele “g” valorile pentru gaz.
N t = N l + N g , Vt = Vl + Vg , Ft = Fl + Fg .
( )
Ft = F T, Vg , N g + F0 (T, V, N ) + σ(T )a
Echilibrul se realizează când energia liberă Ft are un extrem, deci
∂Ft
când =0 ⇒
∂Vl
∂Ft ⎛⎜ ∂F ⎞ ⎛ ∂F ⎞ da
= ⎟ + ⎜⎜ 0 ⎟⎟ + σ(T ) =0
∂Vl ⎜⎝ ∂Vg ⎟
⎠ T, N g ⎝ ∂Vl ⎠ T, N
dVl

Dar Vt este constant şi atunci:


dVt = dVg + dVl = 0 ⇒ dVl = −dVg .
De unde rezultă ecuaţia:

15
⎛ ∂F ⎞ ⎛ ∂F ⎞ da
−⎜ ⎟ + ⎜⎜ 0 ⎟⎟ + σ(T ) = 0.
⎜ ∂Vg ⎟ ⎝ ∂V ⎠ dV
⎝ ⎠ T, N g l T, N l

⎛ ∂F ⎞ ⎛ ∂F0 ⎞
−⎜ ⎟ = pg , ⎜⎜ ⎟⎟ = − p , a = 4πr 2 , da = 8πrdr .
⎜ ∂Vg ⎟ ∂V
⎝ l ⎠ T, N
⎝ ⎠ T, N g
4π 3 da 2
V= r , dV = 4πr 2 dr deci rezultă că = .
3 dV r
Astfel vom obţine relaţia:
2σ 2σ 2σ
pg − p + = 0 ⇒ p = pg + ⇒ ∆p = p − p g =
r r r
care se numeşte presiune Laplace.
Considerăm acum suprafaţa de contact între lichidul care se
află într-un tub capilar şi gaz.
Diferenţa de presiune între
interiorul şi exteriorul suprafeţei
emisferei se datorează forţelor de
tensiune superficială care acţionează pe
contur. Din egalitatea presiunilor
exprimată în cele două moduri putem
deduce forţa care acţionează pe unitatea
de lungime a conturului pe care are loc
contactul,
2σ 2πr
∆p = =f 2 ⇒f =σ
r πr
în care f este forţa care acţionează pe unitatea de lungime a
conturului.
Să considerăm o picătură de lichid ce
se scurge printr-un tub capilar, în echilibru,
înainte de desprindere. Chiar în momentul
desprinderii, greutatea picăturii este
compensată de forţele de tensiune
superficială de pe conturul de contact, deci:

16
σ ⋅ 2πr = mg = ρV0 g
în care V0 este volumul picăturii. Din această relaţie se poate
calcula volumul unui picături:
2πrσ
V0 = .
ρg
Dacă lăsăm acum să curgă două lichide diferite, notate cu a şi b
2πrσ a 2πrσ b
volumele picăturilor vor fi: Va = respectiv Vb = .
ρa g ρbg

2. Dispozitivul experimental

Constă dintr-un vas de sticlă vertical, care are


însemnate două repere orizontale, care facilitează
delimitarea unui volum de lichid, notat cu V.
Vasul este racordat printr-un tub de cauciuc la un
tub capilar, prin care viteza de curgere se reglează
cu ajutorul robinetului intercalat.

3. Modul de lucru

Se toarnă în vas un lichid al cărui coeficient de


tensiune superficială σ a este cunoscut, cum ar fi
apa distilată ( σ = 73 ⋅10 −3 N / m , ρ = 1000kg / m 3 ). Se numără
picăturile care curg în timp ce suprafaţa superioară a lichidului din
vas coboară între cele două repere, deci numărul de picături Na
cuprinse în volumul V.
Se toarnă apoi lichide al căror coeficient de tensiune superficială
σ b ,σ c ,.... este necunoscută şi se notează cu Nb, Nc,… numerele
de picături cuprinse în acelaşi volum V (adică între aceleaşi două
repere).
Rezultatele se trec într-un tabel de forma:

17
Nr. Denumire lichid ρ N σ σ ∆σ
Crt. (kg/m3) (picături) (N/m) (N/m)
(N/m)
1
Lichid referinţă:
apă distilată
2
3
4

Numărul de picături din primul lichid (a) (apă) este:


V V ⋅ g ρa
Na = = ⋅ ,
V0a 2πr σ a
V V ⋅ g ρb
iar pentru al doilea lichid (b) este: N b = = ⋅ .
V0 b 2πr σ b
N b ρb σa
Dacă raportăm aceste relaţii obţinem că: = ⋅
N a ρa σ b
de unde rezultă relaţia cu care se poate calcula coeficientul de
tensiune superficială pentru cel de-al doilea lichid:
ρ N
σ b == b ⋅ a ⋅ σ a
ρa N b
Folosind această relaţie se calculează σ pentru fiecare lichid folosit
în raport cu lichidul luat ca referinţă (apă distilată).

18
LUCRAREA NR. 4

DETERMINAREA REZISTENŢEI ELECTRICE PRIN


METODA AMPERMETRULUI ŞI VOLTMETRULUI

1. Principiul metodei
Rezistenţa necunoscută se determină indirect din legea lui
Ohm, măsurându-se curentul şi tensiunea cu ajutorul ampermetrului
şi voltmetrului. Instalaţia se poate monta în două variante:
A. montajul aval
B. montajul amonte

A. Montajul aval:
Valoarea aproximativă a rezistenţei necunoscute este
U
Rx = (1).
I
În realitate, voltmetrul are o rezistenţă RV
finită, încât curentul indicat de ampermetru
(I) este mai mare decât cel care trece prin
rezistenţa RX ( IX ). Valoarea adevărată a
rezistenţei este:
U U U
Rx = = = (2)
Ix I − IV U
I−
RV
B. Montajul amonte (deviaţie lungă):

În acest caz, ampermetrul


indică valoarea reală a intensităţii
curentului care circulă prin Rx, în timp
ce voltmetrul indică suma căderilor de
tensiune pe RX (UX) şi pe ampermetru
Ua, care are rezistenţa Ra nenulă.
Valoarea aproximativă a rezistenţei este dată de relaţia (1)
iar valoarea adevărată este:

19
U x U − U a U − IR a U
Rx = = = = − R a (3)
I I I I

2. Calculul erorilor
În ambele variante prezentate, dacă se utilizează relaţia
aproximativă (1), măsurătorile sunt afectate de o eroare sistematică
a cărei natură se cunoaşte şi se poate calcula:
a) în cazul montajului aval:
U U
∆R x = R x − R x ' = − (4)
I U
I−
RV
Este o eroare sistematică absolută prin lipsă R 'x < R x , iar eroarea
sistematică relativă este:
⎡∆R x ⎤ U R 'x
ε1 = ⎢ ⎥ = − = − (5)
⎣ Rx ⎦ IR x RV
Se observă că în acest caz eroarea sistematică relativă de
metodă este cu atât mai mică cu cât rezistenţa de măsurat este mai
mică decât rezistenţa voltmetrului. Din acest motiv, montajul se
utilizează pentru măsurarea rezistenţelor mici.

b) în cazul montajului amonte:


⎡ ∆R x ⎤ R ' x −R x R a
ε2 = ⎢ ⎥= = (6)
⎣ Rx ⎦ Rx Rx
Este o eroare sistematică absolută prin adaos care este cu
atât mai mică cu cât rezistenţa de măsurat este mai mare decât
rezistenţa ampermetrului.
Metoda este indicată pentru măsurarea rezistenţelor mari.
⎧ Rx
⎪ε1 = R + R
⎪ x v

⎪ε = R a
⎪⎩ 2 R x

20
Analizând modul de variaţie al erorilor relative ε1 şi ε2 cu
rezistenţa de măsurat, se poate găsi valoarea lui Rx pentru care
eroarea relativă este aceeaşi indiferent de metodă. În acest caz
avem:
Rx R
= a care are soluţia pozitivă
RV + RX Rx
1
R 0 = ⎡R a + R a2 + 4R a R V ⎤ ;
2 ⎢⎣ ⎥⎦
practic Ra << RV de unde se poate scrie valoarea
aproximativă R 0 = R a R V .
Înafara erorilor sistematice de metodă a căror natură este
cunoscută mai sunt erori care provin din construcţia aparatelor
(erori de construcţie şi de lectură). Erorile de lectură accidentale pot
fi reduse prin citiri atente şi utilizând scări fine ale instrumentelor.
În cazul cel mai general, eroarea de lectură şi de construcţie este:
∆R x ∆U ∆U ∆I ∆I
= + + +
Rx U l U c I l I c
Observaţii:
1. Instrumentele se vor folosi în aşa fel încât indicaţiile lor
să fie apropiate de valorile maxime indicate pe scală.
Astfel, erorile de lectură vor fi mai mici iar valorile
măsurate U şi I fiind mici implică o micşorare a erorii
relative.
2. Pentru valorile mari ale curenţilor, se pot produce
încălziri ale rezistenţelor, care introduc erori datorate
variaţiei termice a rezistenţei.
3. Pentru rezistenţe mici < 1Ω, erorile de măsură sunt mari
deoarece rezistenţele conductoarelor de legătură şi
rezistenţele de contact devin comparabile cu rezistenţa
de măsurat.

21
3. Partea experimentală

Se realizează succesiv montajele aval şi amonte. Se folosesc


instrumente de măsură universale. Se vor compara valorile obţinute
prin cele două metode cu valorile reale ale rezistenţelor. Se
înregistrează datele experimentale şi se trec într-un tabel de tipul:

Nr U I Rx =
U R Rx − R ∆R
∆R =
. (V) (mA) I (Ω) Rx (%)
crt (Ω) (%)
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10

22
LUCRAREA NR.5

MĂSURAREA REZISTENŢEI INTERNE A UNEI SURSE DE


TENSIUNE ELECTROMOTOARE

1. Principiu fizic

Măsurarea rezistenţei interne a unui element galvanic nu se


poate face direct prin metodele tipice de măsurare a unei rezistenţe,
adică cu ajutorul unui ampermetru şi a unui voltmetru, sau cu un
ohmmetru, citind direct valoare rezistenţei sau cu ajutorul punţii
Wheatstone prin metoda de zero, deoarece tensiunea electromotoare a
elementului perturbă măsurătorile. Există mai multe metode de
măsurare a ei, metode precise dar mai laborioase, cum ar fi metoda
numită "de zero fals", metoda Mance, dar şi metode simple, două din
ele fiind descrise în continuare.

A. Metoda "industrială".
Acestă metodă este rapidă, dar nu deosebit de precisă. Se
determina întâi tensiunea electromotoare E a sursei legând voltmetrul
direct la bornele sursei. Se conectează apoi elementul galvanic la o
rezistenţă de valoare cunoscută şi se măsoară tensiunea la bornele
rezistorului, notându-se valoarea cu U (fig.1).

Fig. 1. Montaj metoda industrială

În această situaţie au loc următoarele relaţii:

23
⎧ E
⎪⎪I = R + X (E - U)
⎨ ⇒ X=R (1)
⎪I = U U
⎪⎩ R

Se are în vedere faptul ca valoarea rezistenţei R este bine să


fie astfel încât curentul să fie apropiat de valoarea prescrisă pentru
acea pilă, altfel se produce descărcarea rapidă a elementului având ca
efect mărirea rezistenţei interne, deci alterarea preciziei măsurătorii.

B. Metoda indirectă.
Această metodă foloseşte după măsurarea tensiunii electromotoare,
un ampermetru în serie cu rezistorul de valoare cunoscută a rezistenţei
R, care va folosi la măsurarea curentului din circuit (Fig. 2).

Fig. 2. Montaj metoda indirectă

Pentru această metodă au loc următoarele relaţii:


E E
I= ⇒ f(R) = = R + X (2)
R+X I
Se observă că ultima relaţie este o dependenţă liniară de tipul
f (x ) = ax + b , unde a este panta dreptei iar b este valoarea coordonatei
unde dreapta intersectează ordonata.
2. Modul de lucru

Se realizează pe rând pentru cele două metode de studiu


montajele din figura 1 şi 2. Pentru prima variantă se măsoară

24
tensiunea electromotoare E şi valoarea tensiunii U pentru câteva
valori ale rezistenţei. Rezultatele se trec într-un tabel de forma
următoare:

Nr. E R U X <X> ∆X <∆X>


crt. (V) (Ω) (V) (Ω) (Ω) (Ω) (Ω)
1 1
2 2
3 3
4 4
5 5
6 6
7 7
8 8
9 9
Tabelul 1
Pentru această metodă valoarea X a rezistenţei interne a sursei de
tensiune electromotoare se obţine realizându-se calculele cu ajutorul
relaţiilor prezentate. Apoi se calculează valoarea medie, eroarea
medie şi eroarea relativă.
Pentru cea de-a a doua metodă se procedează la fel dar se măsoară
curentul pentru diferite valori ale rezistenţei R.
Valoarea rezistenţei X a rezistenţei interne a sursei de tensiune
electromotoare se va obţine reprezentându-se grafic dependenţa
E E
raportului f = funcţie de valoarea rezistenţei R ( f = = f (R ) ).
I I
După obţinerea dependenţei liniare, aceasta se prelungeşte până
se intersectează cu ordonata graficului. Se va citi pe grafic valoarea
coordonatei la intersecţie, care reprezintă valoarea X a rezistenţei
interne a sursei de tensiune electromotoare studiate.
Datele se trec intr-un tabel de forma celui de mai jos:

25
Nr. E I f=E/I R X
crt. (V) (A) (Ω) (Ω) (Ω)
1 1
2 2
3 3
4 4
5 5
6 6
7 7
8 8
9 9
Tabelul 2

Trebuie precizat că la reprezentarea grafică a dependenţei


E
f= = f (R ) scala celor două axe va începe din zero.
I

Aceasta metodă prezintă o eroare teoretica; valoarea X determinată


astfel este egală cu valoarea rezistenţei interne plus valoarea
rezistenţei ampermetrului. Scăzând ultima din valoarea determinată
din grafic se corectează această eroare.

26
LUCRAREA NR.6

MĂSURAREA REZISTENŢEI ELECTRICE PRIN METODA


DE ZERO. PUNTEA WHEATSTONE

1. Principiul fizic

Puntea Wheatstone este alcătuită dintr-un ansamblu de 4


rezistenţe R, a, b (variabile, etalon) şi X (necunoscută), legate ca în
Fig.1 într-un circuit în formă de paralelogram mnpq ce mai conţine
în diagonala NQ un galvanometru de rezistenţă internă g iar în
diagonala MP o sursă de tensiune electromotoare (E, ρ).
Prin modificarea convenabilă a
rezistenţelor R, a, b se poate ajunge în
situaţia în care prin galvanometru nu
circulă curent ig = 0. În această situaţie
potenţialele în punctele N şi Q sunt
egale VN = VQ şi ig = 0 şi sunt valabile
relaţiile:
R ⋅ I1 = a ⋅ I 2 , X ⋅ I1 = b ⋅ I 2 şi
b
X=R .
a
Fig.1.

2. Sensibilitatea punţii
În realitate condiţia ig = 0 nu poate fi pusă în evidenţă decât
cu anumită precizie limitată, legată în primul rând de sensibilitatea
galvanometrului, un galvanometru puţin sensibil va indica de
exemplu absenţa curentului în timp ce unul mai sensibil va indica
prezenţa unui curent.

Condiţia ig = 0 trebuie de fapt înlocuită cu condiţia ig < io unde io


este curentul minim pe care-l poate pune în evidenţă galvanometrul.

27
Utilizând teorema Thèvenin se pot calcula
caracteristicile sursei echivalente între bornele M
şi N.
aX − bR
e=
ρ(R + X + a + b ) + (R + X )(a + b )

ρ(R + a )(X + b ) + XR (a + b ) + ab(X + R )


r=
ρ(R + X + a ) + (R + X )(a + b )
Fig.2.

Curentul prin galvanometru va fi:


e
ig = =
r +ρ
aX− bR
=E
gρ(R + X + a + b) + g(R + X)(a + b) + ρ(R + a)(X + b) + XR(a + b) + ab(X + R)
Se observă că acesta depinde de mărimile caracteristice ale
elementelor circuitului: E, ρ, g, R, X, a şi b.
Presupunem că avem la dispoziţie rezistenţe etalon reglabile
R, a, b, o sursă cu caracteristicile E şi ρ, un galvanometru cu
sensibilitate de curent şi rezistenţă internă cunoscută şi dorim să
măsurăm rezistenţa X. alegem un raport a/b cunoscut constant şi
reglăm pe R până când i g = i0 . Pentru a putea calcula modul în
care sensibilitatea galvanometrului limitează precizia determinării
lui X, ar trebui să calculăm variaţia curentului prin galvanometru în
raport cu variaţia relativă a rezistenţei R în jurul situaţiei ig=0.
⎛ ⎞
⎜ di ⎟ ⎛ di g ⎞ a
d=⎜ ⎟
g
= R ⎜⎜ ⎟ =X

⎜ dR ⎟ ⎝ dR ⎠ R b
⎜ ⎟ a
⎝ R ⎠ R =X
b
Utilizând relaţia pentru ig găsim:
abX
α =E
gρ(a + b )(X + b ) + gX(a + b ) + ρa (X + b ) + aX(a + b )(X + b )
2 2

28
observăm că sensibilitatea punţii depinde de caracteristicile sursei
E, ρ; rezistenţa galvanometrului g; rezistenţele etalon, reglabile a şi
b. Un studiu general al acestor dependenţe este anevoios şi iese din
cadrul lucrării.

3. Variante ale punţii Wheatstone


Dacă nu dispunem de 3 rezistenţe etalon reglabile, putem
realiza măsurarea de precizie, în punte, utilizând variante ale
acesteia.

Metoda substituţiei
În cazul în care dispunem doar de o singură rezistenţă etalon
reglabilă şi de una ce poate fi variată neetalonată stabilim echilibrul
şi apoi înlocuim X cu rezistenţa etalon reglabilă restabilind
echilibrul. La primul echilibru avem bR = aX iar la al doilea bR =
aRe, de unde X = Re.
Observăm că în acest caz, rezistenţele a şi b nu intervin în expresia
lui X, ele pot fi rezistenţe fixe necunoscute.

Metoda permutării

În această metodă
stabilim echilibrul în
2 situaţii în care X şi
R îşi schimbă
locurile (fig.3).
Condiţiile de
echilibru sunt
bR = aX , bX = aR ' rezultă X = RR ' . Şi aici a şi b pot fi rezistenţe
fixe necunoscute.

Puntea cu fir calibrat


Două din rezistenţele punţii (ex. A şi b) sunt constituite dintr-un fir
calibrat PQ şi sunt delimitate printr-un cursor M valorile a şi b fiind

29
proporţionale cu lungimile PM şi respectiv MQ. Suma lor este
constantă a + b = K.
Celelalte două sunt rezistenţa necunoscută X şi rezistenţa etalon R.
Dacă galvanometrul are o rezistenţă g
suficient de mare, tensiunea U de la
bornele MN între care se află
galvanometrul este:
aX − bR E ⎛ KX ⎞
U=E = ⎜ − b⎟
(a + b )(R + X ) K ⎝ R + X ⎠

Fig.4
Când cursorul se deplasează pe fir astfel încât b variază cu db,
E dU
dU = − db , independent de X. Sensibilitatea α = este deci
K db
independentă de rezistenţa de măsurat. La echilibru U=0 şi
X a b
= = .
R b K−b
Eroarea relativă asupra lui X este:
dX dR db db dR db K
= + + = + ⋅
X R b K−b R b K−b
ultimul termen este minim când b=K/2. În consecinţă pentru ca
eroarea de determinare să fie minimă este necesar să alegem
rezistenţa R de ordinul de mărime al rezistenţei X.

