PREFAŢĂ

În planul de învăţământ al unei Facultăţi de Fizică, ponderea majoritară revine disciplinelor

fundamentale cu caracter experimental. Pentru însuşirea temeinică şi în mod activ a acestor
discipline, studenţii trebuie să aibă la îndemână un instrument adecvat şi eficient, concretizat prin:
Curs, Caiet de lucrări practice de laborator şi Culegere de probleme scrise în mod unitar şi
complementar.
Prin efectuarea unor lucrări practice de laborator, specifice fiecărei discipline, se urmăreşte
deopotrivă consolidarea cunoştinţelor transmise la curs şi însuşirea unor tehnici experimentale fără de
care cunoaşterea în domeniul fizicii şi aplicaţiile rezultatelor cunoaşterii, în diverse activităţi umane,
nu ar fi posibile. Activitatea în laborator este complexă, presupunând perseverenţă, imaginaţie,
îndemânare şi efort continuu, până la atingerea scopului propus. Este vorba de cunoaşterea
instrumentelor de măsură, performanţelor acestora şi modul de măsurare, alegerea dispozitivelor şi
metodelor experimentale specifice determinărilor care urmează să fie efectuate. Prin măsurători
experimentale se determină mărimi fizice şi relaţii dintre ele, se pun în evidenţă fenomene şi se
stabilesc legile pe care le urmează. Pentru exprimarea cantitativă a legilor fizice, în mod unitar, este
necesar să se precizeze mărimile fundamentale şi derivate, sistemul standard de unităţi de măsură.
Având în vedere precizia instrumentelor de măsură, condiţiile de experienţă şi metoda de lucru
adoptată, se calculează erorile mărimilor măsurate.
Odată cu progresele obţinute în cercetarea de fizică, s-au perfecţionat instrumentele de
măsură şi dispozitivele experimentale. S-a trecut de la metode de măsură analogice, care prezintă
rezultatele pe scala aparatului de măsură, la metode digitale (numerice), care codifică rezultatele
prin numere afişate pe ecran, oferind posibilitatea achiziţionării şi prelucrării computerizate a
datelor experimentale.
Caietul de lucrări practice de laborator reprezintă un îndrumător pentru studenţi în activitatea lor
experimentală. Acesta trebuie să conţină la început, noţiuni privind mărimi fizice şi unităţi de măsură,
calculul erorilor, după care se prezintă referatele lucrărilor propuse şi se încheie cu tabele conţinând
constante fizice necesare efectuării lucrărilor practice.
Deoarece nu există posibilităţi practice de a organiza lucrări frontale şi ca urmare, nu se
poate realiza o concordanţă între transmiterea teoriei la curs şi efectuarea lucrării care se bazează
pe teoria respectivă, fiecare referat trebuie să conţină teoria lucrării, după care se prezintă metoda
şi dispozitivul experimental necesare, urmate de indicaţii privind prelucrarea datelor şi calculul
erorilor.
Lucrarea de faţă reprezintă Caietul de lucrări practice de laborator aferent cursului de
Fizică moleculară şi este scrisă în spiritul ideilor prezentate mai sus.
Calitatea de îndrumător de laborator sporeşte dacă se ţine seama de unele recomandări pe care le
sintetizăm în continuare:
♦ Mai întâi trebuie studiate şi însuşite temeinic noţiunile privind : mărimi fizice, unităţi
de măsură şi calculul erorilor, în strânsă legătură cu noţiunile predate în cadrul cursului.
♦ Trecând la efectuarea lucrării, trebuie studiat cu atenţie referatul corespunzător pentru
înţelegerea teoriei care stă la baza experimentului, cunoaşterea metodei, dispozitivului
experimental, aparatelor de măsură şi preciziei lor.
♦ Tema unei lucrări vizează evidenţierea unor proprietăţi fizice, stabilirea relaţiilor
dintre mărimile care le descriu, verificarea sau descoperirea unor legi cărora li se supun anumite
fenomene etc. Pentru aceasta este nevoie în primul rând, să se efectueze măsurători directe cu
aparate de măsură (achiziţie de date). Având în vedere relaţiile cantitative pe care se bazează
lucrarea, se efectuează calcule în care intervin valorile măsurate, iar rezultatele obţinute se trec în
tabele de date, şi dacă este cazul, se trasează grafice (prelucrarea datelor). Începătorilor le
recomandăm ca măsurătorile directe să se facă cu aparate analogice, iar tabelarea datelor,
reprezentările grafice şi calculul erorilor să se efectueze manual, înlesnind astfel iniţierea în
activitatea practică de laborator. Pentru perfecţionarea acestei activităţi, dacă baza materială
permite, se poate trece la achiziţia şi prelucrarea automată a datelor, utilizând aparatura digitală.
♦ Activitatea după efectuarea unei lucrări se finalizează prin întocmirea de către fiecare
student, a unui referat care să conţină sintetic: scopul lucrării, relaţiile de bază necesare, metoda
de lucru adoptată, schema dispozitivului (montajului), achiziţia şi prelucrarea datelor (tabele,
grafice, calculul erorilor) şi prezentarea rezultatului final, împreună cu eroarea calculată. În acest
mod se pun bazele însuşirii tehnicilor de redactare a lucrărilor ştiinţifice, de către viitorii
cercetători în domeniul fizicii.
La elaborarea acestui “Caiet de lucrări practice” au contribuit membrii Catedrei de
Mecanică fizică şi Fizică moleculară de la Facultatea de Fizică a Universităţii din Bucureşti, după
cum urmează:
Prof. dr. C.N. Plaviţu, Lucrările : Mărimi şi unităţi de măsură, IX, X;
Prof. dr. L. Georgescu, Lucrările: II, XVIII, XIX, XX;
Prof. dr. D. H. Borşan, Lucrările: XI, XIV, XXIII, XXVI, XXVIII, XXIX;
Prof. dr. L.M. Constantinescu, Lucrările: III, XVII;
Conf. dr. V. Dima, Lucrările: VI, XII, XX;
Conf. dr. S. Ştefan, Lucrările: XV, XXIV, XXV, XXVII;
Conf. dr. V. Filip, Lucrările: XXI, XXII;
Lector dr. C.A. Stănescu, Lucrările: IV, XIII, XVI;
Lector dr. I. Stamatin, Lucrările:I, V, VII, VIII;
Lector dr. S. Talpoş, Lucrările: XXI;

În redactarea lucrării ne-am bucurat de ajutorul doamnei Mariana Ceauş care cu răbdare a
refăcut graficele şi diagramele din lucrările practice.
Autorii lucrării rămân îndatoraţi celor care vor face propuneri constructive privind
organizarea ei, selectarea lucrărilor experimentale reprezentative şi prezentarea referatelor
corespunzătoare.

Autorii
 Lucrare pregătitoare A

MĂRIMI ŞI UNITĂŢI DE MĂSURĂ

1.1. Mărimi fizice

Numim mărime, în general, tot ceea ce variază cantitativ. De mare
importanţă practică sunt mărimile fizice care pot fi evaluate cantitativ,
exprimându-le valoric. În acest scop se aleg mărimi de referinţă, de aceeaşi natură
cu cele de măsurat, în raport cu care se pun în corespondenţă biunivocă valorile cu
şirul numerelor naturale. Cu alte cuvinte, mărimile fizice sunt măsurabile, direct
sau indirect, cu mijloace de măsurare adecvate.
Mărimile fizice caracterizează şi măsoară proprietăţi fizice ale materiei
determinând: starea, evoluţia stării, fenomene care satisfac legi obiective.
Mărimile fizice care exprimă aceeaşi proprietate, dar în cantităţi diferite, se
numesc mărimi de aceeaşi natură.
În continuare vom avea în vedere numai mărimi fizice şi ca urmare, le vom
numi pe scurt mărimi.

1.2. Mărimi fundamentale şi derivate

Mărimile fizice se definesc prin relaţii de definiţie şi prin legi fizice în care
intervin.
Mărimile independente, care se definesc direct prin indicarea unităţii de
măsură şi a procedeului de măsurare şi indirect în funcţie de alte mărimi, se
numesc mărimi fundamentale. Alegerea unei mărimi ca mărime fundamentală se
face în funcţie de precizia cu care se poate realiza şi reproduce unitatea de măsură
a ei. Numărul mărimilor fundamentale nu este limitat, însă este de preferat ca
acest număr să nu fie prea mare. Prima dată, s-au adoptat ca mărimi fundamentale:
lungimea, masa şi timpul, după care a apărut necesitatea adoptării şi a altor
mărimi fundamentale: forţa, permitivitatea electrică, permeabilitatea magnetică,
intensitatea curentului electric etc. În prezent sunt adoptate următoarele mărimi
fundamentale: lungimea, masa, timpul, temperatura absolută (termodinamică),
intensitatea curentului electric şi intensitatea luminoasă. Ulterior, din motive de
necesitate, li s-a adăugat acestor mărimi şi cantitatea de substanţă.
Cu ajutorul mărimilor fundamentale se definesc mărimile derivate. De
exemplu, viteza este o mărime derivată care, în mişcarea uniformă pe o anumită
 s
direcţie, se defineşte prin relaţia: v =
, în funcţie de spaţiul s şi timpul t care sunt
t
mărimi fundamentale. În schimb, forţa este o mărime derivată definită printr-o
lege fizică: F = m·a, care până la urmă se exprimă tot în funcţie de mărimi
fundamentale.

1.3. Ecuaţia dimensională. Sisteme de dimensiuni

Mărimilor fundamentale, li se asociază simbolul de dimensiune: lungimea –
L, masa – M, timpul – T, temperatura absolută – Θ, intensitatea curentului electric
– I, intensitatea luminoasă – J şi cantitatea de substanţă – M. Mărimilor derivate
li se asociază simbolul în paranteză unghiulară: viteză - ‹ v › , forţă - ‹ F › etc.
Ecuaţia dimensională a unei mărimi derivate se obţine înlocuind mărimile
fundamentale, în relaţia de definiţie, prin simbolul de dimensiune
L
corespunzătoare. De exemplu, ecuaţia dimensională a vitezei: 〈υ 〉 = = L ⋅ T −1 ,
T
ecuaţia dimensională a acceleraţiei (în mişcarea uniform accelerată):
〈 v〉
〈 a〉 = = L ⋅ T − 2 etc. Dacă relaţia de definiţie conţine un factor numeric,
T
diferenţiale sau derivate ale unor mărimi, factorul numeric şi semnul diferenţialei
respectiv derivatei se ignoră când se stabileşte ecuaţia dimensională. De exemplu,
mv 2 〈 E 〉 = M 〈v〉 2 = M ⋅ L 2⋅ T − 2
ecuaţia dimensională a energiei cinetice Ec = : c ,
2r
r
ecuaţia dimensională a lucrului mecanic δL = Fdv : ‹L› = L〈 F 〉 = M ⋅ L 2 ⋅ T −2 ,
1  ∂V 
ecuaţia dimensională a coeficientului de dilatare α p =   : 〈α p 〉 = Θ etc.
−1

V  ∂T  p
În virtutea invarianţei legilor fizice, în raport cu schimbarea unităţilor de
măsură, relaţiile de definiţie sau cele provenind din legi fizice, care se stabilesc
între mărimi, trebuie să fie omogene dimensional şi această proprietate
fundamentală este verificată de ecuaţia dimensională.
Numim sistem de dimensiuni, grupul de mărimi fundamentale cu ajutorul
cărora se pot defini univoc toate mărimile derivate. Alegerea mărimilor
fundamentale (natura şi numărul lor) şi ca urmare a sistemului de dimensiuni, deşi
arbitrară, ar trebui să satisfacă condiţiile:
− în relaţiile fizice care se stabilesc, să apară un număr mic de constante
universale.
− numărul mărimilor cu aceeaşi dimensiune (de exemplu lucrul mecanic şi
momentul forţei) să fie cât mai mic.
 S-a constatat că aceste condiţii sunt îndeplinite în mod optim, dacă se aleg
mărimile fundamentale indicate mai înainte şi în acest caz, ecuaţia dimensională a
unei mărimi derivate A, are forma generală:

‹A›L M T Θ I J = Lα M β T γ Θ δ I ε J ω, (1.1)

unde α, β,….., ω reprezintă respectiv dimensiunea mărimii A în raport cu

mărimile fundamentale: lungime, masă, ……, intensitate luminoasă.

1.4. Măsurarea. Unităţi de măsură.

Măsurarea este un proces fundamental în Fizică şi constă în a stabili de câte
ori se cuprinde într-o mărime, o altă mărime de aceeaşi natură, bine definită şi
aleasă prin convenţie ca unitate de măsură. Astfel, dacă notăm cu [A] unitatea de
măsură a mărimii A şi cu a valoarea numerică măsurată, atunci ecuaţia măsurării
este:
def A , (1.2)
a = ⇒ A = a ⋅ [A ]
[A ]
care arată că valoarea unei mărimi este egală cu produsul dintre valoarea numerică
şi unitatea de măsură adoptată. Această ecuaţie trebuie să satisfacă condiţiile: A şi
[A] să fie de aceeaşi natură şi a ≠ 0.
Dacă o mărime A se măsoară cu două unităţi diferite, [A]1 şi [A]2, ecuaţia
(1.2.) duce la :
a1 [A] 2
= =K , (1.3)
a 2 [A] 1
care arată că valoarea numerică a unei mărimi variază invers proporţional cu
unitatea de măsură, iar raportul K se numeşte factor de transformare cu care se
trece de la o unitate la alta. De exemplu, dacă [A]1 = 1kg şi [A]2 = 1g, urmează că
factorul K = 10-3.
Considerăm că mărimea C se defineşte, în funcţie de mărimile A şi B, prin
relaţia:
C=A·B (1.4)
În urma măsurării, se obţine: C = c [C], A = a [A], B = b [B] şi relaţia (1.4)
se pune sub forma:
c=
[A]⋅ [B ] ⋅ ab = q ⋅ ab , (1.5)
[C ]
unde:
q=
[A]⋅ [B ] , (1.6)
[C ]
se numeşte coeficient parazit şi depinde de unităţile cu care se măsoară mărimile
respective.
Unităţile tuturor mărimilor fizice ar putea fi alese în mod arbitrar,
independente unele de altele şi ca urmare, toate relaţiile fizice ar conţine câte un
coeficient parazit, complicându-le structura. Ansamblul unor astfel de unităţi
constituie un sistem necoerent de unităţi de măsură.
Situaţia se simplifică considerabil dacă mărimea unităţilor de măsură se
alege astfel încât q = 1 şi se obţine:
[C] = [A]· [B] ,
(1.7)
numită relaţia de condiţie, datorită căreia relaţia (1.5.) devine:
c=a·b
(1.8)
În acest caz, unitatea mărimii C nu mai este arbitrară deoarece derivă din
unităţile mărimilor A şi B, iar numărul unităţilor definite arbitrar scade foarte mult.
Ca şi mărimile, unităţile de măsură se împart în două grupe: unităţi
fundamentale şi unităţi derivate corespunzătoare mărimilor respective.
Unităţile fundamentale sunt independente, se aleg convenţional şi se notează
prin simboluri consacrate (litere mici).
Unităţile derivate depind de unităţile fundamentale (sunt dependente) prin
aceleaşi relaţii stabilite între mărimile derivate şi mărimile fundamentale. O
unitate derivată se notează prin simbolul mărimii în paranteză pătrată şi unităţile
fundamentale prin care se exprimă se menţionează prin indici corespunzători, care
se scriu în afara parantezei. Ecuaţia unităţii se stabileşte înlocuind, în ecuaţia
dimensională, mărimile fundamentale cu unităţile lor. Ce exemplu, dacă lungimea
se măsoară în metri (m) şi timpul în secunde (s), ecuaţia unităţii pentru viteză se
L m
stabileşte : 〈v〉 LT = ⇒ [v]ms = = ms−1 .
T s
Ansamblul tuturor unităţilor de măsură, fundamentale şi derivate, constituie
un sistem coerent de unităţi de masă. În sistemul coerent de unităţi, coeficientul
parazit este eliminat din majoritatea relaţiilor fizice.

1.5. Sisteme de unităţi de măsură. Sistemul Internaţional de unităţi de

măsură (S.I.)
Unităţile fundamentale împreună cu unităţile derivate definite constituie
sistemul de unităţi de măsură.
Deoarece unităţile fundamentale se aleg în mod convenţional, unui sistem de
dimensiuni îi pot corespunde mai multe sisteme de unităţi de măsură, dar fiecare
trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
− unităţile fundamentale să fie independente;
 − să poată fi aplicat în toate capitolele fizicii;
− să fie coerent.
De-a lungul timpului au fost în vigoare mai multe sisteme de unităţi de
măsură, dar care nu au dat satisfacţie în totalitate.
Primul sistem de unităţi de măsură ştiinţific a fost sistemul metric, propus în
1789 şi avea la bază două unităţi fundamentale: metrul (m) şi kilogramul (kg).
Pe măsură ce s-au dezvoltat ştiinţa şi tehnica, s-au constituit noi sisteme de
unităţi de măsură, pornind de la sistemul metric. Astfel, amintim sistemele: CGS
cu unităţile fundamentale: centimetru (cm), gram (g), secunda (s) şi variantele
CGSε0 şi CGSµ0 cu câte o unitate fundamentală, în plus pentru primitivitatea
electrică respectiv permeabilitatea magnetică, MKS cu unităţile fundamentale:
metru (m), kilogram (kg), secunda (s), MKfS şi MTS preferate în tehnică unde se
lucrează cu kilogram forţă (kgf) sau cu tona (T), MKSA care are în plus amperul
(A) ca unitate fundamentală etc.
Existenţa unui număr mare de sisteme de unităţi de măsură, a dus la mari
dificultăţi în ştiinţă şi tehnică şi în consecinţă a apărut necesitatea uniformizării
măsurărilor în toate domeniile fizicii utilizând un sistem standard de unităţi de
măsură.
În cadrul celei de-a –XI-a Conferinţe Generale de Măsuri şi Greutăţi (Paris
1960) s-a hotărât adoptarea Sistemului Internaţional de unităţi (S.I.), bazat pe
unităţi fundamentale, corespunzătoare mărimilor fundamentale menţionate în 1.3,
care urmează să fie definite.
− metru (m) reprezintă lungimea egală cu 1.650.763,73 lungimi de undă în
vid ale radiaţiei care corespunde tranziţiei între nivelele de energie 2p10 şi 5d5 ale
atomului de kripton86.
− secunda (s) reprezintă durata a 9.192.631.770 perioade ale radiaţiei
corespunzătoare tranziţiei între cele două nivele hiperfine ale stării fundamentale a
atomului de cesiu113.
− kilogram (kg) reprezintă masa unui dm3 de apă pură la 40C.
1
− kelvin (K) reprezintă fracţiunea din temperatura absolută a stării
273,16
triple a apei.
− amper (A) reprezintă intensitatea curentului electric constant, care
menţinut în două conductoare paralele, rectilinii, de lungime infinită şi de secţiune
circulară neglijabilă, aşezate în vid, la distanţa de un metru unul de altul, ar
produce între acestea, pe lungime de un metru, o forţă egală cu 2 · 10-7 N.
 − candelă (cd) reprezintă intensitatea luminoasă, în direcţia normalei, a
1
unei suprafeţe cu aria de metri pătraţi, a unui corp negru la temperatura
600000
N
de solidificare a platinei la presiunea de 1,01325 2 .
m
− mol (mol) (propusă spre adoptare) reprezintă cantitatea de substanţă a
unui sistem care conţine un număr de unităţi elementare (atomi, molecule, ioni,
electroni etc.) egal cu numărul atomilor existenţi în 0,012 kilograme de carbon12.
− radian (rad) (suplimentară) reprezintă unghiul plan cu vârful în centrul
unui cerc, care delimitează pe circumferinţa cercului un arc, a cărui lungime este
egală cu raza cercului.
− steradian (sr) (suplimentară) reprezintă unghiul solid cu vârful în centrul
unei sfere, care delimitează pe suprafaţa sferei o arie egală cu aria unui pătrat, a
cărui latură este egală cu raza sferei.
Sistemul Internaţional de unităţi de măsură este un sistem general, coerent,
practic şi permite definirea unităţilor derivate în funcţie de unităţile fundamentale
adoptate şi neadoptate încă.

Unităţile derivate se împart în patru grupe:

− unităţi derivate care se exprimă în funcţie de unităţi fundamentale: metru
m  kg 
pătrat (m2), metru pe secundă   , kilogram pe metru cub  3  etc.
s m 
− unităţi derivate care se exprimă în funcţie de unităţi fundamentale şi
 kg ⋅ m   kg ⋅ m 2 
care au denumiri speciale: newton  N =  , joule  J = , pascal
 s2   s 2 
 
 N kg 
 Pa = 2 =  etc.
 m m ⋅ s2 
− unităţi derivate care se exprimă în funcţie de unităţi cu denumiri speciale
 N 
şi de unităţi fundamentale: newton pe metru pătrat  2  , joule pe metru cub
m 
 J 
 3  etc.
m 
 − unităţi derivate care se exprimă în funcţie de unităţi suplimentare
 rad 
(neadoptate încă) şi unităţi fundamentale şi derivate: radian pe secundă  ,
 s 
W 
steradian- metru (sr · m), watt pe steradian   etc.
 sr 
Menţionăm că pentru scrierea denumirilor unităţilor derivate s-au adoptat
anumite prescripţii:
− unitatea derivată care se defineşte prin produsul altor unităţi
(fundamentale sau derivate) are denumirea formată din denumirile unităţilor
respective, separate prin liniuţă orizontală şi simbolul se obţine scriind simbolurile
unităţilor componente separate prin punct: joule = watt · secundă (J = W · s), joule
= newton · metru (J = N · m) etc.
− unitatea derivată care se defineşte prin raportul altor unităţi
(fundamentale sau derivate) au denumirea formată din denumirile unităţilor
respective separate prin silaba “pe”: pascal = newton pe metru pătrat
 N  m
 Pa = 2  , metru pe secundă   etc.
 m  s
− unităţile care poartă numele unui savant se scriu cu literă mică, iar
simbolul cu literă mare: newton (N), joule (J), kelvin (K) etc; simbolul se scrie la
fel la singular şi la plural: 1m, 20m etc.

1.6. Unităţi de măsură pentru mărimi din fizica fenomenelor termice

În fizica fenomenelor termice sunt suficiente mărimile fundamentale: L, M,

T, Θ, Q, cu unităţile fundamentale în S.I. respectiv: m, kg, s, K, mol. Ecuaţia
dimensională (1.1) devine:
‹A›S.I.= Lα M β T γ Θ δ
(1.9)
şi îi corespunde ecuaţia unităţii:
[A]S.I.= mα·kgβ·sγ·k δ
(1.10)
Ţinând seama de ecuaţiile (1.9–1.10), se stabilesc unităţile de măsură pentru
mărimile care intervin în fizica fenomenelor termice şi rezultatele sunt prezentate
în tabelul 1.
Tabelul 1
Unităţi de măsură ale Sistemului Internaţional
pentru mărimi din fizica fenomenelor termice
 Mărimea Unitatea S.I.
Relaţia de
Nr. Simbol
Denumirea Simbol definiţie Denumirea Simbol
crt. dimensional
(definiţia)
0 1 2 3 4 5 6

1. Unităţi ale mărimilor privind spaţiul, timpul, masa şi temperatura

0 1 2 3 4 5 6
1.1 Lungime l --- L metru m
1.1.2 Lăţime b --- L metru m
1.1.3 Înălţime h --- L metru m
1.1.4 Grosime d --- L metru m
1.1.5 Distanţă s --- L metru m
0 1 2 3 4 5 6
metru
1.2 Arie A,Σ A= l b L2 m2
pătrat
Volum,
1.3 V V= l bh L3 metru cub m3
capacitate
lungimea arcului
α, β, γ α =
1.4 Unghi plan raza --- radian rad
….

aria sup r. sferice

Ω=
1.5 Unghi solid Ω, ω raza la patrat --- steradian sr

1.6 Timp t --- T secundă s

ds metru pe m
1.7 Viteză v v= L T-1
dt secundă s
dv metru pe m
1.8 Acceleraţie a a= L T-2 secundă la
dt pătrat s2
1.9 Masă m --- M kilogram kg
dm kilogram kg
1.10 Densitate ρ ρ= M L-3 pe metru
dV cub m3
Kilogram- kg ⋅ m
1.11 Impuls p P= m·v L M T-1 metru pe
secundă s
N =
dp
1.12 Forţă F F= L M T-2 newton =
m ⋅ kg
dt s2
 N
newton pe =
F L-1 M T- m2
1.13 Presiune p p= 2 metru
Σ pătrat =
kg
m ⋅ s2
N
=
Tensiune F -2
L MT -
newton pe m
1.14 σ σ = 2
superficială l metru kg
=
s
Temperatura
1.15 t,Θ,T --- Θ kelvin K
absolută
 2. Unităţi ale mărimilor de structură

0 1 2 3 4 5 6
Cantitatea de
2.1 υ --- Q mol mol
substanţă
m M Q- kilogram pe kg
2.2 Masa molară µ(M) µ= 1
υ mol mol
Număr de
Număr de
2.3 N particule din --- 1 1
particule
sistem
V L3 Q- metru cub m3
2.4 Volum molar Vm Vm = 1
υ pe mol mol
Concentraţie de dN unu pe 1
2.5 n n= L-3
particule dV metru cub m3

3. Unităţi ale funcţiilor termodinamice

0 1 2 3 4 5 6
kg ⋅ m 2
3.1 Lucru mecanic L δL = pdV M L2 T-2 joule J=
s2
Energie internă
kg ⋅ m 2
3.2 (proces U dU = -δL M L2 T-2 joule J=
adiabatic) s2
kg ⋅ m 2
3.3 Căldură Q δQ = dU+ δL M L2 T-2 joule J=
s2
δQ joule J kg ⋅ m 2
3.4 Entropie S dS = ML2 T-2Θ-1 = 2
T kelvin K s ⋅K
3.5 Entalpie H H = U+pV
3.6 Energie liberă F F = U-TS
kg ⋅ m 2
3.7 Entalpie liberă G G = H-TS M L2 T-2 joule J=
s2
Potenţial
3.8 Ω Ω = F-µυ
macrocanonic
Potenţial G ML2T-2· joule kg ⋅ m 2
3.9 µ µ= J=
chimic molar υ mol-1 mol s 2 ⋅ mol

4. Unităţi ale coeficienţilor termodinamici

0 1 2 3 4 5 6
Coeficient de αX 1  ∂V 
4.1 αX =   Θ-1 1 / kelvin K-1
dilatare x = p, S V  ∂T  X
 Coeficient de
dilatare la 1  ∂V 
4.2 αP αP =  
presiune V  ∂T  P
constantă
Coeficient de
dilatare la 1  ∂V 
4.3 αs αS =  
entropie V  ∂T  S
constantă
Coeficient 1  ∂P 
βx βX =
4.4 termic al  
presiunii
x = V, S P  ∂T  X
Coeficient
termic al Θ-1 1 / kelvin K-1
presiunii la 1  ∂P 
4.5 βv βV =  
volum P  ∂T V
constantă

Coeficient
termic al 1  ∂P 
4.6 presiunii la βs βS =   Θ-1 1 / kelvin K-1
entropie P  ∂T  S
constantă
Coeficient de Kx 1  ∂V 
4.7 KX = −  
compresiune x = T, S V  ∂P  X
Coeficient de 1  ∂V  metru m2
4.8 compresiune KT KT = −   LM T -1 2
pătrat /
= Pa−1
V  ∂P T N
izotermică newton
Coeficient de 1  ∂V 
4.9 compresiune KS KS = −  
izoentropică V  ∂P  S
Capacitate C’X  δQ 
4.10 C '
X = 
calorică x = V, p  dT  X
Capacitate J
calorică la  δQ  = m2 ⋅ kg
4.11 C’V C V
'
=   2
L MT -
joule pe K
volum  dT  V 2 -1
constant Θ kelvin ⋅ s −2 ⋅ K −1
Capacitate
calorică la  δQ 
4.12 C’p C P' =  
presiune  dT  P
constantă
Căldură cX 1  δQ  joule pe kg J
4.13 cX =   L2T-2Θ-1 = m2
specifică x = V, p m  dT  X -kelvin kg ⋅ K
Căldură ⋅ s −2 ⋅ K −1
specifică la 1  δQ 
4.14 cV cV =  
volum m  dT  V
constant
 Căldură
specifică la 1  δQ 
4.15 cp cP =  
presiune m  dT  P
constantă
Căldură CX 1  δQ 
4.16 CX =  
molară x = V, p υ  dT  X
Căldură J
molară la 1  δQ  joule pe = m2kg
4.17 CV CV =   L2MT- mol⋅ K
volum υ  dT  V 2 -1 -1 mol -
constant Θ Q ⋅ s−2K−1 ⋅ mol−
kelvin
Căldură
molară la 1  δQ 
4.18 Cp CP =  
presiune υ  dT  P
constantă
Raportul C P cP
căldurilor γ = =
4.19 γ CV cV --- unu 1
molare
J
Căldura = kg ⋅
 δQ  joule pe m 3
4.20 latentă de Λ '
V
Λ '
V =  -1
L MT -2

 dV  T metru cub
dilatare ⋅ m −1 ⋅ s −2

J
Căldura
joule pe =
latentă de 1  δQ  m 3 ⋅ kg
4.21 λV λV =   L-1 T-2 metru cub-
dilatare m  dV  T kilogram = m −1 ⋅ s −
specifică

Căldura J
1  δQ  -1 joule pe m3 ⋅ kg = kg
-
latentă de ΛV = L MT
4.22 ΛV   2 metru cub-
dilatare υ  dV  T Q
mol ⋅ m−1 ⋅ s − 2mol
molară
Căldura joule-
 δQ  J ⋅ m2
latentă de Λ '
=  metru = m3
4.23 Λp'
p  L 3
N
compresi-  dP  T pătrat pe
une newton
joule-
Căldura J ⋅ m 2 m3
1  δQ  metru =
latentă de λp λp =
4.24   3
L M -1
pătrat pe N ⋅ kg kg
compresi- m  dP  T
newton-
une specifică
kilogram

joule- J ⋅ m2
Căldura =
metru N ⋅ mol
latentă de Λp
4.25 1  δQ  L3 Q-1 pătrat pe m3
compresi- Λ =  
p
υ  dP  T newton- =
une molară mol
mol
 Căldura
latentă de
4.26
tranziţie de
Λ ' tr
fază
Căldura
4.27 latentă de Λ 'v
vaporizare
Căldura
latentă de
4.28
condensa-
Λ 'c
re Căldura schimbată în J = m 2 kg
Căldura tranziţie de fază
L2 M T-2 joule
4.29 latentă de Λt'
(proces discontinuu ⋅ s −2
topire izoterm-izobar)
Căldura
4.30 latentă de so- Λ' s
lidificare
Căldura
4.31 latentă de Λ' sb
sublimare
Căldura
latentă de
4.32 Λ' db
desubli-
mare
Căldura λtr : Λ ' tr J
latentă λv λc λt λ tr = joule pe = m2 ⋅
4.33 m L2 T-2 kg
specifică de λs λsb λdb kilogram
tranziţie ⋅ s −2
Λtr : Λv J
= m 2 kg
Căldura Λ ' tr
Λc Λt L2M T-2 joule pe mol
4.34 latentă molară
Λs Λsb λ tr = Q-1 mol ⋅ s − 2 mol −1
de tranziţie
Λdb
υ
Căldura degajată de J
Putere 2 -2 joule pe = m2 ⋅
4.35 λp unitatea de masă a L T kg
calorică kilogram
unui combustibil ⋅ s −2

5.1 Unităţi ale mărimilor de transport

0 1 2 3 4 5 6
Flux de dm kilogram pe
5.1 Φm Φ m = M T-1 kg ⋅ s −1
masă dt secundă
Flux de dN
ΦN unu pe
5.2 particu- Φ N = T-1 s −1
dt secundă
le
r
r dΦ kilogram pe
Curent de Jm = m
5.3 Jm dΣ L-2 M T-1 metru pătrat- kg ⋅ m −2 ⋅ s −1
masă n
secundă
 Curent de r
r dΦ unu pe metru
JN = m
5.4 particu- JN dΣ n
L-2 T-1 pătrat- m −2 ⋅ s
le secundă
Densi- dm kilogram pe kg
5.5 ρ ρ = L-3 M = kg ⋅ m − 3
tate dV metru cub m3
Concen- dN unu pe metru 1
5.6 n n = L-3 = m−3
traţie dV cub m3
r ∂ρ
Gradien- ∇ρ = i + kilogram pe
∂x kg
5.7 tul ∇ρ r ∂ρ r ∂ρ L-4 M mertru la a = kg ⋅ m − 4
m4
densităţii + j +k patra
∂y ∂z
r ∂n
Gradien- ∇n = i +
tul ∂x unu pe metru 1
5.8 ∇n r ∂n r ∂n L-4 = m−4
concen- la a patra m4
traţiei + j +k
∂y ∂z
r
Jm
D = − =
∇ρ m2
5.9
Difuzivi-
D r L T 2 -1 metru pătrat = m 2 ⋅ s −1
tatea JN pe secundă s
= −
∇n

Flux de dU
ΦU Φ = joule pe J
5.10 energie U
dt L2 M T-3 = kg ⋅ m 2 s − 3
(ΦQ) secundă s
(căldură)
r dΦ
Curent de Jr Jr
5.11 energie U ( )
Q
JU =
dΣ
U

M T-3
joule pe
secundă-
J
= kg ⋅ s −3
n
s ⋅ m2
(căldură) metru pătrat
Densitate dU joule pe J
5.12 u u = L-1 M T-2 = kg ⋅ m −1s − 2
de energie dV metru cub m3
r ∂u
Gradien- ∇u = i + joule pe J
tul ∂x = kg ⋅ m−2 ⋅ s −2
5.13 ∇u r ∂u r ∂u
-2
L M T -2
metru la a m4
densităţii
de energie + j +k patra
∂y ∂z
r ∂T
Gradien- ∇T = i +
∂x kelvin pe K
5.14 tul tempe- ∇T r ∂T r ∂T Θ L-1 = K ⋅ m −1
metru m
raturii +j +k
∂y ∂z
r
Difuzivi- JU
K = − metru pătrat m2
5.15 tate K ∇u L2 T-1
pe secundă s
termică
 r W
Conduc- ℵ = ρcV k JU =kg⋅ m ⋅
watt pe
5.16 tivitate ℵ = − LM T Φ -3 -1
m⋅ K
∇u metru-kelvin
termică
⋅ s−2 ⋅ K−1
dp X kilogram- kg ⋅ m
Flux de Φ = metru pe = kg ⋅
5.17 Φ pX p X
dt L M T-2 s2
impuls secundă la
pătrat ⋅ m ⋅ s −2
kg
dφ kilogram pe =
m ⋅ s2
p
Curent de J = X
metru-
5.18 J pX p X
dΣ L-1 M T-2
impuls n
secundă la N
pătrat = 2 = Pa
m
kilogram pe kg
Densitate p = ρ ⋅v = kg⋅
5.19
de impuls
pX X X
L-2 M T-2 metru pătrat- m2 ⋅ s
secundă
⋅ m−2 ⋅ s −1
Gradien- dv X dv X unu pe
5.20
tul vitezei
T-1
secundă s −1
dz dz
Gradien- kg
dp X dp X dv kilogram pe = kg ⋅
tul
5.21 =ρ X -3
L M T -1
metru cub- m3 ⋅ s
densităţii dz dz dz secundă
de impuls ⋅ m−3 s −1
Vâscozi- Jp X
tatea υ = − metru pătrat m2
5.22
cinemati- υ dp X L2 T-1
pe secundă
= 104 St
s
că dz
Vâscozi- Jp kilogram pe kg = kg ⋅
η=− X
5.23 tatea η = ρυ dv X L-1 M T-1 metru- ms
dinamică dz secundă ⋅ m−2 s −1 = daP

Pentru unele mărimi fizice sunt necesari multipli şi submultipli unităţilor S.I., care
se formează cu ajutorul unor factori zecimali şi denumirea lor se exprimă prin prefixe
S.I., prezentate în tabelul 2.
Tabelul 2

Factor de multiplicare Prefix Simbolul prefixului

1012 terra T
109 giga G
106 mega M
103 kilo K
102 hecto H
10 deca Da
10-1 deci D
10-2 centi Cm
10-3 mili M
10-6 micro Μ
 10-9 nano N
10-12 pico P
10-15 faeto F
10-18 atto A

Unii multipli şi submultipli ai unităţilor S.I. au primit nume şi simboluri speciale

prezentate în tabelul 3.
Tabelul 3
Nr Multiplu sau Denumirea
Mărimea Simbolul
crt submultiplu unităţii S.I. specială
1 Volumul, capacitate 10-3 m3 litru l
2 Masă 103 kg tonă t
3 Forţă, greutate 10-5 N dynă dyn
N
4 Presiune 105 2 bar bar
m
Lucru mecanic, căldură,
5 10-7 J erg erg
energie
-1
6 Vâscozitatea dinamică 10 N ⋅s
poise P
m2
2
7 Vâscozitatea cinematică 10-4 m stokes St
s

Din motive practice şi de uz, pentru unele mărimi, se admit unităţi tolerate şi unele
dintre acestea sunt prezentate în tabelul 4.
Tabelul 4
Unitatea S.I.
Nr Valoarea
Mărimea (denumire şi Denumire şi simbol
ctr echivalentă în S.I.
simbol)
minut (min) 60 s
1 Timp Secundă (s) oră (h) 3600 s
zi (d) 43 200 s
2 Forţă Newton (N) kilogram forţă (kgf) 9,80665 N
atmosferă fizică (atm) 1,01325 N
m2
atmosferă tehnică (at) =
Newton pe kilogram forţă pe 9,80665·104· · N
metru pătrat centimetru pătrat  kgf  m2
3 Presiune  N  2
 cm 
 2
m  milimetru coloană de 1,33322·102· · N
mercur (mmHg) sau torr m2
milimetru coloană de apă 9,80665 N
(mmH2O) m2
kilogram forţă-metru
4 Lucru mecanic joule (J) 9,80665 J
(kgf·m)
calorie la temperatura de
4,1868 J
15 grade (cal15)
5 Căldură joule (J)
Calorie internaţională
4,1855 J
(calIT)
 6 Temperatură kelvin (K) Grad celsius (0C) ≈1K

În fine, unele relaţii dintre mărimile din fizică fenomenelor termice conţin şi
constante cum ar fi:
- Volumul molar al gazului în condiţii normale: Vom = 22,420·10-3 m3·mol-1 (p0 =
1atm, t0 = 00C )
- Numărul lui Loschmidt (concentraţia gazului în condiţii normale): nL = 2,687 ·
1025 m-3
p ⋅V J
- Constanta gazelor: R = 0 0 m = 8,3143
T0 mol ⋅ K
- Numărul lui Avogadro: NA = 6,02252 · 10 mol-1
23

R J
- Constanta Boltzmann: k = = 1,38 ⋅ 10 − 23
NA K
L J
- Echivalentul mecanic al caloriei: Jechiv = = 4,1868
Q cal I T
Lucrare pregătitoare B

ELEMENTE DE CALCUL AL ERORILOR

Vom expune mai jos numai cunoştinţele elementare, strict necesare, din
calculul erorilor, într-o formă mai mult sau mai puţin simplificată, departe de a
epuiza problemele teoriei erorilor.

