Unitatea de învăţare 3 – 2 ore

Conceptul de măsurare. Metode de măsurare.

Erori de măsurare

3.1. Conceptul de măsurare

3.2. Metode de măsurare
3.3. Erori de măsurare

Cunoştinţe şi deprinderi

La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare vei înţelege:

- ce este măsurarea;
- ce este o mărime;
- ce este şi în ce constă o metodă de măsurare;
- cum se clasifică metodele de măsurare;

La finalul parcurgerii acestei unităţi de învăţare vei putea să:

- defineşti măsurarea şi principalii factori implicaţi în procesul de măsurare;
- explici funcţionarea schemelor pentru diverse metode de funcţionare;
- sa exemplifici cu exemple concrete diversele categorii de măsurări studiate..

3.1.Conceptul de măsurare

Măsurarea este un proces practic (empiric), un act de cunoaştere cantitativă şi

calitativă a realităţii, a obiectelor şi a mediului în care ne desfăşurăm activitatea. Ea se
finalizează prin obţinerea directă sau prin calcul a valorilor mărimilor care ne
interesează.
O mărime poate fi oricare proprietate comună, oricare manifestare sau
element de caracterizare al unei clase de obiecte, fenomene ori procese reale, care în
diverse circumstanţe poate avea mai multe stări, valori sau nuanţe.
Din nefericire nu toate mărimile naturale pot fi măsurate, ci numai
submulţimea mărimilor măsurabile, cuprinsă în conjuncţia mărimilor observabile şi a
mărimilor reperabile, aşa cum se sugerează în diagrama Venn din figura 1.1.
Mărimile observabile sunt acele mărimi asupra carora se pot găsi discriminări
calitative şi/sau cantitative: mărimile reperabile sunt cele care sunt ordonabile şi
asupra cărora se pot construi scări de măsurare, iar mărimile măsurabile cele

7
pentru care se pot construi şi mijloace tehnice efective de măsurare.

Fig.1.1. Submulţimea mărimilor măsurabile.

Măsurarea poate fi tratată şi interpretată sub mai multe aspecte.

Sub aspect matematic, măsurarea este privită ca un proces experimental de
comparare a mărimii ce se măsoară, x, cu o altă mărime de aceeaşi natură cu ea,
numită unitate de măsură um, pentru a obţine un rezultat numeric sub forma:
n=x /u m . (1.1)
Rezultatul măsurării este un număr adimensional care arată de câte ori
unitatea de măsură este cuprinsă în mărimea măsurată. Acest rezultat exprimă
valoarea numerică a mărimii măsurate şi este invers proporţional cu unitatea de
măsură adoptată.
Dacă o mărime x se măsoară cu două unităţi de măsură diferite um1 şi respectiv
um2 pe baza ecuaţiei măsurării avem:
x=n 1 um 1 ; x=n2 um 2 . (1.2)
Din cele două ecuaţii se deduce că:
n2 /n1 =um 1 /u m 2 =k . (1.3)
Raportul k dintre um1 şi um2 se numeşte factor de transformare şi reprezintă
numărul cu care trebuie înmulţită valoarea numerică a unei mărimi, măsurate cu o
unitate de măsură, pentru a obţine valoarea numerică a aceleiaşi mărimi, dar
exprimată cu altă unitate de măsură.

Exerciţiul 1

Să se găsească factorii de transformare pentru a converti următoarele mărimi:

Viteză: m/s ↔ nod/s; km/h ↔ mile/h; ft/s ↔ m/s;

Debit: barrel/zi ↔ m3/zi; gal/h ↔ l/h; m3/h ↔ l/s;
Putere: CP ↔ kW; kcal ↔ w; BTU/h ↔ w

Metrologia este o ramură a ştiinţei care are ca obiectiv elaborarea şi

perfecţionarea metodelor şi mijloacelor de măsurare a mărimilor de interes general,
elaborarea şi/sau perfecţionarea etaloanelor metrologice precum şi elaborarea de
norme privind condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească mijloacele de măsurare şi
utilizatorii acestora.

8
 Metode de măsurare
O metodă de măsurare constă în procedura de desfăşurare a operaţiei de
măsurare care are la bază principiul de funcţionare a mijloacelor tehnice cu care se
efectuează măsurarea unei mărimi. În prezent se cunosc şi se folosesc multe metode
de măsurare, care pot fi clasificate după mai multe criterii.
Astfel, după modul în care se obţine rezultatul măsurarii deosebim:
- metode directe, la care rezultatul se obţine direct, experimental, pe baza
comparării mărimii de măsurat cu un etalon sau unitate de măsură fără a recurge la
operaţii de calcul;
- metode indirecte, la care pe lângă una sau mai multe operaţii experimentale
de comparare, pentru determinarea rezultatului măsurării se recurge şi la operaţii de
calcul al acestuia.

