M ăr im i f iz ic e .

M ăsur ar e a
m ări mi l or fi zi c e .Calc ul ul e r or i l or

1. Măsurarea mărimilor fizice

A face fizică înseamnă a cerceta şi a pune întrebări naturii şi lumii, într-un mod foarte
precis. Toate răspunsurile şi toate cunoştinţele pe care le obţine fizica nu pot reda din natură şi
lume decât ceea ce poate fi cuprins cu sistemul ei de noţiuni şi cu metodele ei. Se poate afirma că
fizica este o ştiinţă a experienţei. Fizicianul nu se limitează însă numai la rolul observatorului,
care sesizează procesele ce au loc de la sine, în natură. El efectuează experimente, adică face
măsurători în cadrul proceselor provocate în mod intenţionat şi conform unui plan. Ca rezultat al
experienţelor, se obţine un şir de valori, adică un material numeric voluminos. Din aceste cifre,
fizicianul încearcă să obţină relaţii sistematice între mărimile pe care le-a cercetat în experienţa
respectivă.
În general, prin mărime fizică se înţelege orice proprietate care poate fi măsurată sau
orice proprietate care prezintă variaţii cantitative. Exemple de astfel de mărimi: masa, viteza,
temperatura, forţa etc.
Mărimile fizice se împart, arbitrar, în mărimi fundamentale şi mărimi derivate.
Un număr de mărimi, caracteristice unui anumit domeniu al fizicii, se aleg ca fiind
mărimi fundamentale. Mărimile fundamentale stau la baza alcătuirii sistemelor de unităţi. Ele
sunt independente între ele şi trebuie să satisfacă următoarele condiţii:
- să reprezinte un fenomen natural, invariabil în timp;
- să se poată alege un etalon corespunzător şi un procedeu de comparare a etalonului cu
mărimea respectivă;
- între aceste mărimi şi celelalte să existe relaţii matematice simple.

În Sistemul Internaţional (SI), au fost alese drept mărimi fundamentale:

 lungimea, masa, timpul (pentru mecanică),
 temperatura (termodinamică),
 intensitatea curentului electric (electricitate),
 intensitatea luminoasă (optică). Acestor mărimi fizice fundamentale li s-a adăugat,
ulterior, şi
 molul, utilizat pentru exprimarea cantităţilor de substanţă.
Măsurarea reprezintă procesul de comparare a unei mărimi fizice cu o alta de aceeaşi natură,
luată ca unitate de măsură.
Dacă x este mărimea de măsurat, x0 mărimea aleasă ca unitate, iar N valoarea numerică,
între ele există următoarea relaţie:

x
=N
x0 (1)

Produsul Nx0 se numeşte valoarea mărimii de măsurat.

Măsurătorile pot fi directe şi indirecte.

Măsurătoarea este directă când măsurarea mărimii fizice se face prin compararea directă
cu unitatea de măsură, cu un instrument etalonat în unităţi x0. Ca măsurători directe pot fi date
drept exemplu, măsurarea unei lungimi, a unei temperaturi, a intensităţii unui curent, a masei etc.
Măsurătoarea este indirectă dacă aflarea valorii unei mărimi se face prin măsurarea
directă a altor mărimi de care mărimea căutată este legată printr-o relaţie cantitativă. Astfel de
măsurători se fac asupra: densităţii, tensiunii superficiale, coeficientului de vîscozitate etc.
Cele mai importante proprietăţi ale substanţelor uzuale folosite în laborator şi în practica
farmaceutică se găsesc la finalul acestei cărţi la secţiunea Constante Fizice.