1. DESPRE ERORI ŞI CALCULUL ERORILOR

În cercetările de fizică experimentală se disting două etape: 1) măsurătorile
efectuate în laborator, 2) calculul mărimilor fizice, adică prelucrarea matematică a
rezultatelor obţinute prin măsurători. Sunt foarte puţine mărimi fizice care se
măsoară direct: astfel sunt măsurătorile simple, obişnuite, de lungimi, mase,
intervale de timp, temperaturi. Toate celelalte mărimi se măsoară indirect, adică
se determină prin calcul, folosind rezultatele unor măsurători directe şi aplicând
anumite relaţii matematice deduse pe baza legilor fizice. Astfel se evidenţiază
două capitole importante ale calculului erorilor: teoria erorilor accidentale şi teoria
erorilor funcţiilor.

1.1. Tipuri de erori

1. Erori de măsură (erori inevitabile). Din cauza imperfecţiunii simţurilor şi
a aparatelor, orice măsurătoare directă a unei mărimi implică totdeauna erori,
adică valorile citite sunt doar mai mult sau mai puţin apropiate de valoarea exactă,
evident necunoscută, a mărimii măsurate. Aceste erori nu pot fi cunoscute exact,
dar ele nu pot depăşi eroarea maximă, corespunzătoare preciziei aparatului folosit.
Uneori în calcule se folosesc anumite constante fizice, luate din tabele, de a
căror eroare trebuie să ţinem seama. Aceste constante sunt determinate, în general,
cu o mare precizie şi erorile lor sunt, în general, mult mai mici decât ale mărimilor
măsurate în mod obişnuit în laborator.
2. Erori de rotunjire. În calcule intervin frecvent numere iraţionale (π, e,
radicali), precum şi funcţii trigonometrice, exponenţiale, logaritmi etc. care au un
număr infinit de zecimale. De asemenea, prin înmulţiri, numărul zecimalelor
creşte, iar prin împărţiri poate apărea chiar o infinitate de zecimale. Evident,
suntem nevoiţi să păstrăm în calcule un număr limitat de zecimale. Astfel de erori
pot fi evaluate şi în principiu pot fi făcute oricât de mici, luând un număr suficient
de zecimale.
 3. Erori de metodă. Adesea suntem nevoiţi să înlocuim problema dată
(propusă) cu alta mai simplă (aproximativă), ceea ce implică evident o anumită
eroare, chiar dacă datele iniţiale ar fi cunoscute exact şi calculele ar fi făcute exact.
La calculul sumei unor serii (infinite) suntem nevoiţi să păstrăm un număr
limitat de termeni ai seriei. În sfârşit, pentru determinarea rădăcinilor unor ecuaţii
algebrice sau transcendente, sau pentru calculul anumitor integrale definite, trebuie
să aplicăm metode numerice de aproximaţie, ceea ce implică erori corespunzătoare.

1.2. Clasificarea erorilor

1. Erori sistematice. Aceste erori se caracterizează prin faptul că se produc

totdeauna în acelaşi sens. Distingem: 1) erori instrumentale datorite defecţiunii
aparatelor, de exemplu, etalonarea defectuoasă a aparatului de măsură, deplasarea
scalei etc.; 2) erori personale datorite unor lipsuri în deprinderile şi dexteritatea
experimentatorului; 3) erori teoretice datorite neglijării unor factori fizici sau unor
acţiuni exterioare permanente, sau datorite formulei de calcul neprecise sau
greşite. Erorile sistematice pot fi reduse (introducând corecţii adecvate) sau chiar
anulate, în principiu. Noi nu ne vom ocupa de ele în cele ce urmează.
2. Erori accidentale (întâmplătoare, aleatorii). Aceste erori se produc atât
într-un sens, cât şi în celălalt şi se datoresc unor factori (variabili) necunoscuţi sau
nedeterminaţi, care nu pot fi controlaţi de experimentator, cu alte cuvinte se
datoresc întâmplării şi imperfecţiunii observaţiilor.
3. Greşeli sau erori grosolane. Aceste erori (mult mai mari decât cele
obişnuite) se datoresc neatenţiei cercetătorului: citire greşită la un aparat, notaţie
greşită a rezultatului, confuzie, omisiuni. Aceste erori pot fi recunoscute relativ
uşor şi eliminate din consideraţie.

1.3. Erori absolute şi erori relative

1. Măsurând o anumită mărime fizică X (lungime, masă, durată, temperatură

etc.), găsim o anumită valoare numerică x, apropiată mai mult sau mai puţin de
valoarea exactă x0 (evident necunoscută) a mărimii măsurate. Se numeşte eroare
absolută, diferenţa (abaterea) δ x = x0 – x dintre valoarea exactă şi valoarea
măsurată. Necunoscându-l pe x0, nu putem cunoaşte exact nici pe x0 – x, dar putem
totdeauna evalua marginea superioară a erorilor absolute, întrucât aceste erori nu
pot depăşi eroarea maximă (precizia) aparatului folosit. Şi în cazul mărimilor
măsurate indirect, se calculează erorile absolute maxime, care definesc astfel
domeniul de nedeterminare al mărimii.
x −x
2. Se numeşte eroare relativă, raportul 0 dintre eroarea absolută şi
x0
valoarea exactă a mărimii măsurate.
 Vom considera că măsurătorile sunt suficient de precise, adică eroarea
absolută este mică în comparaţie cu valoarea x0 sau x a mărimii măsurate:
δx = x0 – x « x0, δx = x0 – x « x,
(1.1)
adică x0 şi x sunt suficient de apropiate între ele. În aceste condiţii, eroarea
x −x
relativă aparentă definită prin raportul 0 diferă puţin de eroarea relativă
x0
definită mai înainte şi satisface inegalitatea:
δx x0 − x
εx = = << 1
x x
(1.2)
unde eroarea absolută δx (care se poate evalua) este raportată la valoarea
măsurată x (deci cunoscută) şi nu la valoarea exactă, dar necunoscută x0.
Eroarea absolută se măsoară în aceleaşi unităţi ca şi mărimea însăşi, în timp
ce eroarea relativă n-are dimensiuni şi se exprimă adesea în procente. Eroarea
relativă caracterizează mai bine precizia unei măsurători şi fiind adimensională
permite compararea preciziei de măsurare a mărimilor de naturi diferite. De
exemplu, distanţa Bucureşti-Ploieşti (60 km) măsurată cu o eroare de 6 m,
înseamnă o eroare relativă de 0,01%, pe când o clădire de 60 m măsurată cu
aceeaşi eroare absolută de 6 m, înseamnă de fapt o măsurătoare foarte proastă faţă
de cea precedentă, deoarece aici eroarea relativă este de 10%.

1.4. Problemele calculului erorilor

În afară de sarcina generală evidentă de a construi caracteristici sau criterii
matematice, cantitative, ale preciziei măsurătorilor efectuate, distingem
următoarele probleme în cadrul teoriei erorilor accidentale: 1) a afla distribuţia
erorilor accidentale; 2) a construi din şirul datelor experimentale valoarea care se
apropie cel mai mult (cu maximum de probabilitate) de valoarea reală; 3) a calcula
precizia rezultatului.
În cadrul teoriei erorilor funcţiilor distingem următoarele probleme principale:
1. Problema directă: a evalua precizia rezultatului, cunoscând precizia
datelor iniţiale, sau altfel: a calcula eroarea funcţiei, cunoscând erorile
argumentelor şi forma dependenţei funcţionale. Această problemă are în toate
cazurile o soluţie pe deplin satisfăcătoare, după cum vom vedea.
2. Problema inversă: a afla precizia necesară a datelor iniţiale care să
asigure o precizie dorită a rezultatului, sau altfel: a calcula erorile argumentelor,
cunoscând eroarea funcţiei şi forma dependenţei funcţionale. Această problemă,
mai complexă şi întrucâtva nedeterminată, este rezolvabilă satisfăcător.
 3. Problema optimizării: a se determina condiţiile optime (cele mai
favorabile) de măsură, astfel încât eroarea funcţiei să fie minimă. Această
problemă nu admite totdeauna o soluţie.
Menţionăm problema importantă a evaluării comparative a avantajelor
diferitelor metode de măsură şi deci a selectării metodei optime. În sfârşit,
problema economiei calculelor: 1) a pune în concordanţă precizia diferitelor date
iniţiale, pentru a nu face calcule de prisos cu unele date, dacă altele sunt prea
grosolane; 2) a urmărit în timpul calculelor o anumită precizie a rezultatelor
intermediare, pentru a asigura precizia cerută a rezultatului final şi pentru a
simplifica pe cât posibil calculele.

2. ROTUNJIRI. FORMULE DE APROXIMAŢIE

2.1. Rotunjirea numerelor

1. Rotunjirea. Am arătat la §1.1.2 necesitatea de a păstra în calcule un număr

limitat de zecimale. Pentru a comite o eroare minimă, se respectă următoarea
regulă evidentă:
Dacă prima cifră neglijată este mai mare decât 5, se adaugă o unitate la
ultima cifră păstrată, iar dacă prima cifră neglijată este mai mică decât 5, nu se
adaugă nimic. În cazul când prima cifră neglijată este chiar 5, putem decide pe
baza cifrelor următoare dacă le cunoaştem sau putem aplica regula.
În cazul când prima cifră neglijată este egală cu 5, se adaugă o unitate la
ultima cifră păstrată, dacă această cifră este impară, şi nu se adaugă nimic, dacă
e pară.
Exemplu:
2,804953 → 2,80495 → 2,8050 → 2,805 → 2,80 → 2,8 → 3 (2.1)
Eroarea care se comite prin rotunjire nu depăşeşte evident 0,5 din valoarea
unităţii corespunzătoare ultimei cifre păstrate; de aceea, eroarea absolută a
numărului poate creşte prin rotunjire cel mult cu această cantitate.
2. Cifre ,,exacte". O cifră a unui număr se consideră ,,exactă", dacă valoarea
unei unităţi din această cifră este mai mare decât (sau egală cu) eroarea absolută a
numărului. Cifra ,,exactă” este cifra optimă, deoarece corespunde erorii minime.
În adevăr, dacă mărim sau micşorăm această cifră, mărim automat şi eroarea, deci
stricăm precizia numărului.
Astfel, prin rotunjirea numerelor iraţionale (§1.1.2) obţinem numere având
toate cifrele ,,exacte". Într-adevăr, în acest caz avem numai eroarea de rotunjire
(cel mult 0,5 din unitatea ultimei cifre păstrate), astfel încât nu putem modifica
nici o cifră din numărul rotunjit fără a mări în mod inadmisibil eroarea.
 Conform definiţiei noastre, ultima cifră poate să nu fie exactă în accepţiunea
comună, adică strict exactă, dar în orice caz nu poate diferi de cea strict exactă
decât cel mult cu o unitate.
3. Regula de scriere a numerelor aproximative. Dacă nu indicăm eroarea
absolută, atunci printr-un număr adecvat de rotunjiri trebuie să scriem numărul
astfel încât eroarea să nu depăşească valoarea unei unităţi din ultima cifră scrisă,
toate cifrele fiind deci ,,exacte”. La nevoie se foloseşte factorul 10k, k fiind un
număr întreg convenabil. Dacă indicăm eroarea absolută a numărului, atunci pe
lângă cifrele ,,exacte” se mai scrie şi cifra următoare numită ,,îndoielnică” sau
nesigură (uneori următoarele două cifre ,,îndoielnice”). Este inutil să scriem şi
cifrele următoare, deoarece sunt inexacte. Vom scrie deci numărul cu tot atâtea
zecimale, câte zecimale are eroarea absolută.
Pentru a obţine numărul sub forma cerută de prima parte a regulii (când nu
se indică eroarea), este suficient în majoritatea cazurilor să eliminăm prin rotunjire
cifrele ,,îndoielnice”, rareori este necesar să mai eliminăm (prin rotunjire) şi
ultima cifră ,,exactă". Orice rotunjire ulterioară face ca eroarea absolută să se
reducă practic numai la eroarea de rotunjire.
Exemple: a) Viteza luminii în vid este:
c = (299792,5 ± 0,3) km/s
(2.2)
Dacă nu indicăm eroarea, atunci trebuie să scriem numărul, de exemplu,
astfel:
c = 2,99792 · 105 ≈ 2,998 · 105 ≈ 3,00 · 105 = 300 · 103 km/s (2.2')
În ultimele două expresii, cifrele 00 sunt exacte şi eroarea numărului scris
astfel este sub 0,01 · 105 km/s = 1 · 103 km/s, adică:
2,99 · 105 ≤ c ≤ 3,01 · 105 km/s sau
299 · 103 ≤ c ≤ 301 · 103 km/s.
Ultima formă de exemplu, nu este echivalentă cu scrierea c = 300.000 km/s
care este incorectă, dacă nu se indică eroarea, întrucât de aici ar rezulta că eroarea
numărului scris astfel (fără a indica eroarea) este mai mică decât o unitate din
ultima cifră scrisă, adică 1 km/s, deci că 299999 ≤ c ≤ 300001 km/s, ceea ce este
evident greşit (partea stângă a inegalităţii).
b) Numărul lui Avogadro este:
NA = (602,252 ± 0,028) · 1024 kmol–1 (2.3)
Dacă nu indicăm eroarea, trebuie să scriem, de exemplu, astfel:
NA = 602,2 · 1024 » 602 · 1024 » 6,0 · 1026 kmol–1 (2.3')
–1
Ultima formă nu poate fi scrisă, de exemplu, ca 600 · 1024 kmol .
c) Constanta gazelor perfecte este:
 R = 8314,3 ± 1,2 J/kmol·grd
(2.4)
Dacă nu se indică eroarea, trebuie scris, de exemplu, astfel:
R = 8,31 ≈ 8,3 kJ/kmol·grd
(2.4')
şi ar fi incorect să scriem, de exemplu, R = 8 310 sau 8 300 J/kmol·grd.
4. Cifre semnificative. Se numesc cifre semnificative toate cifrele "exacte" şi
"îndoielnice" ale unui număr, scrie conform regulii de mai sus, fără a socoti însă
zerourile din faţa numărului care nu indică decât ordinul cifrelor următoare şi pot
fi totdeauna eliminate folosind un factor adecvat 10k, k – întreg, adică mutând
virgula convenabil la dreapta.
Exemple. a) Volumul molar normal al gazului perfect este:
V0 = (22413,6 ± 3,0) l/kmol ≈ 22,41 m3/kmol ≈ 22,4 m3/kmol, (2.5)
unde avem succesiv 6,4 şi 3 (trei) cifre semnificative.
b) Constanta lui Boltzmann este:
k = (13805,4 ± 1,8) · 10-27 J/grd ≈ 1,380 · 10-23 J/grd,
(2.6)
unde avem 6, respectiv 4 (patru) cifre semnificative.
c) Constanta gravitaţională newtoniană este:
γ = (66,70 ± 0,15) · 10-12 N · m2/kg2
(2.7)
şi are 4 (patru) cifre semnificative.
d) Constanta gazelor perfecte
R = 0,082 atm·l/mol·grd = 82 atm · l/kmol·grd (2.4")
are 2 (două) cifre semnificative.
e) Dacă, de exemplu, vrem să cântărim o masă de 27,5 g cu o precizie de 1
mg, trebuie să scriem m = 27,500 g. Ultimele două zerouri sunt cifre semnificative
("exacte") şi trebuie neapărat scrise.
f) În sfârşit, dacă un rezultat experimental este scris sub forma x = 0,0003,
deşi sunt 4 zecimale, precizia este grosolană, întrucât avem o singură cifră
semnificativă (cifra 3), adică x = (3 ± 1) · 10-4 şi eroarea relativă este εx = 1/3 =
33%. Situaţia se schimbă radical, dacă rezultatul este scris sub forma x = 0,00030,
deoarece acum înseamnă că experienţa a furnizat încă o cifră: ultimul zero, care
este acum cifră semnificativă: x = (30 ± 1) · 10-5 şi eroarea relativă este acum sub
εx = 1/30 = 3,3%.
Nu importă numărul zecimalelor, adică poziţia virgulei, ci numărul cifrelor
semnificative.
Observaţie. Eroarea absolută, indicând un domeniu de nedeterminare, nu
trebuie nici adăugată, nici scăzută din numărul propriu-zis, ci scrisă în continuare
cu semnul ± şi în aceleaşi unităţi (ca în exemplele precedente).
 5. Dacă notăm cu s numărul cifrelor semnificative "exacte" şi cu a1 prima
cifră semnificativă, atunci pentru eroarea relativă avem inegalitatea evidentă:
x −x 1 1
ε= 0 ≤ 8 −1
= ⋅ 10 3−8 %
x a1 ⋅ 10 a1
(2.8)
de exemplu, pentru R (2.4") avem o eroare relativă sigur mai mică decât
1
⋅ 10 3−2 % = 1,2% . Prin urmare, eroarea relativă depinde, în esenţă, de numărul
8
cifrelor semnificative şi de valoarea primei cifre semnificative a1 a numărului.
Când nu se indică eroarea şi avem două numere scrise cu acelaşi număr de cifre
semnificative, dar primul are a1 < 5 şi celălalt a1 > 5, eroarea relativă a primului
număr poate fi de circa 5 ori mai mare decât a celuilalt. De exemplu, numerele 2,
3 şi 0,89 au erorile relative: 1/23 ≈ 5% şi, respectiv, 1/89 ≈ 1,1%. De aici se
desprinde regula practică.
Pentru a păstra în calcule aproximativ aceeaşi eroare relativă în toate
numerele, trebuie să păstrăm o cifră semnificativă în plus la numerele cu a1 < 5
faţă de cele cu a1 > 5.
Astfel, de exemplu, rigla de calcul permite citirea sigură a trei cifre la
începutul (stânga) scalei (a1 < 5) şi a două cifre la sfârşitul (dreapta) scalei (a1 > 5).

2.2. Formule pentru calcule aproximative

1. Calculul erorilor este un calcul aproximativ, de evaluare a erorilor, de
aceea se fac aproximaţii pe deplin justificate.
Dăm mai jos câteva formule foarte utile pentru calcule de aproximaţie:
n
n
(1 + xi ) ≈ 1 + ∑ xi , dacă xi << 1, (i = 1,2,K n ), (2.9)
i =1
i =1
adică mai explicit:
(1 + x1 )(1 + x2 )(1 + x3 )K (1 + xn ) ≈ 1 + x1 + x2 + x3 + K + xn , (2.9')
dacă |x1| « 1, |x2| « 1,..., |xn| « 1.
Formula se obţine uşor, dacă desfacem parantezele şi neglijăm produse ale
mărimilor xi, deoarece:
|xixj| « |xk| etc., dacă |xl| «1, < i,j,k, l = 1,2,...,n).
(2.10)
Eroarea absolută comisă este de ordinul produselor xixj.
 r (r − 1) 2 r (r − 1)(r − 2 ) 3
(1 + x )r = 1 + rx + x + x + K ≈ 1 + rx,
1⋅ 2 1⋅ 2 ⋅ 3
(2.11)
dacă |x| « 1 (r - număr real)
sau
 b
(a + b )r ≈ a r 1 + r , b << a .
 a
(2.11')
Formula se demonstrează prin dezvoltarea în serie a binomului, păstrând
primii termeni. Eroarea absolută este de ordinul lui x2 (respectiv b2ar-2).
Cazuri particulare importante:
1
≈ 1 m x, x << 1, (aici r = −1) (2.12)
1± x
sau:
1 1 b
≈ 1 m , b << a ;
a±b a a
(2.12`)
x  1
1± x ≈ 1± , x << 1  aici r = 
2  2
(2.13)
sau:
b
a±b ≈ a ± , b << a, (a > 0).
2 a
(2.13’)
Exemplu. Presiunea atmosferică H în torr în funcţie de înălţimea barometrică
B, în mm, coeficientul de dilatare liniară β al riglei şi coeficientul de dilatare în
volum γ al mercurului este:
1 + βt
H =B = B(1 + β t )(1 − γt ) ≈ B[1 + (β − γ )t ],
1 + γt
(2.14)
dacă
βt << 1 şi γt << 1.
Din dezvoltările în serie de mai jos, păstrând primii termeni, se obţin
formulele de aproximaţie corespunzătoare:
x3 x5 x 2n+1
sin x = x − + − L + (− 1)n + L;
3! 5! (2n + 1)!
 x2 x4 x 2n
cos x = 1 − + − L + (− 1)n + L; (2.15)
2! 4! (2n )!
x3 2x5
tg x = x + + + L, (x în radiani);
3 15

x x x2 xn
e = 1+ + +L+ + L; (2.16)
1! 2! n!
x 1na ( x 1na )2 (x 1na )n + L;
a x − e x 1na = 1 + + +L+
1! 2! n!
x 2 x3 x 4 xn
1n(1 + x ) = x − + − + L + (− 1)n+1 + L, (2.17)
2 3 4 n
(− 1 < x ≤ 1).
Astfel de dezvoltări în serie există pentru toate funcţiile trigonometrice,
hiperbolice, precum şi pentru funcţiile lor inverse etc.

3. TEORIA ERORILOR ACCIDENTALE

Întrucât teoria erorilor accidentale se bazează pe calculul probabilităţilor,

vom prezenta mai întâi câteva elemente ale acestuia.

3.1. Elemente ale calculului probabilităţilor

Se spune, în mod curent, despre un eveniment că are o probabilitate (şansă)

mai mică sau mai mare de a se produce (realiza), sau altfel, că este puţin probabil
sau foarte probabil.
Astfel, dacă aruncăm de mai multe ori la rând un zar, evenimentul constând,
de exemplu, în apariţia succesivă de 5 ori a aceleiaşi feţe (cifre) este posibil, dar
puţin probabil; evenimentul constând în apariţia succesivă de 2 ori a aceleiaşi feţe
(cifre) are probabilitate mai mare. Dacă zarul este perfect regulat şi omogen,
putem afirma că apariţia fiecărei feţe este egal posibilă sau egal probabilă, sau la
sfârşit, că fiecare faţă are aceeaşi probabilitate (şansă) de apariţie, întrucât în mod
obiectiv niciuna din feţe nu este cu nimic favorizată faţă de celelalte.
1. Definiţia statistică a probabilităţii. Matematic (cantitativ), noţiunea de
probabilitate se poate introduce pentru evenimente (fenomene) repetabile (de
masă). Dacă realizăm de 8 ori un anumit complex de condiţii, cu alte cuvinte
efectuăm o serie de N "încercări" (măsurători etc.), atunci evenimentul considerat
va apărea de un anumit număr n de ori. Se numeşte frecvenţa (de apariţie) f a
evenimentului în seria considerată de N încercări raportul dintre numărul n al
cazurilor de apariţie sau realizare a evenimentului şi numărul total N de încercări:
n
f = , (n ≤ N; 0 ≤ f ≤ 1).
N
(3.1)
Să efectuăm mai multe serii independente de Nr » 1 (r = 1, 2,...,a) încercări
(adică să realizăm în mai multe serii independente acelaşi complex de condiţii) şi
fie fr = nr/Nr frecvenţele respective ale evenimentului considerat. Pentru anumite
evenimente, se constată aşa-numite stabilitate a frecvenţei, adică frecvenţele fr(r =
1,2,...,a) determinate din diferite serii mai lungi independente de încercări diferă
foarte puţin între ele, oscilând în jurul unei valori bine determinate, pe care o
numim probabilitate p a evenimentului. Aceasta este aşa-zisa definiţie statistică a
probabilităţii, pe baza frecvenţei; ea ne permite să determinăm experimental
probabilitatea, într-un anumit sens (probabilistic), frecvenţa f este cu atât mai
apropiată de probabilitatea p, cu cât numărul N al încercărilor este mai mare, adică
avem următoarea trecere la limită "în sens statistic" (sau probabilistic):
f → p când N → ∞, (3.2)
Vom folosi mereu această proprietate de trecere la limită, fără a mai
specifica caracterul ei statistic-probabilistic.
Pentru evenimente imposibile avem permanent f = 0, deci şi p = 0; pentru
evenimente sigure (certe) avem totdeauna f = 1, deci şi p = 1. Probabilitatea este
cuprinsă, ca şi frecvenţa f, între 0 şi 1:
0 ≤ f ≤ 1, 0≤p≤1
(3.3)
Din (3.1) şi (3.2) rezultă:
n = N· f → Np asimptotic, când N → ∞ (3.4)
2. Definiţie clasică a probabilităţii. În anumite cazuri, se poate aplica
definiţia clasică a probabilităţii, care se bazează pe noţiunea de evenimente egal
posibile (sau egal probabile), considerată noţiune primară, deci formal nedefinită.
Două evenimente se numesc incompatibile (între ele), dacă opoziţia
(realizarea) lor simultană este imposibilă.
Un ansamblu de evenimente se numeşte complet, dacă cel puţin unul dintre
aceste evenimente trebuie neapărat să se producă la fiecare încercare (ori de câte
ori se realizează complexul de condiţii).
Un eveniment A se subdivide în n cazuri particulare Βα (α = 1,2,...,n)
(numite cazuri favorabile), dacă constă în apariţia unuia oarecare dintre
evenimentele Bα presupuse incompatibile între ele.
Definiţia clasică a probabilităţii. Dacă evenimentul A se subdivide în n
cazuri particulare ce intră într-un ansamblu complet de N evenimente egal posibile
şi incompatibile între ele, atunci probabilitatea evenimentului A este p = n/N.
 În alte cuvinte: Probabilitatea evenimentului A este egală cu raportul dintre
numărul n al cazurilor favorabile evenimentului A şi numărul N al tuturor
cazurilor (rezultatelor) (egal) posibile.
Exemple. a) În cazul zarului perfect regulat şi omogen avem un ansamblu
complet format din N = 6 cazuri (evenimente) Ai (i = 1,2,3,...,6) egal posibile şi
incompatibile între ele (Ai constă în apariţia feţei cu cifra i). Probabilitatea ce la o
aruncare să iasă o anumită cifră este egală cu 1/6, şi ca să iasă o cifră pară (2, 4
sau 6), p = 3/6 = 1/2. În cazul când zarul este neregulat sau neomogen, pentru
determinarea probabilităţii trebuie să apelăm la experienţă, conform definiţiei
statistice a probabilităţii: Aruncăm zarul de un număr mare de ori, de exemplu N =
100, şi vedem de câte ori apare (se realizează) faţa cu cifra dată, de exemplu de n
= 15 ori, atunci frecvenţa f = n/N = 0,15 ≈ p.
b) Dacă într-o urmă avem amestecate uniform p = 7 bile albe şi q = 3 bile
p
negre, atunci probabilitatea de a extrage o bilă albă va fi = 0,7 , iar pentru o
p+q
q
bilă neagră = 0,3 .
p+q
c) Dacă într-un vas de volum V avem gaz omogen, atunci probabilitatea ca o
anumită moleculă să se găsească la un moment dat într-un element de volum dat
∆V
∆V va fi p = , în virtutea omogenităţii, a dezordinii perfecte sau a "haosului
V
molecular".
Observaţie. Seria de N » 1 încercări sau de realizări ale aceluiaşi complex de
condiţii pentru un sistem dat, constituie un colectiv (ansamblu) statistic. Putem
realiza un colectiv statistic fie punând succesiv (iterat) sistemul de un mare număr
de ori în aceleaşi condiţii ("macroscopice") (colectiv de tip temporal), fie punând
simultan un mare număr de sisteme (exemplare) identice în aceleaşi condiţii
(colectiv de tip spaţial).
De exemplu, putem arunca succesiv de un mare număr de ori un zar, în
aceleaşi condiţii, şi să calculăm frecvenţele de apariţie ale feţelor sale, sau putem
arunca o singură dată, simultan, un mare număr de zaruri identice (în aceleaşi
condiţii) şi să calculăm aceleaşi frecvenţe.
3. Categoria de probabilitate. Noţiunea de probabilitate este folosită astăzi
pe scară tot mai largă în diferite ştiinţe (în special în metodele de cercetare
statistice), fapt unanim recunoscut, care a determinat introducerea calculului
probabilităţilor chiar în şcoala medie. Problemei probabilităţii i s-a consacrat o
literatură destul de vastă. Astfel, putem cita lucrările lui R. Mises (Probabilitate şi
statistică), H. Poincaré (Ştiinţă şi ipoteză), B. Russel (Cunoaşterea umană), R.
Cernap (Bazele logice ale probabilităţii), H. Reichenbach (Noţiunea de
probabilitate pentru reprezentarea matematică a realităţii, Logica probabilităţii),
A. N. Kolmogorov, A. I. Hincin, discuţiile din 1954 în paginile revistei
"Dialectica" (Elveţia) etc. La noi în ţară cităm mai ales lucrările lui O. Onicescu şi
Gh. Mihoc.
Din folosirea curentă în ştiinţă a noţiunii de probabilitate (de exemplu, în
mecanică cuantică), nu trebuie nicidecum să tragem concluzia că toate fenomenele
şi relaţiile din realitate s-ar reduce la probabilitate şi la relaţii probabile, că
întreaga noastră cunoaştere ar avea un caracter doar probabil.
Noţiunea de probabilitate este legată de noţiuni ca realizare, necesitate,
întâmplare şi mai ales de noţiunea de posibilitate. Nu este vorba de posibilitatea
formală (abstractă): ca ceva să nu se contrazică în sine şi deci formal (abstract) să
fie posibil. Întrucât noi cercetăm determinaţiile, circumstanţele, condiţiile unui
lucru, spre a cunoaşte prin ele posibilitatea lui, nu ne oprim la posibilitatea
formală a lui, ci luăm în considerare posibilitatea reală, obiectivă (concretă).
Categoria posibilităţii desemnează, deci, totalitatea tendinţelor interne de
dezvoltare ale unui fenomen. Pentru înfăptuirea lor este nevoie, însă, de anumite
condiţii externe. Posibilitatea reală a unui lucru este diversitatea concret existentă
de circumstanţe care se referă la el; posibilitatea reală constituie totalitatea
condiţiilor. Când sunt prezente complet toate condiţiile unui lucru, acesta intră în
realitate; plenitudinea condiţiilor este totalitatea conţinutului, şi lucrul însuşi este
acest conţinut determinat ca real şi posibil. Dacă ceva este posibil sau nu, depinde
deci de conţinut, adică de totalitatea momentelor realităţii, momente care în
desfăşurarea lor se arată a fi necesitatea (Hegel, Logica, Ed. Acad. RSR 1962, p.
263-270; Hegel, Ştiinţa logicii, Ed. Acad. RSR 1966, p. 535-544).
Ceea ce este real e posibil, deoarece realitatea este o posibilitate înfăptuită
sau actualizată. Invers, posibilitatea este reală, deoarece există în realitate şi
devine realitate. Totuşi, posibilitatea nu este încă toată realitatea. În adevăr,
realitatea fiind concretă, este mai bogată şi mai cuprinzătoare; ea conţine în sine
posibilitatea ca un moment abstract sau, altfel, posibilitatea este realitate formală
(virtuală sau latentă).
Fiecare posibilitate are un anumit temei (fundament) obiectiv, adică se
bazează pe anumiţi factori obiectivi, în primul rând, după cum am spus, pe
particularităţile interioare. Posibil este acel lucru pentru care poate fi stabilit un
temei. Temeiul unei posibilităţi obiective este complexul bogat, unitatea
particularităţilor interioare, a tendinţelor şi relaţiilor obiectului cu alte obiecte,
unitatea acţiunii factorilor şi forţelor interne (conducătoare) şi externe. Prin
urmare, obiectul şi condiţiile existenţei lui sunt temeiul sau baza existenţei
posibilităţilor inerente acestui obiect.
Posibilitatea nu trebuie redusă numai la un moment, o etapă în dezvoltarea
obiectului, ci trebuie considerată şi în legătură cu tendinţele interioare, cu sensul
dezvoltării acestui obiect (fapt esenţial pentru studiul evoluţiei sistemelor fizice,
biologice şi sociale). Creşterea temeiului unei posibilităţi (a probabilităţii
respective) corespunde legităţii, tendinţei dezvoltării. Procesul trecerii de la
posibilitate la realitate evidenţiază continuitatea dezvoltării. Posibilitatea apare
totdeauna dintr-o realitate, este generată de ea şi se îndreaptă spre o nouă realitate,
reprezentând legătura dintre două realităţi.
Noţiunea de probabilitate este aceea care caracterizează latura cantitativă a
posibilităţii, măsura în care posibilitatea este întemeiată, gradul ei de dezvoltare,
apropierea ei de transformarea în realitate sau necesitate. Probabilitatea este deci
o caracteristică sau o măsură a posibilităţii.
Probabilitatea trebuie considerată ca o categorie filozofică, fiind o noţiune
generală care oglindeşte cele mai importante fenomene şi relaţii ale realităţii şi
constituie o treaptă în procesul cunoaşterii. Probabilitatea există obiectiv,
independent de conştiinţă, însă crearea categoriei ştiinţifice de probabilitate a fost
posibilă numai pe o treaptă înaltă de dezvoltare a activităţii practice şi a gândirii
abstracte.
Definiţia clasică a probabilităţii şi calculul teoretic al probabilităţii sunt
posibile tocmai fiindcă probabilitatea unei anumite posibilităţi depinde de
specificul calitativ al obiectului, de particularităţile lui interne, de structura lui.
Noţiunea primară, formal nedefinită, de echiprobabilitate a unor posibilităţi,
folosită în definiţia clasică a probabilităţii, nu este altceva decât expresia unor
proprietăţi importante ale obiectelor reale: proprietăţile de simetrie (astăzi în
centrul fizicii teoretice), care oglindesc o anumită ordonare, o anumită structură
regulată a fenomenului.
Definiţia statistică a probabilităţii se bazează pe noţiunea de colectiv statistic
sau fenomen de masă (fenomen repetabil de un număr mare de ori). Probabilitatea
statistică este o relaţie obiectivă, ea caracterizează "fracţiunea" unor evenimente
anumite dintre toate evenimentele întâmplătoare (aleatorii) care intră într-un
colectiv statistic sau fenomen de masă dat: ea caracterizează gradul de
repetabilitate a unei anumite caracteristici aleatorii în fenomenul de masă
considerat, caracterizează măsura în care această proprietate aleatorie este
specifică pentru colectivul statistic în întregul lui. Probabilitatea diverselor
proprietăţi aleatorii dă "distribuţia" acestora, exprimă ordonarea, "organizarea",
structura unui colectiv statistic. Existenţa probabilităţii dovedeşte faptul că un
colectiv statistic (de exemplu, un gaz) nu este o îngrămădire haotică şi amorfă de
fenomene individuale izolate, ci constituie un sistem ordonat structural.
Probabilitatea este un reflex al ordinii, legităţii inerente unui ansamblu statistic
(de evenimente aleatorii), ea fixează ordonarea cantitativă, determinarea şi
organizarea cantitativă a fenomenului de masă aleatoriu.
Diversele evenimente aleatorii care intră în componenţa unui fenomen de
masă, fixate în elementele colectivului statistic (de tip spaţial sau temporal), nu
sunt decât posibilităţi realizate. Într-un colectiv de tip spaţial, numărul sistemelor
în care s-a realizat starea dată este proporţional cu probabilitatea acelei stări. Într-
un colectiv de tip temporal, sistemul evoluează, parcurgând toate stările posibile,
timpul cât se află într-o stare dată fiind proporţional cu probabilitatea acelei stări.
Probabilitatea statistică dă tocmai raportul dintre numărul posibilităţilor realizate
de un anumit fel (de exemplu, numărul moleculelor cu o anumită viteză dintr-un
gaz) şi numărul total de posibilităţi (numărul total de molecule). Probabilitatea
statistică apare astfel ca o măsură a "realizabilităţii relative a posibilităţilor",
reflectă interdependenţa dintre diversele fenomene aleatorii (posibile) şi condiţiile
respective, determină condiţionarea şi întemeierea relativă a diverselor posibilităţi.
În sfârşit, probabilitatea caracterizează "apropierea" unei posibilităţi de
necesitate. În fenomenele de masă, necesitatea apare sub forma mediei diferitelor
caracteristici, medie determinată de probabilităţile diverselor fenomene aleatorii
posibile.
4. Teoremele calculului probabilităţilor. Evenimentul B, constând în apariţia
cel puţin a unuia din evenimentele Aα (α = 1,2,...,n), se numeşte suma (reuniunea)
lor şi se notează:
n