2.1.Metode directe bazate pe comparare simultană continuă

Aceste metode se caracterizează prin aceea că la operaţia de comparare

participă în acelaşi timp şi mărimea de măsurat, şi mărimea decomparaţie, adică
etalonul. Mărimea de măsurat (măsurandul) poate fi comparată cu un etalon de
valoare egală cu aceasta sau cu un etalon de valoare diferită mai mare sau mai mică.
Metoda comparării directe 1 la 1 se realizează în sisteme închise ca cel din
figura 1.2. Mărimea de măsurat, transpusă pe semnalul y de către traductorul Tx, este
comparată cu mărimea etalonw de aceeaşi natură, dar reglabilă, furnizată de
generatorul de semnal etalon GSE. Mărimea etalon se modifică astfel încât să devină
egală cu mărimea de măsurat. Egalitatea celor două mărimi
y=w sau y−w=0 (2.1)
este sesizată de comparatorul C cuplat cu un indicator de echilibru.

Fig.2.1. Metoda comparării directe 1 la 1:

a) cu echilibrare neautomată; b) cu echilibrare automată.

Echilibrarea celor două mărimi poate fi realizată de un operator uman (fig.

2.1,a), sau poate fi realizată de un dispozitiv de echilibrare automată DEA (fig.2.1,b),
iar mărimea de măsurat se determină după valoarea w a etalonului în momentul
echilibrării celor două mărimi.

9
 2.3. Metode bazate pe comparare succesivă

Aceste metode, numite şi metode de substituţie se caracterizează prin aceea că

efectul mărimii de măsurat asupra unui aparat de comparat AC se compară cu efectul
mărimii etalon, dar aceste mărimi nu se aplică simultan asupra AC, ci succesiv.
Într-o primă fază, mărimea de măsurat y se aplică la intrarea aparatului de
comparat AC şi se determină efectul acesteia asupra aparatului (fig.2.4). Apoi, în faza
a doua, la intrarea aceluiaşi aparat se aplică o mărime etalon reglabilă w. Această
mărime se modifică astfel încât să producă asupra aparatului de comparat acelaşi
efect ca şi mărimea de măsurat aplicată în prima fază. Astfel, după mărimea etalon se
determină mărimea de măsurat.

Fig.2.4. Metoda comparării succesive (substituţiei):

a) neautomate ; b) automate.

Schema de principiu a acestei metode este prezentată în figura 2.4,a.

Comutarea de la o fază la alta se face periodic la fiecare nouă măsurare iar
modificarea mărimii etalon pentru a produce acelaşi efect ca şi mărimea de măsurat
poate fi făcută de un operator uman sau de către un dispozitiv de echilibrare
automată, aşa cum se sugerează în figura 2.4,b.
Principala cerinţă ce se impune aparatului de comparat este o cât mai bună
reproductivitate a acestuia, adică să reacţioneze identic la mărimi de intrare identice.
Datorită simplităţii, această metodă stă la baza multor aparate de măsurare de
uz curent: voltmetre, ampermetre, manometre, termometre ş.a.

Test de autoevaluare 1

Care este succesiunea fazelor metodei de comparare succesivă în cazul

aparatelor de măsurare bazate pe deviaţie?

10
 3.1. Noţiuni generale despre erorile de măsurare

Oricât de bune ar fi metodele şi mijloacele de măsurare a unei mărimi,

rezultatul măsurării va fi întotdeauna diferit de valoarea reală, adevarată, a
măsurandului. Diferenţa dintre rezultatul măsurării şi valoarea reală a mărimii se
numeşte eroare de măsurare. Cu cât această diferenţă este mai mică, cu atât precizia
măsurării este mai mare. Prin urmare, precizia de măsurare se determină pe baza
erorii de măsurare.
Deoarece valoarea reală a unei mărimi măsurate nu poate fi determinată
exact, nici eroarea de măsurare nu poate fi riguros stabilită.

Test de autoevaluare 2

Ce se înţelege prin eroare de măsurare?