4. Partea experimentală

Se realizează circuitul (fig.1). Se echilibrează puntea fie


menţinând a/b constant şi modificând R, fie menţinând R constant
şi modificând a/b.
Se măsoară X utilizându-se variantele punţii Wheatstone (metoda
substituţiei şi metoda permutării). În varianta substituţiei în locul lui
R se introduce un reostat cu cursor. Rezistenţele a şi b în variantele
punţii sunt rezistenţe fixe neetalonate. Utilizându-se o punte

30
Wheatstone industrială se verifică etalonarea unei cutii cu
rezistenţe. Datele experimentale se trec într-un tabel.

Nr. R a/b X X ∆X ∆X
crt (Ω) (Ω) (Ω) (%) (%)

5. Erorile de măsurare în punte


În calculul erorilor se ţine cont nu numai de eroarea de construcţie a
rezistenţelor etalon (0,1 % pe scările de 10000Ω, 1000Ω, 100Ω,
10Ω şi 1Ω şi de 1% pe scara de 0,1Ω) ca şi de variaţia ∆Rsensibilitate a
rezistenţei R în jurul valorii de echilibru care nu este sesizată de
galvanometru.
∆R ∆R ∆R
= constr. + sensib.
R R R
∆X ∆a ∆b ∆R ∆a ∆b ∆R ∆R
= + + = + + +
X a b R a b R c R s

31
LUCRAREA NR.7

STUDIUL TRANSFERULUI DE PUTERE DE LA


GENERATOR LA SARCINĂ ÎNTR-UN CIRCUIT DE
CURENT CONTINUU

1. Principiu fizic

Dispozitivele care furnizează energie electrică pentru


circuitele electrice se numesc surse de energie electrică. Sursele de
energie electrică pot fi divizate după rezistenţa lor internă în două
grupe: în surse de tensiune şi surse de curent. Pentru caracterizarea
surselor de curent, în general sunt utilizaţi următorii parametri:
puterea P, tensiunea electromotoare E, tensiunea la borne U,
rezistenţa internă Ri , randamentul η, curentul maxim admisibil
Imax.
Tensiunea electromotoare a sursei este acea tensiune a
sursei, care se măsoară la bornele sursei în cazul când sursa nu
debitează nici un curent în circuitul exterior (regim de mers în gol).
Ea este tensiunea maximă ce se poate obţine la bornele unei surse.
Tensiunea la borne este tensiunea ce se măsoară la bornele sursei în
cazul când sursa debitează curent în circuitul exterior. Rezistenţa ce
se măsoară la bornele sursei în lipsa unui circuit exterior este
rezistenţa internă a sursei.
Pentru o utilizare cât mai eficientă a unui generator, trebuie
ca o parte cât mai mare din energia furnizată de acesta să fie
transferată sarcinii externe.
Studiul teoretic al problemei
transferului de putere de la un generator către
sarcină se face considerând circuitul din
figura alăturată.
Curentul debitat de generatorul de
tensiune electromotoare E şi de rezistenţă
internă r prin sarcina R este, conform legii lui
Ohm pentru un circuit închis:
32
E
I=
R+r
Variaţia curentului prin
circuit în funcţie de rezistenţa
sarcinii este prezentată în
figura alăturată.
Se observă că există o
valoare maximă a curentului,
care corespunde situaţiei de scurtcircuit (R = 0):
E
I max = I sc =
r
Pe măsură ce valoarea rezistenţei de sarcină creşte, curentul
prin circuit scade, tinzând către valoarea zero pentru rezistenţe R
foarte mari (mers în gol, R → ∞ ).
Puterea disipată pe rezistorul R prin efect Joule-Lenz este:
RE 2
Pe = RI 2 =
(R + r )2
Generatorul debitează, pe sarcina R şi rezistenţa internă r, puterea
totală:
E2
P = EI = = I 2 (R + r )
R+r
iar puterea disipată pe rezistenţa internă a generatorului este:
rE 2
Pi = rI 2 =
(R + r )2
Din bilanţul puterilor se observă că:
P = Pi + Pe
Randamentul generatorului se defineşte ca raportul dintre puterea
degajată în circuitul exterior (puterea utilă) şi puterea totală P
(puterea consumată):
Pe R
η= =
P R+r

33
Pentru a optimiza procesul de transfer de puterea, puterea
transferată spre sarcină trebuie să fie maximă, deci impunem
condiţia:
dPe
=0
dR
care conduce la soluţia: R = r .
Din studiul derivatei a doua obţinem:
⎛ d 2P ⎞
⎜ ⎟ <0
⎜ dR 2 ⎟
⎝ ⎠ R =r
ceea ce înseamnă că R = r corespunde unui maxim al lui Pe, de
valoare:
E2
Pe = .
4r
Putem concluziona că transferul maxim de putere de la
generatorul de curent continuu către sarcină se realizează pentru o
valoare a rezistenţei externe egală cu rezistenţa internă a
generatorului. În acest caz se spune că sarcina este adaptată
generatorului.
Dependenţele Pe(R), Pi(R), P(R) şi η(R) sunt reprezentate în
graficul alăturat.

Se observă că pe măsură ce creşte R, puterea transferată


circuitului exterior Pe creşte, atinge un maxim pentru R = r , iar
apoi scade, tinzând asimptotic către zero. Randamentul
corespunzător transferului optim este 0,5. Deşi pe măsură ce R

34
creşte randamentul tinde spre 1, puterea transferată este nulă (ca şi
cea consumată, de altfel), deci condiţia de maxim a randamentului
nu prezintă importanţă din punct de vedere practic.
Scopul lucrării este obţinerea experimentală a dependenţelor
P(R), Pe(R), Pi(R), I(R), η(R) şi a parametrilor caracteristici
generatorului E şi r.

2. Partea experimentală
Montajul utilizat pentru realizarea lucrării este prezentat în figura
următoare:
Pentru ca maximul transferului să se
realizeze la valori mai mari ale rezistenţei de
sarcină (mai uşor de evidenţiat) şi pentru a evita
lucrul la intensităţi mari ale curentului, care ar
putea provoca distrugerea generatorului şi a
celorlalte elemente de circuit, vom “simula” un
generator cu o rezistenţă internă mai mare decât
valorile uzuale (de ordinul ohmilor). Pentru
aceasta vom înseria cu generatorul de tensiune
electromotoare E şi rezistenţă internă r un rezistor Ri, având
valoarea de câteva zeci de ohmi. Astfel vom simula între bornele A
şi B ale circuitului un generator cu tensiunea electromotoare E şi
rezistenţa internă r = R i + r ≅ R i .
R este o cutie de rezistori în decade, iar ca ampermetru vom utiliza
un multimetru.

3. Modul de lucru
a) Se realizează montajul experimental
b) Se fixează o valoare Ri de ordinul zecilor de ohmi pentru
reostatul înseriat cu generatorul, astfel încât intensitatea
curentului de scurtcircuit al generatorului simulat să nu
depăşească intensitatea curentului maxim admis de acest reostat
şi domeniul de măsură ales pentru ampermetru.
c) Se dau rezistenţei R valori între 0 şi 200Ω din 10 în 10Ω şi între
200 şi 1000Ω din 100 în 100Ω.
35
d) Pentru fiecare valoare a rezistenţei R se citeşte valoarea
curentului I prin circuit.
e) Se trec datele experimentale în tabelul de mai jos:

Nr. R I Pe Pi P η η
crt. (Ω) (mA) (W) (W) (W) (%)
1
2
3
4
5
6
7
8
9

f) Se reprezintă dependenţele I(R) şi Pe(R)


g) Din maximul curbei Pe(R) se determină r = Ri şi E. Utilizând
aceste date se completează coloanele Pi, P şi η din tabelul de
mai sus.
h) Se trasează pe acelaşi grafic cu Pe(R) şi curbele Pi(R), P(R) şi
η(R).
i) După desfacerea montajului se măsoară E şi Ri şi se vor
compara cu valorile determinate din grafic.

36
LUCRAREA NR.8

CARACTERISTICA TENSIUNE-CURENT PENTRU


ELEMENTE LINIARE ŞI NELINIARE DE CIRCUIT

1. Principiu fizic

La aplicarea unei tensiuni U la capetele unui conductor, prin


acesta va trece un curent a cărui intensitate I este dependentă de U:
I = f (U )
După forma funcţiei f(U) putem clasifica elementele de
circuit în elemente liniare şi neliniare.
Dacă cele două mărimi sunt proporţionale, elementul de
circuit este un element liniar şi putem scrie legea lui Ohm pentru o
porţiune de circuit:
1
I= U
R
unde R este rezistenţa elementului de circuit.
Putem deci spune că elementele liniare de circuit sunt cele
la care este aplicabilă legea lui Ohm. Conducţia electrică în astfel
de elemente poate avea loc în ambele sensuri.
Curba care descrie dependenţa intensităţii curentului electric
de tensiunea electrică aplicată se numeşte caracteristica curent-
tensiune a dispozitivului. Pentru un element liniar de circuit
caracteristica va fi o dreaptă, inversul pantei acestei drepte
constituind rezistenţa electrică a elementului de circuit.
Dacă f(U) este o funcţie oarecare, adică U şi I nu sunt
proporţionale, elementul de circuit este neliniar. În acest caz se
defineşte rezistenţa dinamică a elementului neliniar prin relaţia:
dU ∆U
Rd = = lim .
dI ∆I→0 ∆I
Caracteristica curent – tensiune pentru un element neliniar poate fi
simetrică sau nesimetrică faţă de origine.

37
Scopul lucrării constă în obţinerea caracteristicii curent - tensiune
pentru elemente liniare (rezistori) şi neliniare (becuri cu
incandescenţă) de circuit.

2. Montajul experimental

Lucrarea se va desfăşura în două părţi. În prima parte se va


obţine caracteristica curent – tensiune pentru un rezistor. Se va
utiliza următorul montaj experimental:

Fig.1
Unde G este o sursă de tensiune reglabilă în domeniul 0-30V, iar A
şi V sunt două multimetre unul utilizat ca ampermetru şi celălalt ca
voltmetru. În a doua parte se va trasa caracteristica curent –
tensiune pentru un bec cu incandescenţă. Se va utiliza următorul
montaj experimental:

38
Fig.2.
3. Modul de lucru
Partea I
1. Se reglează cele 2 multimetre astfel încât unul să îndeplinescă
funcţia de ampermetru, iar al doilea pe cea de voltmetru.
2. Se realizează montajul din fig.1.
3. După verificarea montajului se alimentează generatorul de
tensiune la reţea.
! Atenţie! Verificaţi înainte de pornirea generatorului că butonul
de reglaj al tensiunii este la minimum (0V).
4. Se porneşte generatorul
5. Se măreşte treptat tensiunea de alimentare, măsurându-se
curentul I pentru fiecare valoare a tensiunii.
6. Se reduce apoi tensiunea generatorului la zero, se decuplează de
la reţea şi apoi se inversează polaritatea alimentării circuitului.
!Nu uitaţi să inversaţi şi polaritatea celor 2 aparate de măsură
utilizate.
7. Se repetă etapele 3-6.
8. Se completează tabelul următor
Nr. crt. U (V) I (mA) U/I (Ω)
1.
2.
9. Se repetă etapele pentru alţi 2 rezistori.
10. Se reprezintă grafic caracteristica curent – tensiune pentru cele
3 rezistoare pe acelaşi grafic, făcându-se observaţii asupra
corelaţiei dintre panta caracteristicii şi valoarea rezistenţei
(marcată pe fiecare rezistor).

39
Partea a II-a
1. Se reglează cele 2 multimetre astfel încât unul să îndeplinescă
funcţia de ampermetru, iar al doilea pe cea de voltmetru.
2. Se realizează montajul din fig.2.
3. După verificarea montajului se alimentează generatorul de
tensiune la reţea.
! Atenţie! Verificaţia înainte de pornirea generatorului că
butonul de reglaj al tensiunii este la minimum (0V).
4. Se porneşte generatorul.
5. Se măreşte treptat tensiunea de alimentare , măsurându-se
curentul I pentru fiecare valoare a tensiunii.
6. Se reduce apoi tensiunea generatorului la zero, se decuplează de
la reţea şi apoi se inversează polaritatea alimentării circuitului.
!Nu uitaţi să inversaţi şi polaritatea celor 2 aparate de măsură
utilizate.
7. Se repetă etapele 3-6.
8. Se completează tabelul următor
Nr. crt. U (V) I (mA)
1.
2.
3.
9. Se reprezintă grafic caracteristica curent – tensiune pentru
becul cu incandescenţă, făcându-se observaţii asupra formei
caracteristicii şi se calculează panta caracteristicii pentru a afla
valoarea rezistenţei dinamice a becului. Rezistenţa se calculează
ca fiind inversul pantei caracteristicei.

40
LUCRAREA NR.9

VERIFICAREA LEGILOR CURENTULUI CONTINUU

1. Principiul fizic

Un circuit electric distribuie şi transformă energia electrică


în alte forme de energie, deci, componentele de bază ale unui
circuit sunt: sursa de energie, convertorul de energie sau rezistorul
de sarcină şi conductorii care fac legătura între ele. În circuitele de
curent continuu energia electrică este generată, transmisă şi
transformată în condiţii în care curenţii şi tensiunile rămân
constante în timp. În practică, circuitele electrice conţin un număr
de surse de energie şi rezistoare de sarcină legate între ele într-o
varietate de moduri. Pentru a simplifica analiza circuitelor reale, ele
se reprezintă simbolic prin aşa numita diagramă a circuitului.
Legea lui Ohm dă legătura dintre diferenţa de potenţial, U, la
bornele rezistenţei (tensiunea), curentul I şi rezistenţa R.
U
I=
R
Analiza unui circuit complex este determinată de numărul
de ramuri şi noduri existente în circuit. O ramură este acea porţiune
a circuitului care conţine numai surse de tensiune (sau curent) în
serie cu rezistenţe şi curentul care trece prin circuit este acelaşi în
toate punctele lui la un moment dat. Un nod este un punct în care se
întâlnesc trei sau mai multe ramuri. Când se parcurg ramurile unui
circuit se obţin bucle (ochiuri) de circuit; fiecare buclă conţine
câteva ramuri. Tensiunile şi curenţii într-un circuit de curent
continuu cu o configuraţie oarecare sunt în întregime determinaţi de
legile lui Kirchhoff.
Legea lui Kirchhoff pentru curenţi se aplică la nodurile unui circuit
şi afirmă că suma algebrică a curenţilor la un moment dat este zero,
sau
∑I = 0

41
În această ecuaţie curenţii care circulă în acelaşi sens relativ la nod,
trebuie să aibă acelaşi semn. Altfel spus suma curenţilor care intră
într-un nod este egală cu suma curenţilor ce ies din nodul respectiv.
Legea lui Kirchhoff pentru tensiuni se aplică la bucle de circuit şi
spune că suma algebrică a tuturor tensiunilor electromotoare pe o
buclă este egală cu suma algebrică a căderilor de tensiune pe
rezistenţele incluse în acea buclă.
∑ E = ∑ IR
În această ecuaţie, curenţii şi tensiunile electromotoare se consideră
pozitive dacă ele au sensul de parcurs ales pentru acea buclă.
Aplicăm legile curentului continuu la studiul divizorilor de tensiune
şi a divizorilor de curent. Conform legii lui Ohm, tensiunea pe un
rezistor este proporţională cu valoarea rezistenţei.

Considerând două rezistoare R1 şi


R2, legate în serie prin care trece curentul
I, tensiunea la bornele rezistorului R1 este:
U ab R1
U1 = IR1 = R 1 = ⋅ U ab
R ech R 1 + R 2
Analog,
U ab R2
U 2 = IR 2 = R 2 = ⋅ U ab .
R ech R 1 + R 2

Un şir de două sau mai multe


rezistoare legate în serie formează un
divizor de tensiune, întrucât de pe un
rezistor se poate obţine o tensiune care
reprezintă o fracţiune din tensiunea
totală.
Dacă rezistoarele R1 şi R2 se
leagă în paralel atunci vom avea:

42
⎛ R 1R 2 ⎞
⎜ ⎟
U R I R + R2
I 2 = I T − I1 = I T − ab = I T − ech T = I T ⎜1 − 1 ⎟
R1 R1 ⎜ R1 ⎟
⎜ ⎟
⎝ ⎠
deci
R1
I2 = IT
R1 + R 2
şi analog
R2
I1 = IT .
R1 + R 2
Un şir de două sau mai multe rezistoare legate în paralel formează
un divizor de curent, deoarece prin fiecare ramură trece un curent
care reprezintă o fracţiune din curentul total.

2. Metoda experimentală

a) Legea lui Ohm

1. Se realizează circuitul din figură.


2. Se citesc valorile pentru U şi I pentru diferite valori ale lui
R.
3. Se calculează valoarea curentului folosind legea lui Ohm şi
rezultatele se trec în tabel. Se compară valorile calculate cu
cel indicate de către ampermetru.
Nr R U Iexperimental Icalculat Icalc -Iexp
crt (Ω) (V) (A) (A) (A)
1
2
b) Legea lui Kirchhoff pentru curenţi
43
1. Se realizează circuitul desenat cu linie continuă din figură.

Curentul indicat de cele două ampermetre trebuie să fie


identic. Dacă valorile nu sunt identice, se înregistrează
eroarea şi se ia în considerare în continuare în experienţă.
2. Se adaugă al doilea rezistor şi se măsoară din nou curentul
total şi curenţii prin fiecare ramură. Valorile înregistrate se
înscriu într-un tabel.
3. Se adaugă şi alte rezistoare în paralel şi se înregistrează
valorile curenţilor.
4. Se verifică dacă suma curenţilor din fiecare ramură este
egală cu curentul total măsurat. Se calculează eroarea.

Nr. Comb I1 I2 I3 I4 IT.exp. IT.calc IT.calc –


crt . (A) (A) (A) (A) (A) (A) IT.exp
de R (A)
1
2
3

c) Legea lui Kirchhoff pentru tensiuni

1. Se realizează circuitul din figură


44
2. Se scriu legile lui Kirchhoff pentru cele două bucle ale
circuitului.
3. Se calculează valorile curenţilor I1 şi I2 rezolvând sistemul
de ecuaţii.
4. Se calculează căderile de tensiune pe fiecare rezistor din
circuit.
5. Se compară valorile măsurate cu cel calculate.
6. Se măsoară curenţii în toate ramurile circuitului.
7. Se scrie legea lui Kirchhoff pentru fiecare nod.
8. Se compară valorile măsurate cu cel calculate.

d) Divizorii de tensiune

1. Se realizează circuitul din


figură.
2. Se calculează tensiunea pe
fiecare rezistor folosind
formula divizorului de
tensiune.
3. Se măsoară tensiunile pe R1 şi
R2 şi se verifică valorile
calculate.
4. Se repetă calculul şi măsurarea tensiunilor pentru diferite
combinaţii de rezistenţe.
5. Se repetă calculul şi măsurarea tensiunilor şi pentru trei
rezistenţe legate în serie, comparându-se rezultatele.

Nr E R1 R2 U1 U2
crt (V) (Ω) (Ω) calc. măs. calc. măs.
(V) (V) (V) (V)

45
e) Divizorii de curent

1. Se realizează circuitul din


figură.
2. Se calculează curentul total
şi cu ajutorul formulei
divizorului de curent,
curenţii în fiecare ramură.
3. Se măsoară curenţii în circuit şi se compară cu valorile
calculate.
4. Se repetă calculul şi măsurarea curenţilor pentru diferite
combinaţii de rezistenţe.
5. Se repetă calculul şi măsurarea curenţilor şi pentru trei
rezistenţe legate în paralel, comparându-se rezultatele.

Nr E R1 R2 IT I1 I2
crt (V) (Ω) (Ω) calc. măs. calc. măs. calc. măs.
(mA) (mA) (mA) (mA) (mA) (mA)

46
LUCRAREA NR.10

ENERGIA ŞI PUTEREA ELECTRICĂ

1. Principiu fizic

Deplasarea unei cantităţi de electricitate în conductoarele


electrice, adică mişcarea electronilor, este produsă de către
tensiunea electrică, care se măsoară cu ajutorul voltmetrului.
Lucrul mecanic (energia electrică) produs de o cantitate de
electricitate este direct proporţională cu tensiunea electrică U şi cu
cantitatea de electricitate:
W = U⋅Q = U⋅I⋅t [J - Joule ]
Puterea electrică a curentului electric într-o porţiune
oarecare din circuit este egală cu cantitatea de energie electrică
cedată într-o secundă, de către curent, adică:
W
P= = U⋅I [W - watt] sau W = P ⋅ t
t
În curent alternativ, metoda ampermetrului şi voltmetrului
poate fi folosită doar când consumatorul este o rezistenţă activă R
(bec cu incandescenţă).
Măsurarea energiei electrice se face în diferite puncte: la
producere – în centrale; la transport – în staţii şi la utilizare – la
consumator. Această măsurare a energiei electrice în circuitele de
curent alternativ se face cu ajutorul contoarelor electrice.
În instalaţiile de curent alternativ se utilizează în principal
contoare monofazate de inducţie.
Contorul monofazat de inducţie funcţionează pe baza
inducţiei electromagnetice. Între polii unui electromagnet se aşează
un disc metalic ce se poate roti în jurul unui ax. Electromagnetul
este excitat de două bobine, una de curent şi una de tensiune.
Câmpul magnetic al electromagnetului produce în discul mobil un
câmp magnetic datorită curentului de inducţie. Prin interacţiunea
celor două câmpuri magnetice ia naştere un moment mecanic care
va determina rotaţia discului între polii electromagnetului. Viteza
47
de rotaţie a discului, respectiv turaţia pe minut depinde de puterea
absorbită de electromagnet. Axul discului antrenează un dispozitiv
mecanic de înregistrare automată a turaţiilor. Astfel, numărul de
turaţii indicat de contor este proporţional cu energia electrică
absorbită de consumator.
După instalaţiile pe care le deservesc şi felul enegiei
electrice înregistrate se deosebesc contoare monofazate sau
trifazate, contoare de energie electrică activă sau reactivă.

2. Modul de lucru

Pentru măsurarea puterii şi energiei electrice utilizăm


dispozitivul experimental prezentat în figura de mai jos:

Utilizăm trei becuri legate


în paralel, un ampermetru în serie
(multimetru fixat pe scala de 20 A
curent alternativ) şi un voltmetru
în paralel (multimetru fixat pe
scala de 700 V tensiune
alternativă) şi un contor electric pe
care sunt înscrişi parametrii pe
funcţionare (220V, 2,5(10)A, 50
Hz şi o constantă de 1920
rot/kWh).
Dispozitivul se va conecta
la reţeaua de alimentare. De
asemenea avem nevoie de un
cronometru sau un ceas cu secundar.

Măsurarea puterii electrice. Măsurarea energiei electrice


Se închide circuitul şi se citesc gradaţiile arătate de
ampermetru şi voltmetru, obţinându-se astfel intensitatea I (A) şi
tensiunea U (V). Cu aceste date se poate calcula puterea electrică

48
exterioară P = U ⋅ I , în waţi, a curentului electric pe timpul
funcţionării celor 3 becurilor electrice legate în paralel.
Contorul electric permite să se măsoare direct energia
electrică consumată într-un interval de timp, prin citirea directă pe
discul aparatului a numărului de ture făcute de acesta, urmărind
indicatorul de pe discul său. Cu ajutorul cronometrului sau al unui
ceas de precizie, cu secundar, se notează durata în care se
efectuează un număr oarecare de ture. Se va calcula energia
electrică consumată în toate aceste cazuri. Dacă intervalul de timp
este exprimat în secunde, energia se măsoară în jouli, iar dacă
timpul este exprimat în ore în practică se foloseşte unitatea de
măsura Wh ( watt oră) sau kWh (kilowatt oră). De aici se stabileşte
corespondenţa, în jouli, a unei rotaţii a discului.
Constanta aparatului reprezintă numărul de rotaţii K ale
discului pentru 1KWh = 3,6·106 Ws.

Datele experimentale se trec în următorul tabel:

Nr U I P n t Wn W0=Wn/ W0mediu
crt (V) (A) (W) (rot) (s) (J) n

1
2
3

Se poate calcula din datele experimentale obţinute constanta


contorului utilizat în experiment şi compara valoarea obţinută cu
cea trecută pe contorul utilizat.