S= U Aα .
α =1
(3.5,a)
Evenimentul P, constând în apariţia simultană a tuturor evenimentelor Aα, se
numeşte produsul (intersecţia) lor şi se notează:
n

P= I Aα .
α =1
(3.5,b)
a) Teorema de adunare a probabilităţilor. Dacă evenimentul A constă în
apariţia unuia din evenimentele Bβ incompatibile între ele, adică:
n n
A= ∑ Bα , atunci p( A) = ∑ p(Bα ), (3.6)
α =1 α =1
(am notat reuniunea disjunctă, adică reuniunea de evenimente incompatibile, cu
semnul Σ).
Într-adevăr, fie o serie din N » 1 încercări în care Bβ apare de nα ori (α =
1,2,...,n). Deoarece evenimentele Bα sunt incompatibile între ele, adică nu pot
apărea simultan, evenimentul A = ∑ Bα s-a realizat exact de ∑ nα ori şi
frecvenţa ea va fi:
1
f ( A) = ∑ nα = ∑ f (Bα ) → ∑ p(Bα ).
N N →∞
De exemplu, probabilitatea ca la o aruncare a zarului să iasă o cifră pară (A
= B2 + B4 + B6) este 1/6 + 1/6 + 1/6 = 1/2.
 Mai multe evenimente Bα (α = 1,2,...,n) se numesc independente în
ansamblu (în totalitatea lor), dacă apariţia oricăruia dintre ele nu influenţează cu
nimic probabilităţile tuturor produselor (intersecţiilor) posibile formate cu
celelalte evenimente.
b) Teorema de înmulţire a probabilităţilor. Dacă evenimentul A constă în
apariţia simultană a tuturor evenimentelor independente în ansamblu Bα (α =
1,2,...,n), adică:
n n

A = ∏ Bα , atunci p ( A) = ∏ p(Bα ), (3.7)

α =1 α =1
(am notat intersecţia de evenimente independente cu semnul Π).
Într-adevăr, dacă unul dintre evenimente este imposibil, atunci şi produsul A
este evident imposibil şi (3.7) este adevărată. Dacă p(Bα) ≠ 0, să punem în
evidenţă un eveniment oarecare, de exemplu, B1:
n n

A = B1 ∏ Bα = B1 A′ , A′ = ∏ Bα
α =2 α=2
şi să facem o serie dintr-un număr N suficient de mare de încercări, astfel încât să
avem şi B1 = f1N » 1. Numărul n de apariţii simultane ale lui B1 şi A' se obţine
luând din cele n1 cazuri de realizare a lui B1 numai acelea în care s-a realizat şi A'.
Evenimentele Bα fiind însă independente în ansamblu, adică realizarea lui B1
neinfluenţând cu nimic apariţia lui A', putem considera cele n1 » 1 cazuri, drept o
serie de încercări pentru A', care se va realiza deci de f'n1 ori în această serie (f' -
frecvenţa lui A'). Prin urmare, n = f'n1 şi
f (A) = f'n1 = f (A') · f (B1) → p (B1) p (A')
N → ∞, n1 f1 N → ∞
Evenimentul A' fiind la rândul său un produs de n –1 evenimente
independente în ansamblu, probabilitatea sa se va descompune în mod analog şi
vom ajunge astfel la (3.7).
De exemplu, probabilitatea ca la două aruncări succesive cu zarul (sau la o
singură aruncare simultană a două zaruri identice) să iasă o anumită "dublă" este
1 1 1 1 1
⋅ = şi o dublă oarecare: 6 ⋅ = .
6 6 36 36 6
5. Mărimi aleatorii continue. Mai sus am considerat evenimente discrete,
adică mărimi care pot lua un număr finit de valori distincte (de exemplu, numărul
de puncte la un zar). În teoria erorilor accidentale ne interesează mărimile
întâmplătoare (aleatorii) continue care pot lua orice valoare cuprinsă într-un
interval (a,b) finit sau infinit. Valorile x ∈ (a,b) pe care le poate lua o mărime
aleatorie X corespund unui ansamblu complet de evenimente incompatibile între
ele, adică ori de câte ori se realizează complexul de condiţii, mărimea X nu ia
decât o singură valoare x din (a,b).
Probabilitatea de realizare a oricărei valori x dintr-un interval infinitezimal
dx (între x şi x + dx) va fi aceeaşi datorită continuităţii şi lungimii infinit mici a
intervalului dx. Aplicând teorema de aducere a probabilităţilor (3.6),
probabilitatea dp de a obţine o valoare oarecare în intervalul (x, x + dx) va fi
proporţională cu dx:
dp = f(x) dx;
(3.8)
f(x) se numeşte funcţie de distribuţie a probabilităţilor sau densitate de
probabilitate. În însăşi definiţia mărimii aleatorii continue, secere existenţa
acestei funcţii.
Probabilitatea de a obţine o valoare oarecare cuprinsă într-un interval finit
(x1,x2) va fi conform aceleiaşi teoreme de adunare (3.6):
x2
p = ∫ f (x )dx .
x1
(3.9)
Funcţia f(x) satisface condiţia de normare:
b
∫a f (x )dx = 1 , (3.10)
Dacă avem un sistem de mărimi aleatorii continue Xα, α = 1,2,...n,
probabilitatea de realizare simultană a unor valori xα cuprinse în intervalele
infinitezimale respective (xα, xα + dxα), α = 1,2,...,n va fi dată de o funcţie de
distribuţie de mai multe variabile:
dp(x1,...,xn) = f(x1,x2,...,xn) dx1dx2...dxn,, (3.11)
n

∫ ∫ L ∫ f (x1 ,K, xn )∏ dxα = 1.

α =1
Dacă mărimile Xα sunt independente în ansamblu, atunci conform teoremei
de înmulţire a probabilităţilor (3.7):
n n

dp ( x1 ,K , x n ) = f ( x1 , K , x n )∏ dxα = ∏ dp α (xα ) = ∏ f α ( xα )dxα (3.12)

α α =1 α =1
adică funcţia de distribuţie a unui sistem de mărimi aleatorii independente în
ansamblu este egală cu produsul funcţiilor de distribuţie ale mărimilor
individuale.
Observaţie. Pe măsură ce numărul de ,,încercări" creşte (N foarte mare;
colectiv statistic bogat), propoziţiile probabiliste trec în legi statistice, valabile cu
un mare grad de precizie (de exemplu, teoria cinetică-moleculară a gazelor).
 6. Valori medii. Fie o mărime discretă X care poate lua valorile xα, α = 1, 2,
..., n. Dacă realizăm o serie mare din N >> de încercări, fiecare valoare posibilă xα
se va da un anumit număr de nα (care poate fi şi nul). Definim mai întâi valoarea
medie x n a mărimii X în seria considerată de încercări, ca medie aritmetică:
n n
1
xN = ∑ x α nα = ∑ x α . f α , f α = n α / N ,
α =1N α =1
unde fα este frecvenţa de apariţie a valorii xα în serie considerată de încercări.
Mărind acum numărul de încercări la infinit (N → ∞ ) obţinem, conform lui
(3.2)(f → p), valoarea medie sau media statistică:
n
x= ∑ xα pα ,
α =1
(3.13)
Fie acum o mărime continuă X care poate lua valori x din (a, b) cu
densitatea de probabilitate sau funcţia de distribuţie f(x). Într-o serie mare N → ∞
de încercări, numărul cazurilor dn(x) de realizare a unei valori x cuprinsă în
intervalul (x, x + dx) este conform lui (3.4), (3.8), dn(x) → Ndp(N) = Nf(x)dx,
astfel încât media statistică va fi:
1
∫ N x dn(x ) → x = ∫ xdp = ∫ xf (x )dx . (3.14)
Mai general, fie o mărime Y ale cărei valori y depind de x prin relaţia
funcţională y = ϕ (x). Atunci valoarea medie y se obţine analog lui (3.14):
1
∫ N ϕ(x )dn(x ) → y = ∫ ϕ(x )dp =∫ ϕ(x ) f (x )dx .
(3.15)
În sfârşit, dacă mărimea y depinde prin relaţia funcţională y = ϕ (x1, ..., xn)
de un sistem de mărimi xα având funcţia de distribuţie f(x1, ..., xn), atunci media
statistică a lui y va fi:
y = ∫∫L∫ ϕ( x1 , K , x n ) f ( x1 , K , x n )dx1 K dx n .
(3.16)
Enumerăm câteva proprietăţi ale valorilor medii, pe care le vom justifica pe
cazul mărimilor continue.
a) Media unei mărimi constante este egală cu această constantă. În adevăr,
facem în (3-15) ϕ (x) = c = const şi ţinem seama de (3.10):
c = ∫ cf (x )dx = c ∫ f [x ]dx = c . (3.17
a)
 b) Media unei sume de mai multe mărimi este egală cu suma mediilor acelor
mărimi. În adevăr, fie y = y1 + y2 = ϕ1(x) + ϕ2(x). Introducând în (3-15) găsim
imediat
y1 + y 2 = ∫ [ϕ1 ( x ) + ϕ 2 ( x )]f ( x )dx = y1 + y 2 (3.17
b)
c) Media produsului dintr-o constantă şi o mărime variabilă este egală cu
produsul dintre această constantă şi media mărimii variabile. În adevăr, punând în
(3-15) y = c (x), (c = constantă), obţinem:
cy = c ⋅ y , (c = constantă). (3.17
c)
d) Media unui produs de mai multe mărimi independente în ansamblu este
egală cu produsul mediilor acelor mărimi. Fie de exemplu două mărimi x, y cu
funcţiile de distribuţie respective f(x), g(x). Conform lui (3.12) funcţia de
distribuţie f(x,y) a produsului xy = (x,y) este egală cu produsul funcţiilor de
distribuţie ale mărimilor individuale, f(x,y) = f(x)g(y), de aceea (3.16) dă
xy = ∫∫ xyf ( x, y )dxdy = ∫ xf ( x )dx ∫ yg ( y )dy = x ⋅ y (3.17
d)
şi analog pentru un produs de mai multe mărimi independente în ansamblu.
7. Fluctuaţii. O măsură a împrăştierii unei mărimi în jurul valorii sale medii
este dată de media pătratului abaterii ∆ x = x – x (numită dispersie):
2 2
σ 2 = (∆x )2 = x 2 − 2 x ⋅ x + x = x 2 − x (3.18)
Fiind o sumă de pătrate, dispersia este nulă numai dacă x este o constantă
(atunci x ≡ x ).
Abaterea pătratică medie (sau fluctuaţia) se defineşte ca rădăcină pătrată din
(3.18):

( )2
σ = (∆x )2 = x − x = x 2 − x
2
(3.19)
şi constituie de asemenea o măsură a împrăştierii valorilor în jurul mediei.
Dispersia sumei a două mărimi independente între ele este egală cu suma
dispersiilor individuale:
(x + y – x − y )2 = x2 + y2 + x-2 + y-2 + 2( xy − x ⋅ x − y ⋅ y − x ⋅ y − y ⋅ x + x ⋅ y )
Luând media şi ţinând seama că pentru mărimi independente avem (3.17 d),
obţinem:
σ 2x + y = σ 2x + σ 2y (3.20)
şi analog pentru suma mai multor mărimi independente în ansamblu.
Fie o mărime aditivă (macroscopic) F, adică o mărime a cărei valoare este
egală cu suma valorilor acestei mărimi pentru diferite părţi (macroscopice) ale
corpului, de exemplu energia, masa, numărul de particule etc. A admite o astfel de
aditivitate înseamnă a neglija interacţiunile dintre diferitele părţi ale corpului,
adică a presupune independenţa statistică a acestor părţi. Mărimile aditive şi
mediile lor sunt deci proporţionale cu numărul moleculelor din corp.
Să împărţim corpul în N părţi identice. În virtutea aditivităţii mărimii F şi a
independenţei statistice a părţilor, putem scrie
N
F = ∑ Fk , F = ∑ F k = N ⋅ F 1 , (∆F )2 = σ 2F ∑ σ 2Fk = Nσ12
k =1
(3.21)
unde Fk se referă la părţile corpului, care fiind identice, mediile Fk sunt egale
între ele, şi la fel dispersiile. Fluctuaţia relativă a mărimii F pentru întregul corp
va fi deci:
(∆F )2 σ1 1 1
= ⋅ = const. . (3.22)
F F1 N N
Dacă acum considerăm corpul cu dimensiuni din ce în ce mai mari, numărul
de părţi va creşte proporţional cu numărul particulelor (moleculelor) sale, de unde
conchidem că fluctuaţia relativă a oricărei mărimi aditive a unui corp macroscopic
scade invers proporţional cu rădăcina pătrată din numărul moleculelor corpului.
Pentru un corp macroscopic obţinut avem N ~ 1024, N ~ 1012, de aceea în
majoritatea covârşitoare a cazurilor noi observăm valorile medii ale mărimilor
aditive, abaterile fiind extrem de rare şi mici. Dimpotrivă, în sisteme cu număr
mic de particule, astfel de abateri (fluctuaţii) sunt frecvente.
8. Legi dinamice şi legi statistice. Natura acestor legi se dezvăluie prin
dialectica categoriilor corelative (polare) necesitate şi întâmplare. Necesitatea
exprimă o modalitate inevitabilă de desfăşurare şi dezvoltare a fenomenelor. Ea
are temei lăuntric, decurge din esenţa lucrurilor. În condiţii date ea se înfăptuieşte
obligatoriu într-un anumit fel. Întâmplarea are un temei extern, în altceva ea se
poate produce sau nu, se poate realiza într-un fel sau altul. Atât necesitatea cât şi
întâmplarea au un caracter obiectiv (independent de conştiinţă).
O lege dinamică (exprimată prin anumite ecuaţii) permite determinarea
completă a mişcării (stărilor) sistemului pe baza cunoaşterii datelor (stării)
iniţiale. Astfel ecuaţiile mişcării din mecanica clasică a lui Newton, ecuaţiile
câmpului electromagnetic ale lui Maxwell, ecuaţiile propagării căldurii etc. Chiar
ecuaţia fundamentală a mecanicii cuantice (ecuaţia Schrodinger) este o lege de tip
dinamic pentru funcţia de undă ψ, deşi interpretarea acesteia este esenţial
probabilistă ceea ce imprimă întregii mecanici cuantice un caracter statistic.
Legile dinamice stau la baza concepţiei deterministe de tip mecanic sau
laplacean (astăzi depăşit).
 O legitate statistică reprezintă necesitatea internă, proprie unui ansamblu de
fenomene întâmplătoare (colectiv statistic). Fiecare fenomen individual este
întâmplător, dar ansamblul fenomenelor întâmplătoare este determinat de o
necesitate internă. După cum spune Engels, acolo unde la suprafaţă apare jocul
întâmplării ea se dovedeşte întotdeauna a fi dominată de legi interne, ascunse.
Necesitatea îşi croieşte drum prin mulţimea întâmplărilor. Întâmplarea este forma
de manifestare a necesităţii. Invers, necesitatea e inerentă şi a întâmplării.
Deosebirea dintre necesitate şi întâmplare este relativă, ele fiind în procesul
dezvoltării.
Concepţia actuală, lărgită, a determinismului include şi legile statistice,
alături de cele dinamice. Astfel de exemplu, domeniul microcosmosului este
dominat de determinism statistic.
Sarcina ştiinţei este de a descoperi necesitatea (legea statistică) ascunsă sub
aparenţa întâmplării, de a deduce legile statistice din structura şi proprietăţile
interne ale obiectului. În special, problema interconexiunii legităţii statistice şi
dinamice se prezintă ca problema fundamentării şi deducerii legilor şi
proprietăţilor fizice ale corpurilor macroscopice (privite ca ansamble de
microparticule) plecând de la un model microscopic de structură a substanţei şi
folosind pe larg calculul probabilităţilor.
În baza dialecticii categoriilor de necesitate şi întâmplare, este de bănuit că
legile statistice şi cele dinamice alternează şi se fundamentează reciproc, pe
măsură ce pătrundem mai adânc în interiorul materiei. De exemplu, la baza
legilor statistice din teoria cinetică a gazelor stau legi dinamice (mecanice) de
mişcare a moleculelor. Mişcarea din interiorul moleculelor şi atomilor este
guvernată încă de legi statistice ale mecanicii cuantice. La un nivel şi mai profund
(de exemplu, în interiorul particulelor elementare) este posibil să existe din nou
legi subcuantice de tip dinamic, din care să rezulte legile mecanicii cuantice (care
este statistică) etc. Nu trebuie înţeleasă această alternare în mod simplist, ca o
revenire sau repetare simplă, ci în sensul legii dialectice a negării negaţiei.

3.2 Distribuţia lui Gauss

1. Proprietăţile erorilor accidentale. Dacă măsurăm o mărime X (lungime,

masă etc.) repetat de N ori, în aceleaşi condiţii şi cu aceeaşi precizie (cu acelaşi
aparat, cu aceeaşi conştiinciozitate etc.), vom obţine valori xi = i = 1,2,..., N,
împrăştiate (grupate) în jurul valorii reale x0 . Valoarea măsurată x a mărimii X
(sau funcţia x – x0 ) este o mărime aleatorie continuă, deoarece erorile constituie
un sistem complet de evenimente incompatibile între ele şi independente (între
ele). Într-adevăr, nu putem obţine la o singură măsurătoare (realizare a
complexului de condiţii) decât o singură valoare xi şi apariţia oricărui xi nu
schimbă probabilitatea de apariţie a celorlalte valori. Putem aplica deci erorilor
accidentale teoremele calculului probabilităţilor, fără să uităm însă următoarele:
 1) Toate măsurătorile individuale din seria dată de măsurători trebuie
efectuate cu aceeaşi precizie, deci cu aceeaşi conştiinciozitate, altfel vor apărea
erori grosolane.
2) Concluziile calculului probabilităţilor se aplică numai seriilor suficient de
lungi (N » 1) de încercări, de aceea teoria erorilor accidentale dă rezultate bune
numai pentru astfel de serii lungi de măsurători. Teoria erorilor accidentale fiind o
teorie statistică, concluziile ei nu sunt absolut sigure (certe), ci numai cele mai
probabile.
Erorile accidentale se mai bucură de două proprietăţi importante.
1) Valorile xi sunt împrăştiate simetric (în cazul unui număr suficient de
mare de măsurători) în jurul valorii reale x0, adică erorile accidentale cu acelaşi
modul dar de semne opuse apar la fel de frecvent (au aceeaşi probabilitate). Aceasta
înseamnă că funcţia de distribuţie f(x) din (3.10) depinde de fapt de |x – x0| sau de
(x – x0)2.
2) Erorile mari în modul sunt puţin numeroase (rare), deci puţin probabile,
în timp ce erorile mici în modul sunt mai numeroase (frecvente) deci mai
probabile. Aceasta înseamnă că funcţia de distribuţie a erorilor este o funcţie
descrescătoare de (x – x0)2.

2. Curba lui Gauss. Numai pe baza consideraţiilor de mai sus se poate

demonstra (şi experienţa confirmă) că funcţia de distribuţie a erorilor accidentale
este aşa-zisa lege de distribuţie normală
a lui Gauss (,,clopotul” lui Gauss):
h −h2 ( x − x0 )2
f(x) f ( x ) = e , dp = f (x )dx ,
π
(3.23)
h1 unde constanta h > 0 este o măsură a
preciziei şirului de măsurători şi are
dimensiunea inversă lui x.
Anulând derivata a doua a lui f(x)
în raport cu x, găsim punctele de
h2<h1 inflexiune ale curbei: x0 ± 1/h 2 , deci
lărgimea curbei este de ordinul lui
Fig. 1 Curba lui Gaus
x0 1 x1 x2 2 /h. Curba este simetrică faţă de
ordonata lui x0 şi se apropie
h√2 asimptotic de axa x când x → ± ∞. Dacă h este mare
(h1 în figura 1), curba este îngustă şi majoritatea erorilor sunt mici, adică xi sunt
strâns grupate în jurul lui x0. Dacă h este mic (h2 în figura 1), curba este largă şi
valorile xi sunt împrăştiate mai departe faţă de valoarea reală x0. Aria mărginită de
curbă şi axa x este evident egală cu 1, conform condiţiei de normare (3.10).
Probabilitatea de a obţine un rezultat cuprins între x1 şi x2 este dată de aria
cuprinsă de curbă între cele două ordonate şi axa x (adică haşurată).
3. Postulatul mediei aritmetice. Conform teoremei de înmulţire a
probabilităţilor, probabilitatea de a obţine şirul de rezultate xi (i = 1, 2, ..., N) într-
o serie de măsurători va fi proporţională cu produsul probabilităţilor rezultatelor
individuale:
N  N 
h − h 2 ( x0 − xi )2 hN  2 
∏ =e = exp− h ∑ (x0 − xi )2  ,
i =1 π πN /2  i =1 
(3.24)
Noi nu cunoaştem valoarea reală x0 a mărimii X, dar putem afirma că
valoarea cea mai probabilă x a lui X va fi aceea care face probabilitatea (3.24) de
apariţie tocmai a şirului de rezultate {xi } obţinut, adică face minimă suma
pătratelor erorilor absolute:
N

∑ (x − xi )2 = min
i =1
(3.25)
(metoda celor mai mici pătrate). Anulând derivata lui (3.25) în raport cu x
obţinem valoarea căutată:
N
1
x = ∑ xi ,
N i =1
(3.26)
adică, pentru un şir de măsurători de egală precizie, valoarea cea mai probabilă
sau cea mai bună a mărimii măsurate este media aritmetică a rezultatelor
obţinute.
4. Erori aparente (sau probabile). Introducem erorile absolute aparente sau
probabile, adică abaterile rezultatelor xi faţă de media aritmetică x pe care o
cunoaştem, şi nu faţă de valoarea exactă x0 pe care nu o cunoaştem:
δ i = x − xi ,
(3.27)
N N N

∑ δ i = ∑ (x − xi ) = N x − ∑ xi = 0
i =1 i =1 i =1
(3.28)
şi erorile relative (aparente sau probabile):
 δ1 x − x1
ε1 = = ;
x x
(3.29)
δi = εi ⋅ x ,
(3.30)
unde eroarea absolută aparentă (cunoscută) este raportată la valoarea medie
x (cunoscută).
Din
N

∑ (x0 − xi ) = Nx0 − ∑ xi = Nx0 − N x

i =1
avem:
N
1
x = x0 −
N
∑ ( x 0 − xi ) ,
i =1
(3.31)
N
Suma ∑ (x0 − x1 ) nu este număr (ca pentru δ i ), dar tinde ,,statistic" către
i =1
zero, când N → ∞, deoarece erorile x0 – xi vor fi împrăştiate tot mai simetric faţă
de x0. În plus, numitorul N → ∞. Atunci (3.31) dă:
N
1
x = x0 −
N
∑ (x0 − xi ) N→∞ →x0 .
i =1
(3.32)
Prin urmare, deosebirea dintre media aritmetică x şi valoarea exactă
necunoscută x0 este foarte mică în virtutea compensării reciproce a erorilor x0 – xi
în suma precedentă şi datorită numărului mare N.
Între erorile aparente δ i = x − xi şi erorile exacte x0 – xi avem relaţiile liniare:
N N
1 1
δ i = x = xi = x0 − ∑ (x0 − x k ) − xi = (x0 − xi ) − ∑ ( x0 − x k ) (3.33)
N k =1 N k =1
5. O relaţie între erorile exacte şi cele aparente. Să stabilim o relaţie impor-
∑ (x − xi )
2
∑ ( x 0 − xi )
2
tantă între sumele şi . Ridicăm relaţiile (3.33) la pătrat:
 N
(x − xi ) 2
= ( x 0 − xi ) + 2 1
2
2
∑ (x0 − xk )2 − N (x0 − xi )2 −
N k =1
N N

∑ (x0 − x j )(x0 − xk )
2 1
− ( x0 − xi )∑ ( x0 − x k ) + 2
N k =1 N j ,k =1
k ≠i j ≠k
şi le adunăm:
N N N

∑ (x − xi ) ∑ (x0 − x j )(x0 − xk )
N −1
( x 0 − x i )2 − 1
2
= ∑
N i =1 N
i =1 j ,k =1
j≠k
(3.34)
Pentru N suficient de mare, ultimul termen poate fi neglijat, deoarece suma
dublă tinde statistic către zero când N → ∞, iar numitorul N tinde către infinit.
Într-adevăr datorită distribuţiei simetrice a erorilor (x0 – xi), pentru fiecare j fix,
când facem suma după k (≠ j ) , pentru fiecare termen x0 – xk, se va găsi în această
sumă un alt termen x0 − x k , sensibil egal în modul cu primul, dar de semn opus.
Cu cât N este mai mare, cu atât această compensare reciprocă a erorilor va fi
(statistic) mai perfectă. În plus şi numitorul N → ∞. Avem astfel relaţia
importantă:
N N
1
∑
N i =1
( x 0 − x i )2 = 1 ∑ x − x i 2 ,
N − 1 i =1
( ) N >> 1 .

(3.35)
De aici rezultă egalitatea:
N N

∑ (x − xi ) < ∑ (x0 − xi )2 .
2

i =1 i =1
(3.36)
∑ (x − xi )
2
şi faptul că suma ∑ ( x 0 − x i )2 este minimă o dată cu suma .

3.3. Caracteristici ale preciziei măsurătorilor

1. Eroarea pătratică medie. Să revenim la probabilitatea de a obţine şirul

rezultatelor xi într-o serie de măsurători. Această probabilitate este proporţională
cu (3.24). Noi nu cunoaştem valoarea reală a parametrului h, dar putem afirma că
valoarea să cea mai probabilă h este aceea care face maximă probabilitatea (3.24)
de apariţie tocmai a şirului de rezultate {xi } obţinut. Anulând derivata în raport cu
h obţinem
N N
1
=
1
N
∑ ( x 0 − xi ) 2
=
1
(
∑ x − xi
N − 1 i =1
)2 = σ 0 .
h 2 i =1
(3.37)
Mărimea σ0 se numeşte eroare pătratică medie a unei măsurători
individuale. Să arătăm că:
σ0 =
1
N→ ∞
→
1
, h→h ( )
h 2 h 2
(3.38)
Într-adevăr dacă N » 1 este numărul total de măsurători, atunci numărul de
erori cuprinse în intervalul (x + dx – x0, x – x0), conform lui (3.4), tinde asimptotic
(când N → ∞) către:
h −h2 ( x − x0 )2
Ndp = N e dx
π

şi contribuţia acestor erori în suma din σ0 va fi:

(x0 − x )2 N h e −h ( x− x0 ) dx
2 2

π
Însumând contribuţia tuturor erorilor avem:
2
h ∞ 2 − h ( x − x0 )2 1
σ 2 N→ ∞
→ ∫− ∞
( x − x 0 ) ⋅ dx = 2
π 2h
(3.38’)
1. Eroarea probabilă r0 a unei măsurători individuale împarte mulţimea
erorilor în două submulţimi egale, una conţinând erori mai mici decât r0, cealaltă
erori mai mari decât r0. Altfel, spus, probabilitatea ca o eroare să fie cuprinsă în
intervalul (– r0, + r0) este egală cu 1/2:
h + r0 −h2 ( x − x0 )2 1
π 0
∫− r
e dx = ,
2
(3.39)
de unde prin metodele calculului numeric de aproximaţie:
1 1
r0 = 0,4769 = 0,6745
h h 2
(3.40)
Ţinând seama de (3.37 - 38) putem scrie:
 N
2
r0 ≈ σ 0 =
3
2
3
1
(
∑ x − xi
N − 1 i =1
)2
(3.41)
Din punct de vedere geometric, x0 ± r0 sunt abscisele ale căror ordonate
împart în două părţi egale ariile mărginite de curba lui Gauss în dreapta, respectiv
în stânga maximului.
3. Eroare medie. η0 a unei măsurători individuale se defineşte ca media
aritmetică a modulelor erorilor:
N
1
η0 =
N
∑ x 0 − xi .
i =1
(3.42)
Să arătăm că:
1
η0 N→
∞
→ . (3.43)
h π
Într-adevăr, analog ca la deducerea lui (3.38'), avem:
h ∞ − h 2 ( x − x0 )2 2h ∞ −h2t 2 1
η0 N→ ∞
→
π
∫− ∞
x 0 − x e dx =
π
∫0
te dt =
h π
(3.43)

Ţinând seama de (3.37) avem:

2
η0 ≈ σ 0 = 0,7979σ 0 ≈ 0,8σ 0 .
π
(3.44)
Din punct de vedere geometric, x0 ± η0 sunt abscisele centrelor de greutate
ale celor două arii mărginite de curba lui Gauss în dreapta, respectiv în stânga
maximului. Într-adevăr, pentru abscisa centrului de greutate a jumătăţii din
dreapta a ariei avem:
h ∞ −h2 ( x − x0 )2 h ∞ −h2 ( x − x0 )2 1
∫
π x0
xe dx :
π x0
∫ e dx = x0 +
h π
(3.44')
 Toate cele trei criterii ale
f(x) preciziei măsurătorilor sunt
proporţionale între ele şi sunt în
principiu la fel de bune. Cea mai mare
este eroarea pătratică:
r0 < η0 < σ 0 (3.45)
4. Erorile unei funcţii liniare.
r0 Fie
f = ax + bx; f0 = ax0 + by0,
x0 η0 σ0 x fij = axi + byj , (3.46)
unde a, b sunt constante (exacte), x,y -
Fig. 2 Poziţiile erorilor σ0, η0, r0. mărimi independente, f0, x0, y0 -
valorile exacte (necunoscute), xi, yj -
valorile obţinute pentru x şi y într-o
serie de N1, respectiv N2 măsurători (i = 1, 2, ..., N1; j = 1, 2, ..., N2). Pentru f
obţinem N1N2 erori:
f0 – fij = a(x0 – xi) + b(y0 – yj) ,
(3.47)
deci eroarea pătratică σf a lui f va fi:
N1 N 2  N1
σ 2f =
1
∑∑ f 0 − f ij
N1 N 2
( 
)2 2
=
1
 N 2 a ∑ ( x 0 − xi ) +
N1 N 2
2

i =1 j =1  i =1
(3.48)
N2 N1 N2 
+ N1b 2 ∑ ( y 0 − yi )2 + 2ab∑ ( x0 − xi )∑ y 0 − y j 

( )
j =1 i =1 j =1 
Când N1,2 → ∞, ultimele două sume tind (statistic) către zero din cauza
compensării reciproce a erorilor. În plus, numitorul N1,2 → ∞. De aceea obţinem:
N1 N2

∑ (y0 − y j )2 = a 2 σ 2x + b 2 σ 2y
1
σ 2f =a ∑2
( x 0 − x i )2 + b 2 1 (3.49)
N1 i =1 N2 j =1
Rezultatul se generalizează imediat:
n

f = ∑ oi xi = o1 x1 + y ,
1=1
σ 2f = o12 σ12 ( )
+ σ 2y = o12 σ12 + o22 σ 22 + σ 2x = L ,
 n
σ 2f = ∑ oi2 σ i2
i =1
(3.50)
5. Erorile mediei. Conform teoriei dezvoltate, media aritmetică este cea mai
bună valoare a mărimii măsurate, de aceea erorile ei sunt mult mai mici decât
erorile corespunzătoare unei măsurători individuale. Conform lui (3.26), media
aritmetică x poate fi privită ca o funcţie liniară de N variabile independente yi,
care iau, respectiv, valorile xi. Deoarece fiecare valoare xi este obţinută cu aceeaşi
precizie, avem:
1 1 σ
σ 2 = 2 ∑ σ o2 = σ o2 , σ= 0 .
N N N
(3.51)
Deoarece erorile σ, r, η sunt proporţionale între ele, aceeaşi relaţie este
valabilă pentru toate aceste trei erori. Prin urmare, erorile mediei aritmetice sunt
de N ori mai mici decât erorile unei măsurători individuale din seria respectivă
de N măsurători.
Rezultatul final al măsurătorilor se scrie astfel:
N N
x = x±σ=
1
N
∑ xi ±
1
(
∑ x − xi
N (N − 1) i =1
)2 . (3.52)
i =1
Subliniem încă o dată că teoria erorilor accidentale, fiind bazată pe calculul
probabilităţilor, dă rezultate bune numai pentru un număr N suficient de mare de
măsurători; N = 10 –15. Este inadmisibil să aplicăm formulele de mai sus pentru
N < 5 şi este practic inutil să mergem cu N > 20 (câştigul de precizie va fi
neglijabil şi nu va recompensa eforturile de măsurare).