2. Erori
2.1. Noţiuni introductive

In urma realizării unei măsurători asupra unei mărimi fizice, se constată că valorile obţinute sunt
diferite între ele, chiar şi în condiţiile în care au fost menţinute constante condiţiile experimentale
în timpul procesului de măsurare. Aceasta deoarece rezultatele măsurătorilor sunt afectate de
erori, rezultatul obţinut din experiment nefiind acelaşi cu valoarea reală a mărimii de măsurat.
Diferenţa între valoarea reală a mărimii de măsurat şi cea obţinută prin măsurare se
numeşte eroare absolută (reală) de măsurare.
Erorile ce pot afecta rezultatul unei măsurători se clasifică în trei categorii: erori
grosolane, erori sistematice şi erori accidentale (aleatoare).
Valoarea numerică mult diferită de celelalte valori obţinute în cursul procesului de
măsurare trebuie exclusă din calcul, măsurătoarea respectivă fiind afectată de o eroare
grosolană.
 Erorile sistematice pot fi cauzate de diferiţi factori, precum: dereglări ale aparatelor de
măsură sau defecte ale observatorilor, folosirea unor relaţii de calcul neadecvate, influenţa unor
factori externi asupra aparatelor de măsură. Odată cunoscută cauza care le produce, erorile
sistematice pot fi, în general, eliminate.
Caracteristic acestor erori de măsurare este că ele afectează rezultatul măsurătorii într-un
singur sens, rezultatele obţinute fiind fie mai mari, fie mai mici decât valoarea reală a mărimii de
măsurat.
Tot în categoria erorilor sistematice, sunt incluse şi cele datorate impreciziei cu care au
fost etalonate instrumentele de măsură. Aceste erori nu pot fi eliminate din calcul, oricâte
precauţii s-ar lua în timpul procesului de măsurare. Partea din eroare datorată etalonării
instrumentului cu care s-a efectuat măsurătoarea este indicată prin clasa de precizie a
instrumentului.
Clasa de precizie este înscrisă pe cadranul acestuia sau în fişa tehnică care-l însoţeşte.
Aparatele de clasă (0.05 – 0.2) sunt folosite drept etaloane, cele de clasă (0.2 – 1.5) sunt aparate
de laborator, iar cele de clasă (1.5 – 2.5) sunt industriale.

Erorile accidentale (aleatoare) au o distribuţie întâmplătoare, ele supunându-se unor

legi statistice de ordonare, în cazul în care măsurătorile sunt efectuate cu acelaşi aparat de
măsură, iar condiţiile experimentale sunt menţinute constante în timpul procesului de măsurare.
Cauzele ce conduc la apariţia erorilor accidentale sunt fie de natură obiectivă, fie
subiectivă. Cauzele obiective sunt determinate de unele fluctuaţii mici ale condiţiilor în care se
desfăşoară măsurătorile (trepidaţii, curenţi de aer, variaţii ale temperaturii sau presiunii aerului
etc.). Cauzele subiective sunt legate de oboseala observatorului (în cazul efectuării unui număr
mare de măsurători), sau de poziţia ochiului faţă de acul instrumentului de măsură.
Erorile accidentale se caracterizează prin aceea că ele afectează rezultatul măsurătorii în
ambele sensuri, valorile obţinute fiind şi mai mari şi mai mici decât valoarea reală a mărimii de
măsurat.

2.2. Calculul erorilor prin metoda mediei

Deoarece, în majoritatea cazurilor, valoarea reală a mărimii de măsurat nu poate fi determinată
cu exactitate, una dintre problemele care necesită rezolvare după efectuarea unui şir de
măsurători este de a găsi o valoare de referinţă cât mai apropiată de valoarea adevărată, precum
şi delimitarea unui interval în jurul acesteia, în care să se încadreze toate valorile obţinute în
urma procesului de măsurare.
 Dacă în urma realizării unei anumite experienţe, s-a obţinut, pentru mărimea de măsurat
(x), un şir de n valori individuale (x1, x2, ………, xn), valoarea cea mai apropiată de cea reală,
conform teoriei lui Gauss, este dată de media aritmetică ( x̄ ) a celor n valori individuale:

n
1
x̄= ∑ x i
n i =1 (2)