Rezistenţa electrică a unui consumator


Experimentul se poate realiza şi pentru cazul când folosim
ca consumator un singur bec, doua becuri în paralel şi cele trei
becuri în paralel observându-se astfel dependenţa de rezistenţa
consumatorului utilizat. Apoi se calculează rezistenţa unui bec din

49
cele utilizate în experiment şi a grupării în paralel a două becuri
identice şi trei becuri identice.
Pentru legarea consumatorilor în paralel formula pentru
calculul rezistenţei echivalente a grupării este:
1 1
=∑
R grupare Ri
În funcţie de rezistenţa consumatorului puterea electrică se
poate scrie utilizând legea lui Ohm astfel:
U2 W
P= U⋅I= =
R t
Datele experimentale se trec într-un tabel de tipul:

Nr Consumator U N t Wn P Rgrupare R Rmediu


crt (V) (rot) (s) (J) (W) (Ω) (Ω) (Ω)

1 R
2 R||R
3 R||R||R

50
LUCRAREA NR. 11

STUDIUL VARIAŢIEI REZISTENŢEI ELECTRICE A


METALELOR CU TEMPERATURA

1. Principiul teoretic

Modul de variaţie a rezistenţei electrice cu temperatura este


determinat de natura materialului din care este realizată şi este
diferit pentru metale, semiconductori sau electroliţi.
Metalele şi dielectricii au structură cristalină caracterizată
prin aranjarea periodică a atomilor sau ionilor în reţeaua cristalină,
la distanţe de ordinul de mărime de 10-10 m. În cristalele reale există
impurităţi care se pot distribui fie în nodurile reţelei, numindu-se
defecte substituţionale, fie în interstiţiile reţelei cristaline, numindu-
se impurităţi interstiţiale. De asemenea marginile cristalului şi
vibraţiile reţelei cristaline afectează caracterul periodic ideal. Toate
aceste cauze influenţează proprietăţile electrice ale materialului.
Unul dintre modelele simple care explică conducţia unui
material este modelul Drude-Lorentz.
Acest model presupune că toţi ionii pozitivi sunt ficşi în
nodurile reţelei cristaline şi sunt cufundaţi într-un gaz de electroni
care se pot deplasa liberi în interiorul cristalului, motiv pentru care
se numeşte şi modelul electronilor liberi, electroni din banda de
conducţie a metalului.
În prezenţa câmpului electric, sarcinile execută o mişcare
uniformă pe direcţia câmpului, cu o viteză constantă numită viteză
de drift, de ordinul de mărime 10-4 m/s. Această viteză trebuie
înţeleasă ca fiind viteza de deplasare a poziţiei medii a purtătorului
de sarcină, deoarece viteza termică medie este de ordinul de
mărime 105 m/s.
Modelul presupune că între două ciocniri cu ionii reţelei
cristaline purtătorul de sarcină se mişcă uniform accelerat, cu
acceleraţia dată de forţa electrică. Considerăm că după un anumit
timp, numit timp de corelaţie şi notat cu τ , de la începutul mişcării,

51
după ce are loc o ciocnire, sarcina uită complet informaţia
referitoare la mişcarea ei dinaintea ciocnirii. Se aproximează că
acest timp de corelaţie este egal cu timpul mediu dintre două
ciocniri.
Presupunem un purtător de sarcină pozitiv, care se va mişca
în sensul câmpului electric E în conductor, cu
acceleraţia a şi viteza v la un moment dat.
Vom avea următoarele relaţii:
F qE
a= = ; v = at
m m
1 1 qE qτ
v d = aτ = τ= E = µE
2 2 m 2m
Între ciocniri purtătorul se sarcină se deplasează cu viteza constantă
vd, viteza medie între două ciocniri, şi care este direct proporţională
cu intensitatea câmpului electric. Coeficientul de proporţionalitate
poartă denumirea de mobilitate a purtătorului de sarcină şi este o
caracteristică a tipului de purtător în acel material specific.
Pentru a deduce expresia curentului electric într-un material
sub acţiunea câmpului electric considerăm o porţiune cilindrică şi o
suprafaţă S prin care trec sarcinile electrice.
Pentru a caracteriza curentul electric la nivel microscopic se
defineşte un vector numit densitate de curent
notat cu j şi care este egal cu sarcina ce trece
în unitatea de timp prin unitatea de suprafaţă
perpendiculară pe direcţia de curgere a
curentului electric.
Densitatea de curent este legată de viteza
medie de curgere a sarcinilor, pe care o vom nota cu v. În timpul t
trec prin secţiunea conductorului doar acele sarcini ce se găsesc în
conductor între doar suprafeţe luate ca referinţă situate la o distanţă
egală cu v·t.
Dacă n este concentraţia purtătorilor de sarcină şi q este sarcina
electrică a unui purtător, atunci expresia densităţii de curent se
scrie:

52
∆Q nqvtS
j= = = nqv ; j = nq v şi I = ∫ j ⋅ dS
t ⋅S tS S

şi I este curentul total ce trece prin suprafaţa S. Dacă prin conductor


sau prin acea regiune din spaţiu trece un curent format din mai
multe tipuri de purtători, atunci expresia densităţii de curent se va
scrie:
j = ∑ n kqk vk .
k
Înlocuind expresia vitezei funcţie de mobilitatea purtătorilor se
obţine:
1 nq 2 τ
j = nq v = E = σE ,
2 m
unde σ este conductivitatea electrică a materialului respectiv.
Această relaţie reprezintă legea lui Ohm sub formă locală.
Pentru a deduce expresia legii lui Ohm pentru o porţiune
macroscopică de conductor se consideră acea porţiune ca un
U I
condensator plan în care E = şi j = , I fiind intensitatea
d S
curentului, S secţiunea transversală şi d distanţa dintre armături.
Vom avea:
j I d d
U = E⋅d = d = d= I = ρ I = RI ,
σ Sσ Sσ S
unde ρ este rezistivitatea materialului iar R este rezistenţa electrică
a porţiunii de circuit.
În cazul unui metal rezistivitatea se scrie ca suma a trei
termeni, respectiv:
ρ = ρ ioni + ρ impuritati + ρ deformatii .
Pentru temperaturi în jurul valorii de 0K ionii pot fi consideraţi
imobili, ceea ce face ca ciocnirile electronilor cu ionii să fie
improbabile. Astfel rezistivitatea este datorată ultimilor doi termeni
şi poate fi considerată constantă şi se numeşte rezistivitate
reziduală.

53
La temperaturi mai mari se intensifică mişcarea de agitaţie termică
a ionilor, ciocnirea cu ioni devenind tot mai probabilă, iar
rezistivitatea creşte proporţional
5
cu T , această lege poată numele
de legea lui Bloch-Gruneisen.
La creşterea în continuare a
temperaturii creşte probabilitatea
de ciocnire cu ionii şi
rezistivitatea variază liniar cu
temperatura, respectiv:
ρ = ρ 0 (1 + αt )
unde ρ 0 este rezistivitatea la 0 o C şi α este coeficientul de variaţie
a rezistivităţii cu temperatura. Neglijând variaţia dimensiunilor unei
probe cu temperatura putem scrie că:
R = R 0 (1 + αt ) .

2. Montajul experimental

Montajul experimental constă


dintr-un cuptor în care este plasată
proba a cărui rezistenţă se
urmăreşte, un ohmetru electronic
pe care se va citi direct valoarea
rezistenţei, un termometru
electronic a cărui sondă se
plasează în contact cu proba din cuptor şi un autotransformator
pentru alimentarea înfăşurării cuptorului.

3. Modul de lucru

Se alimentează cuptorul electric şi se citesc valorile temperaturii şi


ale rezistenţei electrice a probei. Rezultatele se vor trece într-un
tabel de forma:

54
o
t, ( C )
R, ( Ω )

Se va reprezenta grafic dependenţa R=R (t).


Observaţie: se va începe axa Oy cu valoarea 0. Ordonata la origine
a dreptei obţinute va fi chiar valoarea R0 a rezistenţei la 0 o C şi
care astfel se citeşte direct de pe grafic.
Se aleg apoi două puncte pe dreapta dusă printre punctele
experimentale, de preferinţă punctul ( R0 , 0 o C ) şi un punct aflat la
o temperatură mai ridicată căruia îi corespunde valoarea R1 a
R − R0
rezistenţei. Se calculează panta p = 1 . Cu ajutorul acesteia
t1 − 0
de va calcula coeficientul de variaţie al rezistenţei cu temperatura:
1 R1 − R 0
α= .
R 0 t1 − 0

55
LUCRAREA NR. 12

VARIAŢIA REZISTENŢEI ELECTROLIŢILOR CU


TEMPERATURA

1. Principiul fizic

Conductibilitatea electrică a electroliţilor depinde de


temperatură. Ea creşte odată cu creşterea temperaturii. Cauzele
creşterii ei sunt: creşterea gradului de disociere în electroliţi,
datorită creşterii temperaturii şi micşorarea coeficientului de
vâscozitate al lichidului prin încălzire. Gradul de disociere al
electrolitului determină numărul moleculelor disociate, adică
numărul ionilor din electrolit, care sunt în acest lichid purtători de
sarcini.
Conductibilitatea electrică a electroliţilor depinde nu numai
de numărul ionilor într-un centrimetru cub, dar şi de mobilitatea lor,
aceasta din urmă fiind invers proporţională cu vâscozitatea, care
scade odată cu creşterea temperaturii. Aşadar, odată cu creşterea
temperaturii, amândoi factorii de mai sus măresc conductibilitatea
electrică a electroliţilor, adică micşorează rezistenţa lor.
Dependenţa de temperatură a rezistenţei electroliţilor poate
fi redată de următoarea formulă aproximativă:
R t =R 0 (1 − αt )
unde Rt şi R0 sunt rezistenţele electrolitului la temperatura t şi
respectiv t = 0 o C . Coeficientul α se numeşte coeficient de
temperatură al rezistenţei. Relaţia liniară scrisă mai sus nu redă
exact variaţia rezistenţei electroliţilor în funcţie de temperatură şi
valoarea lui α , găsită din această relaţie pentru diferite valori ale
temperaturii, nu este o mărime absolut constantă, ceea ce ne arată
valabilitatea limitată a acestei expresii. Totuşi, în intervale înguste
de temperatură putem folosi şi relaţia liniară dintre Rt şi R0.
La metale rezistenţa electrică creşte odată cu temperatura, la
electroliţi însă ea descreşte odată cu temperatura.
Legea lui Ohm în formă locală are expresia:
56
j = γ nq (µ n + µ p ) E
în care j este densitatea de curent electric, n este concentraţia
ionilor, γ gradul de disociere, µ n , µ p sunt mobilităţile ionilor
negativi şi pozitivi, q sarcina electrică şi E intensitatea câmpului
electric.
Pentru o sare dată, cu cât concentraţia este mai mică, cu atât
γ este mai mic şi tinde la 0 odată cu concentraţia. Când
temperatura creşte, cresc şi viteza ionilor, implicit mobilitatea lor şi
de asemenea gradul de disociere, conducând astfel la scăderea
rezistivităţii electrolitului cu temperatura.

2. Montajul experimental

Constă dintr-
o cuvă în care se
pune electrolitul
studiat (în cazul
nostru soluţie de
CuSO4) a cărui
rezistenţă se
urmăreşte, un
ohmetru electronic
cu ajutorul căruia se
citeşte valoarea rezistenţei electrolitului între doi electrozi introduşi
în electrolit, un termometru electronic a cărui sondă se plasează
într-un tub de sticlă cufundat în electrolit. Electrolitul se încălzeşte
cu ajutorul unei rezistenţe cufundate în el, alimentată cu un
autotransformator.

3. Modul de lucru

Se realizează montajul experimental. Se alimentează


rezistenţa electrică şi se citesc valorile rezistenţei electrolitului pe
ohmetru şi valorile temperaturii pe termometru. Se citesc valorile

57
o
pentru temperatura electrolitului din 5 în 5 C în intervalul 25o C -
80 o C .
Rezultatele se trec într-un tabel de forma:

t (o C)
R (Ω )

Se reprezintă grafic rezistenţa electrolitului funcţie de


temperatură R = R (t) şi se trasează dreapta de variaţie printre
puncte. Din grafic se determină valoarea rezistenţei electrolitului la
0 o C , R0.
Se aleg apoi două puncte pe dreapta dusă printre punctele
experimentale şi se calculează panta dreptei cu ajutorul căreia
putem calcula coeficientul de variaţie al rezistenţei cu temperatura:
1 R1 − R 2
α= .
R 0 t1 − t 2
Rezultatele experimentale se repetă şi în timpul răcirii
naturale a electrolitului, după deconectarea rezistenţei încălzitoare.
Se trasează graficul corespunzător şi în cazul răcirii.

58
LUCRAREA NR.13

STUDIUL GALVANOMETRULUI CU CADRU MOBIL

1. Principiul fizic

Galvanometrul cu cadru mobil este un instrument foarte


sensibil destinat măsurării intensităţii curenţilor, tensiunilor
continue şi a sarcinii electrice a căror valoare este foarte mică.
Aceste galvanometre pot fi unele cu bobină mobilă, străbătută de
curent şi rotindu-se în câmpul unui magnet sau electromagnet fix
sau unele cu magnet mobil şi bobină fixă.
Galvanometrul este alcătuit dintr-un magnet permanent Mp,
un miez de fier M, o oglindă O, o bobină cu N spire B, o scară
gradată Sc, un fir de torsiune F şi o sursă de lumină S. Oglinda
legată solidar cu cadrul măsoară rotaţia acestuia prin deplasarea
unghiulară a unui fascicul luminos trimis de sursa de lumină pe
suprafaţa oglinzii.

Fig.1.

59
Funcţionarea galvanometrului cu cadru mobil se bazează pe
interacţiunea dintre câmpul magnetic creat de un magnet permanent
şi curentul electric care trece prin înfăşurarea unei bobine mobile
aşezate în acest câmp. Bobina, de formă dreptunghiulară cu N spire,
se poate roti în jurul unei axe de rotaţie continuă în planul ei.
Ecuaţia de mişcare a cadrului se stabileşte egalând cu zero
suma tuturor momentelor forţelor care acţionează asupra cadrului
care este supus simultan acţiunii cuplului de forţe active (Laplace)
şi cuplului de forţe reactive de frânare mecanică şi
electromagnetică.
La trecerea curentului i prin cadru, asupra laturilor verticale l şi l’
(perpendicular pe B0) acţionează forţele Laplace: f = ilB0 = f '
Momentul acestui cuplu de forţe care produce rotirea cadrului:
M 1 = Naf = NialB0 = φ 0 i
φ 0 = NSB0 constanta intrinsecă a galvanometrului este egală cu
fluxul maxim de inducţie magnetică prin bobina galvanometrului.
Curentul i este produs de tensiunea electromotoare E conectată
lacircuitul galvanometrului şi de tensiunea electromotoare indusă e
în laturile verticale (l şi l’) în timpul rotirii cu viteza unghiulară
2v
ω= (v este viteza liniară a laturilor).
a
a
e = 2B 0 lvN = 2B 0 lω N = NSB0 ω = φ 0 ω
2
Expresia curentului este:
E − e E − φ0 ω
i= =
R R
E − φ0ω
M1 = φ 0
R
R este rezistenţa totală a circuitului în care se află galvanometrul.
E
În aceată ultimă relaţie termenul φ 0 reprezintă cuplul forţelor
R
electromagnetice care pune în mişcare cadrul (cuplu activ), iar

60
ω
termenul φ 02 momentul rezistent datorat frânării
R
electromagnetice, se numeşte şi coeficient de amortizare
electromagnetică.
Momentul de torsiune care apare datorită torsiunii firelor de
suspensie în timpul rotaţiei cadrului: M 2 = −C ⋅ a , C este
constanta de torsiune a firelor.
Forţa de frecare a cadrului cu aerul şi forţa de frecare internă în
firele de suspensie determină amortizarea mişcării echipajului
mobil. Cuplul acestor forţe este M 3 = −b ⋅ ω , b este constanta de
amortizare mecanică.
Atunci momentul rezultant va fi:
E ⎛ φ2 ⎞
M rez = φ 0 − Ca − ⎜⎜ 0 + b ⎟⎟ω
R ⎝R ⎠
••
dar M rez = J α , unde J este momentul de inerţie al echipajului mobil
φ 02
şi notăm cu A = + b coeficientul de amortizare totală, obţinem
R
ecuaţia de mişcare a cadrului mobil:
•• A• C Eφ 0
α+ α+ α = .
J J RJ
Rezolvarea ecuaţiei omogene (fără termenul din dreapta) duce la
următoarea expresie pentru oscilaţia cadrului mobil:
α = α 0 e − δ0 t sin (ωt + ϕ)
A C A2 ω
unde δ 0 = , ω2 = − 2 , ϕ = arctg .
2J J 4J δ0
În regim permanent( t → ∞ ) deviaţia cadrului va fi:
φ E φ
αe = 0 = 0 I .
RC C
Dacă prin galvanometru circulă un curent într-un timp mai mic
decât perioada proprie de oscilaţie a cadranului atunci
galvanometru se află în regim balistic.

61
Mărimile caracteristice ale galvanometrului balistic sunt: J -
momentul de inerţie al cadrului, φ 0 constanta de flux, C constanta
de torsiune, b constanta de amortizare mecanică, q rezistenţa
galvanometrului, Rc rezistenţa critică, T0 perioada de oscilaţie
proprie.
Sensibilitatea la curent este o mărime caracteristică dată de relaţia:
dα e φ E φ φ NB0S
SI = (rad / A) , cum α e = 0 = 0 I avem că S I = 0 = .
dI RC C C C
1 C
Constanta de curent este K I = = .
S I NB0S
Sensibilitatea la tensiune este o mărime caracteristică dată de
dα e
relaţia: SU = (rad / V) , cum dU = qdI avem că
dU
dα e S I NB 0S
SU = = = .
qdI q Cq
Constanta de tensiune se defineşte ca tensiunea ce produce deviaţia
de 1mm pe riglă KU.
dα 0
Sensibilitatea la sarcină S I = şi reprezintă deviaţia α 0 în regim
dQ
balistic a sarcinii corespunzătoare Q = 1C ce parcurge cadrul.
Rezistenţa critică reprezintă rezistenţa pentru care are loc tranziţia
de la regimul de oscilaţie amortizat la cel aperiodic şi invers. Ea
este dată de relaţia:
φ 02
R ce = R − q = −q.
2 CJ − b
Perioada de oscilaţie a cadrului în regimul de oscilaţie amortizat
2
C ⎛⎜ b + φ 02 / R ⎞⎟ 2π
Avem relaţiile ω = ω 02 + δ 02 = −⎜ ⎟ , T=
J ⎝ 2J ⎠ ω
Perioada este minimă pentru R → ∞ şi se numeşte perioadă proprie
2π J
T0 dată de relaţia: T0 = ≅ 2π .
C b C

J 4J 2
62
Decrementul logaritmic
În regimul de oscilaţie gradul de amortizare se poate caracteriza
prin raportul a două amplitudini succesive măsurate pentru aceeaşi
parte a poziţiei de echilibru stabil a cadrului
α1 α
λ= = ... = n = e δ0 t . Logaritmul natural al acestui raport se
α2 α n +1
2π(a + φ 0 / R )
numeşte decrement logaritmic: ∆ = δ 0 t .
(
4CJ − a + φ 02 / R
2
)
1 A (t )
Pentru n amplitudini A(t ), A(t + dt ) avem: ∆ = ln .
n A (t + dt )

2. Partea experimentală

A. Determinarea rezistenţei galvanometrului


Se foloseşte următorul circuit electric:
Pentru cazul în care K este deschis se
obţine o deviaţie oarecare d a spotului
pentru o rezistenţă dată R = R1 . Apoi
pentru K închis se va modifica
R = R2 , care este o rezistenţă în
decade, până când se obţine
Fig.2. aceeaşi deviaţie d a
galvanometrului.
Curentul prin galvanometru este acelaşi în cele două cazuri I1 = I 2
E E R1 − R 2
sau = ⇒g= S , unde S este rezistenţa
R1 + g R 2g R2
R2 + g +
S
de şunt, în cazul sensibilitatea galvanometrului este modificată prin
şuntarea galvanometrului. Rezistenţa variabilă R se alege în funcţie
de sensibilitatea galvanometrului.

63
B. Determinarea perioadei T şi a decrementului logaritmic
Se aduce cadrul în regimul de oscilaţie. Dacă se citeşte timpul t în
t
care sunt efectuate n oscilaţii obţinem perioda T = . Se poate
n
studia dependenţa perioadei de rezistenţa totală a circuitului.
Măsurând A(t ) , A (t + dt ) la n oscilaţii se poate calcula decrementul
logaritmic, cât şi dependenţa lui de rezistenţa totală a circuitului.
Decrementul logaritmic se poate determina cu o eroare minimă
A (t )
dacă n se alege astfel încât = 3,6 , ceea ce înseamnă un
A (t + dt )
1 A (t )
număr mare de măsurători. Se foloseşte relaţia ∆ = ln .
n A (t + dt )

C. Determinarea constantei balistice


Se foloseşte următorul circuit electric (Fig.3):

Fig.3.

Se încarcă C şi apoi se descarcă prin galvanometrul balistic g.