Observaţie. Rezultatele xi care sunt în totală discrepanţă cu x şi cu celelalte

rezultate, fiind erori grosolane (datorate neatenţiei), pot fi eliminate. Cu datele
rămase se vor recalcula media aritmetică şi eroarea pătratică medie.
4. TEORIA ERORILOR FUNCŢIILOR

Majoritatea mărimilor fizice se măsoară indirect, adică se determină prin

calcul cu ajutorul unei formule în care intră mărimi ce sunt măsurate direct. Ştiind
erorile argumentelor trebuie să calculăm eroarea care rezultă pentru funcţie. În
special ne interesează eroarea maximă a funcţiei, cunoscând erorile maxime ale
argumentelor.

4.1. Erori de citire

 Vom înţelege prin erori de citire erorile de măsură directă a unei mărimi
fizice, de exemplu, măsurarea lungimii cu o riglă, a timpului cu un cronometru, a
mesei cu un cântar sau balanţă, a temperaturii cu un termometru, a curentului
electric cu un ampermetru etc. Evident, nu putem cunoaşte exact eroarea de citire,
dar putem totdeauna evalua eroarea maximă de citire, care nu poate depăşi
precizia aparatului folosit. Dacă pe aparat nu este indicată precizia sa, putem lua
drept eroare absolută maximă de citire valoarea celei mai mici diviziuni în care
este gradată scala aparatului sau chiar 0,5 din această valoare. Într-adevăr,
aparatele de măsură (rigle, cronometre, termometre, voltmetre etc.) se fabrică în
serie, admiţându-se anumite toleranţe ale preciziei indicaţiilor, prin comparaţie cu
etaloane speciale. Este inutilă gradarea scalei aparatului în diviziuni mai fine decât
precizia lui, întrucât cifrele corespunzătoare n-ar fi sigure (la fel cum este inutilă
scrierea zecimalelor neprecise ale unui număr aproximativ). Chiar dacă precizia
aparatului ar fi mai înaltă decât valoarea celei mai mici diviziuni, tot n-am putea
aprecia exact, cu ochiul liber, fracţiuni mai mici decât o jumătate din diviziunea
cea mai mică. De aceea se ia drept eroare maximă de citire jumătate din valoarea
celor mai mici diviziuni pe scală.
Exemple. La măsurarea lungimilor cu o riglă obişnuită putem lua δx ≈ 0,5
mm; dacă avem un vernier 1/10, atunci δx ≈ 0,05 mm. La cronometrări putem lua
δτ ≈ 0,2 sau chiar mai mult datorită timpilor morţi la pornire şi oprire. La
cântăriri putem lua pentru dm jumătate din valoarea greutăţii minime marcate, la
care mai este sensibilă (răspunde) balanţa. La citiri de temperatură, dt va fi
jumătate din valoarea diviziunii minime în care este gradat termometrul folosit.

4.2. Erorile funcţiilor simple

Peste tot în cele ce urmează vom nota cu δ modulul erorii absolute şi cu ε x
modulul erorii relative, adică
δx = x0 − x sau x0 − x = ± δx sau x0 = x ± δx;
x0 − x δx x −x
εx = = sau 0 = ± εx
x x x
(4.1)
Vom presupune de asemenea că erorile sunt suficient de mici, adică
δx << x , ε x << 1 ,
(4.1')
astfel încât putem folosi formulele pentru calcule aproximative.
1. Sumă. Fie suma algebrică
 n
f = ∑ oi xi , f = ∑ oi xoi ,
i =1
(4.2)
unde oi sunt constante exacte. Eroarea absolută va fi:
n n

δf = f 0 − f = ∑ oi (xoi − xi ) = ∑ oi (± δxi ) (4.3)

i =1 i =1
Cazul cel mai nefavorabil are loc atunci când erorile absolute δxi ale
variabilelor xi au acelaşi semn cu coeficienţii respectivi oi, deci eroarea maximă
este:
n
δf = ∑ oi δxi si ξ f =
δf
=
∑ oi dxi (4.4)
i =1 f ∑o j x j
În particular,
f = ax + by , δf = a δx + b δy ,
(4.4')
f = x− y δf = δ(x - y ) = δx + δy .
Observaţii. 1) La adunarea mai multor numere, termenul cu numărul minim
de zecimale, deci cu eroare absolută maximă, se lasă neschimbat, iar ceilalţi
termeni se rotunjesc păstrând una sau cel mult două zecimale în plus faţă de
termenul grosolan (aceste zecimale vor da cifrele ,,îndoielnice" ale rezultatului).
2) Dacă la un număr aproximativ adăugăm un număr exact, eroarea relativă scade,
deoarece eroarea absolută de la numărător nu se schimbă, în timp ce numitorul
creşte.
Dacă ci > 0, xi > 0 (i = 1, 2, ..., n), eroare relativă maximă (ε i = δxi / xi )

εf =
δf
=
∑ ci δxi = ∑ ci ε i xi
f ∑c j x j ∑c j x j
va fi evident cuprinsă între limitele:
inf sup
{ε i } < ε f < {ε i } , (4.5)
i i
adică eroarea relativă a unei sume de termeni pozitivi este cuprinsă între eroarea
relativă minimă şi eroarea relativă maximă a argumentelor.
2. Diferenţă. Eroarea relativă maximă a diferenţei se obţine ca mai sus
(cazul cel mai nefavorabil când erorile absolute sunt de semne opuse şi datorită
semnului minus al diferenţei, se adună):
 δf δx + δy
f = x − y , δf = δx + δy , ε f = = (4.6)
f x− y
Se vede că dacă x şi y sunt apropiaţi între ei, eroarea relativă maximă a
diferenţei va fi foarte mare (din cauza numitorului mic), chiar dacă erorile relative
ale termenilor sunt mici. Acest fapt trebuie avut totdeauna în vedere, evitând
determinarea unei mărimi ca diferenţă a două mărimi apropiate. De exemplu, dacă
creşterea de temperatură într-un vas calorimetric este mică, de la t1 = 19,3 ± 0,1°C
la t2 = 19,7 ± °C, atunci eroarea relativă a diferenţei ∆t = t2 – t1 va fi:
δt + δt 2 0,2
ε ∆t = 1 = = 0,5 = 50% ,
t 2 − t1 19,7 − 19,3
deşi citirile t1, t2 au fost făcute cu o precizie de 100 de ori mai bună:
ε t1 ≈ ε t2 ≈ 0,1 / 20 = 0,005 = 0,5% .
3. Produs. Pentru un produs de doi factori avem (x0 = x + x0 – x = x ± δ x);
f = xy , δ f = f0 – f = x0y0 – xy = (x ± δ x)(y ± δ y) – xy = ± xδ y ± yδ x ± δ xδ y.
(4.7)
Vom presupune, ca de obicei, că erorile sunt mici, atunci ultimul termen din
(4.7) poate fi neglijat şi eroarea maximă (cazul cel mai nefavorabil când termenii
vor fi de acelaşi semn) va fi:
δf δx δy
δf = x δy + y δx; ε f = = + = εx + ε y , (4.8)
f x y
adică se adună erorile relative ale factorilor.
Pentru un produs de mai mulţi factori, expresia lui δ f devine incomodă
pentru calcul, de aceea se calculează mai întâi eroarea relativă ε f şi apoi, cu
ajutorul acesteia eroarea absolută δ f = ε f f . Într-adevăr, deoarece
x0 − x
x0 = x + (x0 − x ) = x + x = x(1 ± ε ) , (4.9)
x
eroarea relativă a unui produs va fi:
n n n

f = ∏ xi , f 0 = ∏ xi 0 = ∏ ( )
x i 1 ± ε xi ,
i =1 i =1 i =1
n

∏ (1 ± ε xi ) − 1 ≈ ∑ (± ε xi ),
f0 − f
εf = ±
f i =1
unde am ţinut seama de formula de aproximaţie (2.9) ( ε xi « 1).
Eroarea relativă maximă a unui produs este egală cu suma erorilor relative
ale factorilor:
 n n
f = ∏ xi , ε f = ∑ ε x1 , δf = ε f ⋅ f (4.10)
i =1 i =1
Observaţie. Prin înmulţirea unui număr aproximativ cu un număr exact,
eroarea absolută creşte de N ori, iar eroarea relativă rămâne neschimbată.
4. Cât. Analog produsului, avem:
x x x x ± δx x m xδy ± yδx
f = , ± δf = 0 − = − = ≈
y y 0 y y ± δy y y ( y ± δy )

≈
(m xδy ± yδx )(1 m δy y)
≈
m xδy ± yδx
,
2
y y2
unde am folosit formulele de aproximaţie (2.12') şi (2.9). Eroarea maximă (cazul
cel mai nefavorabil când termenii de la numărător sunt de acelaşi semn) va fi:
x δy + y δx δf δx δy
δf = 2
, εf = = + = εx + ε y , (4.11)
y f x y
adică erorile relative se aducă ca la produs.
Observaţie. Prin împărţirea unui număr aproximativ la un număr exact N,
eroarea absolută se micşorează de N ori, iar eroarea relativă nu se schimbă.
Combinând (4.10) cu (4.11) avem imediat cazul mai general:
p n n
f = ∏ xi : ∏xj , ε f = ∑ ε xk , δf = ε f ⋅ f (4.12)
i =1 j = p +1 k =1
Eroarea relativă maximă a unui produs-cât de factori se obţine însumând
erorile relative ale factorilor.
{ }
Observaţie. Deoarece ε f > sup ε xk , factorii cei mai neprecişi determină
eroarea relativă a rezultatului. Cum eroarea relativă este legată de numărul cifrelor
exacte (2.8), la înmulţirea sau împărţirea a doi factori, factorul mai precis trebuie
rotunjit, astfel încât numărul cifrelor sale exacte să fie numai cu o unitate mai
mare decât al celuilalt factor mai puţin precis. La înmulţirea şi împărţirea mai
multor (< 10) factori având fiecare k cifre exacte, rezultatul va avea sigur k-2
cifre exacte, deşi practic chiar k–1 (şi uneori k) cifre exacte. De aceea pentru ca o
expresie produs-cât să aibă sigur n cifre exacte trebuie ca factorii să aibă n+2
cifre exacte.
5. Putere şi radical. Considerăm cazul unei puteri arbitrare: f = xr, unde r
este un număr real exact. Atunci conform lui (4.9) şi formulei de aproximaţie
(2.11):
f = x r , ± δf = x0r − x r = x r (1 ± ε x )r − x r ≈ ± rε x x r .
Prin urmare,
 ε f = r ε x , δf = ε f ⋅ f = r ε x ⋅ x r , (4.13)
adică eroarea relativă a unei puteri arbitrare este egală cu eroarea relativă a
bazei înmulţită cu exponentului.
Cazuri particulare (n - număr natural):
ε
f = x ± n , ε f = nε x ; f = n x = x 1 n , ε f = x (4.14)
n
(primul caz se obţine şi din (4.12).
Prin ridicare la o putere întreagă ± n, eroarea relativă creşte de n ori, iar prin
extragerea rădăcinii de ordinul n, eroarea relativă se micşorează de n ori.
Reunind cazurile (4.12) şi (4.13) avem rezultatul general:
p ri n rj n
f = ∏ xi : ∏xj , ε f = ∑ rk ε xk , δf = ε f f (4.15)
i =1 j = p +1 k =1
Eroarea relativă maximă a unui produs-cât de factori la diferite puteri
(exacte) se obţine însumând erorile relative ale factorilor, multiplicate cu
exponenţii respectivi (în modul).
Exemple. 1) Viscozitatea η a unui fluid de densitate ρ0, în care cade o
particulă mică de rază ρ şi de densitate ρ, cu viteză limită v (g - acceleraţia
gravitaţională), este:
2 ρ − ρ0
η = gr 2 (4.16)
9 v
Eroarea relativă maximă va fi:
ε η = ε g + 2ε r + ε (ρ−ρ0 ) + ε v , δ η = ε η ⋅ η ; ε (ρ−ρ0 ) =
δ(ρ − ρ 0 ) δ ρ + δ ρ0 (4.16')
= =
ρ − ρ0 ρ − ρ0
Subliniem că eroarea absolută maximă a diferenţei δ (ρ – ρ0), este δρ + δρ0 ,
conform lui (4.6), şi nu δρ –δρ0;
2) În metoda viscozimetrului capilar, viscozitatea ηse exprimă prin
diferenţa de presiune p2 – p1, raza r şi lungimea l a capilarului, volumul V de
fluid scurs în timpul τ :

π( p 2 − p1 )r 4 τ
η= (4.17)
8vl

Eroarea maximă va fi:

 ε η = ε π + ε ( p2 − p1 ) + 4ε r + ε τ + ε v + ε l , ε η = ε η ⋅ η ,
δ( p 2 − p1 ) δp 2 + δp1 (4.17')
ε ( p2 − p1 ) = = .
p 2 − p1 p 2 − p1
Dacă luăm π cu un număr suficient de zecimale, ξ π poate fi omis.
3) Constanta lui Planck h se poate calcula cu ajutorul constantei Rydberg R
(pentru H2):
me 4
h= (4.18)
3 2 m
8ε 0 1 + oR
 M
(m, e - masa şi sarcina electronului, M - masa atomului de hidrogen, ε 0 -
permitivitatea vidului, o- viteza luminii în vid). Eroarea relativă maximă va fi:
1
( )
ε h = ε m + 4ε 0 + 2 ε ε 0 + ε (1+ m M ) + ε 0 + ε R , δh = ε h ⋅ h ,
3
(4.18')
δ(1 + m M ) δ(m M ) δm + mε M
ε (1+ m M ) = = = .
1+ m M 1+ m M M +m
4) Energia E a unei particule de masă m şi sarcină e, care descrie într-un
câmp magnetic de inducţie B un cerc de rază r, este:
E = m 2 c 4 + (eBro )2 = α + β (4.19)
(c - viteza luminii în vid). Eroarea relativă maximă va fi:
1 1 δα + δβ 1 αε α + βε β
ε E = ε (α +β ) = =
2 2 α+β 2 α+β
(4.19')
1 m 2 c 4 (2ε m + 4ε o ) + (eBrc ) ⋅ 2(ε e + ε B + ε r + ε c )
2
=
2 m 2 c 4 + (eBrc )2
5) Căldura specifică c a unui corp de masă m încălzit în prealabil până la
temperatura t şi introdus apoi într-un calorimetru de capacitate calorică
(echivalent în apă) K, conţinând o masă mo de apă (de căldură specifică co) la
temperatura iniţială to, este:
(m c + K )(θ − t o )
c= o o (4.20)
m(t − θ)
(θ - temperatura finală a apei). Eroarea relativă maximă va fi:
m δc + co δmo + δK
ε c = ε (moco + K ) + ε (θ−to ) + ε m + ε (t −θ ) = o o +
mo c o + K
(4.20')
δθ + δt o δm δt + δθ
+ + + ; δc = ε c ⋅ c .
θ − to m t −θ
 6) În metoda Clement-Desormes, raportul γ = cp/cv (exponentul adiabatic) se
exprimă prin ascensiunile h şi h′ din tubul manometric:
h
γ= . (4.21)
h − h′
Eroarea absolută maximă va fi:
δh h(δh + δh′)
δγ = + (4.21')
h − h′ (h − h′)2
7) Coeficientul de dilatare absolută α al unui lichid se exprimă prin
înălţimile h1, h2 ale coloanelor de lichid aflate la temperaturile t1, respectiv t2:
h2 − h1 h −h
α= ≈ 2 1 (4.22)
h1t 2 − h2 t1 h1 (t 2 − t1 )
Eroarea relativă maximă este:
δh + δh1 δh1 δt 2 + δt1
ε α = ε (h2 −h1 ) + ε h1 + ε (t2 −t1 ) = 2 + + , δα = ε α ⋅ α (4.22')
h2 − h1 h1 t 2 − t1
8) Coeficientul termic A al rezistenţei electrice se exprimă prin:
R − Ro
A= , (4.23)
Ro t
unde Ro este rezistenţa la 0º C, R - rezistenţa la temperatura tºC. Eroarea relativă
maximă este:
δR + δRo δRo δt
ε A = ε ( R − Ro ) + ε Ro + ε t = + + , δA = ε A ⋅ A (4.23')
R − Ro Ro t
Observaţie. Scriind formula de calcul dată sub o altă formă, se poate ca
eroarea pentru noua expresie să difere (prin mărimi de ordinul erorii) de eroarea
pentru forma iniţială a formulei, şi deci una din cele două expresii ale formulei să
fie mai avantajoasă pentru calculul rezultatului, adică să dea erori de calcul mai
mici. De exemplu (vezi 4.18').
(a ) f = 1 + m , f = (ε m + ε M ) m ,
M M (4.18")
M +m m
(b ) f = , f = (ε m + ε M ) + 2ε M .
M M
Dacă de exemplu, m « M, calculul lui f sub forma (a) poate da rezultate net
mai precise, decât calculul lui f sub forma (b).

4.3. Erorile unei funcţii arbitrare

Vom presupune că funcţia este continuă şi cu derivate parţiale continue în

domeniul considerat. De asemenea, presupunem, ca de obicei, că erorile sunt mici:
(1.1-2). În aceste condiţii eroarea funcţiei poate fi calculată cu ajutorul calculului
diferenţial, asimilând diferenţialele cu erori.
1. Eroarea maximă. Fie mai întâi o funcţie de o singură variabilă. Atunci
dezvoltarea tayloriană a funcţiei:
(x − x )2 ′′
f ( x0 ) = f (x + [x0 − x ]) = f ( x ) + ( x0 − x ) f ′( x ) + 0 f (x ) + K =
2!

f ( x ) ± δxf ′(x ) +
(δx )2
f ′′(x ) + K ≈ f (x ) ± δxf ′( x )
2!
ne dă imediat eroarea maximă:
δf = f (x0 ) − f (x ) = f ′( x ) δx ,
δf f ′( x ) d (4.24)
εf = = δx = 1nf (x ) δx = δ1nf (x ) .
f f (x ) dx
Eroarea relativă a funcţiei este egală cu diferenţiala logaritmică a funcţiei, în
care însă diferenţiala argumentului este înlocuită cu eroarea absolută.
În cazul unei funcţii de mai multe variabile (notăm cu xl ansamblul
variabilelor xi, i = 1, 2,..., n), dezvoltarea tayloriană este:
n
( ) ( [ ])
f xl o = f xl o + xl o − xl = f ( xl ) + ∑
∂
∂f
(± δxi ) +
i =1 xi
n n
∂2 f
1
+ ∑
2! i , j =1 ∂xi ∂x j
( )
(± δxi ) ± δx j + K ≈ f (xl ) + ∑ ∂f (± δxi ) .
i =1 ∂xi
Cazul cel mai nefavorabil are loc atunci când erorile argumentelor au
aceleaşi semne cu derivatele parţiale corespunzătoare, dacă eroarea maximă este:
n n
( )
ε f = f xl o − f ( xl ) = ∑
∂f
∂xi
δxi = ∑ δxi f ;
i =1 i =1
(4.25)
n
1 ∂f
εf = ∑
f ( xl ) i =1 ∂xi
δxi .

Eroarea relativă maximă a unei funcţii de mai multe variabile este egală cu
diferenţiala logaritmică a funcţiei, în care diferenţialele argumentelor sunt
înlocuite cu erori absolute şi toţi termenii sunt luaţi în valoare absolută (pentru a
obţine cazul cel mai nefavorabil).
În locul dezvoltării în serie putem scrie direct diferenţiala funcţiei, să
asimilăm apoi diferenţialele cu erori (ceea ce deja înseamnă o aproximaţie) şi să
luăm cazul cel mai nefavorabil când semnele sunt astfel, încât termenii se adună
aritmetic:
 ∂f ∂f
df = ∑ dxi → δf = ∑ δxi ,
∂xi ∂xi
(4.25')
df 1 ∂f
d1nf = = ∑ dxi
f f ∂xi
δf 1 ∂f
→εf =
f
=
f
∑ ∂x δxi .
i
De aici rezultă regula:

Regulă. Calculul erorii maxime a funcţiei se face în două etape: 1) Se

diferenţiază funcţia (pentru a obţine eroarea absolută) sau se diferenţiază
logaritmul natural al funcţiei (pentru a obţine eroarea relativă). 2) Se face trecerea
de la diferenţialele argumentelor prin erorile lor absolute (adică înlocuind
simbolul diferenţialei d prin simbolul erorii δ) şi luând cazul cel mai nefavorabil
când erorile se adună, adică luând valorile absolute ale termenilor obţinuţi.

Observaţie. Pentru funcţii simple (sumă, diferenţă, cât, produs simplu) este
mai comod să calculăm mai întâi eroarea absolută δ f apoi cu ajutorul acesteia
eroarea relativă ε f = δ f f . Pentru funcţii mai complicate se calculează mai
întâi eroarea relativă εf şi apoi cu ajutorul acesteia eroarea absolută δf = ε f ⋅ f .

Exemple. Revenim la cazurile de la 4.2:

(a) f = x + y , df = dx + dy → δf = δx + δy ;
(b) f = x – y , df = dx – dy → δf = δx + δy ;
n n n
(c) f = ∑ ci xi , df = ∑ ci dxi → δf = ∑ ci δxi ; (4.26)
i =1 i =1 i =1

(d) f = xy , df = xdy + ydx → δf = x δy + y δx ;

x ydx − xdy 2 y δx + x δy
(c) f = , df = y → δf = .
y y2
În exemplele de mai jos este mai comod să calculăm mai întâi eroarea
relativă:
 n n n n
(a ) f = ∏ xi , 1nf = ∑1nxi , df = ∑ dxi → ε f = ∑ ε xi ;
i =1 i =1 f i =1 xi i =1
df dx
(b ) f = x , 1nf = ± n1nx , = ± n → ε f = nε x ;
±n
f x
1 df 1 dx 1
(c) f = x , 1nf = 1nx , =
n
→ ε f = εx ;
n f n x n
n ri n n n
df dx (4.27)
(d ) f = ∏ xi , 1nf = ∑ ri 1nxi , = ∑ ri i → ε f = ∑ ri ε xi ;
i =1 i =1 f i =1 xi i =1
p ri n rj p n
(e) f = ∏ xi : ∏xj , 1nf = ∑ ri 1nxi − ∑ r j 1nx j ,
i =1 j = p +1 i =1 j = p +1
p n n
df dx dx j
= ∑ ri i − ∑ rj → ε f = ∑ rk ε xk .
f i =1 xi j = p +1 xj k =1
Am regăsit astfel formulele stabilite mai înainte.

Observaţie. Dacă funcţia nu este dată analitic, ci sub formă de tabel, pentru
un şir de valori xi ale argumentului, eroarea δf va fi evident:
f (x 2 ) − f (x1 )
δf ( x ) = δx + δ′f , x1 < x < x 2 , (4.28)
x 2 − x1
unde x1,2 sunt valorile argumentului din tabel, cele mai apropiate de valoarea
măsurată x.
Am adăugat şi eroarea δ'f (de obicei foarte mică) corespunzătoare preciziei
tabelului, adică valoarea unei unităţi din ultima zecimală a numerelor din tabel.
De exemplu, dacă găsim punctul de rouă to = 12,0 ± 0,5º C şi în tabel avem
presiunea vaporilor saturanţi dată din grad în grad cu o precizie de două zecimale:
p (13º C) = 11,23 torr, p (12º C) = 10,52 torr, atunci eroarea va fi:
p(t 2 ) − p(t1 ) 11,23 − 10,52
δp = δt + δ′p = 0,5 + 0,01 = 0,36 + 0,01 torr (4.29)
t 2 − t1 13 − 12
Eroarea pentru presiunea vaporilor saturanţi la temperatura camerei t = 18,3
± 0,1ºC, p(19) = 16,48 torr, p(18) = 15,48 torr va fi:
p(t 2 ) − p (t1 ) 16,48 − 15,48
δp = δt + δ′p = 0,1 + 0,01 = (0,1 + 0,01) torr (4.29')
t 2 − t1 19 − 18
2. Erorile statistice. Formulele stabilite mai sus, de exemplu (4.25), ne dau
eroarea maximă a funcţiei, cunoscând erorile argumentelor. Am presupus acolo
că s-a făcut câte o singură măsurătoare pentru fiecare argument şi că s-au evaluat
erorile maxime ale acestor măsurători.
Să presupunem acum pentru fiecare argument xi (i =1, 2, ..., n) s-a efectuat
câte un şir de Ni măsurători care au dat câte Ni rezultate xiαi (αi = 1, 2, ..., Ni).
Valoarea funcţiei se calculează luând pentru argumente valorile lor medii (care
( )
sunt cele mai probabile): f = f x lαl . Întrucât pentru fiecare xi avem un şir
întreg de valori, introducându-le în expresia funcţiei, în toate combinaţiile
n

posibile, obţinem în total ∏ Ni valori pentru funcţie. Este de aşteptat ca eroarea

i =1

pentru f să fie mai mică decât eroarea maximă dată de (4.25), întrucât erorile se
vor compensa statistic între ele. Într-adevăr, să calculăm eroarea pătratică mdie a
funcţiei, luând mai întâi cazul a două variabile independente între ele. Calculul
este cu totul analog celui de la § 3:
 ∂f 
( )  ∂f 
( )
f 0 − f ij = f ( x0 , y 0 ) − f xi , y j = (x0 − xi )  + y 0 − y j   + K ≈
 ∂x  0  ∂y  0
≈ a ( x 0 − xi ) + b ( y 0 − y j ) ,
unde cu a şi b am notat derivatele lui f calculate pentru (x0, y0). Mai departe
calculul este identic cu (3.35-38) (constantele ci de acolo vor fi derivatele parţiale
calculate în punctul x ⋅ l 0 , astfel încât avem rezultatul general:
n 2
 ∂f  2
σ f = ∑   σ x .
i (4.30)
i =1  ∂xi 
Eroarea pătratică medie a funcţiei de mai multe variabile independente
între ele este egală cu rădăcina pătrată din suma pătratelor erorilor pătratice
medii ale argumentelor, înmulţite cu pătratele derivatelor parţiale respective.
Relaţia fundamentală (4.30) rămâne evident valabilă dacă înlocuim erorile
pătratice medii σ prin erorile probabile r sau erorile medii η (toate trei sunt
proporţionale între ele).
Eroarea absolută dată de (4.30) este evident mai mică decât eroarea calculată
prin (4.24) (pentru aceleaşi erori ale argumentelor), deoarece ridicând (4.24) la
pătrat obţinem şi modulele produselor mixte, care lipsesc în (4.30) (datorită
compensării reciproce statistice). Notând eroarea pătratică medie relativă tot cu ε,
avem:
n 2
1  ∂f  2
εf =
f 2 ∑  ∂x  σ x ,
i
(4.31)
i =1  i 
adică eroarea pătratică medie relativă este egală cu rădăcina pătrată din suma
pătratelor termenilor diferenţialei logaritmice a funcţiei, în care diferenţialele
argumentelor sunt înlocuite cu erori absolute (pătratice medii).
Regulă. Calculul erorii statistice a funcţiei se face în două etape: 1) Se
diferenţiază funcţia (pentru a obţine eroarea absolută) sau se diferenţiază
logaritmul natural al funcţiei (pentru a obţine eroarea relativă). 2) Se face trecerea
de la diferenţiale la erori, înlocuind diferenţialele argumentelor prin erorile σ (r
sau η) ale acestor argumente şi luând rădăcina pătrată din suma pătratelor
termenilor astfel obţinuţi.
Exemplu: Pentru o expresie produc-cât avem:
p n p n
f = ∏ xi : ri
∏xj ri
, 1nf = ∑ ri 1nxi − ∑ r j 1nx j ,
i =1 j = p +1 i =1 j = p +1
p n n
df dx dx j
= ∑ ri i − ∑ rj , εf = ∑ rk2 ε 2xk (4.32)
f i =1 xi j = p +1 xj k =1

(σ f =εf ⋅ f ) .
Eroarea pătratică medie relativă a unui produc-cât se obţine luând
rădăcina pătrată din suma pătratelor erorilor pătratice medii relative ale
argumentelor, multiplicate însă, în prealabil, cu exponenţii respectivi.
Exemplu. Densitatea relativă ρr a unui gaz în raport cu altul, în metoda
efuziunii, este ρ r = t12 t 22 , unde t1, t2 sunt timpurile de scurgere a gazelor între
două repere date. Măsurând t1, t2 de mai multe ori se calculează t 1 ,t 2 şi erorile lor
pătratice medii relative ε t1 , ε t2 . Atunci

(
ρr = t1 t 2 )2 ± σρr , σρr = ε ρr ⋅ ρ r ;
(4.33)
ε ρr = (2ε t1 )2 + (2ε t2 )2 = 2 ε t21 + ε t22 .

5. RECOMANDĂRI PRACTICE
Pentru a uşura munca de calcul şi a evita greşeli trebuie respectate câteva
reguli practice. Unele din ele le-am menţionat şi mai înainte.
5.1. Precizia calculelor trebuie să corespundă preciziei datelor iniţiale, adică
preciziei măsurătorilor efectuate. Precizia rezultatului final al calculelor nu poate
fi în general mai mare decât precizia datelor iniţiale, adică eroarea relativă a
rezultatului trebuie să corespundă erorilor relative ale datelor iniţiale. De aceea:
a) Trebuie evaluată precizia datelor iniţiale (erorile lor relative). Astfel fie că
nu păstrăm un număr suficient de cifre semnificative şi stricăm precizia
rezultatului, fie că păstrăm inutil multe cifre care cresc vertiginos (prin înmulţiri,
împărţiri, extrageri de rădăcini etc.), îngreunăm calculele, ceea ce duce la greşeli.
Importă numărul cifrelor semnificative, nu al zecimalelor (adică nu poziţia
virgulei).
b) Trebuie evaluată eroarea relativă a rezultatului pe baza erorilor relative
ale datelor iniţiale, chiar înainte de a face calculul rezultatului propriu-zis.
c) Eroarea rezultatului final este determinată în esenţă de eroarea relativă a
mărimii celei mai neprecise.
d) Trebuie evaluată eroarea relativă a fiecărui rezultat parţial (intermediar).
În toate rezultatele intermediare se păstrează una (a1 > 5) sau cel mult două (a1 < 5)
cifre semnificative în plus faţă de numărul cifrelor semnificative ale rezultatului
final. Această cifră în plus se va elimina (prin rotunjire) abia în rezultatul final.
c) În rezultatul final trebuie să păstrăm să păstrăm atâtea zecimale câte
zecimale are eroarea absolută (adică numărul cifrelor semnificative trebuie să
corespundă erorii relative).
5.2. Trebuie folosite: tabele de pătrate, cuburi, rădăcini etc.: logaritmi,
metode grafice, formule de aproximaţie etc. pentru a uşura cât mai mult munca de
calcul. Rigla de calcul obişnuită şi metodele grafice de calcul sau o precizie de
circa 0,3%, iar tabelele de logaritmi cu 4 zecimale dau o precizie de 0,03%.
5.3. Trebuie efectuat un control continuu al calculelor pentru a evita greşeli
şi omisiuni. Fiecare operaţie trebuie verificată imediat prin operaţia inversă şi abia
după aceea se poate trece la operaţia următoare. De asemenea se recomandă
efectuarea calculelor de două ori, cu mijloace diferite, sau de către două persoane
în mod independent, comparând apoi rezultatele.
5.4. În ceea ce priveşte calculul erorilor trebuie subliniate următoarele.
Toate erorile se dau şi se calculează cu una (a1 > 5) sau cel mult două (a1 < 5)
cifre semnificative. De aceea, valorile tuturor mărimilor care intervin în calculul
erorii rezultatului trebuie rotunjite la două (a1 > 5) sau cel mult trei (a1 < 5) cifre
semnificative. Eroarea finală se va rotunji la o singură cifră semnificativă (a1 > 5)
sau cel mult două (a1 < 5). Pentru calculul erorilor rigla de calcul (chiar una mică)
este foarte bună.
5.5. Forma de prezentare a calculelor trebuie să fie îngrijită. Nu trebuie
folosite foi volante sau fiţuici umplute de-a lungul şi de-a latul cu calcule şi
ştersături. Calculele trebuie făcute într-un caiet, în succesiunea logică, pentru a
putea fi oricând verificate. Nu se şterg datele sau cifrele cu guma, când se fac, de
exemplu, rotunjiri sau se corectează o cifră, ci se scriu încă o dată sau se taie uşor
şi se scriu deasupra sau dedesubt noile cifre. Dacă trebuie refăcute toate calculele,
este bine să le facem complet şi ordonat pe o pagină nouă.
 Lucrarea I

MĂSURAREA TEMPERATURII

1.1. Cu ajutorul termometrului rezistor

Observaţie: Lucrările I.1, I.2, I.3 se efectuează simultan, folosind o singură etuvă
pentru încălzire, aşa cum este descris în lucrarea I.3.

Scara internaţională a temperaturilor (adoptată în anul 1927 şi revizuită în anul

1948) se bazează pe o serie de temperaturi fixe bine determinate (punctele fundamentale
ale scării) în concordanţă cu scara termodinamică a temperaturilor. Temperaturile
intermediare se stabilesc cu ajutorul anumitor aparate standard, care sunt etalonate pe
baza punctelor fundamentale şi verificate, la temperaturile intermediare, prin formule
speciale de interpolare. Iată mai jos punctele fixe fundamentale ale scării internaţionale a
temperaturilor (presiunea atmosferică este presupusă normală : 101325 N/m2):
Punctul de fierbere al oxigenului…………………….. – 182,970ºC
Punctul de topire al gheţii …………………………… 0ºC
Punctul de fierbere al apei …………………………… 100ºC
Punctul de fierbere al sulfului ………………………... 444,600ºC
Punctul de solidificare al argintului…………………... 960,8ºC
Punctul de solidificare al aurului……………………… 1063,0ºC
Termometrul etalon pentru măsurarea temperaturilor între 0ºC (punctul de topire al
gheţii) şi 630,5ºC (punctul de solidificare al stibiului), precum şi între –182,970ºC
(punctul de fierbere al oxigenului) şi 0ºC este termometrul cu rezistenţă de platină. În
primul interval de temperatură (0….630,5ºC), rezistenţa de platină variază după legea:
Rt = Ro(1 + At + Bt2) (1)
în care Rt este rezistenţa la temperatura tºC a firului de platină, Ro rezistenţa aceluiaşi fir
la temperatura 0ºC, iar A şi B sunt constante care se determină pe baza formulei de mai
sus şi pe baza valorilor lui Rt la punctul de fierbere al apei(100ºC) şi al sulfului
(444,600ºC).
De la punctul de fierbere al oxigenului (–182,970ºC) până la 0ºC, temperatura este
dată tot de termometrul etalon cu rezistenţă de platină cu ajutorul formulei:
Rt = Ro(1 + At + Bt2 + Ct3(t – 100)) (2)
unde A şi B se determină ca mai sus, iar constanta C se determină pe baza valorii lui Rt la
punctul de fierbere al oxigenului. Determinând constantele din formulele respective,
spunem că termometrul cu rezistenţă de platină este etalonat şi se poate măsura orice
temperatură din acel interval, servind drept etalon pentru celelalte instrumente de măsură.
Pentru a avea un bun termometru etalon, platina din care este construit termometrul
trebuie să fie foarte pură. În acest caz ea îndeplineşte condiţia R100/Ro = 1,3910.
De la punctul de solidificare al stibiului (630,5ºC) până la punctul de solidificare al
aurului (1063,0ºC), temperatura se determină pe baza formulei:
E = a + bt + ct2 (3)
unde E este forţa termoelectromotoare a unui termocuplu platină – platină + 10% rodiu,
una din suduri fiind la 0ºC, iar cealaltă la tºC. Constantele a, b, c se determină măsurând
E la temperaturile de solidificare a stibiului (630,5ºC), argintului (960,8ºC) şi aurului
(1063,0ºC).
Pentru temperaturi mai înalte decât 1063º C se foloseşte o metodă bazată pe legile
radiaţiei corpului negru.

