2. Mărimi şi măsurări. Constante.

Erori de măsurare

2.1. Mărimi şi măsurări

Mediul înconjurător, obiectele şi fenomenele care au loc în spaţiu şi timp sunt caracterizate cu
ajutorul unor noţiuni de cantitate şi calitate.
Noţiunea de cantitate reprezintă o proprietate care poate fi reprezentată printr-un număr obţinut
dintr-o măsurare sau numărare sau mai poate fi ansamblul determinărilor care exprimă gradul de
dezvoltare al însuşirilor unui obiect susceptibile de a fi măsurate şi traduse numeric.
Noţiunea de calitate reprezintă totalitatea însuşirilor şi a laturilor esenţiale în virtutea cărora un
obiect, metodă, sistem se deosebeşte de celelalte cu însuşiri sau proprietăţi asemănătoare.
Mărimea este o caracteristică care reprezintă calitatea sau cantitatea. În măsurari, mărimea se
asociază noţiunii de cantitate.
Mărimea prezintă caracteristicile următoare: i se poate da o valoare numerică, se poate determina
cantitativ, poate fi reprezentată matematic printr-o funcţie şi prezintă variabilitate. Mărimea care
satisface proprietăţile anterioare se numeşte mărime fizică şi devine măsurabilă dacă este supusă unui
proces de măsurare.
După modul lor de definire mărimile fizice se clasifică în:
- fundamentale alese convenţional, independente unele faţă de altele, cu ajutorul cărora se
definesc celelalte mărimi;
- derivate care se definesc cu ajutorul mărimilor fundamentale prin intermediul unor relaţii
de definiţie.
După modul de reprezentare matematică mărimile fizice pot fi:
 scalare care sunt exprimate printr-o valoare numerică şi o unitate de măsură (de exemplu 14
m, 100 0C);
 vectoriale reprezentate printr-un vector caracterizat printr-o valoare numerică, direcţie, sens
(de exemplu forţă, viteză, acceleraţie).
După caracteristicile fizice şi exprimarea matematică a lor, mărimile pot fi:
o extensive care prezintă proprietatea de a fi ordonabile şi sumabile (de exemplu viteza: v 1 <
v2, v1 + v2 = V);

8
 o intensive care sunt ordonabile dar nu sunt sumabile [de exemplu temperatura unui corp
încălzit într-un cuptor la momentul 1 este t1 iar la momentul 2 este t2 (t1 < t2), dar la momentul
3, t3  t1 + t2].
Măsurarea este un proces al cărui scop este obţinerea unei informaţii cantitative asupra unei
marimi prin compararea ei cu o unitate de măsură specifică, pentru studierea unui fenomen sau pentru
luarea unor decizii prin intervenţia omului sau a acţionărilor automate asupra unui proces. Totodată
măsurarea mai poate fi o operaţie experimentală prin care se determină cu ajutorul unor mijloace de
măsură valoarea numerică a unei mărimi în raport cu o unitate de măsură dată.
Operaţia de măsură se efectuează după procedee tehnice invariante faţă de operatori, specifice
mărimii măsurate, numite procedee de măsură sau metode de măsură. Operaţia de măsură poate fi
automatizată, caz în care dispozitivele de măsurare indică direct rezultatul sub formă numerică.
Pentru măsurarea unei mărimi este nevoie în principiu de cel puţin atâtea măsurători cât este
numărul minim de mărimi scalare care determină valoarea lor (pentru scalari – o singură mărime,
pentru vectori (la descompunerea acestora pe axele unui triedru Oxyz) trei mărimi: vectorul V este
alcătuit din vx, vy, vz).
Rezultatul măsurării reprezintă valoarea efectivă care ne arată de câte ori unitatea de măsură se
cuprinde în mărimea măsurată şi prezintă un aspect cantitativ. De cele mai multe ori rezultatul
măsurătorii nu este suficient şi trebuie continuat cu operaţia de control sau verificare. Controlul
presupune o comparaţie a valorii măsurate cu o valoare de referinţă iar verificarea stabileşte dacă
valoarea determinată corespunde valorii impuse prin compararea directă cu valoarea impusă.
Principiul de măsurare constă în fenomenul fizic care stă la baza măsurarii şi face posibilă
conceperea unui mijloc de măsurare.
2.2. Constante
Constantele sunt numere determinate teoretic sau practic (experimental) care sunt caracteristice
unor fenomene, aparate, materiale.
Constantele sunt de două feluri:
- absolute, a căror valoare nu se modifică indiferent de condiţiile în care se desfăşoară procesele
(ex. aceleraţia gravitaţională, sarcina electronului etc.);
- variabile sau parametrice, a căror valori depind de condiţiile existente în acel moment (de
exemplu densitatea unui material la o anumită temperatură, greutatea specifică etc.).