Pentru diferite valori ale tensiunii de încărcare se citesc deviaţiile
pe galvanometru la descărcarea condensatorului. Sarcina cu care se
încarcă condensatorul este q = CE şi cum sarcina se mai poate scrie
prin relaţia q = Kα rezultă că constanta balistică este dată de:
q CE
K= = unde C este capacitatea condensatorului, E tensiunea
α α
de încărcare şi α deviaţia pe galvanometru (în mm – deviaţia ca
lungime pe rigla galvanometrului). Se foloseşte un condensator de
capacitate C = 100nF iar datele se trec într-un tabel de forma:

64
Nr. E α q K Kmediu
det. (V) (mm) (µC) (C/mm)
1
2
3
4
5
6

65
LUCRAREA NR.14

DETERMINAREA INDUCTANŢEI UNEI BOBINE ŞI


PERMEABILITĂŢII UNEI SUBSTANŢE
FEROMAGNETICE

1. Principiul fizic

O bobină alimentată în curent alternativ prezintă o rezistenţă –


impedanţă Z- formată din rezistenţa ohmică R a firului din care este
confecţionată bobina şi reactanţa inductivă X L = ωL , datorită
fenomenului de autoinducţie.
Între cele trei rezistenţe există relaţia:
Z = R 2 + ω 2 L2
unde L este inductanţa proprie bobinei şi ω pulsaţia curentului
alternativ.
Intensitatea efectivă a curentului din bobină se poate calcula cu
legea lui Ohm:
U
I= ,
Z
unde U este tensiunea efectivă de la bornele bobinei. Înlocuind în
această relaţie valoarea impedanţei, se obţine:
U
I= .
R + ω 2 L2
2

Această relaţie permite calcularea impedanţei:


1 U2
L= − R2 .
ω I 2

Pe baza acestei relaţii se poate elabora o metodă de determinare a


inductanţei L, măsurând tensiunea U şi intensitatea I, când se
cunosc rezistenţa proprie a bobinei R şi pulsaţia curentului
alternativ ω .

66
Inductanţa unui solenoid care are miezul dintr-o substanţă
feromagnetică cu permeabilitatea absolută µ ( µ = µ 0 µ r ) este dată
de relaţia:
N 2S
L = µ 0µ r
l
unde µ 0 este permeabilitatea absolută a vidului, µ r este
permeabilitatea relativă, S este secţiunea solenoidului, N numărul
de spire al solenoidului şi l este lungimea solenoidului.
Inductanţa aceluiaşi solenoid când are în interior vid sau aer este:
N 2S
L0 = µ0 .
l
Făcând raportul celor două relaţii se poate obţine:
L
µr = ,
L0
relaţie ce permite calcularea permeabilităţii relative a unei
substanţe. Pornind de la această constatare se poate elabora o
metodă de determinare a permeabilităţii relative. Din materialul
studiat se confecţionează o probă care să aibă lungimea şi secţiunea
egale cu ale solenoidului.

2. Dispozitivul experimental

Se realizează montajul din figura


de mai jos. Se foloseşte un
generator de tensiune alternativă
G cu frecvenţă cunoscută, bobine
cu inductanţă L necunoscută şi R
cunoscută, la care se cunosc
numărul de spire, voltmetru V şi
ampermetru de curent alternativ,
probe de studiat.

67
3. Modul de lucru

Se reglează tensiunea de alimentare a generatorului la o anumită


valoare a curentului prin circuit. Se citeşte valoare intensităţii
curentului la ampermetru şi valoarea tensiunii la bornele bobinei cu
ajutorul voltmetrului. Se vor face câte 5 determinări pentru fiecare
bobină. Datele experimentale se vor trece într-un tabel de forma:

Bobina Nr. R ω = 2πυ U I Lx Lx


det. (Ω ) (V) (A) (H) mediu
(H)
1 1
2
3
4
5
Se conectează întâi solenoidul fără miez şi i se determină inductanţa
L0. Apoi se introduce în interiorul solenoidului proba de studiat sub
formă de miez şi se determină inductanţa pentru diferite valori ale
intensităţii curentului. Se va studia şi dependenţa permeabilităţii
relative de câmpul magnetic H din interiorul solenoidului.
Pentru determinarea permeabilităţii magnetice datele se trec în
tabele de forma:

A. Determinarea inductanţei fără miez de fier

Substanţă Nr. U I R L0 L0 mediu


det. (V) (A) (Ω ) (H) (H)
Aer 1
2
3
4
5

68
B. Determinarea permeabilităţii

Substanţă Nr. L0 U I R L µr µ r mediu


det. (H) (V) (A) (Ω ) (H)
Fier
Cupru

Apoi se va reprezenta grafic dependenţa: µ r = µ r (H ) unde H se


NI
calculează cu relaţia H = (A/m) , pentru două probe diferite.
l

69
LUCRAREA NR.15

STUDIUL FORŢEI ELECTROMAGNETICE

1. Scopul lucrării

Scopul acestei lucrări este de a pune în evidenţă forţa


electromagnetică, de a verifica dependenţa acesteia de mărimea şi
sensul curentului, măsurarea forţei electromagnetice, determinarea
inducţiei electromagnetice B.

2. Principiu teoretic

Se ştie că asupra unui conductor liniar de lungime L,


străbătut de curentul de intensitate I şi aflat în câmpul magnetic de
inducţie B acţionează o forţă dată de expresia: F = IL × B numită
forţă Laplace.
Produsul I ⋅ L dintre intensitatea curentului şi lungimea
conductorului se numeşte element finit de curent şi are orientarea
curentului electric prin L. Vectorul forţă electromagnetică F este
un vector perpendicular pe planul format de vectorii L şi B .
Sensul vectorului forţă electromagnetică este dat de regula mâinii
stângi: se aşează mâna stângă astfel ca liniile de câmp magnetic să
intre perpendicular în palmă şi cu cele patru degete orientate în
sensul curentului, atunci degetul mare al mâinii va indica sensul
forţei electromagnetice.
Dacă elementul de curent este orientat normal la liniile de
câmp magnetic de inducţie B , atunci relaţia devine:
π
F = ILB sin = ILB .
2
Pentru un magnet permanent a cărui inducţie magnetică este
constantă, avem

70
F
B= = const.
IL
Astfel, inducţia magnetică a câmpului magnetic omogen
este numeric egală cu forţa ce acţionează asupra unităţii
elementului de curent IL = 1A ⋅1m , aşezat normal la liniile câmpului.
Unitatea de măsură pentru inducţia câmpului magnetic este 1Tesla
1N
(1T) şi 1T = .
1A ⋅1m

3. Dispozitivul experimental

Dispozitivul experimental utilizat este prezentat în figura


alăturată şi are în alcătuirea lui:

- un suport cu magnet (3)


- un cadru mobil (50 spire) (4)
- braţ orizontal (5)
- scală gradată pentru braţul orizontal (7)
- ac indicator (8)
- scală de zero (9)
- magnet în formă de U (10)
- borne de alimentare a cadrului mobil (14)
71
- greutate culisantă cu săgeată indicatoare (6)

Aparatul utilizat pentru studiul forţei electromagnetice este


practic o balanţă electromagnetică care permite măsurarea forţei
electromagnetice şi de asemenea permite demonstrarea faptului că
forţa electromagnetică este proporţională cu intensitatea curentului
electric.

4. Modul de lucru

Se realizează montajul din figura următoare:


Latura orizontală de jos a cadrului
se află în câmpul magnetic produs
între polii magnetici fiind centrată
pe partea mediană a magnetului în
formă de U. Aducerea la zero a
acului indicator a cadrului mobil se
face cu ajutorul şurubului 16.
Conductorul AB din figură
este unul din cele 50 de conductoare
din latura de jos a cadrului, care se
află între polii magnetici.
Se alimentează montajul cu diferite tensiuni de la o sursă de
tensiune 0-24V sau 0-35V. Se utilizează un reostat în montaj,
deoarece rezistenţa cadrului este foarte mică. Se alege un curent
între 0 şi 2A. La conectarea sursei se va observa deviaţia cadrului
bobinat sub acţiunea forţei electromagnetice F.
Câmpul magnetic uniform este asigurat de ansamblul format
din magnetul inferior N şi placa metalică polară superioară S care
închide liniile de câmp magnetic. Această placă superioară are în
acelaşi timp rolul de a ecrana latura orizontală superioară a cadrului
multispiră. În acest fel această latură a bobinei nu este supusă
acţiunii forţei electromagnetice.
Asupra laturilor verticale ale cadrului câmpul magnetic
acţionează forţe egale şi de semn contrar care creează un cuplu de

72
forţe care este anulat de cuplul forţelor de reacţiune din axul
cadrului.
Acţiunea câmpului magnetic asupra cadrului este
echivalentă cu acţiunea câmpului asupra unui ansamblu de N=50 de
conductoare paralele aşezate perpendicular pe liniile de câmp
magnetic.
Cu ajutorul sursei de
tensiune şi a reostatului se va
introduce în cadru un curent
continuu care va fi variat
treptat. Se va observa acţiunea
tot mai puternică a forţei
electromagnetice. Acul
indicator va fi deviat. Pentru
aducerea la zero a acului
indicator se va pune o greutate
culisantă (6) pe braţul orizontal
(5) şi se deplasează pe aceasta
până la echilibrarea balanţei. În
acest caz momentul greutăţii
este egal cu momentul forţei
electromagnetice.

Deci
F⋅ b = G ⋅d

unde b este braţul forţei F, d braţul greutăţii G în poziţia de


echilibru a cadrului. De aici rezultă:
d
F=G .
b
Deoarece avem un cadru cu N=50 de spire forţa electromagnetică
dată de N spire este de forma:
F = N ⋅ B⋅ I ⋅ L

Valoarea lui B va fi:


73
F
B= ,
N⋅I⋅L
d
unde F este dat de F = G .
b
Latura cadrului care se află în câmpul magnetic uniform este
L= 9cm iar braţul forţei electromagnetice este b=12 cm. Valoarea
braţului d va fi citită pe scala gradată a braţului orizontal.
Intensitatea curentului electric I care parcurge cadrul multispiră se
va citi de pe ampermetrul (multimetru) introdus în montaj.
Datele experimentale se introduc în următorul tabel:

Nr.crt. I(A) G(N) d(m) F(N) B(T)


1
2
3
4

pentru valorile cunoscute N=50, L=9cm şi b=12 cm.


De asemenea se va reprezenta grafic dependenţa liniară a
forţei electromagnetice de intensitatea curentului electric ce
parcurge conductorul liniar F= f(I).
Vom calcula valoarea inducţiei câmpului magnetic şi din
panta dreptei obţinută.

74
LUCRAREA NR.16

DETERMINAREA CONSTANTEI DE CÂMP A


BOBINELOR HELMHOLTZ PRIN METODA BALISTICĂ

1. Principiul fizic.

Bobinele Helmholtz sunt două bobine circulare plate, identice de


rază R0, cu axa comună, parcurse de acelaşi curent electric şi aflate
la o distanţă egală cu raza lor. În regiunea centrală a spaţiului dintre
bobine, inducţia câmpului magnetic este practic uniformă. Pentru
determinarea inducţiei magnetice se utilizează metoda balistică de
măsurare a sarcinii induse q.
La o variaţie ∆φ a fluxului magnetic obţinut experimental prin
rotirea unei bobine în câmp magnetic, sarcina indusă este:
∆φ
q indus = , unde R este rezistenţa totală a circuitului
R
galvanometrului balistic. În procesul de măsurare acesta prezintă o
deviaţie maximă dµ proporţională cu sarcina indusă: q indus = Kdµ
(K este constanta balistică a galvanometrului). În acest timp variaţia
de flux ce apare în q indus poate fi
exprimată ca ∆φ = 2 NBS , unde N este
numărul de spire al bobinei mobile, S
suprafaţa spirelor bobinei mobile, B
inducţia câmpului magnetic în zona
centrală a bobinelor Helmholtz,
presupusă omogenă. Factorul 2 apare
din faptul că rotaţia se face cu 180 o de
la φ1 = NBS la φ 2 = − NBS .
Dacă introducem în expresia pentru q indus , relaţia pentru variaţia
fluxului obţinem;
2 NBS KRdµ
Kdµ = ⇒ = B.
R 2 NS

75
Constanta galvanometrului balistic se poate găsi astfel: Se încarcă
un condensator de capacitate C la tensiunea E a sursei şi se descarcă
prin galvanometrul balistic.
CEr
Deviaţia d 0 maximă obţinută va fi dată de relaţia: q 0 = = Kd 0 ,
R
CEr
de unde constanta balistică ia forma: K = , ce poate fi
d0R
înlocuită în expresia lui B. Am ţinut cont de faptul că nu toată
sarcina cu care a fost încărcat condensatorul q 0 trece prin
r
galvanometrul balistic, ci doar q 0' = q 0 . De unde rezultă pentru
R
CEr d M
inducţia câmpului magnetic expresia: B = .
2 NS d 0
Pentru determinarea inducţiei câmpului magnetic în interiorul
bobinelor Helmholtz parcurgem următoarele etape:
A. Se cunosc mărimile caracteristice circuitului C, E, N şi S.
B. Se alege o rezistenţă r astfel încât deviaţiile d şi d0 să fie
comparabile.
C. Se determină d0 prin încărcarea şi descărcarea
condensatorului cu ajutorul întrerupătorului.
D. Se roteşte bobina mobilă şi se determină deviaţia maximă
dM.

2. Dispozitivul experimental

Dispozitivul experimental constă dintr-un sistem de două bobine


Helmholtz alimentate la o sursă de tensiune, E. De asemenea avem
un circuit de măsură ce conţine bobina mobilă, pentru care se
cunosc N şi S, un galvanometru balistic, o rezistenţă în decade r, un
condensator C şi o sursă de tensiune e.

76
Fig.2. Montajul experimental pentru studiul bobinelor Helmholtz

3. Modul de lucru

Scopul lucrării este de a măsura constanta de timp a bobinelor


Helmholtz, aceasta reprezentând constanta de proporţionalitate între
intensitatea curentului electric care circulă prin bobine şi inducţia
câmpului magnetic în zona centrală în care câmpul este omogen:
B = KB ⋅i
datorită faptului că în determinarea sarcinii cu galvanometrul
balistic apar erori accidentale, adoptă, următorul procedeu:
A. Măsurăm deviaţiile maxime d M1 ,...., d M n obţinute prin rotirea
cu 180 o a bobinei mobile atunci când intensităţile curentului
electric prin bobinele Helmholtz au valorile i 1 ,..., i n ,
menţinând aceeaşi valoare a rezistenţei r.
B. Se reprezintă grafic d M K = f (i K ) .
C. Presupunem dependenţa liniară şi aplicând metoda celor
mai mici pătrate determinăm panta dreptei şi eroarea ce o
afectează.
D. Se verifică presupunerea dependenţei liniare prin calcularea
coeficientului de relaţie statistică. Dacă acesta este
aproximativ egal cu 1 ipoteza este considerată ca fiind
validă.
Dependenţa între deviaţia d M a galvanometrului balistic şi
valoarea i a intensităţii curentului electric prin bobinele

77
Helmholtz se obţine din cele două relaţii. Se găseşte:
2 K B NSd 0
dM = i adică o dependenţă liniară de forma
CEr
2 K B NSd 0
d M = ai + b cu b = 0 şi a = panta dependenţei liniare.
CEr
De aici rezultă că se poate determina constanta de timp a
bobinelor Helmholtz dacă se determină panta dreptei
CEra
d M K = f (i K ) , cu relaţia: K B = .
2 NSd 0
Etapele înregistrării datelor experimentale:

A. Se determină valorile elementelor constructive.


B. Se alege rezistenţa r pentru care deviaţiile d M şi d 0 pot fi
citite pe scala gradată a galvanometrului balistic şi se
notează valoarea acestei rezistenţe.
C. Se fac determinări pentru diferiţi curenţi prin bobinele
Helmholtz.
D. Se realizează următorul tabel de date experimentale:
Nr.det. i(A) d M (mm) 2
dM id M

E. Se realizează pe hârtie milimetrică graficul d M K = f (i K )


F. Se calculează panta din relaţia:
n n n
n ∑ iK d M K − ∑ iK ∑ dM K
K =1 K =1 K =1
a= 2
n ⎛ n ⎞
n ∑ i 2K − ⎜⎜ ∑ i K ⎟⎟
K =1 ⎝ K =1 ⎠
G. Se calculează coeficientul de corelaţie al datelor şi se
compară cu unitatea

78
n n n
n ∑ iK d M K − ∑ iK ∑ dM K
K =1 K =1 K =1
ς= 1/ 2 1/ 2
⎡ n ⎛ n ⎞
2⎤ ⎡ n ⎛ n ⎞
2⎤
⎢n ∑ i K2 − ⎜ ∑ i K ⎟⎟ ⎥ ⎢n ∑ d M
2
− ⎜ ∑ dM ⎟⎟ ⎥
⎢ K =1 ⎜ ⎥ ⎢ K =1 K ⎜⎝ K =1 K ⎥
⎣ ⎝ K =1 ⎠ ⎦ ⎣ ⎠ ⎦
H. Se determină deviaţia la încărcarea şi descărcarea
condensatorului C, d 0 .
I. Se utilizează formula pentru calcularea constantei bobinelor
Helmholtz, KB.
CEra
KB = [T / A] .
2 NSd 0

79
LUCRAREA NR. 17

METODA CELOR 3 VOLTMETRE ŞI METODA CELOR 3


AMPERMETRE PENTRU MĂSURAREA PUTERII ACTIVE
ŞI A FACTORULUI DE PUTERE ÎNTR-UN CIRCUIT DE
CURENT ALTERNATIV.

1. Principiul fizic

Considerăm circuitul alăturat:


Valorile momentane ale
curentului prin circuit şi
tensiunii la borne pot fi scrise
sub forma:
i(t ) = I 0 sin ωt = I 2 sin ωt ;
u (t ) = U 0 sin (ωt + ϕ) = U 2 sin (ωt + ϕ)

Valorile efective ale tensiunii şi curentului sunt date de relaţiile:


T T
1 1
U 2 = ∫ u 2 dt ; I 2 = ∫ i 2 dt
T0 T0
I U
şi sunt I = 0 şi U = 0 .
2 2
Se defineşte puterea momentană p ca fiind puterea
transferată circuitului la momentul t:
p = u ⋅ i = U 0 I 0 sin ωt ⋅ sin (ωt + ϕ ) .
Fiind vorba despre o mărime variabilă în timp, din punct de vedere
experimental prezintă interes media acestei mărimi pe un interval
de timp egal cu perioada T, această putere se numeşte puterea
activă a circuitului şi este dată de relaţia:
T
1
P = ∫ u ⋅ idt
T0
şi după integrare obţinem că:

80
1
P = UI cos ϕ = U 0 I 0 cos ϕ
2
unde U 0 şi I 0 sunt amplitudinile tensiunii, respectiv curentului, U
şi I sunt valorile efective ale tensiunii , respectiv curentului, iar
P
cos ϕ = se numeşte de factor de putere.
U ⋅I
Folosind diagrama fazorială a circuitului, putem scrie:
U R = U cos ϕ
U X = U sin ϕ
Folosind prima dintre aceste
relaţii putem scrie puterea
activă sub forma:
U2
P = U R I = RI 2 = R .
R
Această formă de scriere
evidenţiază faptul că puterea activă se dezvoltă pe rezistor.
Pentru un circuit de curent alternativ se defineşte şi o putere
reactivă prin relaţia:
1
Q = UI sin ϕ = U 0 I 0 sin ϕ ,
2
şi din diagrama fazorială avem că:
U2
Q = U X I = XI 2 = X
X
pentru elementul reactiv de circuit X.
Şi o putere aparentă S transferată circuitului, care se defineşte ca
produsul dintre intensitatea efectivă I a curentului din circuit şi
valoarea efectivă a tensiunii de la bornele circuitului:
S =U ⋅I
Între cele trei puteri definite există următoarea relaţie:
S 2 = P2 + Q2 .

81
Unităţile de măsură pentru cele trei puteri sunt: watt-ul (W) pentru
puterea activă; volt-amperul (VA) pentru puterea aparentă şi volt-
amperul reactiv (VAR) pentru puterea reactivă.
Scopul lucrării: Scopul acestei lucrări este studierea rolului pe îl au
elementele reactive de circuit asupra defazajului ce apare între
tensiune şi curent în circuitele de curent alternativ, precum şi
determinarea factorului de putere şi a puterii active. Acest lucru se
va realiza prin două metode: metoda celor 3 voltmetre şi metoda
celor 3 ampermetre.

A. Metoda celor 3 ampermetre (3A)

Considerăm circuitul electric din figura de mai jos şi


diagrama fazorială corespunzătoare:

Utilizând diagrama fazorială putem determina orice defazaj


ce apare în circuit. Vom exemplifica cazul defazajului ϕ L între
curentul prin bobină I1 şi tensiunea la borne U. Între curenţii din
circuit există relaţia:
I 2 = I12 + I 22 + 2 I1 I 2 cos ϕ L
de unde se poate scrie expresia factorului de putere:
I 2 − I12 − I 22
cos ϕ L = .
2 I1 I 2
Deci se poate obţine valoarea defazajului ϕ L prin măsurarea cu
ajutorul a trei ampermetre a celor trei curenţi din circuit (I , I 1 , I 2 ) .
Se poate, de asemenea, calcula puterea activă absorbită de bobină:

82
P = UI1 cosϕ L =
( )
U I 2 − I12 − I 22
.
2I 2
Puterea aparentă este:
S = UI1
iar puterea reactivă se calculează cu relaţia:
Q = S 2 − P2 .

B. Metoda celor 3 voltmetre (3V)

Considerăm circuitul electric din figura de mai jos şi


diagrama fazorială corespunzătoare:

Utilizând diagrama fazorială se poate determina legătura


între factorul de putere şi cele trei tensiuni din circuit:
U 2 = U 12 + U 22 + 2U 1U 2 cosϕ
Deci prin măsurarea celor trei tensiuni U, U1, U2 se poate
determina defazajul dintre tensiunea la bornele bobinei şi curentul
prin circuit:
U 2 − U 12 − U 22
ϕ = arccos .
2U 1U 2
Se poate, de asemenea, calcula puterea activă disipată pe bobină,
puterea aparentă şi puterea reactivă.