Scopul lucrării
În această lucrare se determină coeficientul termic A al rezistenţei .Se poate folosi
un termometru cu rezistenţă din fir de platină, fie un termometru din fir de cupru. Cupru
ca şi platina, are un coeficient termic al rezistenţei relativ mare în comparaţie cu celelalte
metale. Pentru un interval mic de temperatură (0 – 150ºC) variaţia rezistenţei electrice
este practice liniară, de aceea se poate folosi relaţia:
Rt = Ro(1 + At ) (4)
unde am notat cu Rt rezistenţa electrică a firului la tºC, cu Ro rezistenţa aceluiaşi fir la
0ºC, iar cu A coeficientul termic al rezistenţei. Din relaţia de mai sus se poate calcula A
măsurând pe Rt la temperatura de fierbere a apei şi pe Ro la temperatura de topire a
ghieţii. O dată A determinat, putem măsura o altă temperatură t măsurând pe Rt pentru
acea temperatură.
Coeficientul termic A poate fi determinat pe cale grafică din panta curbei
(graficului) de variaţia a rezistenţei R în funcţie de temperatura t, R = f(t) (curba se
aproximează cu o linie dreaptă).

Descrierea aparatului
Termometrul cu rezistenţă din fir de platină este format dintr-o bandă (fâşie) de
lungime ~ 15 cm şi lăţime ~ 1 cm, pe care bobinat firul de platină.
Termometrul cu rezistenţă de cupru constă dintr-o bobină cu fir de cupru foarte
subţire ale cărei capete merg la două borne de unde se pun în legătură cu dispozitivul de
măsurat rezistenţa electrică (puntea Wheatstone).
Principiul de măsurare a rezistenţei este următorul.
Fie o rezistenţă X de măsurat . Aceasta se montează într-un circuit în care mai intră
o rezistenţă etalon cunoscută N, o rezistenţă semivariabilă a, un galvanometru G, o pilă
electrică E şi o rezistenţă electrică variabilă R (fig.1).
Variind pe R se ajunge la echilibrul punţii, când prin G nu trece curent . În acest
caz, punctele A şi C se găsesc la acelaşi potenţial, adică căderile de tensiune de la B la A
şi de la B la C sunt aceleaşi. Cum la echilibru prin G nu trece curent, înseamnă că avem
egalitatea intensităţilor curenţilor:
IN = IX, Ia = IR ;
deci
UN = NIN = Ua = aIa, UX = XIX = UR = RIR .
Împărţind relaţiile între ele şi ţinând seama de egalitatea intensităţilor curenţilor,
avem:
NI N aI N a
= a sau =
XI X RI R X R
sau
 R
X =N (5)
a
Rezistenţa a semivariabilă : 1, 10, 100,
1000, ohmi (cu ajutorul fişelor) permiţând
măsurarea rezistenţelor X de diferite ordine de
mărime. Rezistenţa R este formată din grupuri
de rezistenţe dând sutele, zecile, unităţile şi
zecimile de ohm. În cazul montajului nostru
alegem N = 100 ohmi (de ex. de la un reostat
reglat adecvat). Alegem de asemenea a =100
ohmi, astfel încât :
Fig. 1.1
R
X = 100 =R
100
În fig. 1.2 sunt arătate schemele bloc ale
aparatului şi schema de conexiuni.

Se poate folosi un alt tip de punte Wheatstone,

care conţine rezistenţa etalon în interior. Atunci
rezistenţa necunoscută RX se leagă la bornele notate
cu XB. Acumulatorul (bateria) se leagă la bornele
notate cu бB, iar galvanometrul la bornele г. Se vor
Fig. 1.2 fixa rezistenţele R1 = 100 Ω şi R2 = 1000 Ω (deci
raportul lor este 1/10).
Dacă R este rezistenţa citită (la ploturi) la
echilibrul punţii, rezultă în acest caz pentru RX:
R R
RX = 1 R = (6)
R2 10

1.2. Cu ajutorul termocuplului

Fenomenul termoelectric
A. Volta (1745-1827) a descoperit că la atingerea a două metale diferite, apare între
ele o diferenţă de potenţial, numită diferenţă de potenţial de contact. Ea variază pentru
diferite perechi de metale, de la câteva zecimi de volt până la câţiva volţi.
 Fig. 1.3 a, b

În cazul unui circuit închis în serie (Fig. 1.3a,b), suma diferenţelor de potenţial de
contact ale acestor metale, adică forţa electromotoare rezultantă, este nulă:
E = UAB + UBC + UCA = (UA – UB) + (UB – UC) + (UC – U A) = 0 (7)
cu condiţia ca contactele circuitului să se găsească la aceeaşi temperatură. Dacă
contactele (sudurile) au temperaturi diferite, apare în circuit o forţă electromotoare (f.e.m)
diferită de zero, numită forţă electromotoare (f.t.e.m), practic direct proporţională cu
diferenţa dintre temperaturile sudurilor (efectul termoelectric). Deci dacă formăm un
circuit închis din două metale diferite şi încălzim una din suduri, lăsând pe cealaltă rece,
în circuit va trece un curent. Pe acest principiu se bazează măsurarea temperaturii cu
ajutorul termocuplelor (sau termoelementelor) ce sunt formate din două sârme din metale
diferite.
Forţa termoelectromotoare poate fi exprimată suficient de bine printr-o relaţie de
forma:
E = a + bt + ct2 (8)
unde a, b, c sunt constante ce depind de natura metalelor care formează termocuplul.
Pentru un interval mic de temperatură, variaţia f.e.m cu temperatura poate fi
considerată practice liniară şi poate fi citită direct la un milivoltmetru sau măsurată
potenţiometric. Montajul din figura 1.3b se numeşte diferenţial deoarece cu ajutorul lui se
măsoară diferenţa de temperatură dintre cele două suduri. Dacă una din suduri se află la
temperatura de 0ºC, iar cealaltă la temperatura tºC, diferenţa de temperatură este chiar
temperatura sudurii calde.
Un termocuplu se caracterizează prin sensibilitatea sa s:
∆E
s= (9)
∆t
unde ∆E este variaţia f.t.e.m în intervalul de temperatură, ∆t . Luând ∆t =1ºC, rezultă s
= ∆E , deci sensibilitatea unui termocuplu este numeric egală cu variaţia f.t.e.m atunci
când temperatura variază cu un grad. Sensibilitatea termocuplelor variază cu temperatura,
de aceea (9) defineşte o sensibilitate medie pe intervalul de temperatură ∆t . Pentru un
interval inifinitezimal, deci pentru o anumită temperatură, avem:
dE
s= (10)
dt
ceea ce reprezintă din punct de vedere geometric, panta tangentei la curba variaţiei f.t.e.m
în funcţie de temperatură, în punctul considerat.
Termocuplele servesc la măsurarea temperaturilor într-un domeniu foarte larg, de la
–258ºC până la 2100ºC. Pentru măsurarea temperaturilor de la –258ºC până la circa 0ºC
se utilizează termocuplul aur-argint; pentru măsurarea temperaturilor mijlocii 0… 800ºC,
cele mai întrebuinţate termocuple sunt: cupru-constantan, nuchel-fier, nichel-platină.
Pentru temperaturi mai ridicate, 800….1600ºC, se folosesc termocuplele cu platină –
platină + rhodiu. Pentru măsurarea temperaturilor înalte se folosesc termocuple de
cărbune-carbură de siliciu care suportă şi temperaturi până la 1800ºC şi dezvoltă la
această temperatură o f.t.e.m de 0,5 V, precum şi termocuple de wolfram-molibden care
suportă temperaturi până la 2100ºC.

Termocuplul etalon stabilit prin convenţie internaţională pentru măsurarea

temperaturilor între 630,5ºC (punctul de solidificare al stibiului) şi 1063,0ºC (punctul de
solidificare al aurului) este termocuplul de platină – platină + 10% rodiu, deoarece are o
bună sensibilitate şi furnizează date perfect reproductibile. Temperaturile măsurate cu
acest termocuplu se pot calcula după relaţia:
E = a + bt + ct2 (11)
unde a, b, c sunt constante ce se determină pe baza valorilor pe care le ia E la punctele de
solidificare ale stibiului (630,5ºC), argintului (980,8ºC) şi aurului (1063,0ºC). Puritatea
platinei trebuie să fie atât de înaltă încât raportul R100/Ro dintre rezistenţele electrice la
100ºC şi 0ºC ale platinei din care este confecţionat termocuplul să fie mai mare decât
1,3910. În afară de aceasta f.t.e.m a termocuplului în punctele de solidificare ale aurului,
argintului şi stibiului trebuie să satisfacă relaţiile:
EAu = (10300 ± 50) µV ,
EAu – EAg = 1185 + 0,158 (EAu – (10310 ± 3) µV , (12)
EAu - ESb = 4776 + 0,631 (EAu – (10310 ± 5) µV .
Pentru a avea date reproductibile, sudura rece trebuie să fie la o temperatură riguros
constantă. În acest scop ea se introduce într-un vas Dewar (termos) în care se găseşte
gheaţă ce se topeşte (0ºC).
În lucrarea de faţă folosim un termocuplu format din două fire de 0,2 mm diametru,
unul de cupru, celălalt de constantan (60% cupru + 40% nichel), sudurile fiind introduse
în eprubete subţiri de protecţie, introduse la rândul lor în tuburi de metal pentru a nu se
sparge. Sensibilitatea unui astfel de termocuplu în intervalul de temperaturi 0…100ºC
este de circa 40 µV /grad.
Lucrarea constă din:
I. Etalonarea termocuplului (ridicarea curbei de variaţie a f.t.e.m E în funcţie de
temperatura t).
II. Determinarea sensibilităţii medii a termocuplului.
III. Măsurarea temperaturii unei etuve.

Etalonarea termocuplului

1. Se realizează montajul din figura 3.

Etalonarea se va face în intervalul de temperaturi
30 – tfºC, unde tf este temperatura de fierbere a
apei (temperatura etuvei este cuprinsă în acest
interval).
2. Se umple un vas cu gheaţă pisată, apoi
se toarnă apă cât cuprinde. În el se introduce una
din suduri care va avea deci tot timpul
temperatura 0ºC.
3. Cealaltă sudură se introduce într-un vas
Fig. 1.4 umplut circa ¾ din volumul său cu apă şi care
poate încălzit cu ajutorul unui reşou sau bec de
gaz. Alăturat de tubul metalic de protecţie a sudurii calde se fixează şi un termometru, al
cărui rezervor trebuie să fie fixat alături şi la acelaşi nivel cu sudura pentru a măsura
corect temperatura sudurii.
4. Capetele libere se conectează la un milivoltmetru (scara 0… 15mV), astfel încât
acul să devieze corect (în caz contrar se inversează contactele). Apoi se conectează reşoul
la priză sau se aprinde becul de gaz.
 5. Un observator citeşte temperatura indicată de termometru din 10 în 10 grade, iar
celălalt citeşte simultan diviziunile arătate de milivoltmetru.
6. Cu datele obţinute se alcătuieşte o tabelă. Se reprezintă grafic dependenţa :
f.t.e.m E – temperatura tºC (curba de etalonare a termocuplului).

Determinarea sensibilităţii termocuplului

Sensibilitatea medie s în intervalul de temperatură studiat (30……100ºC) se va
calcula după relaţia (3):
E − E1
s= 2 (13)
t 2 − t1
unde E1 = f (t1) şi E2 = f(t2) sunt două puncte experimentale de pe graficul curbei E = f(t),
alese convenabil, cât mai depărtate între ele, unul spre capătul din stânga, iar celălalt spre
capătul din dreapta al graficului.
De asemenea se poate aproxima în prealabil curba experimentală E = f(t) printr-o
linie dreaptă, care să treacă prin cât mai multe puncte experimentale, lăsând eventual de o
parte şi de alta a dreptei un număr cât mai mic şi aproximativ egal (adică în mod cât mai
simetric) de puncte experimentale situate cât mai aproape de dreaptă. Alegând două
puncte pe această dreaptă, situate cât mai depărtate între ele, calculăm panta dreptei ca
raportul dintre diferenţa ordonatelor şi diferenţa absciselor acestor două puncte.
Sensibilitatea medie s a termocuplului este egală cu panta astfel calculată.

Măsurarea temperaturii unei etuve

Ca aplicaţie a etalonării termocuplului, se determină temperatura necunoscută a
unei etuve încălzite electric.
1. Se introduce sudura caldă în etuvă prin orificiul de deasupra ei şi se lasă circa
15 minute pentru a se lua temperatura etuvei .
2. Se citeşte f.t.e.m E arătată de milivoltmetru.
3. Temperatura etuvei tm se determină fie cu ajutorul graficului construit anterior
(se citeşte pe grafic temperatura corespunzătoare f.t.e.m E dată de milivoltmetru), fie cu
ajutorul sensibilităţii s determinate anterior după relaţia :
E
tm = (14)
m

1.3. Cu ajutorul termometrului cu rezistor (semiconductor)

Principiul lucrării
Corpul termometric în acest caz este un semiconductor a cărei rezistenţă scade
sensibil cu creşterea temperaturii, în timp ce la metale rezistenţa creşte cu temperatura
(acest termometru se mai numeşte şi termistor).
O dată cu creşterea temperaturii creşte agitaţia termică a atomilor (ionilor) din
nodurile reţelei cristaline, mai exact cresc vibraţiile termice ale reţelei cristaline. Acesta
duce la creşterea rezistenţei întâmpinate de purtătorii de sarcină din partea reţelei
cristaline în mişcarea lor ordinată (sub formă de curent electric).
 La metale concentraţia electronilor liberi de conducţie este foarte mare şi practic nu
variază cu temperatura, de aceea mecanismul de mai sus duce la creşterea rezistenţei
electrice a metalelor cu temperatura.
La semiconductori concentraţia purtătorilor de sarcină este mică, dar creşte puternic
cu temperatura, ceea ce duce la o creştere sensibilă a conductivităţii electrice cu
temperatura. La temperaturi mai joase concentraţia purtătorilor creşte datorită ionizării
impurităţilor (conductibilitatea extrinsecă sau de impurităţi) iar la temperaturi mai
ridicate concentraţia purtătorilor creşte datorită trecerii electronilor din banda de valenţă
în banda de conducţie (conductibilitatea intrinsecă ).

Modul de lucru

În lucrarea de faţă se vor efectua simultan măsurători cu cele 3 termometre:

termometrul de rezistenţă, termocuplul şi termistorul.
1. În locul încălzirii într-un vas cu apă, se foloseşte o etuvă. Înainte de a pune etuva
la reţeaua de 220 V, se pun cele două butoane din faţă în poziţia zero. În această situaţie
se fac primele măsurători, la temperatura camerei, indicate mai jos.
2. Puntea Wheatstone folosită conţine rezistenţa etalon în interior. Rezistenţa
necunoscută RX se leagă la bornele notate cu XB . Acumulatorul se leagă la bornele notate
cu БB, iar galvanometrul la bornele Г. Se vor fixa rezistenţele R1 = 100 Ω şi R2 = 1000 Ω.
Dacă R este rezistenţa citită (la ploturi) la echilibrul punţii, rezultă:
R R
RX = 1 R = (9)
R2 10
1. Se pune gheaţă cu puţină apă în vasul în care se introduce apoi prin orificiul
capacului termocuplul cu sudura rece (din eprubeta subţire).
2. La temperatura camerei, se măsoară rezistenţa termometrului cu rezistenţă şi
rezistenţa termistorului. În prealabil se deblochează echipajul mobil al galvanometrului
(rotind cu 90º butonul respectiv) şi se conectează acumulatorul prin introducerea fişei
respective.
Atenţie. Înainte de a conecta galvanometrul prin apăsarea pe timp foarte scurt a
butonului notat cu k, se va echilibra în prealabil, aproximativ puntea, astfel curentul mare
de dezechilibru va strica galvanometrul. Butonul galvanometrului k se va apăsa de fiecare
dată pentru un timp foarte scurt, doar pentru a vedea în ce sens deviază acul
galvanometrului. La temperatura camerei rezistenţa termometrului cu rezistenţă (de
platină), este de aproximativ 100 Ω, iar pentru cea a termistorului de aproximativ 10 Ω,
deci înainte de a conecta galvanometrul pentru măsurare se va fixa în prealabil pe ploturi
rezistenţa R = 1000 Ω, respectiv pentru termistor R = 100 Ω (R este de R2/R1 = 10 ori mai
mare decât RX1).
3. Se conectează transformatorul beculeţului de scală al milivoltmetrului la reţeaua
de 220 V curent alternativ. Se citeşte tensiunea termoelectromotoare generată de
termocuplu (fire albe) (se deblochează în prealabil echipajul mobil al milivoltmetrului).
4. Toate rezultatele se trec într-un tabel de forma următoare. La fiecare
măsurătoare de mai jos se va citi imediat (simultan) temperatura etuvei, deoarece trecând
de la măsurarea rezistenţei termistorului sau la citirea tensiunii termoelectromotoare a
termocuplului, temperatura etuvei se poate schimba între timp. De aceea temperatura
citită de fiecare dată se va trece în tabel în coloana corespunzătoare.
5. Se porneşte etuva, rotind butonul de sus spre dreapta până la aprinderea becului
din dreptul lui .
Se fac determinări succesive ale rezistenţei, termistorului şi termometrului cu
rezistenţă în timpul încălzirii etuvei, prin echilibrarea punţii Wheatstone. Se presupune că
inerţia acestor termometre nu este prea mare. După echilibrarea punţii se citeşte
temperatura indicată de termometrul cu mercur .
Se citeşte de asemenea, tensiunea electromotoare a termocuplului indicată de
milivolmetru.
Se fac 10 – 12 determinări pentru fiecare termometru în intervalul de temperatură
20 – 100ºC.
După terminarea tuturor determinărilor se blochează la loc echipajele mobile ale
galvanometrului şi milivolmetrului, se deconectează alimentarea punţii şi se deschide uşa
etuvei pentru răcire.

Termometrul cu rezistenţă Termistorul Termocuplul

tºC R (Ω) tºC R(Ω) tºC E(mV)

Prelucrarea datelor
1. Se vor trasa graficele rezistenţei în funcţie de temperatură, R = f(t), pentru
termometrul cu rezistenţă şi pentru termistor, precum şi graficul tensiunii
termoelectromotoare în funcţie de temperatură, E = f(t), pentru termocuplu.
2. Aproximând curba R = f(t) de la termometrul cu rezistenţă printr-o linie dreaptă:
R = Ro(1 + At),
se va determina ordonata la origine Ro a dreptei şi panta ei :
m = RoA = (h – Ro)/t,
unde (t, R) sunt coordonatele unui punct al dreptei (2) care aproximează curba
R = f(t). Acest punct se alege convenabil cât mai departe spre t ~100ºC. Cunoscând Ro şi
m = RoA, se va calcula coeficientul termic A:
A = RoA/Ro = m/Ro
3. Deoarece rezistenţa termistorului variază după o lege exponenţională:
R = A e ε / 2 kT ,
-23
k = 1,38*10 J/grd - constanta Boltzmann (T = 273 + t),
ε
lnR = lnA + ,
2kT
unde ε este lărgimea benzii interzise (în cazul conductibilităţii intrinseci) sau se exprimă
prin energia de ionizare a impurităţilor (în cazul conductibilităţii extrinseci sau de
impurităţi) se va trasa din nou graficul rezistenţei termistorului într-o scară logaritmică,
anume:
1000 ε / 1,6 * 10 −19 1000
lgR = f ( ) = lg A = 0,4343 − 23
= lg A + 2,5ε ,
T 1,38 * 10 T
unde ε este acum exprimat în eV. Prin urmare graficul lui lgR în funcţie de 1000/T
trebuie să fie o linie dreaptă cu panta m = 2,5 ε . Aproximând graficul obţinut printr-o
linie dreaptă, se va determina panta acesteia luând două puncte pe dreaptă, mai depărtate
între ele:
lg R2 − lg R1
m = 2,5 ε =
1000 1000
−
T2 T1
Se va calcula intervalul energetic ε exprimat în eV:
lg R2 − lg R1
ε = 0,4 m= 0,4 , eV
1000 1000
−
T2 T1
4. Aproximând curba E = f(t) de la termocuplu cu o linie dreaptă:
E = a + bt,
se va determina grafic sensibilitatea (medie) a termocuplului:
dE E − E1
s= =b= 2 ,
dt t 2 − t1
unde (t1, E1) şi (t2, E2) sunt două puncte de pe dreaptă, situate cât mai departe unul de
altul spre extremităţile segmentului de dreaptă care aproximează curba E = f(t). Se va
exprima sensibilitatea în µV /grad.
5. Se va aplica calculul erorilor pentru toate mărimile măsurate.
 Lucrarea II

VERIFICAREA LEGILOR GAZELOR

Consideraţii teoretice
O substanţă este caracterizată, după cum ştim, de variabilele de stare: presiune,
volum, temperatură etc. La o anumită cantitate de substanţă, aceste trei variabile se
găsesc într-o interdependenţă bine determinată de ecuaţia termică de stare:
f(p, V, T) = 0 (1)
Din ecuaţia (1) se poate extrage oricare dintre variabilele de stare în funcţie de
celelalte două, de exemplu:
p = f(V, T) (2)
Starea gazoasă a substanţei se caracterizează prin forţe slabe de interacţie
moleculară (se spune că gazele sunt expansibile, deci nu au volum propriu).
Pentru uşurarea studiului substanţelor în stare gazoasă s-au făcut unele consideraţii
care conduc la un model relativ simplu de studiu. Este vorba de aşa numitul gaz ideal, în
care moleculele se consideră puncte materiale, iar forţele de interacţie dintre molecule
sunt nule. Este evident că acest caz nu poate fi întâlnit în practică, însă consideraţiile
făcute pe acest sistem se pot extinde, cu anumite corecţii şi între anumite limite, la gazul
real.
Considerând ecuaţia termică de stare (1) şi păstrând pe rând câte una din variabilele
de stare constantă, vom putea găsi dependenţa ei de celelalte două variabile de stare.
Reunind într-o singură ecuaţie cele trei legi obţinute (cunoscute sub numele de legile
gazelor perfecte), vom obţine o dependenţă între toate variabilele de stare, cunoscută sub
numele de legea generală a gazelor perfecte.
PV = νRT (3)

2.1. Legea Boyle-Mariotte

La temperatură constantă, volumul unei mase determinată de gaz, este invers
proporţional cu presiunea sa. Matematic, legea se scrie astfel:
V1 p
= 2 (4)
V2 p1
sau
P1V1 = P2V2 = const. (5)
 Deci, la o temperatură constantă, pentru o
masă dată de gaz, produsul dintre presiune şi
volum este constant.
Reprezentarea grafică a legii Boyle-
Mariotte, respectiv ecuaţiile (4) sau (5) este un arc
de hiperbolă echilaterală (fig. 1).
Legea Boyle-Mariotte are valabilitate în
domeniul presiunilor joase până la 100 atm. De
asemenea, abaterile de la această lege sunt mici,
Fig. 1 dacă temperatura la care se lucrează este depărtată
de temperatura de lichefiere a gazului considerat.

2.2. Legea lui Charles

Fiind dată o masă de gaz ideal la volum constant, presiunea gazului liniar cu
temperatura, adică:
P = Po(1+ βt) (6)
în care Po este presiunea gazului la 0oC, iar β coeficientul termic al presiunii. Pentru
gazele ideale:
1
β= grd −1 (7)
273,15
Considerând relaţia (6) pentru temperaturi diferite, se observă că putem scrie o
relaţie analoagă relaţiei (5):
P1 P2
= (9)
T1 T2
Deci la volum constant, presiunea unei mase date de gaz variază proporţional cu
temperatura.
În coordonate (p, T) legea lui Charles
repezintă o dreaptă (izocoră) fig. 2. Ca şi legea lui
Boyle-Mariotte, legea lui Charles este verificată în
domeniul presiunilor joase.

2.3. Legea lui Gay-Lussac

Această lege descrie dilatarea isobară (la
presiune constantă a unei mase date de gaz). Ea se Fig. 2
enunţă astfel:
La presiunea constantă, volumul unei mase determinate de gaz variază linear cu
temperatura, adică:
V = V0 (1 + αt ), (10)
în care Vo este volumul ocupat de gaz la 0 C, iar α =1/273,15 se numeşte coeficient de
0

dilatare termică al gazelor ideale.

Apare evident posibilitatea de a scrie o relaţie analoagă cu relaţia (9).
V1 V2
= (11)
T1 T2
 Grafic, legea lui Gay-Lussac, reprezintă, într-o
diagramă (V, T), o dreaptă (izobară), Fig. 3.

Ca şi celelalte două legi, legea lui Gay-Lussac

are valabilitate în domeniul presiunilor joase.
Pentru presiuni înalte, abaterea de la această
lege se poate reda printr-o uşoară dependenţă a
coeficientului de dilatare termică de natura gazului Fig. 3
şi temperatură.

Descrierea aparatului
Aparatul folosit la studiul legilor gazelor perfecte, fig. 4, se compune dintr-o
eprubetă de sticlă calibrată al cărei volum poate varia prin deplasarea unui piston 2
riguros etanş. La partea superioară, tija pistonului 3 este prevăzută cu un şurub de fixare
4. În momentul manevrării pistonului,
acesta va fi susţinut, iar în momentul
stabilirii volumului, fixat cu ajutorul
şurubului pentru a evita deteriorarea
aparatului datorată presiunilor înalte care
creşte în eprubetă. Eprubeta este situată
într-o manta de sticlă 5. Pe la partea
superioară a eprubetei ies legăturile unui
termocuplu 6 care măsoară temperatura
în interiorul eprubetei. El este conectat
la un minivoltmetru 7 .Curba de
etalonare a termocuplului se află lângă
aparat.
Fig. 4
La partea inferioară eprubeta are
un reper ce indică nivelul 0 al aparatului.
Tubul este în legătură prin intermediul unui furtun din material plastic cu un manometru
8.
Modul de lucru
Verificarea legii Boyle-Mariotte
Se alege un anumit volum V de gaz în eprubetă şi, se măsoară presiunea cu
manometrul 8 (fig. 4).
Se fac cel puţin 10 măsurători pentru diferite valori ale volumului şi presiunii şi se
calculează produsul pV.
Se trasează graficul dependenţei volumului de presiune, la temperatură constantă.

Verificarea legii lui Charles

Se determină coeficientul termic al presiunii sub volum constant. Pe baza relaţiei
(6) se observă că pentru două valori ale presiunii putem obţine uşor valoarea acestui
coeficient.
 p 2 − p1
β= (12)
t 2 p1 − t1 p 2
Se izolează un anumit volum de gaz în eprubetă. Se încălzeşte apoi coloana de aer 1
cu ajutorul unui termostat. Când temperatura sistemului creşte, pe pereţii eprubetei are
loc o condensare, care îngreunează citirea. Nu se va acţiona în nici un fel asupra
aparatului, deoarece la un moment dat această condensare va dispare (când vaporii se
“usucă” ies din tubulatură).
După ce temperatura variază cu cca. 20-30ºC, se citeşte din nou, exact temperatura t
şi presiunea p. Se introduc datele experimentale în relaţia (12) şi se calculează
coeficientul termic β. Se compară rezultatul obţinut cu valoarea teoretică din relaţia (7).

Verificarea legii lui Gay-Lussac

Se verifică experimental relaţia (10) presupunându-se cunoscut coeficientul α .
Pentru două temperaturi diferite, din relaţia (10) rezultă că:
V − V1
∆t = 2 (13)
V1α
Se încălzeşte cu ajutorul termostatului şi se aşteaptă 1-2 min. Se citeşte temperatura
t2, după care se citeşte volumul V2, menţinându-se însă temperatura iniţială, constantă.
Pentru aceasta se desface şurubul 4 şi se variază volumul până când presiunea devine
egală cu presiunea iniţială. După o scădere a temperaturii de 20-30ºC se citeşte
temperatura t1 şi volumul corespunzător V1, cu menţinerea presiunii constante.
Se calculează diferenţa de temperatură ∆t = t 2 − t1 , din relaţia (13) şi se compară
cu diferenţa de temperatură citită de pe graficul de etalonare.
Se va aplica calculul erorilor relaţiilor (12) şi (13).
Se va răspunde la următoarele întrebări:
1. Ce semnificaţie fizică şi ce valori au constantele α , β pentru gazul ideal?
2. Cum explicaţi erorile care apar în verificarea legii Boyle-Mariotte?
3. Consideraţi că un sistem gaz ideal trece dintr-o stare iniţială într-o stare finală
prin două tipuri de transformări: i1-transformare izocoră, 1f-transformare izobară şi i1’-
pV
transformare izobară, 1’f-transformare izocoră. Să se demonstreze că = const .
T
 Lucrarea III

VERIFICAREA LEGII LUI DALTON

Generalităţi

Fie un sistem format din r componenţi în stare gazoasă, aflat la temperatura

T. Fiecare component va avea o presiune parţială în sistem. Se numeşte presiune
parţială a componentului i, presiunea componentului i care ar ocupa întreg
volumul sistemului în aceleaşi condiţii de temperatură. Conform teoriei cinetice,
presiunea parţială a componentului i este:
pi = ni k T (1)
în care ni este numărul de molecule din unitatea de volum a componentului i,
iar k este constanta lui Boltzmann. Presiunea totală a amestecului este:
p=nkT (2)
Deoarece numărul total de molecule din unitatea de volum este egal cu suma
numerelor de molecule din unitatea de volum a fiecărui component, putem scrie:
r
n = n1 + n2 + KK + nr = ∑ ni (3)
i =1
Introducând relaţia (3) în relaţia (2), obţinem:
r
p = (n1 + n2 + KK + nr )kT = n1kT + n2 kT + KK + nr kT = ∑ ni kT (4)
i =1
şi ţinând seama de relaţia (1), vom avea:
r
p = ∑ p1 (5)
i =1
ceea ce reprezintă expresia matematică a legii lui Dalton, care afirmă: presiunea
unui amestec de gaze este egală cu suma presiunilor parţiale.

Principiul metodei
Scopul lucrării constă în verificarea legii lui Dalton (relaţia 5) pentru doi
componenţi (r = 2), amestecul de gaze fiind format din aer şi gaz metan. (Se pot
folosi şi alte gaze, alegerea fiind dictată de uşurinţa obţinerii acestor gaze).
 Dacă dintr-un vas cu volumul V1 (fig. 1),
conţinând aer, se trece o cantitate oarecare de aer ∆m
în alt vas cu volumul V2, în care se găseşte gaz metan
la presiunea pCH 4 , este evident că presiunea parţială
a gazului metan rămâne pCH 4 , iar presiunea parţială a
aerului va fi paer = (V1/V2)∆p. Această relaţie s-a
obţinut conform legii Boyle-Mariotte, căci dacă masa Fig. 1
de aer ∆m exercită în vasul V1 presiunea ∆p, trecând
aceeaşi masă de aer ∆m, la temperatura constantă, în vasul V2, va exercita presiunea
paer şi deci, V1∆p = V2paer, sau paer = (V1/V2)∆p, unde ∆p este scăderea de presiune
din vasul V1 datorită trecerii cantităţii de aer ∆m în vasul cu gaz metan V2.
Conform legii lui Dalton (5), presiunea amestecului de gaze este:
p = paer + pCH 4 + (V1/V2)∆p (6)
relaţie care va fi folosită la verificarea legii lui Dalton.
În lucrarea de faţă, V1 = V2 prin construcţie.

Descrierea instalaţiei
Două vase de sticlă 1 şi 2
comunică între ele prin robinetul 3
şi sunt fixate pe un stativ metalic.
Recipientul 1 comunică cu
exteriorul prin tuburile 4 şi 5, iar
vasul 2 are de asemeni două ieşiri
prin tuburile 6 şi 7. Tubul de sticlă
5 face legătura dintre vasul 1 şi
exterior prin robinetul de sticlă 8,
iar tubul 7 cu ajutorul robinetului
de sticlă cu trei căi 9, face legătura
dintre vasul 2, sursa de gaz metan
şi pompa de vid preliminar.
Robinetul 12 este folosit pentru a
se introduce aer în pompa de Fig. 2
previd.

Tubul de sticlă 4 este legat prin furtun de cauciuc la manometrul în formă de

U, 10, fixat pe un suport de plexiglas.
Acesta este un manometru cu apă, iar presiunea se citeşte pe rigla gradată
aşezată în dreptul său.
 Tubul de sticlă 6 este legat prin furtun de sticlă la manometrul metalic 11,
care măsoară presiunea în torr.

Modul de lucru
1. Se închid robinetele 3 şi 8 izolând în vasul de sticlă 1 o cantitate de aer
la o presiune egală cu presiunea atmosferică; apa în manometrul 10 se află în
ambele ramuri la acelaşi nivel.
2. Se închide robinetul 12.
Se deschide robinetul 13 care face legătura cu manometrul metalic 11.
Robinetul 9 se trece în poziţia I (fig. 3) în care deschide toate căile: spre
vasul 2, spre gazul metan şi spre pompa de vid.

Fig. 3

Se pune în funcţie pompa de previd.