9
 2.3. Erori de măsurare
În cadrul unui proces de măsurare se compară mărimea de măsurat cu o valoare de referinţă.
Modul de efectuare a procesului de măsurare se poate face printr-o singură operaţie sau mai multe
operaţii succesive.
Măsurări exacte nu se pot efectua deoarece întotdeauna acestea sunt însoţite de un anumit grad
de imprecizie, mai mare sau mai mic, ce poate duce la concluzii greşite sau masca anumite fenomene.
Datorită dezvoltării tehnicii în secolul XXI, AMC-urile ultimelor generaţii se apropie de nivelul
absolut de măsurare însa fără a-l atinge.
Gradul de imprecizie al măsurătorii sau diferenţa dintre valoarea măsurată şi valoarea reală a
mărimii se numeşte eroare de măsurare. Totodată eroarea de măsurare este un indicator de calitate al
operaţiei de măsurare.
Se numeşte eroare totală (absolută) x diferenţa algebrică dintre rezultatul măsurătorii xm şi
valoarea adevărată a mărimii de măsurat X:
x  x m  X . (2.1)
Eroarea totală este însumarea erorilor următoare: eroarea de indicare a mijlocului de măsurare
(datorate abaterilor constructive ale pieselor ce alcătuiesc mijlocul de măsurare), eroarea de citire a
indicaţiilor date de modul de afişare a semnalului de ieşire, eroarea de reglare a aparatului, eroarea
cauzată de variaţiile de temperatură între valorile temperaturii luate în calcul la proiectarea mijlocului
de măsurare şi temperatura mediului la care se face utilizare a lui, eroarea dată de forţa de măsurare,
eroarea provocată de factorii externi (vibraţii, umiditate).
După frecvenţă şi modul de apariţie, erorile se împart în erori sistematice, erori întâmplătoare
şi erori grosolane.

2.3.1. Erori sistematice

Erorile sistematice sunt erori care apar de fiecare dată, la fiecare măsurare individuală într-un
mod determinat şi pot fi constante sau variabile după o lege cunoscută în timp. Aceste erori au valori
previzibile iar la repetarea măsurării apar cu aceeaşi valoare absolută şi acelaşi semn. Erorile
sistematice pot fi constante sau variabile.
Dacă se modifică condiţiile, ele variază într-un mod determinat ceea ce permite scăderea lor
după o anumită lege. De regulă, datorită modului determinist de producere a lor, pe lângă că pot fi
cunoscute pot fi şi scăzute din rezultatul brut al măsurării. De obicei se procedează într-un anume mod
de lucru: se calculează corecţia care este eroarea sistematică luată cu semn schimbat iar rezultatul
10
corect al măsurătorii se obţine prin adunarea corecţiei la rezultatul brut. Datorită faptului că nici
corecţiile nu pot fi cunoscute exact, eliminarea influenţei erorilor sistematice din rezultatul măsurării
nu este totală, se recomandă să se utilizeze erori sistematice cât mai mici.
Exemplul 1: operatorii introduc erori sistematice la citirea fracţiunilor diviziunilor unor
instrumente analogice (la măsurarea cu şublerul), la deplasarea scării gradate a unui instrument sau
cea provenită din trasarea deplasată a reperelor pe o scară.
Exemplul 2: montarea unui ampermetru într-un circuit are ca scop determinarea rezistenţelor
prin metoda voltampermetrică (fig. 2.1): A
Rezistenţa R este raportul dintre tensiune şi intensitate,
valori care sunt date de cele două aparate: voltmetrul V şi R
U V
ampermetrul A. În realitate mai intervine şi rezistenţa ra a
ampermetrului care introduce o eroare sistematică de câte ori
se face măsurarea: Fig.2.1 Montarea
ampermetrului în circuit
U
R1   R  ra . (2.2)
I
2.3.2. Erori întâmplătoare
Erorile întâmplătoare spre deosebire de cele sistematice sunt erori care apar şi variază haotic,
nerespectând nici o lege şi sunt variabile atât ca mărime cât şi ca semn. În cazul în care măsurarea se
repetă în aceleaşi condiţii, aceste erori pot avea valori absolute diferite, fără a putea fi predictibile şi
nu se pot calcula. Unele din cauzele apariţiei acestor erori pot fi factori de tipul vibraţiilor,
descentrărilor elementelor dinamice, unde armonice care se propagă prin pardosea de la utilaje aflate
în apropiere sau în cazul amplasării prea aproape de utilaje a aparatelor de măsură sau elemente
producătoare de câmpuri electromagnetice puternice etc.
Studierea erorilor întâmplătoare necesită efectuarea unor determinări repetate ale aceleiaşi
mărimi în aceleaşi condiţii şi se presupune că ele nu sunt afectate de erori sistematice.