3.2. Clasificarea erorilor de măsurare

Fiind de o mare diversitate, erorile de măsurare pot fi clasificate după

numeroase criterii:
- după condiţiile în care au loc măsurările, deosebim:
- erori normale;
- erori suplimentare.
 după natura şi modul de exprimare distingem:
 erori absolute reale,
 erori absolute convenţionale,
 erori relative reale,
 erori relative convenţionale,
 erori normate.
 după caracterul şi provenienţa lor deosebim:
erori sistematice,
 erori aleatoare,
 erori grosolane.
La rândul lor erorile sistematice pot fi:
 erori de metodă,
 erori de aparat (instrumentale),
 erori produse de mediul ambiant,
 erori subiective (de citire).

11
Eroarea normată E se defineşte ca raportul dintre eroarea absolută x şi domeniul
de măsurare D = xmax - xmin şi se exprimă în fracţii subunitare sau în procente:
E=Δx/ D [− ] , E=100 Δx /D [%]. (3.5)
Această noţiune stă la baza definirii indicelui de caracterizare a preciziei de
măsurare, cunoscut sub denumirea de clasă de precizie.
Eroarea normată maximă este definită ca raportul procentual dintre eroarea
absolută maximă admisibilă (tolerată) xmax pentru o metodă sau aparat de măsurat
şi domeniul de valori măsurabile cu metoda sau aparatul respectiv:
E max =100 Δxmax /D [%]. (3.6)
Clasa de precizie, CP, se defineşte ca eroarea normată maximă admisibilă sau
eroarea limită de clasă Emaxa, care se poate produce în cazul unei măsurări, şi
constituie cel mai important indicator de caracterizare a preciziei de măsurare.

3.3. Erori sistematice

Erorile sistematice sunt acele erori care se repetă ca mărime şi semn în mai
multe măsurări ale aceleiaşi mărimi, efectuate în aceleaşi condiţii. Ele se datoresc în
principal următoarelor cauze:
 imperfecţiunii metodei de măsurare - erori de metodă;
 imperfecţiunii aparatului de măsurat - erori instrumentale;
 acţiunilor perturbatoare ale mediului ambiant;
 subiectivităţii în aprecierea rezultatului de către om.
Eliminarea cauzelor este o soluţie mai bună decât compensarea sau corectarea
efectului lor, deoarece se face o singură dată înainte de exploatarea sistemului de
măsurare (SM). Cealaltă soluţie complică SM cu mijloace de compensare a erorilor
sau necesită efectuarea unor calcule de corecţie, ce urmează a fi făcute automat sau
de către utilizatorul aparatului de măsurare (AM), precum şi cunoaşterea condiţiilor
în care se face măsurarea.

3.3.2. Erori instrumentale

Acest tip de erori sunt legate de imperfecţiuni de construcţie şi de funcţionare
a aparatelor de măsurare.
Eroarea de sensibilitate. Sensibilitatea exprimă calitatea unui AM de a
reacţiona la variaţii mici ale semnalului de măsurat. Eroarea de sensibilitate are ca
valoare maximă pragul de sensibilitate şi exprimă gama de variaţii ale mărimii
măsurate care nu pot fi percepute şi afişate în condiţii normale de un AM.
Principalele cauze ale insensibilităţii sunt frecarea, îndeosebi frecarea uscată
precum şi jocurile care se manifestă îndeosebi la schimbările de sens.
Eroarea de zero. Aceasta reprezintă valoarea afişată de AM când mărimea de
măsurat are valoarea zero. O cauză a acestei erori ar putea fi poziţionarea incorectă a
indicatorului faţă de scală. Ea poate fi eliminată printr-o poziţionare corectă a
indicatorului sau se poate corecta rezultatul măsurării cu această eroare în cazul
scalelor liniare (fig. 3.2,a).