Vidarea vasului 2 se face până când manometrul 11 indică presiunea de 1
torr, după care se închide robinetul 9, aşezând toate orificiile pe sticlă (fig. 3 -
poziţia II).
Se opreşte pompa de previd.
Se deschide robinetul 12 pentru a introduce aer în pompă.
Se închide robinetul 12.
3. Se deschide robinetul de gaz metan de la conductă.
Se roteşte robinetul 9 în poziţia III (fig. 3) şi se lasă ca o cantitate de gaz
metan să intre în vasul 2 până când manometrul 11 indică o presiune de 7-8 torr
( pCH 4 ). În acest moment, robinetul 9 se trece în poziţia II (fig. 3).
În tot acest timp, robinetul 13 a rămas deschis.
Am realizat, în felul acesta, ca în vasul 1 să avem aer la presiunea
atmosferică, iar în vasul 2, gaz metan la presiunea pCH 4 mai mică decât
presiunea atmosferică.
 4. Se deschide robinetul 3 foarte puţin, astfel încât o mică cantitate de aer
din vasul 1 să treacă în vasul 2 (aerul trece din vasul 1 în vasul 2, presiunea din
vasul 1 fiind mai mare decât cea din vasul 2). Presiunea din vasul 1 va scădea, iar
manometrul 10 va indica o variaţie de presiune h1 datorată trecerii unei cantităţi de
aer din vasul 1 în vasul 2. Variaţia de presiune h1 va fi egală cu numărul de
milimetri m1 care măsoară denivelarea apei din manometrul 10; această variaţie de
presiune, exprimată în torr, este:
ρ
∆p1 = h1 (7)
ρ Hg
unde ρ este densitatea apei, iar ρHg este densitatea mercurului.
Trecerea cantităţii de aer din vasul 1 în vasul 2 va duce la mărirea presiunii
în vasul 2, iar manometrul 11 va indica presiunea p1a (în torr) a amestecului din
vasul 2.
5. Se deschide din nou robinetul 3, astfel încât o nouă cantitate de aer să
treacă din vasul 1 în vasul 2. Se notează variaţia de presiune din vasul 1:
h2 = n2 – n1 (8)
(unde n2 reprezintă noua diviziune a apei în manometrul 10 exprimată în
milimetri), precum şi presiunea p 2a (torr) din vasul 2.
6. Se vor continua determinările atâta timp cât denivelările coloanei de apă
mai sunt cuprinse în scala manometrului 10.
Conform legii lui Dalton, presiunea totală a amestecului de gaze este egală
cu suma presiunilor parţiale ale componentelor, adică:
pia = ∆pi + pCH 4 (9)
Deoarece toate mărimile din relaţia (9) se determină experimental, se va
verifica această identitate.
7. Se vor face cinci grupuri de determinări.
8. După fiecare grup de determinări, se va spăla vasul 2 de gaz metan,
deoarece după fiecare măsurătoare s-a introdus aer şi astfel vasul 2, pe lângă gaz
metan, mai cuprinde şi aer. Spălarea se face în felul următor: se face vid (după
cum s-a arătat mai înainte), se opreşte pompa de previd, se introduce aer în pompă
(pentru a nu se ridica uleiul din pompă în instalaţie datorită diferenţei de presiune)
şi se deschide robinetul de gaz metan. Se roteşte robinetul 9 în poziţia I, se dă
drumul la pompa de previd, se introduce din nou gaz metan etc.
Rezultatele se vor trece în următorul tabel:

Nr. pCH 4 hi = ni – ni – 1 ρ pia ∆pi + pCH 4

det. (mm) ∆p i = hi
(torr) ρ Hg (torr) (torr)
(torr)
 Lucrarea IV

DETERMINAREA EXPONENTULUI ADIABATIC LA GAZE

4.1. Metoda balonului Clémènt-Désormes

Consideraţii teoretice
Datorită compresibilităţii mari a gazelor există o deosebire sensibilă între
căldura specifică la volum constant (cv) şi căldura specifică la presiune constantă
(cp). Căldura specifică la volum constant (respectiv la presiune constantă) este, prin
definiţie, numeric egală cu cantitatea de căldură absorbită de unitatea de masă dintr-
un gaz, pentru a-şi ridica temperatura cu un grad, volumul (respectiv presiunea)
rămânând constant(ă). Întrucât prin încălzire la presiune constantă gazele se dilată,
căldura transmisă gazului în acest caz contribuie nu numai la creşterea temperaturii
sale (creşterea energiei sale interne), ci şi la efectuarea unui lucru mecanic
împotriva forţelor exterioare, datorită măririi volumului, deci cp > cp.
Valoarea raportului dintre căldurile specifice sau molare γ = cp/cv, cp/cv
(numit indice sau exponent adiabatic), pentru gaze are un rol important în
procesele adiabatice şi în procesele conexe ca de exemplu: propagarea sunetului în
gaze, curgerea gazelor prin tuburi cu viteze sonice şi atingerea vitezelor
supersonice în tuburi divergente.
În practică se determină căldura specifică a gazelor la presiune constantă şi
raportul γ = cp/cv, de unde apoi se poate calcula cv. Metoda de determinare a
raportului γ = cp/cv descrisă mai jos, este foarte simplă în realizarea ei
experimentală.
Fie o aceeaşi masă de gaz supusă la două transformări infinitezimale, una
izotermă, adică la temperatură constantă (simbolul d) şi una adiabatică, adică fără
schimb de căldură cu exteriorul (simbolul δ ), realizate astfel încât variaţiile de
volum în cele două transformări să fie egale: dV = δ V.
Transformarea izotermă urmează legea Boyle-Mariotte:
PV = const ,
de unde prin diferenţiere:
V
pdV + Vdp = 0 sau dV = – dp (1)
P
Transformarea adiabatică urmează legea Laplace-Poisson:
 pV γ = const. (γ = cp/cv),
de unde prin diferenţiere şi înlocuind d cu δ :
V
V γ δp + γV γ −1 pδV = 0 sau δV = − δp (2)
γp
Prin ipoteză, cele două transformări sunt astfel realizate încât să avem
dV = δ V, deci:
– Vdp/p = – V δ p/ γ p,
de unde:
δp
γ = , (3)
dp
adică raportul dintre căldura specifică la presiune constantă cp şi căldura specifică
la volum constant cv (exponentul adiabatic) este egal cu raportul dintre variaţia
presiunii într-o transformare adiabatică şi variaţia presiunii într-o transformare
izotermă, transformările fiind infinitezimale (suficient de mici) şi realizate astfel
încât variaţiile respective de volum să fie egale între ele (teorema lui Reech).
În practică se ia o masă de gaz închisă într-un balon cât mai mare (pentru ca
variaţiile de volum δ V să poată fi considerată infinitezimale în raport cu volumul
V), la o presiune iniţială H – h, mai mică decât presiunea atmosferică H (starea 1).
Apoi gazul este comprimat brusc (făcându-se legătura balonului cu atmosfera)
până ce presiunea sa devine egală cu cea atmosferică (H), iar volumul devine
V – δ V (starea 2) (putem presupune gazul iniţial izolat de exterior, de exemplu,
printr-un piston imponderabil). Transformarea făcându-se repede, căldura născută
în masa gazului nu este practic schimbată cu exteriorul şi deci transformarea poate
fi considerată adiabatică. Datorită comprimării adiabatice, temperatura gazului
din balon creşte de la T la
T + δ T. După ce s-a
închis legătura cu
atmosfera, se aşteaptă ca
gazul din balon să se
răcească până la
temperatura camerei T
(volumul gazului iniţial
rămânând constant V –
δ V), presiunea gazului
scăzând de la H la H – h’
(starea 3) (v. tabelul şi
fig. 1). Fig. 1
 Tabelul 1
Stările Presiunea Volumul Temperatura
1 H–h V T
2 H V – δV T + δT
3 H – h’ V – δV T

Între stările 1–2 avem o transformare adiabatică, variaţia de presiune fiind

δ p = H – (H – h) = h, iar variaţia de volum δ V. Între stările 1–3 avem o
transformare izotermă, variaţia de presiune fiind dp = H – h’ – (H – h) = h – h’, iar
variaţia de volum aceeaşi: δ V. Variaţiile de volum în cele două transformări fiind
aceeaşi, teorema lui Reech dă:

δp h
γ = = (4)
dp h − h'

Descrierea aparatului
Un balon de sticlă B, de mare capacitate, are la partea sa superioară o
montură metalică prevăzută cu un robinet, balonul poate fi pus în legătură cu
exteriorul sau cu tubul orizontal ab, care comunică cu un manometru cu lichid (m)
şi cu un tub de cauciuc ducând la pompa de vid. Tubul orizontal mai are un robinet
(R) care permite închiderea sau deschiderea legăturii cu pompa de vid (fig. 2).

Fig. 2

Modul de lucru

1. Punem robinetul R în poziţia 1 (cu semnul gravat x în sus).În felul

acesta, balonul B comunică cu tubul lateral ab şi are în acelaşi timp închisă
comunicarea cu atmosfera. Închidem robinetul R şi punem pompa de vid în
funcţiune.
 2. Prin deschiderea foarte înceată a robinetului R se evacuează aerul din
balon până ce lichidul din tubul manometric se ridică la o înălţime h cât mai
apropiată de capătul superior al tubului de sticlă al manometrului m, apoi se
închide robinetul R.
3. Aşteptăm câteva minute până ce înălţimea coloanei de lichid h se
stabilizează şi citim această denivelare h (starea 1).
4. Punem robinetul R în poziţia 2, adică îl răsucim cu 90o în sens
trigonometric (invers acelor unui ceasornic), punând balonul B pentru un timp
foarte scurt (câteva secunde) în legătură cu atmosfera şi reducem robinetul R
înapoi în poziţia iniţială 1.
Prin deschiderea robinetului R, o parte din aerul atmosferic intră în balon
(comprimând gazul iniţial) şi lichidul din manometrul m coboară până la nivelul
zero (nivelul apei din vasul său), astfel încât presiunea din interior devine egală cu
presiunea atmosferică. Întrucât a avut loc o comprimare adiabatică, temperatura
aerului din balon creşte de la T la T + δ T (starea 2).
5. Aşteptăm (cca. 7-8 minute) până ce aerul din balon se răceşte ajungând
la temperatura camerei T, graţie conductabilităţii termice a pereţilor balonului.
Presiunea din balon va scădea, lucru ce se constată prin aceea că lichidul urcă în
tubul manometric până la o înălţime h’ < h. După o stabilizare relativă a coloanei
de lichid citim denivelarea h’(starea 3).
Raportul γ se calculează după (4) :
h
γ = (5)
h − h'

Dispozitivul nu este susceptibil de o precizie mare, întrucât după

deschiderea robinetului r ne putem găsi într-un moment de surplus sau deficit de
presiune, fiindcă suprafaţa lichidului din tubul manometric oscilează. De
asemenea, există scăpări de gaz la cele două robinete, astfel încât coloanele h, h’
nu se stabilizează prea bine (coboară încet). Pentru eliminarea erorilor accidentale
se vor face cel putin10 determinări, calculându-se valoarea medie a lui γ şi
eroarea statistică (pătratică medie) respectivă. Se va calcula de asemenea, pentru
comparaţie, eroarea maximă corespunzătoare formulei (5). Rezultatele se vor trece
în tabelul următor:

Nr.
det.
γi γ γ −γi (γ − γ i ) 2 ∑ (γ − γ i ) 2 σγ δ max γ
 4.2. Metoda undelor staţionare

Consideraţii teoretice
Cp
Lucrarea, pentru determinarea raportului γ = (raportul căldurilor
Cv
specifice la presiune constantă, respective volum constant de gaze), se bazează pe
dependenţa vitezei de propagare a sunetelor de exponentul adiabatic.
Relaţia binecunoscută
RT c p RT
c= γ =
M cv M
ne poate furniza λi în cazul determinării vitezei de propagare a vibraţiilor
longitudinale în mediul respectiv. Am notat cu c, viteza sunetului şi cu M, masa
moleculară a gazului respectiv. Vom folosi pentru aceasta o metodă de
determinare a lungimilor de undă λi ale undelor staţionare într-un tub sonor.
Dacă cunoaştem lungimile de undă λi, λi+1 a două armonice consecutive,
atunci evident:
λ λ 2L
L = i +i i sau λi =
4 2 1
+i
2
λ λ 2L
L = i +1 + (i + 1) i şi λi +1 =
4 2 1
+ i +1
2
(L fiind lungimea tubului de rezonanţă)
dar
c 1 RT
λi = = γ
vi vi M
şi deci

2L 1 RT
= γ
1 vi M
+i
2
va conduce la
1 1 RT
vi = ( + i) γ ,
2 2L M
 1 1 RT
vi +1 = ( + i + 1) γ ,
2 2L M
1 RT
vi +1 − vi = ∆vi ,i +1 = γ ,
2L M
relaţie din care se calculează γ .

Descrierea instalaţiei
Instalaţia lucrării se compune dintr-un tub pentru rezonanţă de lungime
1,370 m (metoda este asemănătoare cu tubul Kundt) din sticlă, în cazul de faţă
vertical, având la capete o sursă de oscilaţii (un difuzor, electrodinamic, de cască
de telefon) şi un receptor de oscilaţii (un microfon cu piezocristal, de magnetofon
TESLA B3).
Sursa de oscilaţie este conectată la un generator de frecvenţe acustice
TESLA, tip BM 344 (cunoscut de la laboratorul de mecanică şi acustică).
Microfonul este conectat la un milivoltmetru electronic, tip. BM 310.
Milivoltmetrul electronic este un aparat de măsură, în cazul de faţă etalonat în
milivolţi sau dbeli, (destinat deci şi pentru măsurători acustice) care poate măsura
tensiuni slabe cu precizie mare, dispunând de o inerţie mică.
El dispune de un comutator de domenii de măsurare (a cărui folosire se va
evita pentru a evita deteriorarea prematură a aparatului, dar nu într-atât încât acul
să iasă din scală). Se vor determina frecvenţele pentru care tubul se află la
rezonanţă, acestea fiind indicate de maximele tensiunii.

Modul de lucru

Pentru că relaţia dintre ( ∆ν min ) frecvenţele minimelor de intensitate sonoră

este identică, se vor nota şi aceste frecvenţe.
Se vor obţine minimele şi maximele succesive (noduri şi ventre) manevrând
frecvenţa generatorului. Domeniul de frecvenţe util lucrării este cca. 500Hz – 2000Hz.
ATENTIUNE: Se manevrează intensitatea sonoră a generatorului astfel ca
acul să nu iasă din scala milivoltmetrului şi sunetul să nu deranjeze colegii din
laborator.
Se va alcătui un tabel cu frecvenţele minimelor şi maximelor şi se vor
calcula ∆ν i ,i +1 . Pentru toată lucrarea se vor calcula:
4 L2 (∆ν ) 2 M
∆ν şi γ =
RT
 Se vor face determinări pentru aer (amestec de gaze biatomice) şi gaz metan,
poliatomic. Pentru a ne asigura de prezenţa numai a unuia din acestea în tub,
înaintea determinărilor propriu-zise, se va umple tubul cu aer, spălându-l bine cu
aer prin suflarea lui cu ajutorul unei pompe compresoare timp de 5-10 minute.
Operaţia se va repeta odată cu umplerea de la conducta de gaz metan.

ATENTIUNE: Nu permiteţi gazului metan să pătrundă în pompă, acesta prin

manevrarea robinetului care închide furtunul de la pompă. Evacuarea gazului din
tub se face prin robinetul de la partea superioară a tubului, care face legătura cu
exteriorul.
Gazul metan se manevrează de la robinetul reţelei de gaz metan. Pompa se
conectează la priza de tensiune alternativă 120 V şi apoi se porneşte cu ajutorul
întrerupătorului.
Rezultatul final se va prezenta sub forma γ = γ ± δγ , δγ se va calcula din
eroarea medie statistică.
i+2
Se vor compara rezultatele cu γ teoretic = , i fiind numărul de grade de
i
libertate ale moleculelor respective.
Remarcăm că nu are importanţă modul cum se realizează rezonanţa (noduri
sau ventre la capetele tubului), ci numai condiţia de rezonanţă să fie îndeplinită.
 Lucrarea V

MĂSURAREA TEMPERATURILOR ÎNALTE

5.1. Termocuplul
Teoria efectului termoelectric, termocuplul etalon şi procedeul de etalonare al unui
termocuplu au fost prezentate pe larg în lucrarea I ,,Măsurarea temperaturii cu ajutorul
termocuplului”. Din acest motiv aici se presupun cunoscute noţiunile cuprinse în lucrare
menţionată, lucrarea de faţă fiind dezvoltată în sensul construirii unui termocuplu şi
măsurării cu ajutorul său a unor temperaturi înalte.
Alegerea materialelor necesare pentru termocuplul ce urmează a fi construit este
funcţie de interval de temperatură pentru care va fi folosit, având o importanţă deosebită
temperatura maximă.
Materialele folosite la confecţionarea termocuplelor trebuie să fie obţinute cu un
grad mare de puritate, să dea indicaţii reproductibile, să aibă o variaţie liniară a tensiunii
termoelectromotoare în raport cu temperatura şi o sensibilitate t mai mare.
În tabelul de mai jos sunt date termocuplele mai des folosite, compoziţia
procentuală C, intervalul de temperatură pe care lucrează Dt şi sensibilitatea medie S :

V
Termocuplul C, % t, °C S,
grd
Platinărhodiu + 90Pt + 10Rh + 250 +1700 9,5
Platină 90Ni + 9,8Cr + 0,2Mo – 200 + 1100 41
Cromel + Alumel 94Ni + 2A1 + 1Si + 3Mn – 185 + 5500 40
Cupru + 54Cu + 46Ni – 200 + 600 56
Constantan 54Cu + 46Ni 0 + 700 41
Argint + 54Cu + 46Ni 0 + 700 –
Constantan 70Ni + 30Cr 0 + 1250 –
Nicrom + –
Constantan
Platinărhodiuaur
+ Paladiu

Cel mai important este termocuplul Platinărhodiu + Platină adoptat ca termocuplu

etalon de Sistemul Internaţional de Unităţi şi folosit pentru etalonarea altor termocuple.
Pentru lucrarea de faţă a fost ales termocuplul cupru + constant. Constantul este un
aliaj ce conţine în principial Cu (45 – 60 %) şi Ni (40 – 55 %). Pentru mărirea
sensibilităţii termoelectrice sau pentru îmbunătăţirea altor calităţi, în aliajul respectiv la
formare se adaugă mici procente de Fe, C, Mn.
Pentru confecţionarea acestui termocuplu şi măsurarea temperaturii cu ajutorul său,
sunt necesare următoarele materiale şi aparate : sârmă de cupru şi de constantan, sârmă
de conexiuni, electrozi de cărbune, redresor alimentator, milivoltmetru şi vas pentru apă
cu gheaţă.
Este necesară realizarea schemei de lucru din figura 1a :

Fig. 1

Pentru ramura AB a circuitului este necesară o sârmă de constantan de 1 m lungime,

iar pentru ramurile AC şi BD câte 0,9 m sârmă de cupru.
Pentru efectuarea sudurilor se desizolează câte un capăt (pe o lungime de
~ 1 cm) al celor două fire de cupru, prin răzuirea emailului izolator cu ajutorul unei lame
sau cuţit. Cele două perechi de capete ale firelor de cupru şi constantan se împletesc pe o
porţiune mică (~ 1,5 cm). Cele două împletituri se interpun pe rând între cei doi electrozi
de cărbune alimentaţi prin conductori izolaţi de la un redresor cu seleniu, conform
schemei din figura 1b.
Redresorul se alimentează la 220 V c.a. şi se reglează curentul şi tensiunea în
circuitul electrozilor pentru ca între ei să se producă un arc electric suficient de puternică
pentru a topi capetele celor două metale. După constatarea topirii se îndepărtează
electrozii deschizându-se astfel circuitul lor electric şi cele două fire în urma răcirii în aer
rămân sudate. Un arc slab nu reuşeşte să topească metalele, de aceea se va acorda multă
atenţie reglării curentului şi tensiunii în circuitul electrozilor, lucru ce trebuie să se facă în
prezenţa unui cadru didactic.
În continuare se realizează schema prezentată conectând în circuit milivolt-metrul
prin legarea la bornele sale a celorlalte două capete ale firelor de cupru, numai după ce au fost
desizolate. Una dintre suduri se introduc într-un vas care conţine apă cu gheaţă (0°C), iar
cealaltă în mediul a cărui temperatură se va măsura. Acesta este un cuptor electric care,
alimentat la 220 V c. a., se încălzeşte până la 1200°C.
Aşa cum am mai spus, în lucrarea de faţă nu vom mai proceda la etalonarea
termocuplului, ci direct la măsurarea unei temperaturi necunoscute.
Într-o primă aproximaţie între tensiunea termoelectromotoare şi temperatură există
o relaţie liniară
E=St, (1)
unde S este sensibilitatea medie a termocuplului pe intervalul de temperatură t măsurat de
la 0°C.
Pentru termocuplul cupru + constantan, aşa cum se arată în tabelul dat
µV
S = 40 .
grd
În acest fel indicaţiile milivoltmetrului sunt transformate uşor în grade Celsius prin
relaţia
E
t= (2)
S
 5.2. Pirometrie
Pirometria se ocupă cu producerea şi măsurarea temperaturilor înalte.
Radiaţiile sunt emise de corpuri sub forma undelor electromagnetice într-o gamă
largă de lungimi de unde. Radiaţia constituie unul din modurile de propagare a căldurii.
Un corp poate emite energie sub formă de radiaţii, sau poate primi radiaţiile emise de alte
corpuri. Orice corp radiază energie chiar la temperaturi joase.
Spectrul vizibil fiind cuprins aproximativ între 0,4 – 0,8 µm, la temperaturi mai
mici de 525°C, energia emisă nu este vizibilă, lungimea de undă respectivă fiind mai
mare de 0,8 µm. În acest domeniu, radiaţiile sunt infraroşii (calorice). Prin încălzire,
corpurile emit după radiaţiile infraroşii, radiaţii cuprinse în roşu închis, galben şi mai
târziu alb strălucitor, în care radiaţiile au cele mai diverse lungimi de undă.
Temperatura corpurilor încălzite determină cantitatea totală de energie emisă,
precum şi compoziţia spectrală a acestei energii. Dependenţa de temperatură a radiaţiei
emise de corpurile calde a permis alcătuirea metodelor pirometrice pentru măsurarea
temperaturilor înalte.
Când lumina sau radiaţiile electromagnetice, în general, întâlnesc un corp, o parte se
reflectă pe suprafaţa corpului, iar cealaltă parte pătrunde în interior, fiind absorbite parţial
sau total.
Legile radiaţiei termice care stau la baza pirometriei sunt stabilite pentru un corp care
absoarbe în totalitate radiaţiile incidente. Deoarece proprietatea de a absorbi cea mai mare
parte a radiaţiilor incidente o au corpurile de culoare neagră (negru de platină, negru de fum),
un astfel de corp absorbant integral a primit denumirea de corp negru. În natură nu există
corpuri absolut negre, deci perfect absorbante.
În laborator se poate crea un corp negru sub forma unei incinte sferice înnegrite pe
suprafaţa interioară şi având un mic orificiu prin care pot pătrunde radiaţiile. Când o
relaţie pătrunde în această incintă, suferă reflexii multiple şi la fiecare reflexie este parţial
absorbită. După un număr suficient de mare de reflexii, se poate spune că radiaţia a fost
complet absorbită. În acest fel se realizează practic un corp
negru (Fig. 2).
Dacă sfera absorbantă este confecţionată din porţelan
cu coeficientul de absorbţie al peretelui 0,5, o radiaţie care
pătrunde în sferă se reflectă de 10 ori, este absorbită astfel
încât, ceea ce mai poate ieşi afară este neglijabil. Într-
adevăr, coeficientul total de absorbţie, după cele 10 reflexii
Fig. 2
succesive, este de 0,999, deci foarte apropiat de unitate şi
se poate vorbi, în acest caz, de un corp negru.
Energia absorbită de un corp se transformă în căldură şi corpul se încălzeşte. La
temperaturi ridicate, corpul încălzit emite lumină vizibilă care trece treptat de la roşu
închis la alb strălucitor.
Înainte de a prezenta legile fizice ale pirometriei, este necesar să definim mărimile
cu care se lucrează în acest domeniu.
Fluxul energetic Φ sau fluxul radiant este exprimat prin raportul dintre energia
radiată de un corp incandescent şi timpul respectiv. Sub formă diferenţială, fluxul
energetic se scrie:
 dW
Φ= (3)
dt
Intensitatea energetică I a unui izvor de radiaţii punctiform într-o direcţie dată, este
exprimată prin raportul dintre fluxul energetic emis şi unghiul solid elementar respectiv
dΦ d 2W
I= = (4)
dΩ dΩdt
Strălucirea energetică B sau luminanţa energetică a unui izvor de radiaţii într-un
punct al său şi într-o direcţie dată care face cu normala la suprafaţă un unghi b, este
exprimată prin raportul dintre intensitatea energetică elementară în direcţia considerată şi
proiecţia suprafeţei elementare care cuprinde acel punct, pe un plan perpendicular
direcţiei date:
dI dI
B= = (5)
dS ′ dS cos β
Radianţa energetică R sau puterea emisivă a suprafeţei unui izvor de radiaţii într-un
punct al său este exprimată prin raportul dintre fluxul energetic emis de o suprafaţă
elementară care cuprinde acel punct şi acea suprafaţă:
dΦ
R= (6)
dS
Între radianţă şi strălucire există relaţia:
R = πB (7)
La baza studiului radiaţiilor emise de corpurile calde se află o serie de legi
experimentale descoperite în principal în ultima sută de ani.
Legea lui Kirchhoff arată că între energia V ce poate fi radiată de un corp şi energia
A ce poate fi absorbită de acelaşi corp, există un raport care depinde de temperatura
absolută şi lungimea de undă, şi nu depinde de natura corpului
W1 W2 W
= = K = n = f (T , λ ) (8)
A1 A2 An
Legea Stefan-Boltzmann arată că radiaţia corpului negru, adică energia emisă în
toate direcţiile de unitatea de suprafeţe a unui corp în unitatea de timp, este proporţională
cu puterea a patra a temperaturii absolute:
R = σ T4 (9)
Coeficientul de proporţionalitate σ se mai numeşte coeficient de radiere al corpului
negru, sau constanta Stefan-Boltzman.
În Sistemul Internaţional de Unităţi, σ se măsoară în:
[σ]SI = W
m2 K 4
După determinările cele mai exacte, σ are valoarea:
W
σ = 5,672 10 -8 2 4
m K
Aşa cum s-a mai spus, în natură nu există corpuri absolut negre. Corpurile reale
absorb numai o parte din radiaţiile incidente şi se numesc corpuri cenuşii.
Radianţa Rc a corpului cenuşiu la temperatura T este mai mică decât cea a corpului
negru la aceeaşi temperatură, astfel că legea Stefan-Boltzmann pentru corpurile cenuşii se
scrie
Rc = εT σ T4 (10)
 Mărimea εT se numeşte factor energetic de emisie sau coeficient de înnegrire.
Pentru corpurile cenuşii (reale), coeficientul εT depinde atât de temperatură, cât şi
de natura materialului, aşa cum se arată în tabelul 2:
Tabelul 2
Materialul şi caracterul suprafeţei t, °C εT
Aluminiu lustruit 225 – 75 0,039 – 0,057
Wolfram 230 – 2230 0,053 – 0,31
Fier lustruit 425 – 1020 0,144 – 0,377
Fontă lustruită 200 0,21
Aur lustruit 225 – 625 0,018 – 0,035
Sticlă netedă 22 0,8 – 0,9
Apă 0 – 100 0,95 – 0,96
Lemn de construcţie 20 0,8 – 0,9
Radiaţia Rc a unui corp cenuşiu la temperatura T poate fi emisă şi de un corp negru,
dar la o temperatură mai mică Tr, numită temperatură de radiaţie
Rc = σ T4r (11)
Din relaţiile (10) şi (11) se deduce că
T r4 = ε T T 4 ,
sau
T
T= r (12)
4ε
T
Cu ajutorul acestei relaţii, se calculează temperatura reală a corpului cald,
cunoscând temperatura Tr a corpului negru care produce aceeaşi radianţă şi factorul
energetic εT al corpului.
Temperatura de radiaţie se măsoară cu pirometrul cu radiaţie totală.
Legea lui Planck descrie repartizarea energiei radiate de un corp negru încălzit pe
diferitele lungimi de undă din spectrul emis. Când temperatura corpului negru variază, se
schimbă şi energia transportată de fiecare radiaţie monocromatică.
Legea lui Planck stabileşte că radianta spectrală R(λ, T), adică energia emisă în tot
spaţiul de către unitatea de suprafaţă în unitatea de timp corespunzătoare unei anumite
lungimi de undă λ şi temperaturi T, este dată de relaţia:
2πc 2 h 1
R(λ, T ) = (13)
λ 5 hc
c λkT − 1
unde c este viteza luminii în vid (c = 2,998 108 m/s), h constanta lui Planck
(h = 6,625 10-34 J s), iar k este constanta lui Boltzmann (k = 1,38 10-23 J/K).
Dacă se defineşte strălucirea spectrală B(λ, T) ca intensitatea energetică a unităţii
de suprafaţă corespunzătoare unei anumite lungimi de undă λ şi temperaturi T, între
această mărime şi radianţa spectrală, există relaţia
R(λ, T) = π B(λ, T) (14)
Pentru radiaţiile vizibile sau din infraroşul apropiat, la temperaturi nu foarte înalte
(până la la 3000°K), se poate neglija la numitorul legii lui Planck (13) unitatea faţă de
exponenţială şi rezultă
 hc
2πc 2 h −
R(λ, T ) = c λkT
λ5
Dacă se notează
C1 = 2c2h ,
hc
C2 = ,
k
C
C1 − 2
se obţine B(λ, T ) = c λT (15)
λ5
Această relaţie este cunoscută şi sub denumirea de formula lui Wien şi permite
aflarea temperaturii absolute T a unui corp negru, când se cunoaşte strălucirea spectrală
corespunzătoare radiaţiei λ în spectrul emis.
Pentru corpurile cenuşii, strălucirea spectrală Bc(λ, T) este mai mică decât cea a
corpului negru şi formula lui Wien, se scrie în acest caz
C
C1 − 2
Bc (λ, T ) = ε λ ,T e λT (16)
λ5
unde ελ,T reprezintă factorul energetic de emisie corespunzător lungimii de undă λ şi
temperaturii T. ελ,T se mai numeşte şi coeficient de radiaţie monocromatică.
Se poate spune că la temperatura T, corpul cenuşiu produce aceeaşi strălucire
spectrală a radiaţiei λ, ca şi corpul negru la o temperatură mai joasă Ts, numită şi
temperatură de strălucire.
După formula lui Wien, putem scrie
C
C
− 2 − 2
C1 C1 λTs
ε λ,T e λT = e
λ5 λ5
de unde
C  1 1
− 2  − 
λ  Ts T 
ε λ,T = e .
Prin logaritmare, se obţine în continuare
1 1 λ
= + 1nε λ,T
T Ts C 2
Constanta C2 are valoarea
hc 6,625 10 -34 2,998 10 8
C2 = =
k 1,38 10 -23
C2 = 1,439 10-2 mK .
De obicei, în măsurători pirometrice se foloseşte radiaţia roşie cu
λ = 0,65 µm
prin urmare,
1 1 1
= + log ε λ,T (17)
T Ts 9625
 Dacă se determină temperatura de strălucire Ts şi se cunoaşte coeficientul de
radiaţie monocromatică ελ,T, se poate afla temperatura reală T a corpului cenuşiu studiat.
Pentru aflarea temperaturii de strălucire Ts, se compară strălucirea spectrală a
corpului cenuşiu cu aceea a corpului negru, pentru aceeaşi radiaţie λ.
Compararea strălucirilor spectrale se face cu ajutorul pirometrului optic
monocromatic, numit şi pirometru cu dispariţie de filament.
Legea lui Wien arată că produsul dintre temperatura T a unui corp cald şi lungimea
de undă maximă λs a radiaţiei emise este constant
λsT = const (18)
Această lege explică variaţia culorii (strălucirii) unui corp încălzit. Pe măsură ce
temperatura creşte, maximul energiei radiate se deplasează spre lungimi de undă mici
(spre ultraviolet), de aceea legea (18) se mai numeşte legea de deplasare a lui Wien,
descoperită în 1893.
Legea lui Wien este o consecinţă a legii lui Planck, care are semnificaţia unei
funcţii de distribuţie a energiei emise de un corp, după diferite lungimi de undă.
Dacă se face derivata funcţiei (17) în raport cu λ (la o temperatură constantă), şi se
egalează cu zero, se obţine legea lui Wien
hc
λ hc
e kT
5c 2 h 1 c 2h kT
− + =0
λ6 hc
λ5  hc 
2
λ
e kT −1  e λkT − 1
 
 
hc xe x
x= , x = 5 , x = 4,965
λkT e −1
hc hc
= 4,965 , λ mT = (19)
λkT 4,965k
λ mT = 2,896 ⋅ 10 −3 mk
Această relaţie reprezintă tocmai legea de deplasare a lui Wien (18).
Legea Ştefan-Boltzmann (9) este, de asemenea, o consecinţă a legii lui Planck.
La o temperatură dată, radianţa integrală se obţine prin însumarea radianţei
spectrale după diferitele lungimi de undă (sau frecvenţe):
R = ∫ R(λ )dλ = ∫ R(ν )dν
λ ν

c 2πhν 5 1
dλ = 2
dν , R(ν ) = 3 hν
,
ν c
e kT −1
3
2πh ∞ ν
R=
c 2 ∫0 hν
dν
e kT −1
hν kT kT
y= , ν= y , dν = dy
kT h h
 ∞
2πk 4T 4 ∞ y 3 dy y3
R= 2 3 ∫0 y
, y
= ∑ y 3 e − jy .
c h e −1 e −1 j =1
Integrând toţi termenii între 0 şi ∞, se obţine
∞ y 3 dy π4 2π 5 k 4 4
∫0 e y − 1 15
= , R = 2 3
15c h
T = σT 4 ,

2π 5 k 4 W
σ= 2 3
= 5,672 10 -8 .
15c h m2 K 4
S-a obţinut, astfel, legea Ştefan-Boltzmann (9) enunţată mai înainte.

5.3. Pirometrul cu radiaţie totală

Principiul de funcţionare constă în transformarea energiei radiante în energie
electrică prin intermediul unui termocuplu căruia i se cunoaşte funcţia dependenţei de
temperatură a tensiunii t.e.n. în cazul emisiei corpului negru. Astfel, determinând
tensiunea t.e.n. produsă de radiaţia termică a corpului studiat, se poate cunoaşte
temperatura Tr a corpului negru corespunzător şi mai departe temperatura reală T a
corpului cu ajutorul relaţiei (12).
Energia radiată de corpul a cărui
temperatură se măsoară, este concentrată cu
un sistem de lentile pe sudura unui termocuplu
pus în legătură cu un galvanometru sensibil
sau milivoltmetru, aşa cum se vede în figura
Fig. 3 3:
Pirometrul este dotat cu un sistem de
lentile pirometrice puţin absorbante. Sistemul optic este constituit dintr-o lunetă de tip
Kepler, având ca obiectiv o lentilă convergentă L1 din cristal şi ca ocular tot o lentilă
convergentă L2 montată în corpul aparatului. Pentru limitarea fascicolului de radiaţii în
vederea încadrării aparatului pe curba caracteristică de funcţionare, în focarul
obiectivului este montată o diafragmă F. Sistemul electric de măsură este format din
elementul sensibil (o baterie de termocuple) şi placa de borne D. Elementul sensibil este
alcătuit dintr-o placă de bachelită pe care sunt montate 8 termocuple de cromel +
constantan. Pentru măsurarea tensiunii t.e.n. la joncţiunile calde sunt sudate plăcuţe de
platină acoperite cu negru de fum. Aceste plăcuţe absorb aproape în totalitate radiaţiile
care cad pe ele, apropiindu-se ca proprietăţi de corpul negru. Sudura caldă a elementului
sensibil este poziţionată astfel încât imaginea corpului incandescent formată de sistemul
optic, să se formeze pe plăcuţele de platină şi, în acelaşi timp, privind prin ocular, să se
vadă o imagine virtuală mărită a plăcuţelor.
Placa de borne separă camera de măsură a pirometrului de cutia de borne, realizând
trecerea conductorilor bateriei de termocuple şi permiţând legarea conductorilor de ieşire.
Pe placa de borne este montat şi filtrul de vizare care protejează ochii împotriva
radiaţiilor, realizând şi etanşarea orificiului folosit pentru vizarea obiectului.
Pentru măsurarea temperaturilor mai mici de 10000C se foloseşte filtrul incolor,
între 1000-1500 filtrul verde şi peste 1500 filtrul brun. În condiţii grele de lucru –
temperatura ambiantă ridicată, acţiune directă a flăcării, aparatul este dotat cu dispozitiv
de protecţie şi răcire. Filtrele se montează de către constructor în funcţie de temperatura
de folosire a pirometrului.
Pirometrul se etalonează în prealabil studiind un corp negru încălzit la o serie de
temperaturi fixe din Scara Internaţională (temperaturile de solidificare ale unor metale
pure).
Temperatura corpului T se află în funcţie de temperatura de radiaţie cu relaţia (12):
T
T= r
4ε
T
Corpul cald studiat în laborator este un cuptor electric care, alimentat la 220 V c.a.,
se poate încălzi până la 10000C.
Din evaluări preliminare s-a găsit că pentru acest cuptor factorul energetic de emisie
ε T mediu în intervalul 600 – 10000C are valoarea
ε T = 0,75

Tensiunea t.e.m. se poate măsura cu un milivoltmetru potenţiometric înregistrator,

sau cu un alt milivoltmetru adecvat.
Măsurarea unei temperaturi cu pirometrul din laborator (de timpul K 42) se face
apropiind obiectivul său până la o distanţă de circa 4 cm de gura cuptorului. Prin urmare
obiectivul pirometrului nu se introduce în cuptor!
Se vizează prin ocular astfel încât radiaţiile să fie corect focalizate pe plăcuţele de
platină. Se citeşte indicaţia milivoltmetrului după care se află temperatura de radiaţie
respectivă cu ajutorul graficului prezentat mai jos. Înainte de măsurare se va verifica
puritatea suprafeţelor optice care se vor şterge cu grijă pentru înlăturarea prafului sau a
vaporilor de apă condensaţi.