2. Modul de lucru
În realizarea experimentală a lucrării se vor parcurge următorii paşi:
™ Se realizează montajul experimental 3A.
83
™ Se fixează generatorul de curent alternativ pe anumite valori
ale tensiunii la bornele circuitului. Pentru fiecare valoare a
tensiunii se vor citi valorile celor trei curenţi pe cele trei
ampermetre.
™ Se trec rezultatele în tabelul următor:

U(V) I(mA) I1(mA) I2(mA) cos ϕ P(W) S(VA) Q(VAR)

™ Se realizează montajul experimental 3V.


™ Se reglează generatorul de curent alternativ pe anumite
valori ale curentului în circuit. Pentru fiecare valoare a lui I
se vor citi valorile celor trei tensiuni cu ajutorul
voltmetrelor. Se poate utiliza un singur voltmetru pentru
măsurarea celor trei tensiuni, conectându-l succesiv între
bornele de interes.
™ Se trec datele în tabelul următor:

U(V) I(mA) U1(V) U2(V) cos ϕ P(W) S(VA) Q(VAR)

84
LUCRAREA NR.18

STUDIUL CIRCUITELOR DE CURENT ALTERNATIV.


CIRCUITUL RLC SERIE. REZONANŢA.

1. Principiu teoretic

Proprietatea specifică circuitelor de curent alternativ ce


conţin atât elemente active cât şi elemente reactive este existenţa
unui defazaj între tensiunea aplicată la bornele circuitului şi
curentul prin circuit. Valorile momentane ale curentului prin circuit
şi tensiunii la borne pot fi scrise sub forma:
i(t ) = I 0 sin ωt = I 2 sin ωt ;
u (t ) = U 0 sin (ωt + ϕ ) = U 2 sin (ωt + ϕ )
Considerăm un circuit RLC în curent alternativ:

Căderile de tensiune pe R, L şi C vor fi:


u R = Ri = RI 2 sin ωt = U R 2 sin ωt
di ⎛ π⎞
u L = L = ωLI 2 cos ωt = U L 2 sin ⎜ ωt + ⎟
dt ⎝ 2⎠
q ∫ idt I 2 ⎛ π⎞
uR = = =− cos ωt = U C 2 sin ⎜ ωt − ⎟
C C ωC ⎝ 2⎠

85
I
unde: U R = RI , U L = ωLI = X L I , U C = = XCI .
ωC
1
Mărimile X L = ωL şi X C = se numesc reactanţa inductivă
ωC
respectiv capacitivă şi joacă acelaşi rol de legătură între căderea de
tensiune pe inductor respectiv condensator şi curentul care le
străbate ca şi rezistenţa R între căderea de tensiune pe rezistor şi
curentul care trece prin el. Aceste mărimi nu includ şi diferenţele de
fază dintre căderile de tensiune şi curent.
Diagrama fazorială a circuitului RLC serie:

Analog modului în care pentru circuitele de curent continuu s-a


definit rezistenţa R a circuitului, cu ajutorul legii lui Ohm şi din
diagrama fazorială se defineşte impedanţa circuitului :
2
U ⎛ 1 ⎞
= R 2 + ( X L − X C ) = R 2 + ⎜ ωL −
2
Z= ⎟ .
I ⎝ ωC ⎠
X − XC
şi defazajul ϕ dat de relaţia tgϕ = L .
R
Se observă că atunci când frecvenţa sursei devine egală cu
frecvenţa proprie a circuitului de curent alternativ, care este dată de
1
relaţia lui Thomson υ 0 = , curentul are valoarea maximă
2π LC
U
I0 = .
R

86
În acest caz circuitul RLC este în regim de rezonanţă cu sursa
exterioară. Transferul de energie de la sursă la circuit este maxim.
1
La rezonanţă X L = X C ⇒ Lω 0 = , impedanţa circuitului având
Cω o
valoarea minimă Z 0 = R iar defazajul ϕ = 0 .
În acest caz se defineşte o mărime numită factor de calitate al
circuitului:
ω L 1 1 L
Q= 0 = =
R ω 0 RC R C
mărime ce caracterizează proprietăţile circuitului de curent
alternativ. Factorul de calitate este şi un factor de supratensiune:
U 0L U
= 0C =Q
U υ =υ0 U υ =υ0

unde U0L şi U0C sunt tensiunile la bornele bobinei, respectiv


condensatorului, la rezonanţă, iar U este tensiunea aplicată
circuitului.
Factorul de calitate ne dă informaţii asupra pierderilor de energie în
circuitul de curent alternativ. ∆υ = υ1 − υ 2 se numeşte
semilărgimea spectrului. Rezonanţa este cu atât mai pronunţată cu
cât aceasta este mai mică. Factorul de calitate se poate scrie şi cu
ajutorul acestei mărimi:

87
∆υ υ1 − υ 2 1
= = .
υ υ Q

2. Modul de lucru

În realizarea experimentală a lucrării se vor parcurge următorii paşi:

™ Se realizează circuitul RLC serie alimentat la o sursă de


tensiune alternativă cu frecvenţă variabilă.
™ Se modifică frecvenţa υ a sursei şi se măsoară tensiunea la
bornele rezistorului R.
™ Se trasează curba de rezonanţă I = I (υ ) .
™ Se determină υ de rezonanţă din grafic şi se compară cu
cea calculată în funcţie de elementele circuitului:
1
υ0 =
2π LC
™ Se determină ∆υ = υ1 − υ 2 şi Q.
™ Se măsoară, la rezonanţă, căderile de tensiune pe elementele
circuitului şi se determină Q ca factor de supratensiune şi se
compară rezultatele.
™ Se trasează curba de rezonanţă pentru alte valori ale lui R.
™ Defazajul se poate determina măsurând tensiunea U la
bornele circuitului şi UR şi ULC prin relaţia:
U 2 + U 2 − U LC
2
cos ϕ = R
2UU R
iar valoarea obţinută se poate compara cu cea calculată din
relaţia în funcţie de elementele circuitului:
1
Lω −
ϕ = arctg Cω .
R

™ Datele se trec într-un tabel de tipul:

88
Nr. R (Ω) C( µF ) L(H) υ(Hz ) UR(V) I(A)
crt.
1.
2
3
4
5
...

89
LUCRAREA NR.19

STUDIUL TRANSFORMATORULUI

1. Principiu fizic

O aplicaţie tehnică a fenomenului de inducţie electromagnetică


este transformatorul. El este larg utilizat industrial în cazul
transportului energiei electrice la distanţe mari. În acest caz, este
convenabil să se facă transportul la tensiuni U cât mai mari, pentru
ca pierderea de putere prin efect Joule – datorită rezistenţei R a
firelor – să fie cât ma mică.
Dacă se doreşte să fie transportată o putere Pel = UI , se
pierde în fir ∆P el = I 2 R , astfel pierderea relativă de putere
∆Pel I 2 R R
= = 2 P el
Pel UI U
1
pentru o putere Pel dată, descreşte cu 2 .
U
Rezistenţa firului R determină o cădere de tensiune ∆U = IR , astfel
din relaţia de mai sus rezultă:
∆Pel ∆U
= .
Pel U
Două bobine L1 şi L2, având N1 şi respectiv N2 spire, sunt cuplate
inductiv printr-un miez de fier astfel că fluxul magnetic produs de
curentul I1 ce trece prin bobina L1, numită primar, să traverseze
complet bobina L2, numită secundar.

90
Fig.1.
Deoarece permeabilitatea magnetică relativă µ r a fierului este
mare, practic toate liniile câmpului magnetic care apar în interiorul
primarului parcurs de curent, trec prin miezul de fier (fig.1.b.) şi
traversează apoi secundarul L2.
Pentru a preveni curenţii turbionari care ar duce la încălzirea
miezului şi prin aceasta la pierderi, miezul de fier este realizat din
mai multe lamele subţiri de fier (tole), izolate între ele, care sunt
strânse cu ajutorul unor şuruburi izolate, astfel ca forţele magnetice
modulate de curentul alternativ de frecvenţă ω să nu producă
vibraţia lamelelor (zgomot de transformator).

2. Funcţionarea în gol

În cazul în care în circuitul secundar nu este conectată nici o sarcină


( I 2 = 0 ), se spune că tranformatorul funcţionează în gol.
Dacă la bornele primarului transformatorului se aplică o tensiune de
intrare:
u1 = U 01 cos ωt
prin aceasta va circula un curent i1 care produce un flux magnetic
φ m . Acesta, la rândul său, va produce tensiunea autoindusă:

91
di1 dφ
u ind = − L = − N1 m
dt dt
care este opusă tensiunii aplicate u1 .
Dacă se poate neglija rezistenţa bobinei (R1) în raport cu reactanţa
inductivă a acesteia ( X L1 = ωL1 ), conform legii a doua a lui
Kirchhoff în circuitul închis 1 avem:
u1 + u ind = 0 .
Dacă tot fluxul magnetic apărut în L1 trece şi prin bobina L2 în
secundarul transformatorului se va induce o tensiune:

u2 = − N 2 m .
dt
dφ m u1
Deoarece = , rezultă:
dt N1
u2 N
=− 2 .
u1 N1
Semnul minus arată că în cazul bobinării în acelaşi sens a spirelor
din primar şi secundar, tensiunea din secundar este defazată cu 180º
faţă de tensiunea de intrare u1 . În cazul bobinării în sensuri opuse a
celor două înfăşurări, u1 şi u 2 sunt în fază.
Raportul valorilor efective ale celor două tensiuni se numeşte raport
de transformare (T) şi este principala mărime cu ajutorul căreia se
caracterizează un transformator.
U
T= 2 .
U1
În funcţie de valoarea raportului de transformare putem avea
transformatoare ridicătoare de tensiune ( T > 1 ), coborâtoare de
tensiune ( T < 1 ), sau transformatoare de separare ( T = 1 ).
Puterea medie transmisă în cazul transformatorului ideal (bobine
fără rezistenţă internă şi fără pierderi) fără sarcină (nici un
consumator nu este legat în circuitul secundar) este:

92
1
Pel = U 01 I 01 cos ϕ = 0
2
iar unghiul de defazaj φ între tensiunea u1 şi intensitatea curentului
i1 este 90˚.

3. Funcţionarea în sarcină

Dacă la bornele secundarului este legat un consumator având


rezistenţa R, se spune că transformatorul funcţionează în sarcină. În
acest caz, prin bobina L2 va circula un curent de intensitate
u
i2 = 2 , care produce un flux magnetic φ 2 ≈ i2 defazat cu 90˚ faţă
R
de fluxul magnetic φ1 creat de curentul i1 . Deoarece i2 este în fază

cu tensiunea u 2 = Ri2 , tensiunea u 2 = N 2 este defazată cu 90˚
dt
faţă de fluxul φ1 .
Fluxul magnetic φ 2 creat de curentul i2 din secundar se
suprapune peste fluxul φ1 , dând naştere unui flux total φ = φ1 + φ 2 ,
care este defazat cu 0 < ∆ϕ < 90 o faţă de tensiunea de intrare şi
avem tg∆ϕ = φ 2 / φ1 . Ca urmare, peste curentul i1 din primar se
suprapune un alt curent, de fază diferită, indus de φ 2 . Puterea
consumată la bornele primarului va fi:
1
Pel = U 0 I 012 + I 022 cos(ϕ − ∆ϕ )
2
diferită de zero, deoarece ϕ − ∆ϕ ≠ 90 o .
În cazul în care la bornele secundarului unui transformator ideal
este legat un consumator (o sarcină) de impedanţă Z, neglijând
pierderile de flux magnetic sau pierderile termice în miez şi spire,
putem scrie relaţiile:
U 1 = jωL1 I 1 + jωM I 2
U 2 = I 2 Z = − jωM I 1 − jωL2 I 2

93
unde L1 şi L2 sunt inductanţele circuitelor primar şi secundar, iar M
este inductanţa mutuală.
În prima ecuaţie apar cele trei tensiuni din circuitul primar,
tensiunea aplicată la intrare u1, tensiunea autoindusă şi tensiunea
indusă de curentul din secundar, iar în cea de a doua, scrisă pentru
circuitul secundar, tensiunea la bornele lui Z este suma a două
tensiuni: cea indusă în secundar de curentul din primar datorită
cuplajului magnetic dintre cele două bobine şi cea autoindusă în
secundar.
Rezolvând sistemul, obţinem curenţii în funcţie de tensiunea de
intrare:
jωL2 + Z
I1 = U1
(
jωL1 Z + ω 2 M 2 − L1 L2 )
jωM
I2 = − U1
jωL1 Z + ω 2 (M 2 − L1 L2 )
de unde se obţine pentru raportul curenţilor:
I2 jω M
=
I1 jω L 2 + Z
Deoarece U 2 = I 2 Z , pentru raportul tensiunilor se obţine:
U2 jωM Z
=− .
U1 (
jωL1 Z + ω 2 M 2 − L1 L2 )
Mărimea care caracterizează cuplajul între bobina primară şi cea
secundară se numeşte coeficient de cuplaj. El este definit prin
M
relaţia: k = şi are valori între 0 şi 1 (pentru cuplaj magnetic
L1 L2
ideal k=1, adică M = L1 L2 ).
În funcţie de coeficientul de cuplaj, raportul tensiunilor devine:
U2 M
=−
U1 L1 + jω (k − 1)L1 L2 / Z
2

pentru raportul modulelor tensiunilor obţinem:


94
U2 M / L1
=
U1 ( )(
1 + ω 2 L22 / Z 2 k 2 − 1
2
)
În continuare vom studia câteva cazuri particulare pentru sarcina Z
conectată la secundarul transformatorului: sarcină pur rezistivă R,
pur conductivă L, sau pur capacitivă C.
a) Z = R (sarcină pur rezistivă)
Dacă cuplajul magnetic este ideal (k=1) obţinem:
U2 M L N
=− = − 2 = − 2 la cuplaj ideal, raportul tensiunilor nu
U1 L1 L1 N1
depinde de rezistenţa de sarcină R.
Pentru k < 1 , raportul tensiunilor variază conform relaţiei generale
obţinute mai sus.

b) Z = jωL (sarcină pur inductivă)


în acest caz, raportul tensiunilor devine:
U2 M / L1
=−
U1 1 + (L2 / L1 )(1 − k 2 )
raportul este pur real şi negativ, ceea ce înseamnă că diferenţa de
fază între cele două tensiuni este întotdeauna ϕ = 180 o .
1
c) Z = (sarcină pur capacitivă)
jωC
Raportul tensiunilor
U2 M
=− va fi mai mare decât la funcţionarea
U1 L1 − ω CL1 L2 (1 − k 2 )
2

în gol ( Z = ∞ ).
Pentru frecvenţa de rezonanţă:
1
ω0 =
(
CL2 1 − k 2 )

95
U 2 va fi infinit de mare (atât timp cât pierderile în transformator
sunt neglijabile). Această situaţie se numeşte supracreştere de
rezonanţă a raportului de transformare.

4. Dispozitivul experimental

Se foloseşte un transformator demontabil, constituit dintr-un miez


feromagnetic format din tole izolate între ele (având o piesă în
formă de U şi una în formă de I) pe care se montează cele două
bobine L1 şi L2 cu un număr de spire N1 şi respectiv N2 ; o sursă de
tensiune alternativă cu tensiune reglabilă; voltmetre, ampermetre,
rezistor cu rezistenţă variabilă.

5. Desfăşurarea lucrării

În cazul funcţionării în gol a transformatorului (fără


consumator) se aplică primarului diferite valori ale tensiunii
alternative U1, pentru diferite variante ale numărului de spire din
primar şi secundar, N1 respectiv N2. Cu ajutorul unui voltmetru se
va citi valoarea tensiunii din secundar U2. Se va urmări verificarea
U2 N2
raportului de transformare = , pentru diferite valori ale
U 1 N1
tensiunilor U1 şi U2 şi pentru diferite valori ale lui N1 şi N2.

96
Variind U1 se citeşte U2 şi se calculează raportul de
transformare pentru o anumită combinaţie de N1 şi N2. Se
calculează valoarea medie a raportului de transformare.
În cazul funcţionării în sarcină se conectează rezistorul R în
circuitul secundarului. Se poate calcula randamentul
transformatorului măsurând intensităţile curentului în primar şi
secundar:
P U ⋅I
η = util = 2 2
Pconsumat U 1 ⋅ I 1
Şi în cazul funcţionării în sarcină a transformatorului se
variază U1 şi se citeşte U2 şi apoi se calculează raportul de
transformare pentru o anumită combinaţie de N1 şi N2. În final se
calculează valoarea medie a raportului de transformare.

97
LUCRAREA NR.20

INSTRUMENTE OPTICE

- Instrumente optice cu care studiem proprietăţile fizice ale


luminii.
• Interferometre
• Reţele de difracţie
• Aparate spectrale
• Polarimetre

- Instrumente optice destinate de imagini ale obiectelor


luminoase
• Oculare (cu imagini virtuale): microscoape, lunete,
telescoape
• Obiective (cu imagini reale): aparate de fotografiat, aparate
de proiecţie

- Instrumente pentru determinarea unor mărimi optice, distanţe


sau unghiuri
• Refractometre (n)
• Telemetre ( p )

Ochiul
Este cel mai simplu instrument optic, cu imagini reale.
Alcătuire:
• Cristalinul este alcătuit din mai multe straturi, şi are
forma unei lentile biconvexe adaptabile.
• Retina prezintă o porţiune numită pata galbenă (pata
oarbă), precum şi terminaţii fotosensibile, conuri (pentru vedere
diurnă) şi bastonaşe (pentru vedere nocturnă). Conurile sunt în
general sensibile le culori, lipsa sensibilităţii conurilor la o anumită
culoare – daltonism.

98
cristalin retina

iris pata galbenă


pata oarbă
cornee

umoare nerv optic


apoasă
umoare sticloasă
pupilă
sclerotica
coroida
retina

Defectele ochiului
- Cromatice – daltonismul (nu se mai poate corecta)
- Geometrice
ƒ astigmatism ochiul nu are formă sferică
ƒ curbura câmpului
ƒ de sfericitate
ƒ coma
- De refracţie
ƒ Miopie
ƒ Hipermetropie
- Presbitism
ƒ Slăbirea muşchilor oculari ciliari
ƒ Acomodare dificilă
ƒ Două genuri de ochelari (de apropiere şi depărtare)
Mărimi generale ce caracterizează instrumentele optice
1. Mărirea
y'
- Transversală β =
y
dx'
- Longitudinală α =
dx

99
2. Puterea optică
Tangenta sub care se vede obiectul în instrument raportat la y
tgu ' u '
P= ≅
y y
3. Grosismentul
Tangenta sub care se vede obiectul din instrument raportat la
tangenta sub care se vede obiectul cu ochiul liber
tgu ' u '
G= ≅
tgu u
tgu ' y
Gc = = P ⋅ δ , tgu = , δ = 25cm
y δ
δ
4. Puterea optică
Este o mărime diferită de puterea separatoare, definită ca fiind
distanţa liniară sau unghiulară dintre două puncte ale unui obiect
care mai pot fi văzute distinct prin instrument.

5. Luminozitatea Λ
Pentru instrumente ce produc imagini virtuale
2
L' ⎛ n' ⎞
Λ= = T⎜ ⎟
L ⎝n⎠

unde : L luminanţa obiectului, L’ luminanţa imaginii, T coeficientul


de transmisie (T < 1); dacă n’ = n => Λ = T < 1
Pentru instrumente ce produc imagini reale
2
E' ⎛ n' ⎞
Λ= = T ⎜ ⎟ π sin 2 u '
L ⎝n⎠
unde E’ iluminarea imaginii, L luminanţa obiectului, u’ unghiul sub
care se vede obiectul prin instrument.

100
Aparatul fotografic
Este un instrument optic ce produce imagini reale.
Ob

Placa
foto

-y
-s s’

y ' s' f '


β= = ≈ mărirea
y s s
2
E' ⎛ n' ⎞
Λ= = Tπ ⎜ ⎟ sin 2 u ' luminozitatea aparatului
L ⎝n⎠
n' = n ⇒ sin u ' ~ u '
1
Λ = Tπu ' 2 = Tπ 2
k
Dp
unde u ' = deschidere relativă a obiectivului, Dp diametrul
f'
pupilei ieşire.
Raportul
f'
=k
Dp
se mai numeşte şi indice de diafragmă notat pe o scară gradată
ataşată obiectivelor.

101
Lupa – produce imagini virtuale
Este formată dintr-o lentilă dau un sistem de lentile pentru a
corecta aberaţiile.

y’
y u’

tgu ' y ' d y ' δ


G= = = =
tgu y δ y d
d −a δ δ ⎛ a⎞
= = ⎜1 − ⎟
f' d f '⎝ d ⎠
Dacă a = 0 sau d = ∞ atunci
δ
Gc =
f'
G 1 ⎛ a⎞
P = = ⎜1 − ⎟ puterea optică
δ f '⎝ d ⎠

Când ochiul este plasat în focar sau imaginea se formează la ∞


1
Pc = =C
f'
2
L' ⎛ n' ⎞
Λ = = T ⎜ ⎟ = T < 1 luminozitatea
L ⎝n⎠

102
Lunete şi telescoape
• Instrumente optice cu imagini virtuale pentru observarea
obiectelor foarte îndepărtate
• Formate dintr-un obiectiv cu distanţă focală mare, iar în cazul
lunetelor avem sistem de lentile iar în cazul telescoapelor oglindă
sferică sau parabolică
• Ocularul funcţionează ca o lupă şi are distanţă focală mică.
• Lunete: terestre sau astronomice, dar ambele tipuri sunt sisteme
afocale.

Luneta Astronomică
Ob. Oc.