12
 O alta cauză ar putea fi modificarea în timp a unor parametri ai AM (tensiuni
de alimentare, rezistenţe, capacităţi, coeficienţi de elasticitate ş.a.). Aparatele
moderne sunt prevăzute cu mijloace (buton) de ajustare manuală sau automată a
punctului zero.
Eroarea de proporţionalitate. Aceasta se manifestă prin alt coeficient de pantă
între mărimea de intrare şi cea afişată de AM faţă de coeficientul de pantă ideal,
pretins de constructor (fig. 3.2, b). Şi această eroare poate fi eliminată dacă aparatul
dispune de un dispozitiv de corecţie corespunzător sau poate fi corectată de către
utilizator.
Eroarea de liniaritate. Aceasta se manifestă prin abateri de la legea de
dependenţă liniară dintre mărimea de intrare şi cea afişată de AM (fig. 3.2,c).
Eliminarea şi corecţia unei astfel de erori este mai complicată, dar nu imposibilă.
Dintre cauzele erorilor de proporţionalitate şi de liniaritate pot fi menţionate
modificarea proprietăţilor iniţiale ale componentelor AM, dereglări ale coeficienţilor
de amplificare/atenuare ş.a. Efectele acestor cauze pot fi eliminate prin diverse
ajustări (reglaje) sau prin înlocuirea unor componente ce au ieşit din limitele normale
de funcţionare.
Eroarea de univocitate(de reversibilitate). Ea reprezintă diferenţa rezultatelor
date de un AM când se măsoară valoarea unei mărimi variind-o în sens crescător,
apoi variind-o în sens descrescător. Un aparat cu erori de univocitate nu afişează
valoarea iniţială dacă mărimea măsurată a efectuat un ciclu şi a revenit la valoarea
iniţială (fig. 3.2,d).

Fig.3.2. Erori de măsurare instrumentale:

a) de zero; b) de proporţionalitate; c) de liniaritate; d) de univocitate.

Eroarea de justeţe. Această eroare poate fi raportată la operaţia de măsurare

sau poate fi raportată la AM.
Eroarea de justeţe a unei măsurarijm reprezintă diferenţa dintre valoarea
nominală x şi media aritmetică a valorilor adevărate sau convenţionale găsite în urma
unei serii de măsurări consecutive, efectuate în condiţii normale de măsurare:
Δ jm =x−x . (3.8)
Eroarea de justeţe a unui aparat ja reprezintă diferenţa dintre media
aritmetică a rezultatelor date de un aparat de măsurare în diverse condiţii de
exploatare şi media aritmeticăa rezultatelor date în condiţii normale de măsurare:
Δ ja =x−x n . (3.9)
3.3.3. Erori introduse de mediu

13
 Una dintre cele mai importante surse de erori de măsurare o constituie
influenţa factorilor mediului ambiant: temperatura, presiunea, umiditatea, inducţiile
electrice şi magnetice, diverse radiaţii, vibraţii ş.a.

3.4. Erori aleatoare

După ce s-au întreprins toate măsurile pentru eliminarea sau diminuarea

erorilor sistematice depistabile urmează să se analizeze celelalte erori de măsurare
existente în sistem, în speţă erorile aleatoare. Dat fiind caracterul lor aleator aceste
erori nu pot fi analizate cu metode deterministe, ci cu metode statistice ca orice
proces aleator.
Dacă în timpul măsurării valoarea măsurandului x ramâne constantă iar
rezultatul măsurării xm este afectat de erori, adică xm = x x, rezultă că eroarea x
este cea care imprimă caracterul aleator. În consecinţă, această eroare urmează să fie
tratată ca mărime probabilă cu ajutorul funcţiilor de repartiţie de probabilitate.
Analiza erorilor aleatoare se face pe baza funcţiei de repartiţie a rezultatelor
măsurării obţinute în urma unui număr mare de măsurări. În acest scop se foloseşte
metoda selecţiei pentru a construi o histogramă a frecvenţelor cu care apar anumite
rezultate ale măsurării. Numărul de măsurări soldate cu aceeaşi valoare sau cu un
subdomeniu de valori se numeşte frecvenţă absolută, iar suma frecvenţelor absolute
se numeşte volumul selecţiei şi este egal cu n - numărul de măsurări.

3.4.1. Histograma rezultatelor măsurării

Rezultatele măsurărilor alcătuiesc o mulţime neordonată de valori. Pentru a
analiza şi interpreta aceste rezultate se recurge la o grupare şi ordonare a lor într-o
histogramă. În abscisa histogramei se trece domeniul de încadrare a rezultatelor
măsurării iar în ordonată se trece frecvenţa absolută sau frecvenţa relativă, adică
numărul nide măsurări cu rezultate încadrate în fiecare domeniu de încadrare sau
raportul ni/n. Abscisa este împărţită în intervale relativ mici de aceeaşi lungime d,
(intervale de grupare sau de clasă), care se calculează cu formula lui Sturges:
x −x
d= max min
1+3 , 22 lg n , (3.10)
n fiind numărul de măsurări iar xmax şi xmin limitele intervalului în care s-au încadrat
rezultatele măsurării – vezi laborator.