E,mV t,0C E,mV t,0C

0,28 600 5,87 1150
0,41 650 7,07 1200
0,60 700 8,45 1250
0,83 750 10,00 1300
1,13 800 11,75 1350
1,50 850 13,70 1400
1,95 900 15,90 1450
2,50 950 18,30 1500
3,15 1000 20,97 1550
3,92 1050 23,90 1600
4,83 1100

5.4. Pirometrul optic cu dispariţie de filament

 Pirometrul cu dispariţie de filament este format dintr-un tub optic având la un capăt
lentila obiectiv L1, iar la celălalt lentila ocular L2, aşa cum se arată în figura 4. Între ocular
şi ochiul observatorului se află un filtru F pentru lumină roşie. În focarul lentilei obiectiv se
află o lampă fotometrică (bec) cu incandescenţă B, alimentată de bateria E. În circuitul de
alimentare al bateriei este intercalat reostatul R care modifică intensitatea curentului de
încălzire a filamentului, deci temperatura acestuia. Intensitatea curentului este măsurată de
ampermetrul A.
Filtrul F transmite numai o parte din
lumina emisă de filament şi de suprafaţa
corpului încălzit (cuptorului). Sursa E de
alimentare a filamentului este constituită din
două baterii cilindrice uscate de 1,5 V fiecare,
montate în corpul pirometrului. Sursa are deci
în total 3 V. Fig. 4
Se vizează prin ocular suprafaţa corpului incandescent studiat şi cu ajutorul
reostatului se modifică intensitatea curentului de încălzire a filamentului, deci strălucirea
sa.
Dacă strălucirea filamentului este mai mica decât cea a suprafeţei studiate, se
observă pe un fond luminos imaginea întunecată a filamentului, figura 5 a.

Fig. 5
Dacă strălucirea filamentului este mai mare decât cea a suprafeţei incandescente, se
observă pe un fond întunecat imaginea mai strălucitoare a filamentului, figura 5 b.
Dacă prin reglarea reostatului strălucirea filamentului devine egală cu cea a
suprafeţei incandescente, imaginea părţii superioare a filamentului (care are o
temperatură mai ridicată decât extremităţile sale), dispare din câmpul vizual al
observatorului. Cu alte cuvinte imaginea filamentului se confundă cu cea a suprafeţei
incandescente, figura 5 c.
Pirometrul cu dispariţie de filament se etalonează în prealabil cu ajutorul unui corp
negru încălzit la diferite temperaturi cunoscute din Scara Internaţională. Măsurarea
acestor temperaturi, până la temperatura de topire a aurului (1063°C), se face cu
termocuplul platinărhodiu + platină, iar peste această valoare temperatura se calculează
cu formula lui Planck.
Pentru fiecare temperatură se măsoară intensitatea curentului care produce dispariţia
filamentului, iar pe scala ampermetrului se trece temperatura respectivă a corpului negru,
realizându-se astfel etalonarea.
În acest fel citind indicaţiile ampermetrului se află temperatura de strălucire Ts.
Temperatura reală T a corpului incandescent se determină cu relaţia (17):
1 1 log ε λ,T
= +
T Ts 9625
 Pirometrul folosit în laborator măsoară temperatura pe două intervale:
700–1500°C şi 1200–2300°C. Întrucât cuptorul se încălzeşte până la 1200°C, se va folosi
numai prima scală a pirometrului cu filtrul respectiv.
În general precizia pirometrelor optice este de ± 20°C în intervalul de temperatură
700–1500°C şi de ± 30°C în intervalul 1200–2300°C.
Pirometrele monocromatice au o precizie mai mare decât pirometrele cu radiaţie
totală şi de aceea ele au fost adoptate ca instrumente etalon în Scara Internaţională pentru
temperaturi care depăşesc 1100°C. În schimb pirometrele monocromatice au dezavantajul
că nu pot înregistra automat temperatura măsurată, iar măsurările respective sunt afectate
de erori personale legate de compararea strălucirilor.
În afară de cele două pirometre prezentate se mai folosesc şi altele, cum ar fi
pirometrul monocromatic cu celulă fotoelectrică şi pirometrul de culoare.

Modul de lucru

Lucrarea constă în măsurarea temperaturii cuptorului cu termocuplul între

temperatura camerei şi 500°C, cu pirometrul cu radiaţie totală între 600–1000°C şi cu
pirometrul cu dispariţie de filament între 700–1000°C.
Se confecţionează un termometru cupru + constantan după indicaţiile date mai
înainte.
Se realizează montajul indicat în figura 1 a, se conectează cuptorul electric la
reţeaua de 220 V c.a. şi se poziţionează întrerupătorul cuptorului pe indicaţia „P”
(pornit).
Se introduce sudura caldă a termocuplului în cuptor prin orificiul capacului. Se
citesc şi se notează indicaţiile milivoltmetrului din minut în minut, având grijă să nu fie
depăşită valoarea de 20 mV care corespunde unei temperaturi de 500°C. Peste această
temperatură termocuplul nu trebuie folosit pentru că se degradează prin oxidarea
cuprului.
După scoaterea sudurii calde din cuptor se lasă în continuare cuptorul să se
încălzească (cu capacul pus) şi după circa 10 minute temperatura ajunge la 600°C.
Se fac măsurători ale temperaturii cu pirometrul cu radiaţie totală: la milivoltmetrul
înregistrator se citeşte tensiunea t.e.m. iar din graficul existent în referat se află
temperatura. După cum s-a spus, aceasta este temperatura de radiaţie Tr. Temperatura
reală T a cuptorului se află din relaţia (12):
T
T= r
4ε
T
Începând cu 700°C se fac măsurători şi cu pirometrul cu radiaţie totală. Se dă la o
parte capacul cuptorului şi se orientează obiectivul pirometrului, de la o distanţă de 15–20
cm, către o zonă cu strălucire uniformă a cuptorului. Pe scala pirometrului în momentul
dispariţiei filamentului se citeşte temperatura de strălucire Ts. Temperatura reală a
cuptorului se află din relaţia (17) din care rezultă:
9625
T = Ts
9625 + t s log ε λ,T
 Pentru cuptorul din laborator nu se cunoaşte coeficientul ε λ,T . Întrucât în intervalul
700–1000°C lungimea de undă a radiaţiei emise nu variază în limite prea largi, vom
considera
ε λ,T = ε T = 0,75
Din tabele rezultă: log 0,75 = −0,125 ,
astfel încât
9625
T = Ts (19)
9625 − 0,125 Ts
Măsurarea aceleiaşi temperaturi a cuptorului nu se poate face simultan cu cele două
pirometre, aşa că valorile respective n-ar putea fi comparate. După câteva exersări însă,
măsurătorile pot fi făcute repede una după alta astfel încât să se poată spune că a fost
măsurată aceeaşi temperatură reală a cuptorului. Din cauza erorilor teoretice şi
accidentale nici în această situaţie temperaturile măsurate cu cele două pirometre nu sunt
egale. Diferenţele trebuie să se încadreze în limitele a 20–30 de grade.
Ca temperatură unică a cuptorului se va considera media aritmetică T a celor două
temperaturi obţinute.
Deoarece în intervalul 600–7000C temperatura este măsurată doar cu pirometrul cu
radiaţie totală, temperatura T va fi evident cea obţinută cu acest pirometru.
Se vor face măsurători cu ambele pirometre aproximativ din 40 în 40 de grade,
astfel încât să se obţină 10 măsurători pentru pirometrul cu radiaţie totală şi 7–8 pentru
pirometrul cu dispariţie de filament.
Cu toate datele obţinute se va alcătui un tabel general de forma:

Termocuplul Pirometrul cu radiaţie totală Pirometrul cu dispariţie T,

de filament
E, T, E, T r, K T, K Ts , K T,
mV °C mV K K
……... …… ……. …… …… ……… ………… ………..
M

Corespunzător fiecărei temperaturi T se va calcula lungimea de undă maximă λ m ,

cu relaţia (19):
2.896 10 −3
λm = , (în metri).
T
Se va trasa pe hârtie milimetrică graficul dependenţei
λm = f T , ()
care trebuie să fie o porţiune dintr-o hiperbolă echilaterală.
 Lucrarea VI

DETERMINAREA ECHIVALENTULUI MECANIC

AL CALORIEI CU APARATUL PULUJ

Consideraţii teoretice
Legea conservării şi transformării energiei arată că transformarea unei forme
de mişcare în altă formă de mişcare se face întotdeauna într-un raport cantitativ
bine determinat, adică unei cantităţi date de energie de un anumit tip îi corespund
cantităţi echivalente de energie de alte tipuri.
În particular, la transformarea lucrului mecanic în căldură, între lucrul
mecanic consumat L (în joule) şi cantitatea de căldură rezultată Q (în calorii)
există un raport constant:
L
J= (1)
Q
care se poate exprima în J/cal etc. şi se numeşte echivalent mecanic al caloriei.
Acest raport arată ce număr de unităţi mecanice trebuie cheltuit pentru a obţine
unitatea de cantitate de căldură.
Determinarea echivalentului mecanic al caloriei se poate face fie prin
metode directe (în care se măsoară direct lucrul mecanic cheltuit şi cantitatea de
căldură degajată), fie prin metode indirecte (în care se determină experimental o
mărime fizică ce se poate exprima printr-o relaţie în care intervine J).
În lucrarea de faţă se utilizează o metodă directă, care evaluează un lucru
mecanic de frecare, precum şi cantitatea de căldură în care acesta se transformă.

Descrierea aparatului

Un suport (S) fixat la marginea

mesei cu ajutorul a două şuruburi (s)
susţine un mic calorimetru cilindric
(C) din cupru, plin cu apă, care poate fi
rotit în jurul unui ax orizontal prin
intermediul manivelei (M) (fig. 1).
Calorimetrul se fixează pe placa de
ebonită (P) cu ajutorul a trei ştifturi Fig. 1
care intră în cele trei orificii cu care
este prevăzută placa .

87
 Un termometru (T), introdus în calorimetru şi înşurubat etanş în deschiderea
acestuia, permite citirea temperaturii apei din calorimetru cu precizia de o zecime
de grad. Pentru citirea temperaturii în cazul în care termometrul se află cu gradaţia
jos, dispozitivul e prevăzut cu o oglindă plană aşezată sub termometru. În jurul
corpului calorimetrului se înfăşoară de câteva ori, aşa cum se vede în figură, un
cablu împletit din sârmă de cupru. Un capăt al cablului este susţinut de resortul
(R),iar celălalt capăt este legat cu o greutate (G) cu masa 5 kg.
Lama (L) permite fixarea poziţiei manivelei (N) când dispozitivul se află în repaus.
Calculul lucrului mecanic şi al căldurii
Dacă se roteşte manivela cu viteză constantă, sistemul se află în echilibru. În
acest caz, forţa de frecare este echilibrată de greutatea suspendată la capătul
cablului (fig. 1). Lucrul mecanic al forţei de frecare în cazul unei singure rotaţii
este L = 2πrFr = 2πrG , unde r este raza calorimetrului. Pentru n rotaţii:
L = 2πrnG = 2πrnmg , (2)
Cantitatea de căldură primită de calorimetru şi de apa din interior este:
Q = ( K + ma c a )(t f − t i + ∆t ) , (3)
unde K – capacitatea calorică a calorimetrului (K = 8.86 cal/grad), ma – masa
apei, ca – căldura specifică a apei, ti şi tf – temperatura iniţială, respective finală.
Deoarece calorimetrul nu este izolat termic, există pierderi de căldură în
mediul ambiant, pierderi cu atât mai mari, cu cât temperatura apei din calorimetru
e mai diferită de cea a mediului. Se recomandă să se lucreze la temperaturi cât mai
apropiate de temperatura camerei. Se pot face corecţii de temperatură,
considerându-se că la pierderea în exterior a unei cantităţi de căldură, totul se
petrece ca şi cum temperatura finală a fost micşorată cu ∆t , care trebuie adăugat
în a doua paranteză a relaţiei (3).
∆t se poate evalua astfel: se ridică temperatura apei din calorimetru cu
1º-2º peste temperatura mediului ambient, executându-se un număr de rotaţii. Se
citeşte temperatura t1. După 2 minute se citeşte din nou temperatura t2 < t1 .
Scăderea temperaturii pe minut în etapa preliminară experienţei va fi :
t −t
∆1 t = 2 1 (4)
5
După efectuarea experienţei, care se presupune că a durat τ minute, timp în
care temperatura s-a ridicat la tf, se mai aşteaptă 5 minute astfel că temperatura va
scădea la tf. Scăderea temperaturii pe minut în etapa finală este :
tf −tf '
∆2t = (5)
5
Scăderea medie de temperatură în timpul experienţei este deci:
∆ 1t + ∆ 2 t
∆ t= τ (6)
2

88
 Modul de lucru
1. Se măsoară cu un şubler diametrul d al calorimetrului. Mărimea r care
d
intervine în calculul lucrului mecanic este: r = .
2
2. Se cântăreşte calorimetrul gol, apoi se umple cu apă distilată în aşa fel
încât prin introducerea termometrului să nu curgă apă în exterior. Calorimetrul se
şterge şi se cântăreşte din nou. Prin diferenţă, se găseşte masa ma a apei introduse.
3. Se introduce cu grijă termometrul în deschiderea calorimetrului şi se
înşurubează bine, ca apa să nu curgă în timpul experienţei. Se fixează apoi
calorimetrul de placa (P), introducând-se cele trei ştifturi în orificiile cu care
aceasta e prevăzută şi se roteşte apoi calorimetrul până la fixarea lui completă.
4. Se înfăşoară de câteva ori cablul de cupru pe corpul calorimetrului, iar
unul din capete se prinde de un capăt al resortului (R),celălalt capăt al acestuia
fixându-se prin intermediul unei tije care intră în una din deschiderile cu care este
prevăzut suportul (S). De capătul cablului rămas liber se atârnă greutatea G.

ATENŢIE: Nu staţi cu picioarele dedesubtul greutăţii G. Cablul se poate rupe.

5. Se execută un număr de rotaţii, astfel ca temperatura apei din calorimetru
să crească cu 1º-2º, până la valoarea t1. Se aşteaptă 5 minute, măsurate cu un
cronometru, după care se citeşte temperatura t2. Se evaluează ∆ 1 t , conform
relaţiei (4).
6. Se trece la experienţa propriu-zisă. După citirea temperaturii iniţiale ti a
apei din calorimetru, se apasă pa cronometru şi se execută un număr de 100-150
rotaţii, cu viteză cât mai constantă. Se aşteaptă puţin ca temperatura să se
uniformizeze, se opreşte cronometrul şi se citeşte temperatura finală tf, precum şi
durata experienţei τ .
7. Se porneşte imediat cronometrul, iar după cinci minute se citeşte
temperatura tf’. Se calculează ∆ 2 t şi apoi ∆t din relaţiile (5) şi (6).
8. Se calculează lucrul mecanic în Joule şi cantitatea de căldură în calorii,
conform relaţiilor (2) şi (3), apoi se calculează J. Se vor face câteva determinări,
de preferat la temperaturi apropiate de cea a mediului ambiant.
9. Se va calcula eroarea maximă asupra lui J, aşa cum rezultă din relaţia (1).
Eroarea absolută asupra lui n se ia δn = 1 .
Rezultatele se vor trece în următorul tabel:
Nr. ma ti tf ∆ 1t ∆ 2 t ∆t º τ s n L Q J εJ δJ J ± δJ
det. kg ºC ºC ºC ºC C J cal J/cal % J/cal J/cal

89
90
 Lucrarea VII

DETERMINAREA CĂLDURII SPECIFICE

A UNUI CORP SOLID

Consideraţii teoretice
O porţiune limitată din univers compusă dintr-un număr mare de particule, se
numeşte sistem macroscopic.
Mărimile macroscopice care prin care se caracterizează un sistem, precum şi
comportarea sa faţă de mediul înconjurător, se numesc parametri macroscopici.
Parametrii macroscopici pot fi externi şi interni. Parametrii externi sunt mărimile
macroscopice determinate de poziţia corpurilor exterioare sistemului, care nu intră în
sistem. Aceşti parametri depind de coordonatele corpurilor exterioare, de exemplu:
volumul unui sistem, intensitatea unor câmpuri de forţe exterioare etc.
Parametrii interni sunt mărimile fizice determinate de mişcarea şi distribuţia în
spaţiu a particulelor constituente ale sistemului. De exemplu, presiunea, temperatura,
energia, magnetizarea etc.
Parametrii interni depind şi de mărimile parametrilor externi, din cauză că
distribuţia particulelor constituente ale sistemului depinde de distribuţia corpurilor
exterioare acestora.
Starea unui sistem fizic este complet determinată de un număr de parametri
independenţi. Atunci când toţi parametrii independenţi ce caracterizează starea unui
sistem sunt constanţi, se zice că sistemul se află în echilibru termodinamic. Parametrii
care caracterizează starea de echilibru termodinamic a sistemului, se numesc parametri
termodinamici.
Un parametru important care caracterizează starea unui sistem fizic este energia,
care se defineşte ca fiind măsura generală a unei mişcări materiale (mişcare mecanică,
mişcare termică, mişcarea microparticulelor etc.).
Energia totală a unui sistem se compune din energie externă şi energie internă.
Energia externă cuprinde energia de mişcare a sistemului ca întreg şi energia acestuia
într-un câmp de forţe.
Energia internă a sistemului cuprinde energia tuturor formelor de mişcare şi de
interacţiune dintre particulele constituente: energia mişcării de translaţie şi de rotaţie a
moleculelor, energia mişcării de vibraţie a atomilor, energia interacţiunii moleculare,
energia intraatomică, energia intranucleară etc.
Atunci când un sistem termodinamic interacţionează cu mediul înconjurător, are loc
un schimb de energie. Energia poate fi schimbată cu mediul exterior, fie cu variaţia
parametrilor externi, fie fără variaţia acestor parametri. Cantitatea de energie schimbată
de sistem numai cu variaţia parametrilor externi se numeşte lucru mecanic L, iar
cantitatea de energie schimbată de sistem fără variaţia parametrilor externi se numeşte
cantitatea de căldură Q. Rezultă deci, că în timp ce lucrul mecanic cheltuit poate să ducă
la creşterea unei energii de orice tip (potenţială, electromagnetică etc.), căldura duce
numai la creşterea energiei interne a sistemului. Lucru mecanic şi cantitatea de căldură
sunt deci două moduri diferite de transmitere a energiei şi caracterizează transformarea
unui sistem fizic dintr-o stare de echilibru termodinamic în altă stare de echilibru
termodinamic.
Din această cauză nu are sens să se vorbească de cantitatea de căldură a unei stări
de echilibru. Deci, cantitatea de căldură nu este o funcţie de stare, ci o funcţie de
transformare. Cantitatea de căldură, având dimensiunile unei energii, se măsoară cu
aceleaşi unităţi ca şi aceasta: erg-ul sau joule-ul (erg, J) sau cu unităţi tolerate; caloric
(cal) kilocaloria (kcal). Transformarea între unităţi se face folosind echivalentul mecanic
al caloriei:
1 cal = 4,18 J
1 kcal = 427 kgm
Caloria se defineşte ca fiind cantitatea de căldură necesară unui gram de apă
distilată să-şi ridice temperatura cu 1ºC între 19,5 şi 20,5ºC.
Se numeşte căldură specifică cantitatea de căldură necesară unităţii de masă pentru
a-şi ridica temperatura cu 1ºC într-o transformare dată. Dacă notăm cu Q cantitatea de
căldură dată masei m pentru a-i ridica temperatura cu ∆t grade, atunci căldura specifică
se defineşte:
Q
c= (1)
m∆t
Cum ∆t este un interval finit de temperatură, căldura specifică definită cu relaţia
(1) se consideră căldură specifică medie pe intervalul de temperatură respectiv. Dar se
defineşte şi o căldură specifică pentru un interval infinitezimal de temperatură prin
relaţia:
δQ 1
c= (2)
dT m
Cum noţiunea de cantitate de căldură are sens numai pentru o transformare anumită,
şi căldură specifică are sens pentru o transformare anumită. Aşa, de exemplu, în cazul
gazelor se poate vorbi de căldura specifică la volum constant cv şi căldura specifică la
presiune constantă cp, acestea fiind diferite între ele. În cazul solidelor, în condiţii
obişnuite avem: cv ≅ c p ≅ 0 (variaţiile de volum fiind mici). Se mai obişnuieşte ca în loc
să se raporteze căldura specifică la unitatea de masă, să se raporteze la masa unui mol
dintr-o substanţă, numindu-se căldura molară. Relaţia dintre căldura specifică şi căldura
molară este următoarea:
C = µc (3)
unde µ este masa unui mol dintr-o substanţă considerată.
Q
Mărimea mc = se numeşte capacitate calorică a corpului de masă m.
∆t
Teoretic se arată că pentru temperaturi obişnuite (în jurul temperaturii camerei),
căldurile specifice la gaze, lichide şi solide sunt constante, în timp ce la temperaturi
suficient de joase ele variază cu temperatura la puterea a treia. Acest lucru este confirmat
de experienţă în mod satisfăcător. Deci, prezintă importanţa în ce domeniu de temperaturi
se fac măsurătorile de călduri specifice.
Capitolul din fizică în care se studiază diferitele metode de măsură a cantităţilor de
căldură şi a căldurilor specifice se numeşte calorimetrie. La baza calorimetriei stau
următoarele principii:
 a. Principiul echilibrului termic
Mai multe corpuri cu temperaturi diferite formând un sistem izolat, dacă sunt puse
în contact, după un timp oarecare, vor ajunge toate la aceeaşi temperatură.
b. Principiul egalităţii schimbului de căldură
Când se efectuează un schimb de căldură între două sisteme de corpuri, există
totdeauna egalitate între căldura cedată de un sistem de corpuri şi căldura primită de
celălalt sistem.
c. Principiul egalităţii cantităţilor de căldură ce intervin în fenomenele inverse.
Când un fenomen se petrece într-un sens cu absorbţia unei cantităţi de căldură, la
fenomenul invers se va degaja aceeaşi cantitate de căldură. Adică încălzind un corp cu un
număr de grade, el va absorbi o cantitate de căldură egală cu aceea pe care o degajă când
se răceşte cu acelaşi număr de grade.
Aparatele care se folosesc pentru determinarea căldurilor specifice ale diferitelor
sisteme fizice se numesc calorimetre. Au fost concepute mai multe feluri de calorimetre,
ţinându-se seama de faza în care se găseşte corpul (gaz, lichid, solid) a cărui căldură
specifică se determină şi de domeniul de temperaturi în care se fac măsurătorile.
În principiu cel mai simplu calorimetru este schiţat în
figura 1. El este format dintr-un vas metalic 1 în care se
găseşte un lichid oarecare. În acest vas se găseşte un
termometru 2 şi un agitator 3 care trec prin capacul vasului.
Vasul 1 este introdus în alt vas, 4, astfel că între ele se află un
strat de aer izolator termic ce are rolul de a împiedica
pierderea căldurii prin transmisie (aerul transmite mai greu
căldura) în timpul experienţei. Pentru diversele tipuri de
Fig. 1
calorimetre de la care se cere mare precizie, se acordă o
deosebită atenţie izolării termice care se asigură prin diferite metode. În scopul
împiedicării pierderilor de căldură în exterior prin radiaţie termică, partea exterioară a
vasului 1, precum şi partea interioară a vasului 4 se nichelează pentru a deveni perfect
reflectătoare. Pentru a împiedica pierderea unei cantităţi de căldură prin evaporarea apei
din vasul 1 în timpul experienţei, acestuia i se pune un capac.
Cu toate precauţiile ce se iau privitoare la izolarea termică, în realitate tot se pierde
o cantitate de căldură în exterior, şi, aşa cum vom vedea, pentru a ţine seama de acest
lucru se fac aşa numitele corecţii calorimetrice. Pentru determinarea căldurii specifice a
unui corp solid cu calorimetrul descris mai sus se foloseşte metoda amestecurilor, care se
bazează pe cele trei principii ale calorimetriei. Ea constă în următoarele: considerăm un
corp de masă m a cărui căldură specifică vrem să o măsurăm. Încălzim acest corp la o
anumită temperatură finală tf. După aceea îl introducem în lichidul din vasul 1 al
calorimetrului, după ce, în prealabil, cu ajutorul termometrului 2, a fost citită temperatura
iniţială ti la care se găsea vasul 1, lichidul din el, termometrul (partea care se găseşte în
lichid) şi agitatorul. După un timp oarecare conform primului principiu al calorimetriei,
corpul a cărui căldură specifică o măsurăm, vasul 1, lichidul din el, agitatorul, partea din
termometru ce se află în lichid, prin schimb de căldură între ele, ajung la aceeaşi
temperatură θ, care se numeşte temperatura amestecurilor. Conform celui de-al doilea
principiu al calorimetriei, cantitatea de căldură cedată de corpul care a fost încălzit la
temperatura tf şi care s-a răcit până la temperatura θ trebuie să fie egală cu cantitatea de
căldură de corpurile care s-au încălzit de la temperatura iniţială ti până la temperatura
amestecului θ:
Q1 = Q2 (4)
unde:
Q1 = mo c(t f - θ) (5)
Q2 = (m0c0 + m1c1 + m2c2 + m3c3) (θ – ti) (6)
cu următoarele notaţii:
m0, c0 – sunt masa, respectiv căldura specifică a apei din calorimetru (în cazul
nostru, lichidul din calorimetru este apa pentru care c0 = 4180 J/kgK;
m1, c1 – masa, respectiv căldura specifică a vasului calorimetric;
m2, c2 – masa, respectiv căldura specifică a agitatorului;
m3, c3 – masa, respectiv căldura specifică a părţii din termometru care intră în apă.
Egalând relaţiile (5) şi (6) obţinem pentru căldura specifică a corpului solid
expresia:
c = (m0c0 + K) (θ – ti) / m(tf – θ) (7)
unde am notat cu K suma capacităţilor calorice ale vasului calorimetric cu accesorii,
adică:
K = m1c1 + m2c2 + m3c3 (8)
Mărimea K se mai numeşte şi echivalent în apă al calorimetrului cu accesorii.
Dacă se pierde în exterior o cantitate de căldură, totul se petrece ca şi când
temperatura finală θ la care ajunge amestecul ar fi mai mică cu ∆t . Dacă se ţine seama
de această variaţie de temperatură, relaţia (7) devine:
c = (m0c0 + K) (θ + ∆t – ti) / m(tf – θ – ∆t ) (9)
Se cunosc mai multe metode pentru determinarea corecţiei de temperatură ∆t . Cea
mai simplă este următoarea: înainte de a începe experienţa, se ridică temperatura apei din
vasul 1 cu câteva grade (2-3ºC) deasupra temperaturii mediului ambiant şi se notează
această temperatură cu t1. După citirea lui t1 se aşteaptă un timp τ 1 minute (cam 5-10
min.) după care temperatura a scăzut la t2 datorită pierderilor de căldură în exterior.
Atunci variaţia de temperatura pe minut la începutul experienţei este:
t −t
∆ 1t = 1 2 (10)
τ1
După ce s-a terminat experienţa, şi anume, a fost citită temperatura θ şi a fost notat
timpul τ cât a durat experienţa (de când s-a citit t1 şi până s-a citit θ) se citeşte iarăşi o
temperatură t4, după care se aşteaptă din nou un timp τ 2 minute până ce temperatura a
scăzut la t5. Variaţia temperaturii pe unitate de timp la sfârşitul experienţei va fi:
t −t
∆ 2t = 4 5 (11)
τ2
În general, în cursul experienţei, pierderea de căldură în exterior şi deci variaţia de
temperatură corespunzătoare nu se face la fel în fiecare minut. Există metode de
determinare a corecţiei la temperatură în fiecare minut al experienţei. În metoda de faţă se
consideră o variaţie medie de temperatură în fiecare minut al experienţei. Acesta este dată
de relaţia:
∆ 1t + ∆ 2 t
∆ 3t = (12)
2
 Atunci variaţia de temperatură în tot timpul τ cât a durat experienţa şi care apare în
relaţia (9) va fi dat de expresia:
∆ 1t + ∆ 2 t
∆ t= τ (13)
2

Graficul din figura 2 reprezintă

consideraţiile făcute mai sus asupra determinării
corecţiei de temperatură.
În experienţa de faţă se va determina
căldura specifică a unui corp solid care va fi
încălzit până la temperatura tf cu ajutorul unei
etuve electrice.
Fig. 2 Descrierea aparatului

Instalaţia folosită în experienţa de faţă este schiţată în figura 3.

Fig. 3

Corpul solid a cărui căldură specifică se determină se încălzeşte până la temperatura

finală tf cu ajutorul unei etuve încălzită electric.
Pentru introducerea corpului încălzit în calorimetru se utilizează o altă etuvă 1.
Această etuvă este formată din doi cilindri 2 şi 3 concentrici. În cilindrul 3 este
introdus un alt cilindru ce sprijină corpul de studiat 4, în care se găseşte un termometru 5.
Cu ajutorul unui indicator 6 prins de parte de sus a acestui cilindru, orificiul 7 poate fi făcut
mai mic sau mai mare, astfel încât corpul 4 să poată ieşi prin partea de jos a etuvei. Când
indicatorul se găseşte în poziţia de jos “auf”, orificiul 7 se deschide şi corpul cade, iar când
indicatorul se găseşte în poziţia “zu”, orificiul este închis şi corpul rămâne în etuvă. Cu
ajutorul tijei 8, etuva 1 poate fi transportată astfel încât partea de jos a ei să fie introdusă în
orificiul 9 din capacul calorimetrului, ca să poată da drumul corpului încălzit direct în
calorimetru. Şi anume, după ce corpul a atins temperatura finală se scoate din etuva
electrică şi se introduce în etuva 1 care se manevrează cum am arătat mai sus.
Calorimetrul folosit în această experienţă este constituit astfel: un vas metalic 10 cu
pereţii dubli între care se găseşte apă ce contribuie la izolarea termică de mediul exterior
şi a cărui temperatură se măsoară cu ajutorul unui termometru. În acest vas se găseşte al
doilea vas metalic 11. Temperatura apei dintre pereţii dubli se menţine la anumite valori,
după nevoie, cu ajutorul unui ultratermostat, care constituie calorimetrul propriu-zis.
Stratul de aer dintre cele două vase contribuie de asemenea la izolarea termică faţă de
exterior. Prin capacul acestui vas sunt introduse un termometru 12, un agitator 13 şi
conductorii de legătură ai unei rezistenţe încălzitoare 14, care se fixează la bornele 15 şi
16. Agitatorul este rotit cu ajutorul unui motor electric 17 fixat de vasul calorimetric cu
ajutorul unui şurub 18. Motorul agitatorului este alimentat de la o sursă de curent
alternativ S de 220 V printr-un reostat R care se găseşte într-o cutie (v. fig. 4). Reostatul
este pus în legătură cu motorul prin intermediul unei prize de pe cutie. Rotaţia motorului
este reglată cu ajutorul reostatului. Tot pe cutie se găseşte un întrerupător cu ajutorul
căruia se porneşte sau se opreşte motorul.

Fig. 4

Rezistenţa încălzitoare 14, care serveşte la determinarea echivalentului în apă al

calorimetrului, se alimentează de la aceeaşi sursă de curent alternativ cu motorul
agitatorului, dar prin intermediul unui transformator T. Cu ajutorul transformatorului,
curentul care trece prin rezistenţe se stabileşte la o tensiune convenabilă ca rezistenţa să fie
potrivit încălzită. Tensiunea V la bornele rezistenţei se măsoară cu un voltmetru. În circuitul
rezistenţei încălzitoare se mai găseşte un ampermetru A care indică intensitatea curentului
ce trece prin circuit şi un întrerupător K, cu ajutorul căruia se poate întrerupe circuitul
rezistenţei încălzitoare.