F’1 F2 -u’
u
F’2


L

tgu ' u ' f ob'


G= ≅ =− '
tgu u f oc
u ' y ' − f oc f ob' f ob'
− = = − =
u − y ' f ob' f oc f oc'
− f oc = f oc'

L = f ob' + f oc'
f oc' 1
β =− ' ⇒G=
f ob β

103
Pentru obiecte de dimensiuni mari
L'
Λ = ≈T <1
L
Pentru obiecte punctiforme (stele)
D2
Λ = T 2ob
Dochi
Luneta Galilei
u' f
G = = ob = f ob Poc
u f oc
Oc
Ob

u F2’
F1 u’
F1

Telescoape – obiective oglindă.


f ogl
G= = f ogl Poc
f oc

104
Ob

Oc

Newton
Ob

Oc

Gregory
Ob

Oc

Cassegrain

105
Prisma Optica
Este formată din doi dioptrii plani care formează un unghi
diedru care se numeşte unghiul prismei.

i1 δ
r1 r2 i2
A
n1 n2

Invariantul lui Descartes


⎧n1 sin i1 = n 2 sin r1

⎨n1 sin i2 = n 2 sin r2
⎪A = r + r
⎩ 1 2

n2
δ = i1 + i2 − A = f (i1 , A, n), n = A = ct n = ct
n1
Condiţia de deviaţie minimă
d 2δ
δ = f (i1 ) functie convexa ⇔ > 0
di12
dr1
n1 cos i1 = n2 cos r1
di1
di2 dr
n1 cos i2 = n 2 cos r2 2
di1 dr1
dr dr
0= 1 + 2
di1 di1
dδ di cos r2 ⎛ cos i1 ⎞
= 1+ 2 = 1+ ⎜⎜ − ⎟⎟
di1 di1 cos i2 ⎝ cos r1 ⎠
106
d 2δ
Dacă > 0 avem o valoare minimă (punct de inflexiune =>
di12
funcţia îşi schimbă sensul).
dδ cos i1 cos r1
=0⇒ = ⇒
di1 cos i2 cos r2
⎡ ⎛ n ⎞2 ⎤ ⎡ ⎛ n ⎞2 ⎤
sin i1 ⎢1 − ⎜⎜ ⎟⎟ ⎥ = sin i2 ⎢1 − ⎜⎜ 1 ⎟⎟ ⎥
2 1 2

⎢⎣ ⎝ n 2 ⎠ ⎥⎦ ⎢⎣ ⎝ n 2 ⎠ ⎥⎦
Deoarece avem funcţii trigonometrice, despre care ştim că sunt
⎡ π⎤
injective pentru valori din intervalul ⎢0; ⎥ , rezultă că funcţiile
⎣ 2⎦
cresc.
i1 = i2 = i
r1 = r2 = r
n1 sin i = n2 sin r
A = er
δ = 2i − A
A + δm
sin
n sin i 2
n= 2 = =
n1 sin r A
sin
2
Condiţia de deviaţie minimă, mersul razei prin prismă este simetric.

107
δm

i1 = i2 i1

Condiţia de emergenţă
r2 ≤ l
⇒ A = r1 + r2 ≤ 2l
r1 ≤ l
n1
sin l =
n2
Considerăm acum i1 = const, A = const şi studiem variaţia δ = f(n).
sin i1 = n sin r1
sin i2 = n sin r2
A = r1 + r2 ⇒ δ = i1 + i2 − A
dr
0 = sin r1 + n cos r1 1
dn
di dr
cos i2 2 = sin r2 + n cos r2 2
dn dn
dr1 dr2
0= +
dn dn
dδ di2 sin r2 n cos r2 sin r1
= = + ⋅ ≥0
dn dn cos i2 cos i2 n cos r1
δ creşte, n creşte.
B
n 2 = A + 2 + ....
λ
λr > λv ⇒ nr < nv ⇒ δr < δv
108

dδ dδ dλ dλ sin r
= ⋅ = = 2⋅
dn dλ dn dn cos i


= puterea dispersivă

Pentru
i1 = i2 = i ⎫ dδ sin r sin r sin r
⎬⇒ = + =2
r1 = r2 = r ⎭ dn cos i cos i cos i
A
sin
dδ 2 dn
=2 =
dλ δn + A dλ
cos
2
Principala aplicaţie a prismei este dispersia luminii.
- aparate spectrografice cu prismă.
- sticle - Crown: n mic şi coeficienţi de dispersie mari.
- sticle - Flint : n mari şi coeficienţi de dispersie mici.
n −1 1
V = D = ,
n F − nC P
unde: V = numărul lui Abbe (coeficient de dispersie)
P = putere de dispersie
nD = n pentru Na λD = 5893 Å (galben)
nF = n pentru H2 λF = 4861 Å (roşu)
nC = n pentru H λC = 6563 Å (violet)

Numărul lui Abbe se determină cu ajutorul refractometrelor.


sticle Flint sticle Crown
V=50÷60 V=30÷40
P=0,02 P=0,03
nD = 1,3÷1,7 nD = 1,7÷1,9

109
Tipuri de prisme

1. Prisme cu unghi mic numite şi pene optice


A = r1 + r2
sin r1 ≈ r1 ⎫
sin r2 ≈ r2 ⎪⎪ n1i1 = n2 r1
⎬⇒
sin i1 ≈ i1 ⎪ n1i2 = n2 r2
sin i2 ≈ i2 ⎪⎭
n
δ = i1 + i2 − A = 2 (r1 + r2 ) − A = A(n − 1)
n1

Acest tip de prismă este folosit la construcţia telemetrelor


(aparate de măsurat distanţe şi unghiuri).

2. Prisme acromatice sunt prismele care produc o deviaţie a


fascicolului incident fără insă a-l descompune (asociaţie de
două prisme lipite).

Flint

A1

roşu

albastru
A2
Crown

Pentru deviaţiile celor două prisme:


∆δ 1 = δ 1F − δ 1C
∆δ 2 = δ 2 F − δ 2C
∆δ 1 + ∆δ 2 = 0 ⇒ δ 1F − δ 1C + δ 2 F − δ 2C = 0
A1 (n1F − n1C ) + A2 (n2 F − n2C ) = 0

110
A1 n − n2C
= − 2F
A2 n1F − n1C
Deci raportul anterior este invers proporţional cu raportul
dispersiilor.

3. Prisme cu viziune directă


Linia d a Na nu este deviată faţă de direcţia incidentă. Ele
produc dispersia, dar linia mijlocie nu este deviată faţă de direcţia
iniţială.

Flint

Crown

δ D = δ 1D + δ 2 D = 0
A1 (n1D − 1) + A2 (n 2 D − 1) = 0
A1 n −1
= − 2D
A2 n1D − 1
4. Prisme cu reflexie totală folosite în construcţia
refractometrelor

111
5. Prisme cu deviaţie constantă
Se folosesc în spectroscopia cu prisme şi la
monocromatoare (produce o deviaţie constantă pentru o anumită
culoare). Este o asociaţie de trei prisme, una având forma unui
triunghi isoscel, şi două de forma unor triunghiuri dreptunghice cu
un unghi de 30°.

112
LUCRAREA NR. 21

FOTOMETRIE

1. Introducere. Mărimi fotometrice


Fotometria se ocupă cu studiul măsurării cantităţilor de
lumină sau mai general al cantităţilor de energie radiantă. În acest
scop se introduc diferite mărimi specifice.
Fluxul radiant este definit ca raportul dintre energia radiantă şi
intervalul de timp corespunzător sau puterea energic radiantă.
W
P= [P]SI = 1W (Watt )
t
dP
Raportul defineşte fluxul spectral pentru lungimea de undă λ.

∞ ∞
dP
P= sau P = ∫ dPλ = ∫ Pλ dλ
dλ 0 0

Fluxul luminos este un flux radiant evaluat după calitatea senzaţiei


vizuale.
Coeficientul de vizibilitate relativă a unei radiaţii în
raport cu fluxul radiant Pλ(0) corespunzător pentru radiaţia cu λ =
5500Å (pentru care ochiul uman are sensibilitate maximă) şi fluxul
radiant Pλ care produce aceeaşi senzaţie:
P
Vλ = λ 0 ≥ 1

Unitatea de flux luminos în SI e lumenul (lm). Acesta e fluxul
luminos emis în unitatea de unghi solid de către os ursă
punctiformă cu intensitatea de 1 candela.
Iluminarea este raportul dintre fluxul luminos şi aria
suprafeţei iluminate.
Φ dΦ
E= sau E =
S dS

113
⎛ lm ⎞
[E]SI
= 1lx⎜1 2 ⎟(lux )
⎝ m ⎠
Candela este intensitatea luminoasă emisă în direcţia normală la
N
presiune atmosferică normală 101325 2 de către suprafaţa unui
m
radiator integrat cu aria 1/600.000 m2 şi temperatura egală cu
temperatura de solidificare a platinei (1773,5°C).

I= I = 1cd
dΩ
Legile iluminării
Fie un ecran elementar de arie dS aflat la distanţa R de un izvor
punctual de intensitate I. Din relaţiile de definiţie ale iluminării şi
intensităţii se obţine
dΩ
E=I
dS

S
N
dΩ

R
ϕ

dS

Unghiul solid sub care se vede din izvorul S suprafaţa dS a cărei


normală ON face unghiul ϕ cu axa SO a conului este
dS cos ϕ
dΩ =
R2
Rezultă
I
E = 2 cos ϕ
R

114
2. Dispozitivul experimental
Dispozitivul experimental utilizat este cel din figura de
mai jos, în care S este o sursă de lumină. S-au folosit un bec cu
filament alimentat la tensiune continuă.

D este un detector. S-a folosit un fotoelement. La bornele


acestuia se citeşte tensiunea cu un milivoltmetru electronic.

3. Modul de lucru
1. Se pune la punct montajul experimental şi se verifică dacă e
corect.
2. Se măsoară cu milivoltmetrul tensiunea pe fotoelement
pentru radiaţia de fond din laborator(Z)
3. Se alimentează filamentul cu tensiune continuă
4. Se măsoară distanţa dintre fotoelement şi sursa de lumină (r)
5. Se citeşte pe milivoltmetru tensiunea pe fotoelement (U)
6. Se repetă acest procedeu pentru mai multe valori ale lui r
7. Se trec datele în tabel.

4. Prelucrarea datelor experimentale

Iluminarea se produce normal la suprafaţa fotoelementului:


I
E= 2
r
Se presupune un răspuns liniar al acestuia:
E = (U − Z )K
Rezultă
(U − Z )K = I2 sau (U − Z )r 2 = I = const.
r K
115
Se verifică valabilitatea relaţiei de mai sus.

Tabelul experimental:

Nr r U Z (U-Z)r2 (U-Z)r2m ∆ ∆m ε
crt (cm) (mV) (mV) (mV/m2) (mV/m2) (%)
1
2
3
4

116
LUCRAREA NR. 22

INTERFERENŢA ÎN LUMINĂ PARALELĂ. INELELE LUI


NEWTON

1. Principiul fizic.
Considerăm o lamă subţire, de grosime d. Interferenţa se produce
datorită divizării fasciculului de unde incident în două unde.

i D
n0 C
A
n
r
d
B
n0 < n

Diferenţa de drum:
⎛ λ⎞
∆ = δ 2 − δ 1 = n( AB + BC ) − n0 ⎜ AD + ⎟
⎝ 2⎠
d
AB = BC =
cos r
sin r
AD = AC sin i = 2dtgr sin i = 2d sin i
cos r
n0 sin i = n sin r
n sin 2 r
AD = 2d ⇒
n0 cos r
d sin 2 r λ
∆ = 2n − 2dn − =
cos r cos r 2
λ
= 2nd cos r −
2
117
nd sin 2 i
cos r = 1 − sin 2 r = 1 −
n2
Dacă unghiul incident i este constant, iar grosimea d este variabilă
atunci lama devine o pană optică, deoarece diferenţa de drum
depinde de grosimea d şi de i.
În cazul în care diferenţa de drum ∆ este un multiplu al
lungimii de undă al radiaţiei folosite
D = mλ
se obţin maxime, iar dacă
λ
∆ = (2m + 1)
2
vom obţine minime.

n
d

2
1
Dacă observarea se face prin transmisie atunci
∆ = n( AB + BC ) − n0 AD =
mλ maxime
= 2nd cos r
(2m + 1)λ / 2 minime
Deci unui maxim în reflexie ii corespunde un minim în transmisie,
maximul central de transmisie este luminos.
În incidenţa normală
λ
i = r = 0 ⇒ ∆ = 2nd −
2

118
Inelele lui Newton se formează pe o pană de aer formată intre o
lentilă plan convexă şi o lamă cu feţe plan – paralele deci rezultă
franje de egală grosime care se constituie în inele concentrice
luminoase şi întunecate.
O

În reflexie
x
∆ = 2nd cos r + λ
2 ⇒ ∆ = 2d +
2
n = 1, i = r = 0
λ
Franja centrală d = 0 şi ∆ = deci avem un minim. Pentru maxim
2
λ
∆ = mλ iar pentru minim ∆ = (2m + 1) .
2
Notăm cu rm raza inelului de ordin m:
rm2 = R 2 − (R − d ) ⇒
2

rm2 = R 2 − R 2 + 2 Rd − d 2 ⇒
rm2
d=
2R
rm2 λ
∆= +
R 2

119
⎧ (2m − 1)λR luminos
⎪⎪max mλ → rm =
∆=⎨ 2
⎪min (2m + 1) λ → r ' = mλR intunecat
⎪⎩ 2
m

λ
În centru d = 0 ⇒ ∆ = deci avem minim.
2
Pentru două inele întunecate de ordinul m şi respectiv n
avem:
rm2 = mλ R rm2 − rn2
⇒R=
rn2 = nλ R λ (m − n)

2. Modul de lucru
1. Pentru a determina raza de curbură R a lentilei se
luminează dispozitivul cu o lumină monocromatică de
lungime de undă cunoscută sau în lumina zilei se vizualizează
printr-un filtru monocromatic.
2. Se măsoară diametrele dR iar apoi se determină
razele rk ale inelelor de ordin k = 1, 2, 3
3. Se calculează R cu relaţia de mai sus pentru
diferite perechi de minime (m, n) iar apoi R
4. Cu R determinat la punctul anterior se schimbă
filtrul şi se determină λ cu relaţia:
rm2 − rn2
λ=
R ( m − n)
5. Se calculează valoarea medie a lungimii de undă şi erorile.

Tabel experimental

λ dk dk rk m n rm rn R R ∆Ri ∆R ε
(nm) (mm) (mm) (mm) (%)

120
LUCRAREA NR. 23

MĂSURĂTORI FOCOMETRICE. METODA PUNCTELOR


CONJUGATE

1. Principiul fizic
Optica geometrică stă la baza construirii aparatelor optice
care dau posibilitatea de a obţine imagini mărite ale obiectelor şi
deci de a distinge în aceste imagini detalii care nu sunt accesibile
ochiului. Pentru formarea imaginilor este necesar ca orice fascicul
conic să rămână conic şi după trecerea sa prin sistemul optic.
În felul acesta se obţin imagini clare şi stigmatice (stigma
= punct). În practică este dificil să se realizeze sisteme optice care
să dea un stigmatism absolut, de aceea este suficient să se realizeze
un stigmatism aproximativ , determinat de posibilităţile limitate ale
receptorilor de a distinge amănunte. În sistemul optic stigmatismul
aproximativ se poate realiza dacă se folosesc fascicule înguste,
învecinate axului optic al a sistemului şi foarte puţin înclinate faţă
de axul de simetrie. Aceste fascicule se numesc paraxiale, iar
aproximaţia respectivă se numeşte aproximaţia lui Gauss sau
paraxială.
Focarele dioptrului sferic
Distanţa focală a dioptrului este distanţa dintre centrul şi
focarul său; valoarea particulară a lui x1 sau x2 când x1 respectiv x2
devin infinite.
Focarele dioptrului reprezintă locul unde e situat un izvor
punctiform pentru ca razele care pleacă de la el să părăsească
dioptrul paralele cu axul optic, respectiv locul unde se întâlnesc
razele refractate provenite din fasciculul incident paralel. Vor exista
deci pe axul optic principal focare numite focare principale, iar pe
axele secundare vor exista focare secundare. Dacă focare se obţin
din intersecţia razelor reale, ele se numesc focare reale, iar dacă se
formează la prelungirea razelor virtuale se numesc focare virtuale.
n 2 n1 n 2 − n1
− =
x 2 x1 R
121
unde: n1, n2 indici de refracţie, R raza dioptrului.
Dacă:
n R
x1 = −∞ ⇒ x 2 = 2 = f 2 distanţa focală imagine
n2 − n1
nR
x 2 = ∞ ⇒ x1 = − 1 = f 1 distanţa focală obiect
n2 − n1
Distanţele focale au valori diferite datorită indicilor de refracţie
diferiţi:
f1 f 2
+ =1
x1 x 2
Una dintre relaţiile fundamentale ale dioptrului sferic leagă
dimensiunea y1 = PB1 a obiectului de cea a imaginii y2 = P’B2.
B1 y1

y1 P’

P y2

-x1
x2 B2

Se defineşte mărirea liniară transversală β, ca fiind egală cu raportul


dintre mărimea imaginii şi mărimea obiectului
y
β= 2
y1
Folosind şi legea de refracţie, adică
n1 sin i = n 2 sin r
mărirea liniară β va putea fi scrisă sub forma
x n
β= 2 1
x1 n 2
Formula fundamentală a lentilelor subţiri este:

122
1 1 1 1
− = (n − 1)( − )
x 2 x1 R1 R2
unde x1, x2, R1, R2 (razele de curbura) se măsoară folosind ca
origine centrul optic al lentilei. Ele sunt pozitive dacă sunt situate în
dreapta lentilei şi negative dacă se afla în stânga ei.
Pentru distanţele focale se obţin următoarele relaţii:
1
x1 = ∞ f 2 = x 2 =
⎛ ⎞
(n − 1)⎜⎜ 1 − 1 ⎟⎟
⎝ R1 R2 ⎠
1
x2 = ∞ f1 = x1 = −
⎛ ⎞
(n − 1)⎜⎜ 1 − 1 ⎟⎟
⎝ R1 R2 ⎠
n2
unde n = indicele relativ de refracţie.
n1
1
Notând f = se vede ca
⎛ 1 1 ⎞
(n − 1)⎜⎜ − ⎟⎟
⎝ R1 R2 ⎠
f = f2 – f1 ceea ce înseamnă ca focarele sunt aşezate de o parte si
de alta a lentilei la distante egale.
Folosind definiţia distantei focale data de relaţia anterioara
putem exprima relaţia fundamentala:
1 1 1
− =
x1 x 2 f
1
Mărimea = c se numeşte puterea optica sau
f
convergenta lentilei.
În sistemul internaţional de unităţi, convergenta lentilei se
măsoară in dioptrii, unde o dioptrie = 1m-1.
Dioptria este convergenta unei lentile cu distanta focala de 1m.

123
2. Modul de lucru
Pentru determinarea distantei focale a unei lentile se
foloseşte o tija gradata pe care se montează lampa optica prevăzuta
cu o fantă F, o lentila L a cărei distanţă focală dorim să o măsurăm
şi un ecran E pe care se formează imaginea fantei.
Se măsoară distantele de la lentila la obiect (x1) si de la
lentila la imagine (x2).
F L E

-x1 x2

3. Prelucrarea datelor
Pentru fiecare valoare măsurată ale lui x1 si x2 se
calculează distanta focala conform relaţiei:
xx
f = 1 2
x1 − x 2
Tabel experimental

Nr. x1 x2 fi f ∆fi ∆f ε
det. (cm) (cm) (cm) (cm) (cm) (%)
(cm)

124
LUCRAREA NR. 24

MĂSURĂTORI FOCOMETRICE. METODA BESSEL

1. Principiu fizic
Se bazează pe faptul ca pentru o distanta data intre obiect si
paravan, prin deplasarea unei lentile convergente se găsesc doua
poziţii ale ei pentru care se obţin pe ecran imagini clare, una mai
mica si o alta mai mare ca obiectul. Deplasarea “D” a lentilei intre
cele doua poziţii se obţine imediat din relaţiile
⎧1 1 1
⎪ − =
⎨ x 2 x1 f ⇒ x12 + Dx1 + fD = 0
⎪− x + x = D
⎩ 1 2

ecuaţie care admite doua rădăcini reale distincte: x11 şi x22, numai
cu condiţia ∆>4f (rezultata din ∆>0 ⇔ b2-4ac>0 ⇔ D2-4Df>0).
Deplasarea lentilei d este egala cu diferenţa dintre cele doua valori
ale lui x.
d = x12 − x11 = D 2 − 4 ⋅ f ⋅ D
In final distanta focala f se va calcula după formula:
D2 − d 2
f =
4D

125
2. Prelucrarea datelor

f =
D2 − d
f =
∑f i
∆ f i = f i − f ∆f = ∑ ∆f i ε=
∆f
Nr. D(m) d(m) 4D N N f
(%)
1
2
3

126
LUCRAREA NR. 25

DETERMINAREA GROSISMENTULUI MICROSCOPULUI


OPTIC

1. Principiul fizic
Microscopul este un instrument optic folosit pentru
observarea obiectelor, ale căror dimensiuni sunt foarte mici si nu
pot fi observate cu ochiul liber. Este format din:
- obiectiv, partea îndreptată către obiect, care da imagini reale.
- ocular, partea îndreptată către ochi, care da o imagine virtuala si
mărită a imaginii reale data de obiect.
Mersul razelor de lumina intr-un microscop este următorul:

Deoarece ochiul preferă sa privească neacomodat imaginea y2,


aceasta se va afla destul de departe, încât razele emergente sunt
aproape paralele.
Deoarece imaginea y’ se formează foarte aproape de
focarul F2 al ocularului putem scrie ca:

127
y1' y1'
tgα 2 = ⇒P≈
y2 y1 ⋅ f 2
unde P este puterea optica
Fie ‘e’ distanta dintre focarul F’1 al obiectivului si focarul F2 al
ocularului avem:
e
P≈
f1 ⋅ f 2
Deci puterea microscopului creste cu creşterea convergentelor
obiectivului si ocularului si a intervalului optic ‘e’.
Ca orice instrument optic microscopul se va caracteriza prin:
y'
- Mărire – transversala β =
y
dx '
- longitudinala α =
dx
tgα 2
- Putere optica: P =
y
- Grosisment: tangenta unghiului sub care se vede obiectul prin
instrument raportata la tangenta unghiului sub care se vede obiectul
cu ochiul liber.
tgα 2
G=
tgα 1
y1' y
Cum tgα 2 = , iar tgα 1 = 1 , unde δ este distanta optima de
f2 δ
vedere, care pentru un om normal este de 0,25 m
Aşadar obţinem:
y' δ P
G = 1 ⋅ = P ⋅δ ≈
f 2 y1 4
Puterea optica este diferita de puterea de separatoare care reprezintă
distanta liniara sau unghiulara dintre doua puncte ale unui obiect
care mai pot fi văzute distinct prin instrument.