11
 Dacă mărimea X este măsurată de n ori obţinându-se rezultatele x1, x2,...,xn, acestea vor diferi
între ele datorită prezenţei erorilor întâmplătoare i:
 i  x i  x i  X . (2.3) nk

Deoarece valoarea lui X nu este cunoscută, erorile 7

întâmplătoare nu pot fi calculate direct din datele
5
experimentale şi nu se poate stabili legea lor de distribuţie; în
schimb se pot determina parametrii corespunzători mărimii 3
măsurate. Se vor lua rezultatele şi se ordoneaza crescător, după
care se împarte într-un anumit număr de intervale egale, notat
nk. Dacă se notează cu  lăţimea unui interval (fig.2.2) se poate xmin xmax x

determina funcţia: Fig.2.2 Repartiţia erorilor
ĩntâmplătoare
lim0 nk

W ( x)  ; (2.4)
n  n
atunci se obţine o curbă continuă, reprezentată în figura 2.3.

Din relaţia 2.4 va rezulta:

W(x)
n
W ( x)    k ,
n
(2.5)
care reprezintă probabilitatea ca rezultatul să se găsească
în intervalul Ik. În acest caz se poate spune că W(x) x
reprezintă densitatea de probabilitate a variabilei Ik

aleatoare x.
Fig.2.3 Reprezentarea curbei
continue
Experimental s-a demonstrat că rezultatele au o
distribuţie normală Gauss dată de legea:
( xmx )2
1 
W (x)  e 2 2
, (2.6)
 2
n

x i
unde mx este media aleatoare ( m x  n lim  i 1 ) iar 2 reprezintă dispersia (
n
n

 (x i  xm ) 2
 2  D ( x )  n lim  i 1 ).
n

12
 Conform acestor relaţii, densitatea de probabilitate a erorilor va avea o reprezentare
asemănătoare celei din figura 2.3, ştiind
densitatea de probabilitate a erorilor W() W()

(fig.2.4):
2
1  2
W ( )   e 2 . (2.7)
 2
Deoarece în practică este greu de realizat -6 -4 -2 2 4 6 

un număr mare de măsurari (care tind să fie Fig.2.4 Densitatea de probabilitate a erorilor

spre infinit), valoarea dispersiei erorilor se corectează cu factorul n/n-1 iar dispersia se va calcula cu
relaţia:
W(tn)
1 n n=10
S   ui2 ;
2
d (2.8)
n i 1 n=4
unde: Sd – este eroare medie pătratică, ui – n=1

eroare aparentă ( ui  xi  x ) iar x - este

tn
n
-tp tp
x i
media de selecţie ( x  i 1 ). Fig.2.5 Limitele repartiţiei Student
n

Conform corecţiei cu n/n-1 va rezulta:

1 n 2
S d2   ui .
n  1 i 1
(2.9)

X
S-a notat cu t  repartiţia Student care are N grade de libertate şi cu X şi Y două variabile
Y
N
aleatoare independente. În acest caz repartiţia W(t n) va fi situată (fig. 2.5) între anumite valori (-tp;tp).