3.4.2. Repartiţii teoretice ale rezultatelor măsurării

Repartiţii teoretice normale. Pe baza celor arătate în paragraful precedent cu
privire la repartiţia frecvenţelor de apariţie a unor evenimente, în speţă apariţia
valorilor măsurate, în literatura de specialitate sunt descrise mai multe tipuri de
repartiţie dintre care pentru tehnica măsurărilor repartiţia Gauss prezintă cel mai
mare interes (fig. 3.5), deoarece acoperă cele mai multe din cazuri.
Repartiţia Gauss reprezintă densitatea de repartiţie a probabilităţii ca mărimea
x să apară cu o anumită probabilitate p(x), conform relaţiei:

14
 ( xi −x )2
−
1 2 σ2
p( x )= e
σ √2 π. (3.11)
Din această relaţie se observă că probabilitatea apariţiei unei valori din
domeniul reprezentat poate fi determinată dacă se cunoaşte valoarea medie x şi
abaterea medie pătratică . Curba de repartiţie Gauss prezintă următoarele
proprietăţi:
- pentru un număr mare de măsurări este simetrică faţă de x ;
- densitatea probabilităţilor este maximă pentru x=x şi mai mică în părţi;
- are două puncte de inflexiune: pentru x = x  şi pentru x = x +.
După forma curbei Gauss se pot trage concluzii privind gradul de dispersie a
rezultatelor măsurării în jurul valorii medii. Se observă că erorile mai mici sunt mai
probabile şi deci sunt mai frecvente decât erorile mai mari. O curbă aplatisată
corespunde unei dispersii mari pe când una ascuţită indică o dispersie mică şi o
grupare concentrată pe valoarea medie, atestând o precizie mai mare. Analiză vizuală
a curbei furnizează informaţii asupra preciziei de măsurare.

Fig.3.3. Densitatea de repartiţie normală Gauss.

3.5. Evaluarea erorilor de măsurare

Erorile de măsurare se calculează, pentru fiecare tip de măsurare, cu ajutorul

unor relaţii care au la bază caracteristicile metrologice, garantate de fabricantul
aparatului de măsurare. Se prezintă succint calculul erorilor în cazul măsurării directe
singulare.

Calculul erorii de măsurare directă singulară

În cele ce urmează vom avea în vedere erorile instrumentale şi aleatoare ale
AM, posibile în urma unei singure măsurări.
Eroarea maximă (absolută şi relativă) se calculează pe baza clasei de precizie
CP în care este încadrat aparatul cu care se face măsurarea. Astfel, dacă AM este

15
încadrat în CP definită de relaţia:
Δx ma
CP≥100
D [%] (3.12)
unde xmaeste eroarea maximă admisibilă iar D = xmax - xmin este domeniul de
măsurare al mărimii x, eroarea absolută maximă a acelui aparat va fi:
D
Δx max ≤CP⋅
100 [um]. (3.13)
Eroarea relativă maximă procentuală cu care un AM măsoară o mărime x1,
cuprinsă în domeniul D, este dată de expresia:
|Δx ma| D
ε max ≤100 =CP⋅
x1 x 1 [%]. (3.14)
La unele AM clasa de precizie este definită ca raportul procentual dintre
eroarea absolută maximă admisă xma care poate apare la afişarea valorii xm, şi
valoarea xm măsurată, adică,
Δx
CP≥100 ma
x m [%]. (3.15)
Având în vedere că la măsurarea unei valori x eroarea absolută maximă
posibilă este xma eroarea relativă procentuală maximă este însăşi clasa de precizie
definită mai înainte.

EXEMPLUL 3.1 Determinarea erorilor

Se se determine eroarea absolută şi eroarea relativă la jumătatea scalei unui AM

din clasa de precizie CP = 2 cu limitele de măsurare a temperaturii T de la 0oC la
400oC.

Soluţie
Tmax = CP. D /100 = 2 . 400 /100 = 8 oC şi max = CP. D / x1 =
= 2. 400 /200 =4%.

Dacă domeniul de măsurare al AM (scala) ar fi 0 oC - 200oC iar clasa de

precizie ar fi aceeaşi:
Tmax = 2. 200/100 = 4 oC şi max = 2. 200/100 = 4 %.

16
 Test de autoevaluare 3

Să se determine eroarea absolută şi eroarea relativă la jumătatea scalei unui

AM din clasa de precizie CP = 2 cu limitele de măsurare a niveluluiH de la
0mm la 600 mm.