128
2. Montajul experimental
Montajul experimental constă din microscopul optic şi o
rigla gradată. Se reglează montajul astfel încât pe ecranul
microscopului să apară clar imaginea mărită a unei diviziuni de pe
riglă. Cu ajutorul altei rigle se măsoară pe ecran dimensiunile
imaginii mărite a acestei diviziuni.
Y
Se calculează grosismentul G = 2
Y1
Tabel de date experimentale:

Nr. Y1 Y2 G Gmediu ∆Gi ∆G ε


det. (cm) (cm) (cm) (cm) (cm) (cm) (%)
1
2

129
LUCRAREA NR. 26

PRISMA OPTICĂ. DETERMINAREA INDICELUI DE


REFRACŢIE

1. Noţiuni teoretice
Prisma optică este un mediu transparent format din doi
dioptrii plani care formează un unghi diedru care se numeşte
unghiul prismei. Dreapta după care se intersectează dioptrii se
numeşte muchia prismei, iar unghiul dintre feţe se numeşte unghi
refrigerent. Orice plan perpendicular pe muchia prismei determină
în prismă o secţiune principală.

i1 δ
r1 r2 i2
A
n1 n2

O rază de lumină monocromatică incidentă pe una din feţe se


refractă în punctul M, apropiindu-se de normală conform legii
refracţiei:
n1 sin i1 = n2 sin r1 (1)
n1 sin i2 = n2 sin r2 (2)
Se observă pe desen:
A = r1 + r 2 (3)
δ = i1 + i2 – A = f (i, A, n),
n2
unde n = şi A = ct, n = ct.
n1
Condiţia de deviaţie minimă este δ=f(i1).
Derivând relaţiile (1) şi (2) în raport cu i1 avem:
130
dr1 ⎫
n1 cos i1 = n2 cos r2 ⎪
di1 ⎪ dr1 dr2
⎬⇒0= +
dr2 di2 ⎪ di2 di 1
n2 cos r2 = n1 cos i2
di1 di1 ⎪⎭
dδ di cos r2 ⎛ cos i1 ⎞
= 1+ 2 = 1+ ⎜⎜ − ⎟⎟
di1 di1 cos i2 ⎝ cos r1 ⎠
d 2δ
≥0 => avem o valoare minimă
di12
Pentru

=0⇒
di1
cos i1 cos r1
= ⇒
cos i2 cos r2
⎡ ⎛n ⎞ ⎤ 2
⎡ ⎛n ⎞
2

sin i1 ⎢1 − ⎜⎜ 1
2
⎟⎟ ⎥ = sin 2 i2 ⎢1 − ⎜⎜ 1 ⎟⎟ ⎥
⎢⎣ ⎝ n 2 ⎠ ⎥⎦ ⎢⎣ ⎝ n 2 ⎠ ⎥⎦
i1 = i2 = i
r1 = r2 = r
Rezultă:
A + δn
sin
n sini 2
n= 2 = =
n 1 sinr A
sin
2
condiţia de deviaţie minimă, mersul razei prin prismă este simetric.
n1 sin i = n2 sin r
A = 2r
δ = 2i − A

131
Condiţia de emergenţă (condiţia ca o rază de lumină să părăsească
prisma prin fanta opusă) este:
r2 ≥ l ⎫
⎬ ⇒ A = r1 + r2 ≤ 2l
r1 ≥ l ⎭
n1
sin l = , unde l este unghiul limită.
n2
Considerăm apoi cazul i1 = ct, A = ct şi studiem δ = f(n):
sin i1 = n sin r1
sin i2 = n sin r2 rezultă
A = r1 + r2 ⇒ δ = i1 + i2 − A
dr
0 = sin r1 + n cos r1 1
n
di dr
cos i2 2 = sin r2 + n cos r2 2
dn dn
dr dr
0= 1 + 2
dn dn
dδ di2 sin r2 n cos r2 sin r1
= = + ⋅ ≥0
dn dn cos i2 cos i2 n cos r1

132
δ creşte, n creşte.
B
n2 = A + .................
λ2
λr > λv ⇒ nr < nv ⇒ δr < δv
dδ dδ dλ sin r
= ⋅ = 2⋅
dn dλ dn cos i

= puterea dispersivă

i =i =i ⎫ dδ sin r i sin r
Pentru 1 2 ⎬⇒ = +
r1 = r2 = r ⎭ dn cos i cos i
A
sin
dδ 2 dn
=2 =
dλ δn + A dλ
cos
2
Principala aplicaţie a prismei este dispersia luminii.
- aparate spectrografice cu prismă.
- sticle - Crown: n mic şi coeficienţi de dispersie
mari
- sticle - Flint : n mari şi coeficienţi de dispersie
mici
n −1 1
V = D = ,
n F − nC P
unde: V = numărul lui Abbe (coeficient de dispersie)
P = putere de dispersie
nD = n pentru Na λD = 5893 Å (galben)
nF = n pentru H2 λF = 4261 Å (roşu)
nC = n pentru H λC = 6563 Å (violet)

2. Modul de lucru
a) se aşează prisma pe o suprafaţă plană şi se aşează laserul
astfel încât lumina lui să cadă perpendicular pe perete
b) se măsoară cu ajutorul riglei distanţa (de la izvorul de
lumină monocromatică (a) perpendicular pe perete)
133
c) se roteşte prisma astfel încât pe perete să se observe
deviaţiile razei de lumină şi se măsoară distanţa de la punctul în
care s-a măsurat perpendiculara, la pata unde se înregistrează o
deviaţie minimă (pata de lumină (de la ) care nu se mai depărtează
(mult)).
d) calculul unghiului de deviaţie minimă δm şi a indicelui
de refracţie n.
b b
tgδ m = ⇒ δ m = arctg
a a
A + δn
sin
n= 2
A
sin
2
Tabelul de valori:

Nr. a b δm ε
det. (cm) (cm)
n n ∆n ∆n
(°) (%)
1
2

134
LUCRAREA NR. 27

REŢEAUA DE DIFRACŢIE

1. Noţiuni introductive
Fenomenul de difracţie, caracteristic tuturor tipurilor de
unde, indiferent de natura lor, consta in esenţă in ocolirea de către
unde a obstacolelor, atunci când dimensiunea acestora este
compatibila cu lungimea de unda. El este o consecinţă directa a
principiului Huygens – Fresnel. Datorita difracţiei, undele pot
pătrunde in “umbra geometrica” a obstacolelor. In cazul particular
al undelor electromagnetice luminoase, fenomenul de difracţie
(descoperit in 1660 de Grimaldi) este inseparabil de fenomenul de
interferenta si dificil de pus in evidenta pe cale experimentala,
datorita lungimilor de unda foarte mici (4·10-7m, 8·10-7m). Cu toate
acestea, difracţia poate fi pusa in evidenta pentru toata gama
radiaţilor electromagnetice, in fascicul divergent sau paralel si
pentru obstacole de diferite forme.
Difracţia in lumina paralela a fost studiata de Fraunhoffer. Dacă se
utilizează o singura fanta dreptunghiulara, pe care cade normal un
fascicul de unde paralele, punctele fantei devin surse secundare ce
emit noi unde sferice ce pot produce procese de interferenta. Pe un
ecran se poate obţine ”tabloul de difracţie” format din franje
paralele (intre ele si cu marginea fantei dreptunghiulare) de lărgime
si intensitate variabila. Franja centrala, are lărgimea si intensitatea
maxima, fiind alba, in lumina alba. Franjele de maxim de ordin
superior sunt mai înguste, mai puţin intense si irizate (colorate) in
lumina alba.

135
I
I0

n=0 n=1 n=2

n=0 n=1 n=2

Dacă se utilizează mai multe fante paralele dreptunghiulare


fenomenul este mai uşor evidenţiat experimental. Aceste fante pot
fi obţinute prin trasarea la microscop a unui număr de N zgârieturi
rectilinii pe o distanta L pe o placa de sticla sau plexiglas. Se obţine
in felul acesta o “reţea de difracţie” având n = N/L trăsături pe
unitatea de lungime si o distanta ‘e’ intre 2 trăsături. Lărgimea unei
zgârieturi se numeşte constanta reţelei a = e+b. In cazul difracţiei
prin reţeaua de difracţie, apar doua fenomene: interferenta in
fascicule multiple si difracţia propriu-zisa.
e
b

Datorită acestui fapt, pe un ecran aşezat in planul focal al unei


lentile aflata după reţeaua de difracţie (iluminata normal cu lumina
alba sau monocromatica in fascicul paralel) se va obţine un tablou
de difracţie a cărui intensitate luminoasa are distribuţia prezentata
in figura de mai jos. Curba prezintă distribuţia intensităţii
luminoase in funcţie de α, unghiul sub care cad undele luminoase,
după ieşirea din reţea, pe ecran.

136
Interferenta
Difracţia
I

sin α

2. Montajul experimental
Pe un banc optic se aşează o sursa de lumina o fanta, o
prima lentila care transforma fascicolul de la (masa) fanta – sursa si
fascicolul paralele, apoi reţeaua de difracţia urmata de o a doua
lentila (având distanta focala cunoscuta). In planul focal al acestuia
se aşează ecranul pe care se obţine “figura de difracţie”
.

f tgα = x/f
α
S
sursa α
x

Fanta Lentila 1 Reţea Lentila 2 Ecran

3. Modul de lucru
Se pune la punct montajul, pana când pe ecran devin clare
poziţiile maximelor (principal si de ordinul 1 si 2). Se măsoară pe
ecran poziţiile x1r, x1g, x1v, x1a, ale maximelor de ordin 1, pentru
radiaţia luminoasa roşie (λ = 0.7 µm), galbena (λ = 0.59 µm), verde
(λ = 0.54 µm) si albastra (λ = 0.45 µm), respectiv x2r, x2g, x2v, x2a
pentru maximele de ordin 2, fata de maximul central.

137
4. Prelucrarea rezultatelor

Sunt vizibile maximele principale din interiorul primului maxim de


difracţie (maxime de ordin 0,1,2) pentru care se verifica relaţia:
sin α = nλ/a , n = 0,1,2.
Dar sin α ≈ tg α = x/f ⇒
x/f = nλ/a ⇒
x = f/a · nλ.
Cunoscând a si poziţiile x1 si x2 ale maximelor de ordin 1 si 2 fata
de maximul central se determina λ.
xa
λ1 = 1 (n = 1)
f
x a
λ2 = 2 (n = 2)
2f
λ + λ2
λ= 1
2
Observaţii
• S-a folosit ca sursa de radiaţie o diodă LASER. Acest fapt
aduce după sine o serie de schimbări în instalaţia lucrării cât şi în
prelucrarea datelor experimentale.
• Fasciculul de lumină e paralel nemaifiind necesară lentila din
faţa reţelei .
• Fasciculul e coerent , dispare astfel fanta
• Dispare şi lentila de după reţea.
Astfel încât:
x
tgα = unde D este distanţa dintre reţea şi ecran.
D
λ ax
sin α = n ⇒ λ =
a D
Se va determina λ (deoarece lumina este monocromatică)
măsurând x şi D. Reţeaua de difracţie folosită are 100 trăsături/mm.

138
Tabel de valori:

x λm ε
Nr. D (cm) λ (nm) ∆i ∆
(mm) (nm) (%)
1
2

139
LUCRAREA NR. 28

DETERMINAREA INDICELUI DE REFRACŢIE LA


SOLIDE PRIN METODA LAMELOR SUBŢIRI

1. Introducere
Indicele de refracţie absolut n al unui mediu este raportul
dintre viteza de propagare a luminii în vid c şi viteza de propagare a
fazei ν în mediul considerat:
c
n= (1)
ν
Indicele de refracţie relativ n12 este:
c
n ν ν
n12 = 2 = 2 = 1 (2)
n1 c ν2
ν1
În mod obişnuit indicele de refracţie absolut se ia în raport cu cel al
aerului şi îl vom nota cu n. El reprezintă o caracteristică importantă
a mediului considerat, care este legată de comportarea substanţei la
interacţiunea sa cu câmpul electromagnetic.
Valoarea indicelui de refracţie depinde de natura mediului, de
lungimea de undă a luminii, de temperatură şi de direcţia de
propagare în cazul mediilor anizotrope.
Dacă εr este permitivitatea electrică relativă a unui mediu izotrop,
atunci ea este legată de indicele de refracţie
n2 = εr . µr
Dependenţa indicelui de refracţie de lungimea de undă, se numeşte
dispersie. Studiul acestei dependenţe n = n(λ) este deosebit de
importantă în construcţia de aparatură optică. Teoria clasică a
dispersiei a lui Lorentz a fost elaborată pentru gaze şi are o limită
destul de restrânsă de valabilitate.

140
2. Descrierea metodei
Metoda lamelor subţiri se foloseşte la determinarea
indicelui de refracţie al corpurilor solide transparente, tăiate sub
formă de lame cu feţe plan-paralele. Dacă o rază de lumină R1P1
unde pe o lampă transparentă cu feţe plan-paralele, se refractă de
două ori, odată cu P1 şi a doua oară în P2 şi iese după direcţia P2R2
paralelă cu direcţia R1P1.
Efectul lamei este de a deplasa raza de lumină paralel cu ea însăşi.
Privind din R1 vom vedea punctul P2 în P1 în direcţia R1P1. Dacă
notăm cu e grosimea lamei, cu d distanţa cu care a fost deplasat
punctul P2 şi cu n indicele de refracţie al lamei, avem:
d PP
= 1 2;
sin (i − r ) sin i
sin (i − r )
d = P1 P2
sin i

În ∆P1BP2:
e = P1 P2 cos r
e
P1 P2 =
cos r
deci

141
e sin (i − r )
d= ⋅
cos r sin i
sin i cos r − cos i sin r ⎛ cos i ⎞
d =e d = e⎜1 − ⎟ (9)
sin i cos r ⎝ n cos r ⎠
Dacă presupunem că raza R1P1 este normală la lamă: i = 0; r = 0
deci
⎛ 1⎞ e
d = e⎜1 − ⎟ , sau n =
⎝ n⎠ e−d

3. Descrierea aparaturii
Metoda lamelor subţiri constă în măsurarea lui e şi d, care
se face cu ajutorul unui microscop prevăzut cu două şuruburi de
reglaj. Cele două şuruburi, coaxiale, permit deplasări mari,
respectiv fine, micrometrice. Pe măsuţa microscopului se găseşte o
placă de sticlă S care are pe suprafaţa sa o zgârietură Z. Această
placă de sticlă formează suportul pe care se aşează lamele de studiat
L.

4. Modul de lucru
a. Se pune la punct microscopul. Pentru aceasta se priveşte
prin microscop şi iluminând oglinda O ce se află sub platina P
cu o lampă, se mişcă această oglindă O până ce câmpul
aparatului este bine iluminat. Înainte de a începe măsurătorile ne
asigurăm că avem la dispoziţie o cursă destul de lungă pentru
rotirea şurubului micrometric. Pentru aceasta se roteşte acest
şurub până la capătul cursei, în aşa fel ca diviziunea zero a
şurubului să se găsească în dreptul indicatorului.
b. Se vizează z direct; se pune platina P a microscopului pe
placa de sticlă cu zgârietura z în sus. Se deplasează microscopul
cu şurubul de reglaj mare, plecând de jos, foarte încet în sus,
până când în câmp apare imaginea z a zgârieturii. Şurubul
micrometric este încă la zero.
c. Se măsoară d: se pune peste lama de studiat, apoi se ridică
microscopul numai cu şurubul micrometric până când în câmp
142
se vede din nou imaginea clară a lui z. numărul de diviziuni citit
indică tocmai deplasarea d a imaginii z observată prin lama L.
d. Se măsoară e: se continuă ridicarea microscopului cu
şurubul micrometric şi continuăm măsurarea diviziunilor până
când se vede faţa de sus a lamei clar. Aceasta se recunoaşte
după micile neregularităţi ale sticlei sau eventual cu ajutorul
unui semn făcut cu cerneală pe faţa de sus a lamei L, înainte de
a fi pusă pe placa S. Indicaţia diviziunilor reprezintă grosimea
lamei L.

Tabel de valori

e
n=
Nr e(µm) d(µm) e−d nmediu ∆i ∆ ε(%)
det.
1
2
3

143
LUCRAREA NR. 29

DETERMINAREA ABERAŢIEI CROMATICE


LONGITUDINALE

1. Principiul lucrării
După cum se ştie convergenţa unei lentile subţiri (respectiv distanţa
focală f) depinde de indicele de refracţie n al materialului din care
este confecţionată lentila şi de razele de curbură R1 şi R2.
1 ⎛ 1 1 ⎞
C = = (n − 1 )⎜⎜ − ⎟⎟ (1)
f R
⎝ 1 R 2 ⎠

La rândul lui indicele de refracţie al unui mediu


transparent depinde de lungimea de undă a razei refractate conform
relaţiei lui Cauchy:
B C
n = A+ 2 + 4 (2)
λ λ
unde A, B, C sunt constante caracteristice materialului respectiv.
Prin urmare distanţa focală a unei lentile depinde de lungimea de
undă a radiaţiei, care este refractată de lentilă.
Deci, dacă un fascicul paralel de lumină albă cade pe o lentilă
convergentă, din cauza dispersiei fascicolului emergent nu se stinge
într-un singur focar, ci se obţine, de exemplu pentru razele albastre
un focar situat mai aproape de lentilă, iar pentru cele roşii un focar
mai îndepărtat.
Distanţa dintre cele două focare extreme ∆f = Fr Fa – aberaţia
cromatică longitudinală principală.

2.Modul de lucru
a. Măsurarea aberaţiei cromatice longitudinale prin metoda
fasciculelor paralele
Se aşează pe bancul optic sursa de lumină cu filtru albastru
(verde), condensorul (o lentilă convergentă auxiliară), lentila
convergentă de studiat şi ecranul.
144
Fasciculul monocromatic de la condensor căzând pe lentila
de studiat formează imaginea obiectului în planul său focal.
Se notează poziţia lentilei convergente ad şi a ecranului ap.
Diferenţa ap - ae = fa reprezintă tocmai distanţa focală a lentilei
convergente pentru radiaţia albastră (verde).
Se repeta acest procedeu pentru alt filtru de culoare roşie.
Se calculează ∆f = f r − f a aberaţie cromatică longitudinală
principală.

b. Măsurarea aberaţiei cromatice longitudinale prin metoda


directă (în lipsa unui condensor potrivit).
- Se deplasează ecranul pe bancul optic până când se
obţine o imagine clară a obiectului luminos monocromatic.
- Se determină x1 (distanta obiect – lentilă), respectiv x2
distanţa dintre imagine şi lentilă.
- Se efectuează mai multe determinări pentru filtrul verde,
păstrându-se x1 . Se determina x2v .
- Se calculează
xx
f v = 1 2v
x1 − x 2 v
xx
f r = 1 2r
x1 −' x 2 r
- Se calculează ∆f=fv-fr.

145
Tabelul de date experimentale:

x1 x2v x2r fv fr ∆fi ∆f ∆ ∆ ε


(cm) (cm) (cm) (cm) (cm) (cm) (mm (%)
)
1
2

146
LUCRAREA NR. 30

STUDIUL RADIAŢIEI TERMICE. MĂSURAREA


TEMPERATURII CU PIROMETRUL MONOCROMATIC

1. Noţiuni teoretice
Radiaţia termică se referă la emisia şi absorbţia radiaţiei de
către corpurile aflate în stare de echilibru termodinamic.
Φ
Radiaţia energetică R = este fluxul de energie emis de o
S
suprafaţă S a unui corp.
⎛ ∞
⎞ dR
Radiaţia energetică spectrală ⎜⎜ R = ∫ rν dν ⎟⎟ , rν = .
⎝ 0 ⎠ dν
dΦ ν'
Factor de absorbţie spectral aν = raportul dintre fluxul
dΦ ν
absorbit şi cel incident.
Corpul negru este corpul pentru care aν ,T ≡ 1 .
Notăm puterea de emisie spectrală a corpului negru cu ε νT .
r ε
Legea lui Kirchhoff: ν T = ν T = const. (acest raport nu depinde de
aν T 1
2πν 2
natura corpului) iar ε ν T = ε unde ε este energia medie a
c2
unui oscilator microscopic.
a) în statistica clasică (Boltzmann)
2πν 2
ε = KT ⇒ ε ν T = 2 KT formula Rayleigh-Jeans.
c

b) în statistica cuantică
ε n = nhν , n=0,1,…. energia permisă pentru un oscilator

147
∑ε e ε n
− n / KT


ε = n
=
∑e εn
− n / KT
e hν / KT
−1

2πhν 3 1
deci ε νT = = hν / KT
e 2
e −1

pentru hν>>KT ⇒ formula lui Wien ex-1 ≈ ex


pentru hν<<KT ⇒ e x -1 ≅ x
2πhν 3 KT
ε νT = Rayleigh – Jeans – Wien
c 2 hν
2πhν 3 − hν / KT
ε νT = e ;
c2
2πhc 2 1
Scrisă sub forma ε νT = are reprezentarea grafică
λ e
5 hc / LTλ
−1
este:

Legea lui Wien de deplasare λmT= ct.


Legea Boltzmann: R=σT4 , care stabileşte legătura dintre radianţa
şi temperatura absolută a corpului; σ=5,66·10-8 W/m2K4.
Dacă corpul radiant nu este complet negru, atunci:
R=AσT4,
unde A este o constantă de material.