2.3.3. Erori grosolane

Aceste erori sunt de natura celor întâmplătoare care depăşesc valorile normale a domeniului de
măsurare şi sunt cauzate în principal de defectarea aparatelor de măsură, lipsa de pregătire sau greşeli
ale operatorului în manevrarea aparatului sau nerespectarea domeniilor de măsurare.
În cazul apariţiei erorilor grosolane, se impune oprirea măsurării şi analizarea cu atenţie mărită
a cauzelor care au generat apariţia lor.
13
 Se pune problema stabilirii criteriului de detectare a erorilor grosolane şi eliminarea lor din şirul
de măsurători.
Un exemplu este criteriul Grubbs-Smirnov. Presupunem că avem un şir de rezultate x1, x2,...,xi
(i = 1...n). Din şirul ordonat crescător al rezultatelor pot fi suspectate de a conţine erori grosolane
valorile extreme x1 şi xn. Aceste se mai numesc valori aberante. Identificarea lor constă în calcularea
n x  x1
statisticii V  . Pentru cele două valori se calculează Vinf  numită valoarea inferioară şi
s s
xn  x
Vsup  numită valoarea superioară. Cunoscând distribuţia lui V, se poate calcula valoarea lui V
s
în funcţie de măsurări cu ajutorul relaţiei P (VV) = . Criteriul Grubbs-Smirnov constă în a compara
Vinf şi Vsup cu V , corespunzător numărului de măsurători efectuate n şi a riscului  ales. Dacă Vinf >
V sau Vsup < V , atunci rezultatul respectiv se consideră aberant deci el conţine o eroare grosolană şi
ca atare se elimină din şir.
În tabelul 2.1 sunt date câteva valori pentru V .
Tabelul 2.1
Valorile lui V în funcţie de n şi 
 0,1 % 0,5 % 1% 5%
n
5 1,78 1,76 1,75 1,672
10 2,6 2,48 2,41 2,176
50 3,786 3,483 3,336 2,956

2.3.4. Calculul erorilor de măsurare indirecte

Dacă mărimea y se determină indirect prin măsurarea mărimilor x1,x2,...,xk (k = 1...n) pe baza
relaţiei y=f(x1,x2,...,xk), atunci rezultatul obţinut va fi afectat de erorile fiecăreia dintre mărimile xi
notate xi. Valorile adevărate xi nu se cunosc ci numai cele rezultate din măsurare şi care sunt de
forma:
xi1  xi  xi . (2.10)
Introducând în relaţia y=f(x1,x2,...,xk) valorile din relaţia 2.10 se va obţine:
y1  f ( x1  x1 ; x2  x2 ;...; xk  xk )  y  y ; (2.11)
Considerând că erorile sunt mici, relaţia 2.11 se poate dezvolta în serie Taylor reţinând numai
primii termeni:
f f f
y  y  f ( x1 , x2 ,..., xn )  x1  x2  ...  x k ; (2.12)
x1 x2 xk
14
 Din dezvoltarea în serie Taylor se observă că eroarea de măsurare a lui y este:
f f f
y  x1  x2  ...  x k . (2.13)
x1 x2 xk

În cazul în care erorile xi sunt sistematice, ele se introduc în relaţia 2.13 cu semnul lor şi se va
obţine eroarea sistematică rezultantă.
În general, pot avea loc compensări reciproce ale erorilor sistematice după cum pot exista şi
cazuri în care ele să se adune dând o rezultantă foarte mare. Dacă xi reprezintă erori întâmplătoare,
y fiind o funcţie liniară de xi , atunci ea va constitui o variabilă aleatoare distribuită normal ca şi
xi şi se va calcula cu relaţia:
f f f
 y2  ( S x1 ) 2  ( S x2 ) 2  ...  ( S xk ) 2 . (2.14)
x1 x2 xk
2.3.5. Modul de exprimare a erorilor
Eroarea absolută x păstrează dimensiunea mărimii de măsurat dar nu permite o evaluare
imediată a gradului de incertitudine a măsurării. Pentru aceasta, în practică se obişnuieşte aprecierea
erorilor după valoarea lor relativă:
x
r  ; (2.15)
X
unde x – reprezintă eroarea absolută iar X – mărimea măsurată. Relaţia 2.15 înmulţită cu 100 duce
la eroarea relativă procentuală  r [%] .
La aparatele de măsură, de multe ori aprecierea preciziei se face printr-un raport al erorii absolute
la o valoare convenţională Xc, obţinându-se aşa numita eroare raportată sau absolută:
x
R  ; (2.16)
Xc
Valoarea convenţională poate să fie o limită superioară a domeniului de măsurat al aparatului,
lungimea totală a scării sale sau altă mărime stabilită prin standarde.
Relaţia de legătură între eroarea relativă şi eroare absolută este:
Xc
r  R  . (2.17)
X
Relaţia 2.17 duce la următoarea observaţie: eroarea relativă  r [%] creşte la infinit odată cu
scăderea valorii mărimii măsurate X.

15