Lucrare de verificare

1. Definiţi şi caracterizaţi eroarea de măsurare absolută şi eroarea relativă.

2. Care sunt principalele surse/cauze de erori de măsurare?
3. Care sunt principalele tipuri de erori de măsurare?
4. Definiţi şi caracterizaţi erorile de măsurare aleatoare.
5. Definiţi şi caracterizaţi erorile de metodă.
6. Descrieţi câteva procedee de depistare şi compensare a erorilor de
măsurare.
7. La ce servesc clasele de precizie?
8. Definiţi noţiunea de metodă de măsurare.
9. Descrieţi succint o metodă de măsurare prin comparare simultană.
10. În ce condiţii se face o măsurare statică?
11. Prin ce se caracterizează măsurările de laborator?

Răspunsurile la testele de autoevaluare

1. La început se realizează o singură dată faza de etalonare, în cadrul unui stand în

uzina constructoare. În această fază, la intrarea aparatului de măsurat se aplică
semnale etalon de diverse mărimi şi pentru fiecare mărime care produce o anumită
deviaţie a acului se marchează o valoare pe scala aparatului, gradând astfel întreaga
scală a aparatului. Prin această gradare se memorează pe scala aparatului diversele
valori ale semnalului etalon. Odată memorată această informaţie de etalonare, ea
poate fi utilizată pentru comparare ori de câte ori se doreşte.

2. Diferenţa dintre rezultatul măsurării şi valoarea reală a mărimii se numeşte eroare

de măsurare.

3. Tmax = CP. D /100 = 2 . 600 /100 = 12 mm şi max = CP. D / x1 =

= 2. 600 /300 =4%.

17
Rezumat

Măsurarea este un proces practic (empiric), un act de cunoaştere cantitativă şi

calitativă a realităţii, a obiectelor şi a mediului în care ne desfăşurăm activitatea. Ea se
finalizează prin obţinerea directă sau prin calcul a valorilor mărimilor care ne interesează.
O mărime poate fi oricare proprietate comună, oricare manifestare sau element de
caracterizare al unei clase de obiecte, fenomene ori procese reale, care în diverse
circumstanţe poate avea mai multe stări, valori sau nuanţe.
Metrologia este o ramură a ştiinţei care are ca obiectiv elaborarea şi
perfecţionarea metodelor şi mijloacelor de măsurare a mărimilor de interes general,
elaborarea şi/sau perfecţionarea etaloanelor metrologice precum şi elaborarea de norme
privind condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească mijloacele de măsurare şi utilizatorii
acestora.
O metodă de măsurare constă în procedura de desfăşurare a operaţiei de măsurare
care are la bază principiul de funcţionare a mijloacelor tehnice cu care se efectuează
măsurarea unei mărimi. În prezent se cunosc şi se folosesc multe metode de măsurare,
care pot fi clasificate după mai multe criterii.
Astfel, după modul în care se obţine rezultatul măsurarii deosebim:
- metode directe, la care rezultatul se obţine direct, experimental, pe baza
comparării mărimii de măsurat cu un etalon sau unitate de măsură fără a recurge la
operaţii de calcul;
- metode indirecte, la care pe lângă una sau mai multe operaţii experimentale de
comparare, pentru determinarea rezultatului măsurării se recurge şi la operaţii de calcul al
acestuia.
Diferenţa dintre rezultatul măsurării şi valoarea reală a mărimii se numeşte eroare
de măsurare. Cu cât această diferenţă este mai mică, cu atât precizia măsurării este mai
mare. Prin urmare, precizia de măsurare se determină pe baza erorii de măsurare.

Bibliografie

1. Bucur, G., Senzori, traductoare, masurare, Editura UPG Ploiesti, 2011.

2. Bucur, G., Tehnici de masurare, Editura UPG Ploieşti, 2010.
3. Cârtoaje, V., Frâncu, S., Băieşu, A., Elemente de electronică şi automatizare, Editura
Universităţii Petrol-Gaze, Ploieşti, 2003.
4. Dumitrescu St. ş.a., Aparate de măsurat şi automatizări în petrol şi petrochimie, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.
5. Dumitrescu St. ş.a., Electronică industrială şi automatizări, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983.
6. Dumitrescu, St., Automatizari discrete, UPG, Ploiesti, 1990.
7. Dumitrescu St., Bucur (Chiriac) G., Tehnica măsurării, Editura Universităţii Petrol-Gaze,
Ploieşti, 2000.

18
8. Ionescu G., Măsurări şi traductoare, vol.1 şi 2, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1985.

19