Media aritmetică are dezavantajul că este sensibilă la valorile extreme iar, dacă valorile
individuale sunt prea “împrăştiate”, aceasta tinde să devină o valoare nereprezentativă. De
exemplu, media aritmetică pentru valorile 49 şi 51 este: x̄ = (49+51)/ 2 = 50, iar pentru valorile
0 şi 100, valoarea obţinută pentru media aritmetică este, de asemenea, 50 ( x̄ = (0+100)/2 = 50).
In timp ce, pentru primul exemplu considerat, valoarea 50 a mediei aritmetice este cuprinsă în
intervalul delimitat de cele două valori individuale, în exemplul 2, rezultatul este corect din punct
de vedere matematic, dar nu este întotdeauna corect din punct de vedere statistic, intervalul
delimitat de valorile 0 şi 100 fiind foarte mare (valori foarte “împrăştiate”).
S-a constatat că, în cazul unui şir de valori mai mult sau mai puţin omogene, valorile
individuale sunt situate în jurul mediei aritmetice şi anume, cu cât numărul valorilor individuale
este mai mare, cu atât creşte probabilitatea de a fi mai multe valori xi mai apropiate de x̄ . Cu alte
cuvinte, în cazul studierii unui fenomen, rezultatul obţinut va fi cu atât mai precis, cu cât
numărul determinărilor efectuate este mai mare.
Diferenţa între valoarea individuală xi şi valoarea medie x̄ se numeşte eroare aparentă:

Δxi =x i− x̄ (3)

Intrucât valorile individuale obţinute în urma măsurării unei mărimi fizice sunt şi mai
mari şi mai mici decât media lor aritmetică, erorile aparente corespunzătoare vor fi fie pozitive,
fie negative.
Media aritmetică a erorilor aparente, luate în modul (toate valorile, luate cu semnul plus)
reprezintă intervalul delimitat în jurul mediei aritmetice în care se găsesc toate valorile
individuale.
Rezultatul obţinut în urma realizării calculului erorilor prin metoda mediei va fi pus sub
forma:

x=( x̄± Δ x̄ ) unitatea de măsură a mărimii fizice x

Exemplu de calcul al erorilor prin metoda mediei

Se presupune că, în urma măsurării unei lungimi, s-a obţinut următorul şir de valori individuale:
l1 = 7,3 mm l5 = 7,1 mm
l2 = 7,4 mm l6 = 9,3 mm
l3 = 7,2 mm l7 = 7,4 mm
l4 = 7,3 mm l8 = 7,1 mm
Valoarea l6 = 9,3 mm reprezintă o eroare grosolană pentru şirul de valori obţinute şi, în
consecinţă, va fi eliminată din calcul.
Se realizează media aritmetică cu cele 7 valori rămase (l1, l2, l3, l4, l5, l7 şi l8):

l 1 +l 2 +l 3 +l 4 +l 5 +l 7 +l 8 7,3+ 7,4+7,2+7,3+7,1+7,4+ 7,1

l̄ = = =7 ,26 mm
7 7
Se calculează, apoi, erorile aparente:
l1 = l1 – l̄ = 7,3 – 7,26 = 0,04 mm
l2 = l2 – l̄ = 7,4 – 7,26 = 0,14 mm
l3 = l3 – l̄ = 7,2 – 7,26 = -0,06 mm
l4 = l4 – l̄ = 7,3 – 7,26 = 0,04 mm
l5 = l5 – l̄ = 7,1 – 7,26 = -0,16 mm
l7 = l7 – l̄ = 7,4 – 7,26 = 0,14 mm
l8 = l8 – l̄ = 7,1 – 7,26 = -0,16 mm
Media aritmetică a erorilor aparente, luate cu semnul “plus”, va fi:

|Δl |+|Δl2|+| Δl3|+| Δl4|+|Δl5|+|Δl7|+|Δl8| 0 , 04+0 , 14+0 ,06 +0 , 04+0 ,16+0 ,14 +0 , 16 =0 ,10mm
1
Δ l̄ = =
7 7
Rezultatul final va fi pus sub forma: l=( 7 ,26±0,10 ) mm