148
Folosind drept corp radiant o bandă de Kantal prin care
trece curent electric, puterea absorbită de aceasta pe unitatea de
suprafaţă este:
IU
P=
2S
unde I= intensitatea curentului
U= tensiunea aplicată
S= aria uneia din suprafeţele benzii
Notăm T1 – temperatura benzii şi cu T2 – temperatura
mediului în care radiază aceasta; avem pentru cantitatea de căldură
radiantă pe unitatea de suprafaţă:
( )
R = Aσ T14 − T24
În condiţiile echilibrului termic
IU
R=P ⇒ σ =
( )
2 AS T14 − T24
2. Dispozitivul experimental
Pentru măsurarea temperaturii benzii de Kantal folosim un
pirometru cu dispariţie de filament.

1 – obiect vizat
2 – obiectiv pirometru
3 – diafragmă de intrare
4 – sticlă absorbantă
5 – filament lampă pirometrică
6 – lentilă ocular
7 – filtru roşu
8 – diafragmă de ieşire
149
9 – reostat
10 – galvanometru
Imaginea obiectului incandescent (1) se obţine cu ajutorul
obiectivului (2) în planul filamentului lămpii pirometrice. Astfel,
observatorul, examinând cu ajutorul ocularului imaginea
filamentului lămpii, o vede proiectându-se pe fondul imaginii
obiectului. Variind curentul de încălzire din lampa pirometrică se
caută ca strălucirea ei vizibilă cu ochiul, să devină egală cu
strălucirea obiectului, astfel încât filamentul va ,, dispărea,,.
Aparatul este etalonat astfel încât galvanometrul indică temperatura
căutată (temperatura de strălucire).

3. Modul de lucru
1. Se verifică montajul
2. Se măsoară dimensiunile benzii
3. Se măreşte intensitatea curentului prin bandă până ce
aceasta devine incandescentă. Se notează I,U.
4. Se determină temperatura benzii cu ajutorul pirometrului
5. Se măsoară temperatura mediului
6. Se repetă măsurătorile pentru diferite temperaturi ale benzii
de Kantal
4. Prelucrarea datelor experimentale
1. Se calculează
IU
σ=
(
2 AS T14 − T24 )
2. Se calculează valoarea medie şi erorile.
Tabelul de valori:

−8
σ ⋅ 10
I (A) U (V)
T1 T14 σ ⋅ 10 −8 ∆σ ⋅ 10 −8 ∆σ ⋅ 10 −8
εσ
(K4) ⎛⎜ ⎞
W ⎛ W ⎞ ⎛ W ⎞ ⎛ W ⎞
(K) ⎟ ⎜ 2
⎝m ⋅K ⎠
4
⎟ ⎜ 2 4 ⎟
⎝m ⋅K ⎠
⎜ 2 4 ⎟
⎝m ⋅K ⎠ (%)
⎝ m ⋅ K4 ⎠
2

150
LUCRAREA NR. 31

DISPOZITIVUL INTERFERENŢIAL YOUNG

1. Introducere
Prin suprapunerea a două unde având aceeaşi perioadă şi
direcţie ia naştere o mişcare oscilatorie rezultantă a cărei
amplitudine este:
A 2 = A12 + A22 + 2 A1 A2 cos ϕ
unde A1, A2 reprezintă amplitudinile iar ϕ diferenţa de fază cu care
sosesc undele în punctul de interferenţă.
Pentru ca fenomenul de interferenţă să fie observabil
trebuie ca undele să fie coerente adică diferenţa de fază ϕ să fie
constantă.

Producerea interferenţei

Punerea în evidenţă a interferenţei luminii se face prin diferite


dispozitive. Acestea sunt instalaţii simple care permit separarea şi
apoi recompunerea unor fascicule luminoase provenind de la
aceeaşi sursă (coerenţă).
Realizarea acestei situaţii se poate face prin reflexie, refracţie sau
difracţie.

Dispozitivul Young

Dispozitivul Young are o importanţă deosebită. Cu ajutorul său s-a


realizat prima experienţă de interferenţă, care a demonstrat
valabilitatea principiului lui Huygens în optică şi prin aceasta
valabilitatea teoriei ondulatorii a luminii.
Acest dispozitiv constă dintr-o sursă de lumină S (filament subţire
incandescent, prevăzut cu un filtru care lasă să treacă doar radiaţii
de o anumită lungime de undă), un paravan opac PO cu două fante
dreptunghiulare F1 şi F2 paralele intre ele cât şi cu filamentul
incandescent şi un ecran E.
151
Punctele de pe frontul situate în dreptul fantelor, conform
principiului Huygens emit noi unde. În situaţia de faţă aceste
fronturi sunt cilindrice deoarece filamentul e cilindric. Cele două
fante devin surse de lumină coerentă, deoarece undele emise provin
de pe aceeaşi suprafaţă de undă.
Ecran
P

r1
X
S1
r2
2l o
S2

Vom nota cu 2l distanţa S1S2 cu r1, r2 distanţele dintre


surse şi un punct oarecare P de pe ecran, D este distanţa planul
surselor şi ecran. OP = x este distanţa dintre planul MO de simetrie
al sistemului şi punctul P considerat.
Presupunem că sursele secundare S1 şi S2 oscilează după
legea

E = E 0 sin t
T
Ecuaţiile celor două unde în punctul P vor fi:
2π ⎛ r1 ⎞
E1 = E 0 sin ⎜t − ⎟
T ⎝ c⎠
2π ⎛ r2 ⎞
E 2 = E 0 sin ⎜t − ⎟
T ⎝ c⎠

152
iar elongaţia rezultantă va fi:
⎡ 2π ⎛ r1 ⎞ 2π ⎛ r2 ⎞⎤
E = E1 + E 2 = E 0 ⎢sin ⎜ t − ⎟ + sin ⎜t − ⎟⎥
⎣ T ⎝ c⎠ T ⎝ c ⎠⎦
Transformând suma în produs:
2π r2 − r1 2π ⎛ r2 + r1 ⎞
E = 2 E 0 cos sin ⎜t − ⎟
T 2c T ⎝ 2c ⎠
Amplitudinea undei rezultante este:
2π r2 − r1 π r −r
A = 2 E 0 cos = 2 E 0 cos 2 1
T 2c T c
Intensitatea luminii în punctul P este:
π (r2 − r1 )
I ~ A 2 = 4 E 0 cos 2
λ
π
Intensitatea I va fi maximă în P dacă expresia cos 2 (r2 − r1 ) va fi
λ
egală cu 1. Adică dacă
λ
r2 − r1 = 2k , unde k∈ Z
2
λ
I va fi minimă când r2 − r1 = (2k + 1) .
2
Diferenţa r2 – r1 se mai numeşte şi diferenţă de drum
geometric, reprezentând diferenţa dintre distanţele parcurse de
lumină în vid până în P.
Dacă într-un mediu transparent cu indicele de refracţie n,
lumina străbate un drum r, produsul n·r se numeşte drum optic şi se
notează cu (r).
(r) = n · r
Dacă în dispozitivul Young spaţiul dintre fante şi ecran e
un mediu cu indice de refracţie n diferenţa de drum optic ar fi
n(r2 – r1)
În acest caz condiţiile de maxim şi de minim vor fi:
λ
n(r2 − r1 ) = 2k
2

153
λ
n(r2 − r1 ) = (2k + 1)
2
Pe ecranul E se formează o serie de benzi numite şi franje rectilinii,
luminoase şi întunecate (maxime şi respectiv minime)
perpendiculare pe planul desenului deci paralele între ele.
Pentru interfranjă se foloseşte figura:
x
tgθ =
D
δ
sin θ =
2l
δ = r2 − r1
Pentru valori mici ale lui θ, tg θ ≈ sin θ ≈ θ. Deci rezultă:
x δ
=
D 2l
Notând cu xk valoarea lui x în punctul în care există un maxim,
adică r2 − r1 = kλ , relaţia de mai sus devine
2 xk l kλD
= kλ ⇒ x k =
D 2l
Pentru ordinul de interferenţă imediat superior k + 1 relaţia se
scrie
x k +1 =
(k + 1)λD
2l
Distanţa dintre două maxime (sau două minime) consecutive se
numeşte interfranjă, notată cu i:
λD
i = x k +1 − x k =
2l
Interfranja este deci o constantă pentru dispozitivul Young.
Măsurând distanţa dintre sursele coerente, distanţa D şi interfranja i
se poate determina lungimea de undă λ:
2il
λ=
D

154
2. Dispozitiv experimental
Dispozitivul folosit este cel din figura de mai jos:
3
2
1

1- Dioda Laser
2- Paravan cu fante
3- Ecran

3. Mod de lucru
1. Se realizează instalaţia din figura anterioară
2. Se alimentează dioda laser de la o sursă de tensiune,
curent continuu
3. Cunoscând distanţa dintre fante, se măsoară
interfranja pentru imaginea obţinută pe ecran
4. Se repetă măsurătorile pentru diferite valori ale
distanţei dintre fante
5. Cunoscând λ = 680nm se calculează distanţa dintre
paravan şi ecran D
i ⋅ 2l
D=
λ
Tabel experimental
Nr. i 2l D D ∆D ∆D ε
Det. (mm) (mm) (m) (m) (m) (m) (%)

155
LUCRAREA NR. 32

DIFRACŢIA FRAUNHOFFER

1. Introducere
Fie o fantă de dimensiuni finite, comparabilă cu lungimea
de undă a radiaţiei.
Fiecare punct al fantei va fi considerat o sursă punctiformă iar
rezultatul obţinut în P va fi rezultatul interferenţei radiaţiei care
provine din sursele de pe întinderea fantei.
r r
r r − ik x − y
i (ωt +ϕ ) e
E ( x ) = E0 e ⋅ r r
x−y

P
r r
x−y
r r z
y x
b θ

din considerente geometrice


r r
x − y ≅ x − y sin θ
Însumând pentru toate punctele fantei
r r
− ik x − y
r r b
i (ωt +ϕ ) e 2π
E ( x ) = ∫ b E0 e
2
r r dy , k =

2
x−y λ
Deoarece y e comparabil cu lungimea de undă, la numitor se poate
r r
considera x − y ≅ x

156

La numărător însă, datorită lui k = , faza variază foarte mult cu
λ
y astfel încât
r r
x − y = x − y sin θ .
Deoarece unda incidentă e un fascicul paralel şi fanta e
perpendiculară pe el, faza surselor e identică. Luând în considerare
cele spuse mai sus se obţine:
r r
r r b − ik x − y
i (ωt +ϕ ) e
E ( x ) = ∫ b E0 e
2
r r dy

2
x −y
b
i (ωt +ϕ ) 2
E0 e −ik ( x − y sin θ )
=
x ∫e
b
dy

2
b
r r E e i (ωt − kx +ϕ ) 2

∫e
iky sin θ
E(x) = 0 dy
x b

2
notăm iky sin θ = u ⇒ du = ik sin θ ⋅ dy
⎛b⎞
u⎜ ⎟
r r E 0 e i (ωt − kx +ϕ ) ⎝2⎠
E(x) = ∫e
u
du
x ⎛ b⎞
u⎜ − ⎟
⎝ 2⎠

Dacă distanţa dintre fantă şi paravan este D atunci relaţia devine (x


= D)
r E 0 e i (ωt − kD+ϕ )
b
E=
D

1
ik sin θ
e iky sin θ 2

b
( )
2

r E 0 e i (ωt − kD+ ϕ ) 1 ⎛ ik sin θ b


⎜e −ik sin θ
b ⎞

E= ⋅ 2 −e 2
D ik sin θ ⎜ ⎟
⎝ ⎠
dar

157
b
ik sin θ ⎛ b⎞ ⎛ b⎞
e 2 = cos⎜ k sin θ ⎟ + i sin ⎜ k sin θ ⎟
⎝ 2⎠ ⎝ 2⎠
b
− ik sin θ ⎛ b⎞ ⎛ b⎞
e 2 = cos⎜ k sin θ ⎟ − i sin ⎜ k sin θ ⎟
⎝ 2⎠ ⎝ 2⎠
r
Rezultă pentru E :
⎛ b⎞
2i sin ⎜ k sin θ ⎟
r e i (ωt −kD+ ϕ ) ⎝ 2⎠
E = E0 ⋅
D ik sin θ
⎛ k sin θ ⋅ b ⎞
sin ⎜ ⎟
r b i (ωt −kD+ϕ ) ⎝ 2 ⎠
E = E0 e ⋅
D k sin θ ⋅ b
2
Notând cu
b i (ωt − kD +ϕ ) k sin θ ⋅ b
E max = E 0
e şi β =
D 2
Obţinem o relaţie mai compactă
r sin β
E = E max
β
sin β
β

-2π -π π 2π

amplitudinea câmpului electric

158
2
⎛ sin β ⎞
⎜⎜ ⎟⎟
⎝ β ⎠

-3π -2π -π π 2π 3π β

Intensitatea

Pe ecran se obţin maxime si minime. Ochiul uman este impresionat


de intensitatea luminii.
r2
I~ E
2
⎛ sin β ⎞
I ~ I 0 ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ β ⎠
Se observă că se pot deduce condiţiile de maxim şi de minim.
Pentru minime:
1 ⎫
kb sin θ n = nπ ⎪
⎪ b
β n = nπ ⇒ 2 ⎬ ⇒ sin θ n = n
2π ⎪ λ
k=
λ ⎪⎭
z b zn
Dar sin θ ≅ tgθ = ⇒ =n
D λ D
iar pentru minimul de ordinul n+1:
b z n +1
= n +1
λ D

159
λD ⎫
zn = n ⎪⎪
b λD
⎬ ⇒ i = z n +1 − z n =
λD b
z n +1 = (n + 1)⎪⎪
b ⎭
Maximul central va avea lăţimea:
2λD
∆l =
b

2. Modul de lucru
1. Se iradiază fanta de grosime b cu un fascicul laser. Se
realizează difracţia.
2. Se măsoară distanţa dintre fantă şi ecranul folosit
3. Cunoscând lungimea de undă a radiaţiei folosite, se
determină grosimea fantei b, ducă ce s-a măsurat lăţimea
maximului central, cu ajutorul relaţiei:
2λD
b=
∆l
Tabel experimental:

Nr. D ∆l b b ∆b ∆b ε
λ(nm)
Det. (cm) (mm) (µm) (µm ) (µm) (µm ) (%)
1
2

160
BIBLIOGRAFIE

1. Al. Nicula, Gh. Cristea, S.Simon, Electricitate şi magnetism,


Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1982
2. E.M. Purcell, Electricitate şi magnetism, cursul de Fizică
Berkelez, vol.II. Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1982
3. Gh. Cristea, F, Puşkas, I. Barbur şi alţii, Lucrări practice de
electricitate şi magnetism, Ed. Universităţii Babeş-Bolyai,
Cluj-Napoca, 1981
4. Bină, I.Lungu, C.Pană, lucrări practice de fizică, Ed.
Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1963
5. V.I.Iveronova, A.G. Belianchin, E.S. Cetvericova, I.A.
Iacovlev, Lucrări practice de fizică, Ed.Tehnică, 1953.
6. Lidia Panaiotu, Iunian Chelu, Lucrări experimentale de fizică
pentru liceu, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972
7. Agneta Balint, Adrian neculae, ovidiu Craiu, îndrumar pentru
lucrări de laborator de electricitate, magnetism şi
electrotehnică, Univ.de vest, Timişoara, 1996
8. Dan Chicea, Electricitate şi magnetism, Lucrări practice,
Ed.Univ. Lucian Blaga din Sibiu, 1999.
9. Brătescu, G.G., Optica, Ed.Didact.Pedagog. Bucureşti, 1982
10. Moisil, G.C., Curatu, E., Optică, teorie şi aplicaţii, Ed.
Tehnică, Bucureşti 1986
11. Colectiv de autori, Optică, fizica plasmei, fizică atomică şi
nucleară” pt. perfecţionarea profesorilor, Ed.Didactică şi
Pedagogică Bucureşti 1983
12. Butucelea, A., Tehnici noi în spectroscopie, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1984
13. Iliescu T., Kovacs K., Probleme rezolvate de optica si
spectroscopie, Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca 1994

161
CUPRINS
PREFAŢĂ .......................................................................................................................... 1
ERORI DE MĂSURĂ........................................................................................................ 3
LUCRAREA NR.1 ............................................................................................................... 8
DETERMINAREA ACCELERAŢIEI GRAVITAŢIONALE TERESTRE CU
PENDULUL GRAVITAŢIONAL SIMPLU .............................................................. 8
LUCRAREA NR.2 ..............................................................................................................11
STUDIUL OSCILATORULUI ELASTIC (PENDULUL FIZIC).
DETERMINAREA CONSTANTEI DE ELASTICITATE A RESORTULUI.......11
LUCRAREA NR.3 ..............................................................................................................14
DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE TENSIUNE SUPERFICIALĂ PRIN
METODA STALAGMOMETRULUI .......................................................................14
LUCRAREA NR. 4 ............................................................................................................19
DETERMINAREA REZISTENŢEI ELECTRICE PRIN METODA
AMPERMETRULUI ŞI VOLTMETRULUI............................................................19
LUCRAREA NR.5 ..............................................................................................................23
MĂSURAREA REZISTENŢEI INTERNE A UNEI SURSE DE TENSIUNE
ELECTROMOTOARE ..............................................................................................23
LUCRAREA NR.6 ..............................................................................................................27
MĂSURAREA REZISTENŢEI ELECTRICE PRIN METODA DE ZERO.
PUNTEA WHEATSTONE.........................................................................................27
LUCRAREA NR.7 ..............................................................................................................32
STUDIUL TRANSFERULUI DE PUTERE DE LA GENERATOR LA SARCINĂ
ÎNTR-UN CIRCUIT DE CURENT CONTINUU .....................................................32
LUCRAREA NR.8 ..............................................................................................................37
CARACTERISTICA TENSIUNE-CURENT PENTRU ELEMENTE LINIARE ŞI
NELINIARE DE CIRCUIT........................................................................................37
LUCRAREA NR.9 ..............................................................................................................41
VERIFICAREA LEGILOR CURENTULUI CONTINUU .....................................41
LUCRAREA NR.10 ............................................................................................................47
ENERGIA ŞI PUTEREA ELECTRICĂ ...................................................................47
LUCRAREA NR. 11 ...........................................................................................................51

162
STUDIUL VARIAŢIEI REZISTENŢEI ELECTRICE A METALELOR CU
TEMPERATURA .......................................................................................................51
LUCRAREA NR. 12 ...........................................................................................................56
VARIAŢIA REZISTENŢEI ELECTROLIŢILOR CU TEMPERATURA...........56
LUCRAREA NR.13 ............................................................................................................59
STUDIUL GALVANOMETRULUI CU CADRU MOBIL .....................................59
LUCRAREA NR.14 ............................................................................................................66
DETERMINAREA INDUCTANŢEI UNEI BOBINE ŞI PERMEABILITĂŢII
UNEI SUBSTANŢE FEROMAGNETICE ...............................................................66
LUCRAREA NR.15 ............................................................................................................70
STUDIUL FORŢEI ELECTROMAGNETICE........................................................70
LUCRAREA NR.16 ............................................................................................................75
DETERMINAREA CONSTANTEI DE CÂMP A BOBINELOR HELMHOLTZ
PRIN METODA BALISTICĂ ...................................................................................75
LUCRAREA NR. 17 ...........................................................................................................80
METODA CELOR 3 VOLTMETRE ŞI METODA CELOR 3 AMPERMETRE
PENTRU MĂSURAREA PUTERII ACTIVE ŞI A FACTORULUI DE PUTERE
ÎNTR-UN CIRCUIT DE CURENT ALTERNATIV................................................80
LUCRAREA NR.18 ............................................................................................................85
STUDIUL CIRCUITELOR DE CURENT ALTERNATIV. CIRCUITUL RLC
SERIE. REZONANŢA. ..............................................................................................85
LUCRAREA NR.19 ............................................................................................................90
STUDIUL TRANSFORMATORULUI .....................................................................90
LUCRAREA NR.20 ............................................................................................................98
INSTRUMENTE OPTICE.........................................................................................98
LUCRAREA NR. 21 .........................................................................................................113
FOTOMETRIE .........................................................................................................113
LUCRAREA NR. 22 .........................................................................................................117
INTERFERENŢA ÎN LUMINĂ PARALELĂ. INELELE LUI NEWTON.........117
LUCRAREA NR. 23 .........................................................................................................121
MĂSURĂTORI FOCOMETRICE. METODA PUNCTELOR CONJUGATE ..121
LUCRAREA NR. 24 .........................................................................................................125

163
MĂSURĂTORI FOCOMETRICE. METODA BESSEL ......................................125
LUCRAREA NR. 25 .........................................................................................................127
DETERMINAREA GROSISMENTULUI MICROSCOPULUI OPTIC .............127
LUCRAREA NR. 26 .........................................................................................................130
PRISMA OPTICĂ. DETERMINAREA INDICELUI DE REFRACŢIE.............130
LUCRAREA NR. 27 .........................................................................................................135
REŢEAUA DE DIFRACŢIE....................................................................................135
LUCRAREA NR. 28 .........................................................................................................140
DETERMINAREA INDICELUI DE REFRACŢIE LA SOLIDE PRIN METODA
LAMELOR SUBŢIRI ...............................................................................................140
LUCRAREA NR. 29 .........................................................................................................144
DETERMINAREA ABERAŢIEI CROMATICE LONGITUDINALE...............144
LUCRAREA NR. 30 .........................................................................................................147
STUDIUL RADIAŢIEI TERMICE. MĂSURAREA TEMPERATURII CU
PIROMETRUL MONOCROMATIC .....................................................................147
LUCRAREA NR. 31 .........................................................................................................151
DISPOZITIVUL INTERFERENŢIAL YOUNG....................................................151
LUCRAREA NR. 32 .........................................................................................................156
DIFRACŢIA FRAUNHOFFER ...............................................................................156
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................161
CUPRINS........................................................................................................................162

164