3. Reguli de rotunjire
Rotunjirea valorii numerice a mediei aritmetice trebuie să se facă în concordanţă cu eroarea
probabilă a valorii medii. Cu alte cuvinte, prima cifră diferită de zero, de după virgulă, din
valoarea erorii probabile a valorii medii indică numărul zecimalei care trebuie luată în
considerare. De exemplu, dacă
s-a obţinut pentru eroarea probabilă a mediei aritmetice, valoarea 0,004 şi pentru media
aritmetică 5,3472596, aceasta din urmă va conţine doar trei cifre după virgulă (în cazul de faţă:
5,347).
 Operaţiile de rotunjire respectă unele reguli ale calculului aproximativ, şi anume:
- dacă următoarea cifră după zecimala care se păstrează este mai mare sau egală cu 5, ultima
cifră a valorii respective se măreşte cu o unitate;
- dacă următoarea cifră care urmează după ultima cifră semnificativă este mai mică decât 5,
atunci ultima cifră din numărul rotunjit rămâne neschimbată.
De exemplu, pentru situaţia în care se păstrează 3 cifre semnificative:
5,3476329  5,348, iar 5,3473965  5,347.
In acelaşi timp, în formularea rezultatului final, trebuie să se ţină cont şi de precizia
instrumentului utilizat pentru măsurarea unei anumite mărimi fizice. De exemplu, în cazul
determinării densităţii unui lichid cu ajutorul picnometrului (a se vedea capitolul referitor la
determinarea densităţii), precizia valorii obţinute depinde de precizia balanţei utilizate pentru
determinarea maselor ce intervin în formula respectivă. Dacă balanţa folosită are o precizie de
0.01 g, în valoarea densităţii lichidului de studiat se vor păstra doar 2 zecimale.

4. Prezentarea datelor experimentale

Pentru a avea o imagine de ansamblu a datelor experimentale obţinute în cadrul unei experienţe,
este necesar ca acestea să fie aranjate într-o formă sistematizată şi într-un mod cât mai clar.
Dintre formele de prezentare a datelor experimentale, cele mai des utilizate sunt sub
formă de tabele şi sub forma de grafice.

4.1. Prezentarea datelor prin tabele

Unul dintre cel mai des folosite moduri de reprezentare a datelor experimentale este cel de
reprezentare prin tabele. Cele mai importante avantaje pe care le oferă acest mod de prezentare
constă din posibilitatea comparării datelor experimentale între ele, a extragerii datelor care ne
interesează şi a clasificării acestora în vederea găsirii legăturilor între mărimile care s-au
măsurat.
Tabelele pot fi clasificate în trei categorii: calitative, statistice şi funcţionale, cele mai
importante din punct de vedere fizic fiind cele de tip funcţional.
In tabelele de tip funcţional, sunt prezentate valorile unor mărimi între care există o
relaţie de forma y = f(x). Majoritatea lucrărilor practice de laborator se vor finaliza printr-un
tabel de tip funcţional.
Orice tabel trebuie să poarte un titlu, care să indice, pe scurt, dar în mod clar, conţinutul
acestuia. Tabelele conţin mai multe coloane. Prima coloană din stânga, denumită coloană de
intrare, conţine valorile variabilei independente. Dacă mărimea de măsurat depinde de mai
multe variabile, în coloana de intrare se trec valorile celei mai simple dintre variabilele
independente, urmată fiind de coloane ce conţin valori ale celorlalte variabile independente.
Coloana de intrare poate fi precedată de către o alta, în care este trecut numărul determinării.
In coloanele din prima linie a tabelului se scriu simbolurile mărimilor tabelate, indicându-
se – în dreptul lor – unităţile de măsură ale acestora.
Valorile numerice se scriu în coloană, unele sub altele. In cazul în care acestea prezintă
zecimale, se recomandă ca ele să fie astfel aranjate încât virgulele să fie unele sub altele. Dacă
valorile unei mărimi fizice dintr-o coloană au un factor comun de multiplicare de tipul a 10n, în
capul coloanei, simbolul mărimii respective va fi înmulţit cu factorul 10-n. De exemplu, pentru
mărimea A s-au obţinut următoarele valori: 2,15·103 ; 2,25·103 etc. In capul coloanei, se va scrie
în acest caz: A10-3, iar în cuprinsul coloanei se vor trece valorile 2,15; 2,25 etc.
Un exemplu de tabel funcţional este cel care redă valorile volumului v al unei picături de
lichid. Pentru determinarea acestei mărimi fizice, se utilizează formula: v = V/n, unde V
reprezintă volumul total din care se desprind n picături din lichidul respectiv. Pentru a avea o
imagine cât mai complexă asupra unei anumite mărimi fizice, determinate pe cale experimentală,
tabelul de date trebuie să cuprindă şi informaţii referitoare la erorile care afectează rezultatul
măsurătorii respective (ultimele trei coloane din tabelul prezentat).
Tabelul care redă această dependenţă va fi următorul:

Nr. det. V (ml) n v (ml) v̄(ml ) v (ml) Δ v̄(ml)

1. - - - -
2. - - - -
3. - - - -
. . . . - . -
. . . . .
10. - - - -

In final, rezultatul măsurătorii va fi pus sub forma:

v =( v̄±Δ v̄ )ml

4.2. Prezentarea datelor prin grafice

Reprezentările grafice se folosesc atunci când este necesară o imagine de ansamblu a
fenomenului studiat, imagine care nu se poate observa întotdeauna dintr-un tabel de date. Este
pus, astfel, în evidenţă modul în care mărimile fizice implicate depind unele de altele.
Graficele sunt de două feluri: calitative şi cantitative. Din punct de vedere ştiinţific,
graficele care prezintă interes sunt cele cantitative, care pot fi folosite atât pentru determinarea
valorilor numerice ale unor mărimi fizice, cât şi pentru stabilirea unor relaţii empirice între
acestea.
Graficele pot fi întocmite în diferite sisteme de coordonate (rectangulare, logaritmice,
semilogaritmice, polare), cele mai uzuale fiind graficele trasate în coordonate rectangulare.
Mărimea ale cărei valori pot fi stabilite de către experimentator se numeşte mărime
independentă şi valorile ei vor fi reprezentate pe abscisă. In ordonată se vor trece valorile
mărimii care se determină. Alegerea axelor de coordonate şi a scărilor corespunzătoare se face în
funcţie de valorile mărimilor care trebuie reprezentate în grafic. Scările de coordonate nu trebuie
să înceapă neapărat cu valoarea zero. Ele vor începe cu valoarea cea mai mică a variabilelor sau
cu o valoare puţin inferioară acestora. Valoarea maximă a mărimii se va fixa la capătul axei de
coordonate.
De asemenea, scările pe cele două axe de coordonate se vor alege în aşa fel încât panta
geometrică a curbei trasate să fie apropiată de unitate. Aceasta înseamnă că unghiul format de
dreapta obţinută şi abscisă trebuie să fie aproximativ 45. Valorile scărilor alese nu modifică
panta fizică a curbei, valoarea acesteia fiind determinată de valorile numerice şi de unităţile de
măsură ale mărimilor reprezentate pe cele două axe de coordonate.
In lungul fiecărei axe de coordonate, se notează simbolul mărimii reprezentate, urmat de
unitatea de măsură corespunzătoare.
Fiecărei perechi de valori ale celor două mărimi dependente funcţional îi corespunde – în
sistemul rectangular – un punct. După înscrierea punctelor pe grafic, urmează operaţia de trasare
a curbei. Curba, care reprezintă legătura funcţională dintre cele două mărimi, trebuie să treacă cât
mai aproape de punctele marcate, fără a avea prea multe puncte de inflexiune. In cazul unui
număr mare de puncte, ele se vor distribui în mod aproximativ egal de cele două părţi ale curbei.
In cazul în care dependenţa dintre cele două mărimi fizice care se reprezintă grafic este
liniară, datorită erorilor ce intervin întotdeauna în timpul realizării unui experiment, punctele de
pe grafic nu vor urma, toate, dreapta care ar trebui obţinută. In aceste condiţii, graficul va trece
printre puncte, dreapta trasându-se astfel încât curba respectivă să conţină un număr cât mai mare
de puncte şi distribuţia celorlalte puncte să fie cât mai omogenă de o parte şi de cealaltă a
dreptei.