Modul de lucru
În experienţa de faţă se determină căldura specifică a mai multor corpuri solide
după ce în prealabil a fost determinat echivalentul în apă al calorimetrului cu accesorii.
Căldura specifică nu se determină folosind relaţia (9).
Capacitatea calorică K a calorimetrului cu accesorii se determină în felul următor:
cantitatea de căldură cedată de rezistenţa încălzitoare se exprimă folosind legea lui Joule:
Q = V·I· τ ’, (14)
unde I este intensitatea curentului ce trece prin rezistenţa încălzitoare exprimată în
amperi; V – tensiunea măsurată la bornele rezistenţei încălzitoare (exprimată în volţi);
τ ’ – timpul cât a trecut curent prin rezistenţă (secunde).
Folosind principiul egalităţii schimbului de căldură se pot scrie:
V·I· τ’ = (m0c0 + K) (tf – ti’) (15)
unde am notat cu ti’ si tf’ respectiv temperatura iniţială a calorimetrului cu apă şi accesorii
şi temperatura acestuia după timpul τ’.
Expresia lui K din (15) este data de relaţia :
K = (V·I· τ’) / (tf’ – ti’) – m0c0 (16)
Succesiunea operaţiilor este următoarea :
 1. Se cântăresc corpurile ale căror călduri specifice se determină, notându-se
masele lor, după care se introduc în etuva electrică ce se pune în stare de funcţionare. Se
aşteaptă până ce corpurile se încălzesc la temperatura dorită ce poate fi citită pe
termometrul etuvei.
2. Se pune în vasul calorimetric 11 o cantitate de apă de aproximativ 2 000 g,
măsurată cu ajutorul unui cilindru gradat. Dacă în acest vas se găseşte apa de la
experienţa anterioară, atunci se scot agitatorul cu motor, capacul cu termometru şi
rezistenţa încălzitoare, iar apoi vasul, care se goleşte şi se umple din nou cu cantitatea
dorită. Se aşează apoi totul la loc, strângând bine şurubul 18 pentru ca agitatorul cu motor
să nu vibreze.
3. Se procedează apoi la determinarea echivalentului în apă al calorimetrului. Se
controlează la început cu ajutorul termometrelor 10 şi 12 dacă apa dintre pereţii dubli are
aceeaşi temperatură cu apa din calorimetru. Aceasta pentru ca pierderile de căldură în
timpul experienţei să fie cât mai mici. În cazul în care termometrele arată temperaturi
diferite se procedează la egalizarea lor cu ajutorul ultratermostatului. După aceasta se face
legătura cu sursa de curent S având grijă ca întrerupătorul k să fie deschis, adică
ampermetrul A să nu indice curent. Se pune apoi în funcţiune agitatorul cu ajutorul
întrerupătorului de pe cutie.
4. După câteva minute se citeşte temperatura iniţială a calorimetrului cu apă şi
accesorii ti’.
5. Se închide circuitul rezistenţei încălzitoare de la întrerupătorul k şi exact în
acelaşi timp se porneşte un cronometru .
Se aşteaptă să treacă un timp τ’ (cca.4-5 minute), după care se întrerupe circuitul
rezistenţei încălzitoare, oprind în acelaşi timp cronometrul.
6. Se citeşte temperatura tf’ şi timpul τ’. Introducând datele obţinute în relaţia (16)
se determină K. Se fac mai multe determinări ale acestei mărimi, iar în relaţia (9) se
introduce valoarea medie a acestora .
7. Se determină variaţia de temperatură pe unitate de timp la începutul experienţei.
Pentru aceasta se citeşte o temperatură t1 pe care o are calorimetrul cu apa şi accesorii
(care este cu câteva grade mai ridicată decât a mediului ambiant) pornindu-se în acelaşi
timp cronometrul. După un timp τ1 minute se citeşte temperatura t2, se opreşte
cronometrul şi se citeşte timpul. Introducând datele obţinute în relaţia (10) se determină
∆1t.
Deoarece în urma relaţiei de determinare a capacităţii calorice a calorimetrului
apare o diferenţă de temperatură între apa din calorimetru şi apa dintre pereţii dubli ai
acestuia, este necesar ca înainte de a începe experienţa de determinare a căldurii specifice
să se reducă această diferenţă de temperatură, cu ajutorul ultratermostatului, la o valoare
minimă posibilă.
8. Când se constată că corpurile din etuva electrică au atins valori convenabile
pentru temperatură (peste 100˚ C ), se porneşte agitatorul şi după câteva minute se citeşte
temperatura iniţială a calorimetrului cu accesorii ti pe termometrul 12 (se va folosi o lupă
pentru citirea temperaturilor).
9. Se scoate din etuva electrică unul din corpurile de studiat, se pune în etuva 1 şi
se introduce termometrul 5 în locaşul său. Se aduce etuva 1 deasupra capacului
calorimetrului şi se potriveşte ca partea de jos a ei să intre în orificiul 9 din capacul
calorimetrului. Se notează temperatura corpului tf, se aduce indicatorul 10 în poziţia “auf
” şi atunci când corpul cade în vasul calorimetric se porneşte cronometrul.
10. Se citeşte temperatura maximă θ pe care o indică termometrul 12 şi în
momentul citirii se opreşte cronometrul pe care se citeşte timpul cât a durat experienţa .
11. După aceasta se citeşte din nou o temperatură t4 < θ şi se aşteaptă un timp de τ2
minute, după care se citeşte temperatura t5 < t4. Se opreşte agitatorul. Cu ajutorul relaţiei
(11) se determină variaţia de temperatură pe unitatea de timp ∆2t la sfârşitul experienţei.
Cunoscând pe ∆1t, ∆2t şi timpul cât a durat experienţa, cu ajutorul relaţiei (13) se
determină variaţia medie de temperatură în timpul experienţei, datorită pierderilor de
căldură în mediul exterior .
Introducând datele obţinute în relaţia (9) se determină căldura specifică a corpului
considerat .

Calculul erorilor
Din cauză că în timpul afectat unei lucrări de laborator nu se poate face decât o
singură determinare pentru căldura specifică, se vor calcula eroarea absolută maximă şi
eroarea relativă pentru mărimea dată de relaţia (9). Pentru mărimile măsurate direct ce
intră în relaţia (9) ca erori absolute maxime se iau cele mai mici diviziuni ce se pot citi pe
aparatele cu care au fost măsurate. Eroarea absolută maximă a mărimii ∆t se calculează
ţinând seama de relaţiile (10), (11), (12). Pentru capacitatea calorică a calorimetrului K
dată de relaţia (16) se vor calcula de asemenea eroarea absolută maximă şi eroarea
relativă. Dacă asupra lui K se fac mai mult de 5 determinări atunci se calculează eroarea
statistică.
Rezultatele obţinute în urma determinărilor şi a calculului erorilor vor fi trecute
într-un tabel de forma :

Nr. K ∆t tf ti θ m0 m δK εK εC δC C±δC
det. J/K ºC ºC ºC ºC kg kg J/K % % J/kgK J/kgK
 Lucrarea VIII

DETERMINAREA CĂLDURII SPECIFICE

A UNUI LICHID PRIN METODA RĂCIRII

Consideraţii teoretice
Determinarea căldurii specifice a unui lichid prin această metodă are la bază
principiile calorimetriei (v. lucrarea VII), precum şi legea după care se transmite căldura
de la un corp solid la un fluid, cunoscută sub numele de legea de răcire a lui Newton.
Această lege se enunţă în felul următor:
Cantitatea de căldură schimbată de un corp solid cu un fluid (gaz sau lichid) este
proporţională cu diferenţa de temperatură dintre solid si fluid, cu suprafaţa solidului
care schimbă căldura şi cu timpul cât durează acest schimb de căldura:
Q = α (ts - tf) S τ (1)
unde coeficientul de proporţionalitate α se numeşte coeficient de schimb de căldură, care
în general depinde de natura solidului cât şi de natura fluidului, iar S este suprafaţa
solidului care schimbă căldură.
Să considerăm un vas calorimetric a cărui capacitate calorică (a vasului calorimetric
cu accesorii) o notăm cu K, în care se găseşte un lichid de masă “m” şi de căldură
specifică “c” pe care vrem să o determinăm. Cantitatea de căldură necesară pentru a
încălzi acest vas cu accesorii în care se găseşte lichid, de la temperatura t0 la temperatura
t, este dată de relaţia :
Q = (mc + K ) (t – t0 ) (2)
Atunci când acest sistem se răceşte de la temperatura t la temperatura t0, conform
celui de-al 3-lea principiu al calorimetriei (vezi lucrarea V), el va ceda aceeaşi cantitate
de căldură. Pentru intervale foarte mici de temperatură, expresia (2) se poate scrie sub
formă diferenţială:
dQ = (mc + K ) dt (3)
Dacă această cantitate de căldură este cedata unui fluid (aer sau oricare alt gaz)
închis într-o incintă izotermă, atunci ea poate fi exprimată conform legii lui Newton
pentru un interval infinitezimal de temperatură astfel :
dQ = – α (t – tf) S d τ (4)
semnul (–) apare din cauză că cantitatea de căldură este cedată de sistem.
Egalând relaţiile (3) şi (4) se obţine:
(mc + K) dt = – α (t – tf) S dτ (5)
Am obţinut o ecuaţie diferenţială în variabilele temperatură şi timp, separate, care
poate fi integrată, şi anume :
dt αS
=− dτ
t −tf mc + K
 t2 dt αS T
∫t1 t −tf
=−
mc + K ∫0 dτ (6)

 t2 − t f

ln  = − αS τ
 t −t  mc + K
 1 f 
αS
t 2 − t f = (t1 − t f ) e − τ
mc + K
Limitele de integrare au fost alese astfel: la timpul τ = 0, calorimetrul cu lichidul ce-
l conţine se găsesc la temperatura t1 până la care au fost încălzite în prealabil. După
timpul τ, calorimetrul cu lichidul s-a răcit până la temperatura t2, în incinta izotermă de
temperatură tf (t2 > tf).
Din relaţia (6), cunoscută sub numele de relaţia lui Richmann, se observă că
temperatura unui corp care se răceşte în condiţiile de sus scade exponenţial cu timpul.
Experienţa a arătat că această relaţie este valabilă pentru diferenţe mici de temperatură,
care nu trebuie sa depăşească 40–50°C .
Dacă în vasul calorimetric se pune un alt lichid de masă m0 şi căldura specifică c0,
care se răceşte între aceleaşi temperaturi, dar în alt interval de timp, atunci relaţia (6)
devine:
αS
− τ0
(
t 2 − t f = t1 − t f e ) m0c0 + K
(7)
Egalând relaţiile (6) şi (7) se obţine :
τ0 τ
= (8)
m0 c0 + K mc + K
de unde căldura specifică a primului lichid se exprimă:

mo coτ τ − τ o K
c= + * (9)
mτ o τo m
Dacă cel de-al doilea lichid este apa care are căldura specifică c = 4180 J/KgK şi
luăm m0 = m, atunci relaţia (9) se simplifică şi devine :
c τ τ − τo K
c= o + ⋅ (10)
τo τo m
Descrierea aparatului

Aparatul folosit în experienţa de faţă este constituit ca in figura 1 dintr-un vas E cu

pereţii dubli printre care poate circula apă termostată care vine şi iese prin tuburile T1 şi
T2. În acest vas poate fi introdus un dispozitiv D legat solidar cu capacul C al vasului. În
dispozitiv pot fi aşezate două calorimetre mici din alamă, identice C1 şi C2. În incinta
vasului E se găseşte termocuplul t1 iar în calorimetre se găsesc respectiv termocuplele t2
şi t3 trecute prin dopuri de cauciuc d1 şi d2.
 Fig. 1
Termocuplele sunt legate de un aparat de înregistrare a variaţiilor de temperatură A
prin intermediul unor borne fixate pe o placă de ebonită P care la rândul ei este fixată pe
capacul vasului termostat. Motoraşul aparatului înregistrator este alimentat de o sursă de
curent alternativ de 220 V. Înregistratorul este prevăzut cu o scală gradată pe care se pot
citi direct temperaturile dacă termocuplele folosite sunt din Fe – constantan. În faţa scalei
se poate mişca un ac indicator de care este legat solidar un dispozitiv care conţine şase
peniţe de înregistrare numerotate de la 1 la 6. Noi vom folosi doar peniţele 1,2 şi 3
deoarece vom lucra cu trei termocuple. Înregistrarea variaţiilor de temperatură în timp se
face prin puncte pe o hârtie milimetrică ce este mişcată cu viteză constantă în faţa
peniţelor de înregistrare. Înregistratorul este prevăzut şi cu un întrerupător k, ce poate fi
pus în oricare din cele trei poziţii pe care sunt notate: “oprit”, “indicatoare” şi
“înregistrare”. Temperatura din interiorul vasului E trebuie menţinută constantă. Acest
lucru se realizează prin termostatare, când se elimină cantitatea de căldură primită de la
cele două calorimetre prin procesele de transmisie cunoscute (conductibilitate termică,
convecţie şi radiaţie) şi se constată cu ajutorul, termocuplului t1.

Modul de lucru
1. Se scot calorimetrele C1 si C2 din dispozitivul D, după ce în prealabil au fost
scoase dopurile din cauciuc prin care sunt trecute termocuplele. Se cântăreşte un singur
calorimetru (deoarece sunt identice). După aceea într-un calorimetru se pune o masă m de
apă, iar în celălalt o masă egală cu prima dintr-un lichid a cărui căldură specifică trebuie
determinată şi se cântăreşte din nou. Prin scădere se determină masa apei şi a lichidului
studiat.
2. Se pune câte un dop la fiecare calorimetru după care se aşează într-o etuvă
pentru a fi încălzite până la o temperatura în jur de 100 ˚C.
3. Se scot cele două calorimetre pline, încălzite şi se aşează în locurile lor din
dispozitivul D, după ce în prealabil au fost introduse dopurile de cauciuc prin care trec
termocuplele. După aceasta, dispozitivul D se introduce în incinta termostată.
4. Se pune întrerupătorul K al înregistratorului în poziţia de înregistrare şi se
urmăreşte variaţia temperaturii în timp a celor două calorimetre cu lichid.
Temperatura incintei indicată de termocuplul 1 trebuie să rămână practic constantă.
Pentru aceasta se va regla debitul apei care termostează incinta, în mod
corespunzător.
 5. După terminarea înregistrării (temperatura vaselor se apropie de temperatura
incintei) se taie hârtia cu graficele obţinute. Se lipesc apoi cele două capete ale hârtiei,
astfel încât să poată începe o nouă înregistrare.
6. Dacă graficele obţinute arată ca în
figura 2, atunci timpurile de răcire se
determină astfel:

do
τo = (1)
v
d
τ = (2)
v
unde d0 şi d sunt distanţele măsurate pe hârtie
milimetrică, corespunzătoare timpurilor τ0 şi Fig. 2
respectiv τ, iar v este viteza constantă a motoraşului înregistratorului. Introducând aceste
valori în formula căldurii specifice a lichidului, se obţine:
d K d − do
c = co + (3)
do m do
Pentru calculul capacităţii calorice a calorimetrului se va neglija capacitatea
calorică a dopului de cauciuc şi termocuplului. Atunci K = m1c1 unde m1 este masa unui
calorimetru iar c1, căldura specifică a alamei (c1 = 384,6 J / KgK).

Calculul erorilor
Din cauză că nu se pot face multe determinări se va calcula eroarea absolută
maximă şi eroarea relativ pentru mărimea c data de relaţia (10). Pentru aceasta se observă
τ τ −τ o K
că relaţia (10) este formată din doi termeni ( A = , B= ) şi deci eroarea
τo τo m
absolută maximă este egală cu suma erorilor absolute maxime ale termenilor. Erorile
absolute maxime ale termenilor se vor calcula cu ajutorul erorilor relative
corespunzătoare după relaţiile:
δA = A + ε A
δB = B + ε B
Eroarea absolută maximă a lui K se calculează folosind relaţia (11). Pentru mărimile
măsurate direct care intră în relaţiile (10) şi (11), ca erori absolute maxime, se iau cele
mai mici diviziuni care se pot citi pe aparatele cu care au fost măsurate. Pentru
constantele din aceste relaţii, erorile absolute maxime se iau ţinând seama de cifrele
semnificative cu care au fost date. Rezultatele obţinute în urma determinărilor şi a
calculului erorilor vor fi trecute într-o tabelă de forma:

m1 m d0 d K εK ε A εB εc δc δk c ± δc
(kg) (kg) (mm) (mm) (J/k) (J/kgK) (J/K) (J/kgK)
% % % %
Apa
Lichid
 Lucrarea IX

DETERMINAREA CĂLDURII SPECIFICE A UNUI LICHID CU

CALORIMETRUL ELECTRIC HIRN

Consideraţii teoretice
La trecerea unui curent electric printr-o rezistenţă, energia electrică E se transformă
în căldura Q, rezistenţa încălzindu-se. Este efectul Joule-Lenz sau efectul termic al
curentului electric. Conform principiului conservării energiei, cantitatea de căldură
degajată într-un timp dat, este egală cu energia electrică consumată în acelaşi timp.
Energia unui curent electric de intensitatea I care circulă printr-un rezistor cu
rezistenţa R, în timpul τ , este:
E = RI2 τ = Q (1)
Energia electrică şi cantitatea de căldură, care este o energie transmisă, se măsoară
în aceleaşi unităţi de măsură şi anume joule (J) în S.I.
Dacă rezistenţa electrică se află într-un calorimetru ce are capacitatea electrică K,
conţinând un lichid oarecare de masă m şi căldură specifică c, cantitatea de căldură
degajată în lichid va fi urmată de o creştere a temperaturii lichidului cu ∆t . Neglijând
pierderile de căldură în exterior, vom putea scrie acum egalitatea între căldura cedată de
către rezistenţa electrică şi cea primită de lichid:
RI2 τ = (mc + K) ∆t (3)
Din această relaţie se poate calcula căldura specifică cunoscând prin măsurare
celelalte mărimi.

În lucrarea de faţă se evită măsurarea mărimilor electrice şi a timpului, folosindu-se

două calorimetre identice. Prin cele două rezistenţe egale, legate în serie şi aşezate fiecare
în câte un calorimetru, trece un curent electric într-un interval de timp dat. Cantităţile de
căldură degajate de către rezistenţe în cele două calorimetre vor fi aceleaşi, datorită
egalităţii valorilor rezistenţelor, precum şi faptului că trece acelaşi curent electric într-un
acelaşi interval de timp. Dacă în primul calorimetru punem un lichid de masă m1 şi
căldura specifică c1, iar în al doilea, un lichid de masă m2 şi căldură specifică c2, creşterile
de temperatură fiind ∆t 1 şi respectiv ∆t 2, putem scrie:
Q = (m1c1 + K) ∆t 1
Q = (m2c2 + K) ∆t 2
(m1c1 + K) ∆t 1 = (m2c2 + K) ∆t 2
De aici se poate determina căldura specifică a unuia dintre lichide (de exemplu.,
c2), cunoscând-o pe a celuilalt (c1), cu relaţia:
(m c + K )∆t1 − K∆t 2
c2 = 1 1 (4)
m2 ∆t 2
 Dacă în primul calorimetru se află apă distilată, atunci:
c1 = 4180 J / Kg·grd

Descrierea aparatului

Aparatul este format dintr-o cutie de lemn închisă în faţă şi în spate cu câte un geam
de plexiglas gros pentru asigurarea unei încălziri termice satisfăcătoare faţă de mediul
înconjurător. În această cutie se introduc două calorimetre identice, 1, din aluminiu şi
având pereţii dubli (fig. 1). Cele două rezistenţe, 3, sunt prinse în şuruburi la capetele
unor bare metalice de susţinere. Ansamblul rezistenţe-bare se poate mişca în sus şi în jos,
permiţând scoaterea şi introducerea calorimetrelor în cutie. În fiecare calorimetru se
introduce câte un agitator, 4, manevrat manual şi câte un termometru, 2. Pentru a realiza
condiţiile expuse mai sus, trebuie ca agitatoarele să fie identice, de asemenea
termometrele. Reostatul 5 introdus în circuit permite reglarea intensităţii curentului,
intensitate măsurată de ampermetrul A. Deoarece cunoaşterea exactă a intensităţii
curentului nu este necesară, ampermetrul serveşte de fapt drept indicator imediat al
închiderii circuitului electric, închidere care se realizează cu întrerupătorul 6. Circuitul se
alimentează de la o reţea de curent alternativ de tensiune obişnuită (220 V). Trebuie avut
în vedere ca intensitatea
curentului să nu depăşească o
anumită valoare, pentru a nu se
arde rezistenţele.
Prin metoda descrisă se
poate determina în principiu
căldura specifică a oricărui
lichid. În laboratorul nostru se
determină căldura specifică a
glicerinei.

Modul de lucru
Fig. 1
1. După ce au fost scoase cu grijă din aparat cele două calorimetre pentru a fi
umplute cu apă distilată şi glicerină, se tamponează cu hârtie de filtru rezistenţele,
bornele, agitatoarele şi termometrele pentru înlăturarea lichidului rămas de la experienţa
precedentă.
2. Într-un calorimetru, de exemplu, în cel din dreapta, se toarnă o cantitate de
glicerină de masă m2, iar în celălalt o cantitate de apă distilată m1, în aşa fel încât cele
două vase să se umple până la aproximativ 0,5 cm de la gurile lor. Determinarea maselor
de lichid se face cântărind la o balanţă de precizie întâi vasul gol, apoi cu lichid şi făcând
diferenţa între valorile obţinute. Este necesară atingerea unei precizii în cântărire de
ordinul zecimii de gram.
3. După încălzirea circuitului electric, se reglează intensitatea curentului cu ajutorul
reostatului, până când rezistenţele sunt aduse la roşu. Rezistenţa lor fiind aceeaşi şi
strălucirea lor în aer trebuie să fie aceeaşi; acest lucru se poate constata suficient de bine
cu ochiul liber.
 4. După ce calorimetrele cu cele două lichide au luat temperatura camerei, se
introduc în aparat, se coboară agitatoarele şi termometrele în aşa fel ca să nu se atingă
între ele şi să nu atingă nici calorimetrele.
5. Se citesc temperaturile iniţiale t1 şi respectiv t2, care s-ar putea să nu fie identice
din cauza eventualelor deplasări între punctele 0ºC şi 100ºC ale celor două termometre.
Pentru o citire precisă se va folosi lupa. Este indicat să lucreze simultan doi studenţi,
fiecare urmărind variaţia de temperatură a câte unui lichid.
6. Se închide circuitul electric menţinând în tot timpul experienţei un curent
constant (de ex. 4 A) şi se agită continuu. Glicerina, având o capacitate calorică mai mică
decât apa, îşi va ridica mai repede temperatura.
7. După ce temperatura glicerinei va creşte cu circa 10º faţă de cea iniţială, cei doi
studenţi vor citi şi nota simultan, temperaturile finale t1’ pentru apă şi t2’ pentru glicerină.
După aceea se va deschide circuitul electric.
Creşterile de temperatură vor fi pentru apă şi respectiv pentru glicerină:
∆t1 = t1’ – t1
∆t 2 = t2’ – t2
Căldura specifică a glicerinei (c2) se va calcula cu relaţia (4), care devine:
(m c + K )(t1 '−t1 ) K
c2 = 1 1 ' −
m2 (t 2 − t 2 ) m2
Pentru laboratorul nostru, capacitatea calorică K a celor două calorimetre a fost
măsurată şi are valoarea comună K = 42,0 J / grd.
Se va calcula eroarea absolută maximă asupra lui c2 folosind formula (4). Erorile
absolute ale mărimilor date (K şi c1) se vor lua ţinând seama de ultimele cifre
semnificative. Eroarea asupra diferenţei de temperatură este egală cu suma dintre eroarea
de citire a temperaturii iniţiale şi cea a temperaturii finale, fiecare dintre acestea fiind
egală cu cea mai mică diviziune de pe scara termometrelor folosite. Eroarea asupra masei
este egală cu cea mai mică diviziune folosită la cântărire. Cu rezultatele obţinute în urma
măsurătorilor şi a calculului erorilor se va alcătui un tabel de forma:

m1 m2 ∆t1 ∆t 2 δc 2 εC εC (c2 ± δc 2 )
Nr. 2 2
(kg) (kg) (ºC) (ºC) (J/kg.K) % % J/kg.K
 Lucrarea X

DETERMINAREA CĂLDURII LATENTE DE VAPORIZARE

Consideraţii teoretice
1. Dintre transformările termodinamice cunoscute în natură o mare
importanţă o prezintă transformările de fază. Se numeşte fază un corp omogen din
punct de vedere fizic, ce reprezintă o parte dintr-un sistem, separată de celelalte
părţi printr-o suprafaţă de separaţie pe care anumite proprietăţi (şi parametrii
lor) variază în salt. De exemplu, dacă sistemul este compus dintr-un lichid şi
vaporii săi, atunci lichidul reprezintă o fază, iar vaporii alta. Stările de agregare
nu trebuie confundate cu fazele. În timp ce stările de agregare sunt în total trei
(solidă, lichidă şi gazoasă), numărul fazelor este nelimitat. Chiar la o substanţă
chimic pură în stare solidă pot exista mai multe faze, de exemplu, sulful
romboedric şi monoclinic, cositorul cenuşiu şi alb etc. În stare lichidă pot exista în
echilibru câteva faze, de exemplu apă şi ulei, petrol lampant şi apă.
Transformările de fază au fost clasificate în transformări de fază de speţa I şi
de speţa a II-a. Transformările de speţa I sunt acelea care se efectuează la o
temperatură constantă, caracteristică fiecărei transformări şi în care se absoarbe
sau se cedează o cantitate de căldură a cărei mărime depinde de mărimile forţelor
de interacţiune dintre particulele constituente ale substanţei. Transformările de
speţa a II-a au loc sub formă de avalanşă, iar în timpul desfăşurării lor, căldura
specifică prezintă discontinuităţi. Căldura transformării este absorbită sau cedată
simultan cu variaţia temperaturii. Un exemplu de astfel de transformare îl
constituie trecerea substanţei feromagnetice în substanţă paramagnetică începând
la o anumită temperatură, numită temperatura Curie.
Se numeşte căldură latentă a unei transformări de fază, cantitatea de căldură
pe care o absoarbe sau o cedează unitatea de masă dintr-o substanţă, pentru a trece
dintr-o fază în alta, la o anumită temperatură. Această noţiune are sens doar pentru
transformările de speţa I. Unei transformări de fază efectuate într-un anumit sens
îi corespunde transformarea efectuată în sens invers. De exemplu, vaporizării –
trecerea stării lichide în stare de vapori – îi corespunde condensarea, adică
trecerea stării de vapori în stare lichidă. În mod asemănător se cuplează topirea şi
solidificarea. Căldura latentă a unei transformări de fază efectuate într-un sens
este egală, dar de sens contrar, cu cea a transformării inverse.
 S-a constatat, analizând ecuaţia lui Van der Waals, că presiunea vaporilor
saturanţi creşte foarte repede cu temperatura. Pentru a determina forma acestei
dependenţe, vom folosi legea lui Boltzmann. Ea exprimă relaţia dintre numărul n
de molecule din unitatea de volum, care au energia potenţială U la echilibru
termic, şi n0 - numărul moleculelor din unitatea de volum, care au energia
potenţială nulă (raportată la energia U):
n = n0 e −U / kT (1)
Să aplicăm această ecuaţie în cadrul echilibrului termic dintre lichid şi
vaporii săi saturanţi. Moleculele ce părăsesc lichidul prin evaporare săvârşesc un
lucru mecanic împotriva forţelor de atracţie exercitate de moleculele din lichid şi
prin urmare energia lor variază faţă de cea iniţială cu valoarea lucrului mecanic
efectuat. Deci diferenţa dintre energia medie a moleculelor ce ies din lichid şi
energia moleculelor aflate în lichid este λ/N0, unde λ este căldura molară latentă
de vaporizare şi N0 e numărul lui Avogadro. Numărul de moleculele de vapori din
unitatea de volum va fi exprimat de formula:
nv = nl e − λ / N0kT (2)
Din ecuaţia de stare a gazelor ideale putem găsi numărul moleculelor de
vapori din unitatea de volum nv:
p = nv kT = nl kTe −λ / N0kT (3)
Aceasta este expresia care dă dependenţa presiunii vaporilor saturanţi de
temperatură. Înseamnă că presiunea vaporilor saturanţi creşte exponenţial cu
temperatura. Ştiind că N0k = R să scriem ecuaţia (3) sub altă formă:
λ
1np = − + 1nT + 1n(knl )
RT
sau
λ
1np = − + 1nT + C
RT
C este o constantă caracteristică lichidului dat; ln T fiind o funcţie ce creşte
foarte încet cu temperatura poate fi considerată constantă, deci:
λ
1np = − +K (4)
RT
Dacă pentru reprezentarea acestei funcţii luăm pe abscisă 1/T obţinem o
dreaptă a cărei tangentă este λ /R.

Descrierea instalaţiei experimentale

Instalaţia cuprinde un termostat şi o fiolă metalică, în care se găseşte

substanţa a cărei căldură latentă se determină, cuplată la un manometru ce
măsoară presiunea vaporilor saturanţi.
 Modul de lucru
Fiola se află permanent introdusă în termostat. Se porneşte termostatul şi
încălzitorul termostatului. Ţinând seama de faptul că inerţia fiolei este mai mare
decât a termometrului şi temperatura ei va fi în urmă cu câteva grade faţă de
termometru. Termoregulatorul termostatului se fa fixa pe rând la temperaturile de
lucru: 30°C, 40°C,…, 90°C, pentru ca fiola să poată lua temperatura apei din
termostat. Se va urmări acum manometrului şi când ajunge în dreptul diviziunilor
marcate pe cadran se va citi temperatura corespunzătoare indicată de termometrul
introdus în termostat.
1. Se va construi graficul dependenţei presiunii vaporilor saturanţi de
temperatură, p(t).
2. Se va construi graficul lnp – f(1/T) din a cărei pantă se va calcula
valoarea căldurii latente de vaporizare molare λ şi a căldurii latente specifice de
vaporizare λ/µ, cunoscând masa molară µ a clorurii de etil C2H5Cl.
 Lucrarea XI

DETERMINAREA CĂLDURII LATENTE DE CRISTALIZARE

Consideraţii teoretice
Orice corp solid are volum propriu, caracteristică ce este întâlnită şi în cazul
corpurilor lichide, şi formă proprie. Toate substanţele – cu excepţia heliului la
temperaturi suficient de coborâte – trec în starea solidă. Aceasta înseamnă că în
momentul în care vitezele mişcării termice ale particulelor (atomi sau molecule) devin
relativ mici, forţele de interacţiune dintre particule limitează atât de mult deplasările
acestora încât corpul va avea posibilitatea să-şi menţină forma proprie sau să revină la ea
dacă a fost deformată în urma unor secţiuni exterioare.
Existenţa formei proprii (sau elasticitatea formei) este una din caracteristicile
exterioare de bază ce deosebeşte corpurile solide de cele lichide sau gazoase. În afară de
acestea corpurile solide mai posedă multe proprietăţi care le deosebesc de corpurile lichide.
Este necesar de accentuat că aceste deosebiri sunt mult mai profunde decât deosebirile
dintre lichide şi gaze. Aceste deosebiri însă nu se referă la toate corpurile solide. Există
corpuri care au formă proprie – caracteristică stării solide – dar care relativ la celelalte
proprietăţi nu se deosebesc de corpurile lichide. În grupul acestor corpuri numite amorfe
pot fi incluse: sticla, diferite tipuri de smoală, masele plastice. Substanţele amorfe se
comportă la fel ca lichidele ce prezintă anomalii (valori foarte mari) în vâscozitate. Datorită
vâscozităţii foarte mari aceste substanţe nu pot curge la temperaturi obişnuite sau coborâte.
Odată cu creşterea temperaturii vâscozitatea acestor corpuri se micşorează. Ele încep
treptat să se înmoaie, după care încep să curgă. Trecerea de la starea solidă la cea lichidă în
cazul acestor corpuri se face treptat fără a se observa un salt.
În cazul corpurilor solide “adevărate” (corpurile solide cristaline) nu se observă
fenomenul de înmuiere la încălzire dar şi acestea trec în stare lichidă în urma încălzirii lor.
Această trecere din stare solidă în stare lichidă nu se face treptat, pe măsură ce temperatura
creşte, ci prin salt, la o valoare bine determinată a temperaturii, caracteristică pentru
substanţa dată – aşa numita temperatură de topire. Aceasta este una din particularităţile
principale care deosebesc între ele corpurile solide amorfe de cele “adevărate”. Această
particularitate a stării solide cât şi alte particularităţi indică existenţa unor particularităţi în
structura internă a corpurilor solide care nu există în cazul lichidelor şi a corpurilor amorfe.
Această particularitate constă în existenţa unei structuri bine determinate în dispoziţia
atomilor sau a moleculelor. Atomii sau alte particule, în cazul corpurilor solide nu sunt
dispuşi haotic, cum este cazul la lichide sau gaze, ci într-o anumită ordine, caracteristică
pentru fiecare substanţă în parte, care este aceeaşi pentru întreg corpul solid (ordine la
distanţă). Asemenea corpuri care prezintă o dispunere ordonată a particulelor se numesc
corpuri cristaline. Numai aceste corpuri vor fi numite corpuri solide. În corpurile amorfe, şi
probabil şi la lichide, dispunerea ordonată a particulelor este adevărată numai pentru atomii
vecini (ordine apropiată). Cauzele care duc la dispunerea ordonată a atomilor la formarea
stării solide sunt forţele de interacţiune dintre atomi. Deoarece formarea cristalului la răcire

1
are loc de la sine, atomii vor fi dispuşi în cristal astfel încât energia lor potenţială în câmpul
forţelor de interacţiune să fie minimă. În caz contrar ei nu vor fi în echilibru.
De aici rezultă că între atomi trebuie să acţioneze simultan forţe de atracţie şi de
respingere şi că atât unele cât şi altele depind de distanţele interatomice. Configuraţia
(dispunerea) atomilor în cristal şi distanţele dintre atomi, în condiţii normale, trebuie să
se realizeze în aşa fel încât forţele de atracţie şi de respingere să fie egale între ele. În fig.
1 sunt redate dependenţele forţelor de atracţie F1 şi de respingere F2 de distanţa dintre
atomi. Aceste curbe nu sunt simetrice, forţele de respingere scad odată cu creşterea
distanţei mult mai repede decât forţele de atracţie. Datorită acestui fapt forţa rezultantă ce
acţionează asupra atomilor aflaţi la o distanţă r mai mare decât r0 va fi o forţă de atracţie,
iar dacă r < r0 va fi o forţă de respingere. Dacă r = r0, va fi de echilibru. În această poziţie
energia potenţială a atomului este minimă. În fig. 2 este reprezentată dependenţa energiei
potenţiale a particulelor (atomi) în funcţie de distanţa interatomică. Pentru r = r0 curba
are un minim, care corespunde distanţei de echilibru dintre atomi.

Fig. 1, 2

Fiecare corp solid se caracterizează deci printr-o anumită configuraţie a particulelor

componente care ia naştere în condiţiile de echilibru amintite mai sus. Această
configuraţie în fond este o dispunere geometrică ordonată a particulelor componente care
se repetă periodic pe tot corpul solid. În funcţie de forma geometrică a configuraţiei
particulelor, se spune că solidele cristalizează în sistemul cubic, rombic, hexagonal etc.,
adică are structură cristalină cubică, rombică, hexagonală etc..
Să vedem cum are loc cristalizarea solidelor (solidificarea) din lichide. Formării
ordinii în dispunerea atomilor la solidificare i se opune mişcarea termică a cărei
particularitate principală este dezordinea (caracterul haotic). Din această cauză un corp
poate să se afle în stare solidă numai dacă temperatura lui este suficient de, atât de scăzută
încât energia kT corespunzătoare mişcării termice să fie mai mică decât energia potenţială
de interacţiune dintre atomi. Trecerea din starea lichidă în starea solidă este o trecere în
fond dintr-o stare lipsită de simetrie într-o stare în care simetria există. Din această cauză
trecerea în stare solidă trebuie să aibă loc în salt, la o temperatură bine determinată numită
temperatură de cristalizare sau solidificare. Deoarece la o asemenea transformare energia
internă se micşorează ea este însoţită de degajarea de energie sub forma căldurii latente de
cristalizare. Prin căldură latentă de cristalizare înţelegem deci cantitatea de căldură degajată
de unitatea de masă a corpului respective în procesul de cristalizare.

2
 Transformarea inversă, topirea, are loc în salt la aceiaşi temperatură şi este însoţită
de absorbţie de energie sub formă de căldură de topire. Cantitatea de căldură necesară
unităţii de masă pentru a se topi la temperatura de topire se numeşte căldură latentă de
topire. În S.I. se măsoară în J/Kg. Ea este egală cu căldura latentă de cristalizare.
Cele spuse mai sus apar mai
evidente dacă se reprezintă grafic răcirea
unui lichid (temperatura) funcţie de timp
fig. 3, curba a. Porţiunea 1 a curbei
reprezintă scăderea temperaturii
lichidului în urma cedării de căldură.
Porţiunea orizontală 2 indică că la o
anumită valoare a temperaturii, egală cu
tc, scăderea temperaturii încetează deşi
lichidul cedează în continuare căldură
mediului exterior. După un timp oarecare Fig. 3
temperatura începe din nou să scadă (porţiunea 3). Temperatura corespunzătoare porţiunii 2
este tocmai de cristalizare.
Căldura latentă de cristalizare care se
degajă în procesul de cristalizare
compensează temporar schimbul de
căldură cu exteriorul din această cauză
temperatura nu mai variază (porţiunea 2).
După terminarea procesului de cristalizare
temperatura din nou începe să scadă dar cu
altă viteză deoarece cedează acum corpul
solid căldura.
Fig. 4 Scopul lucrării este de a determina
căldura latentă de cristalizare şi
temperatura de cristalizare. Aceasta se va realiza după cum urmează.
Cu ajutorul unui înregistrator electronic automat se înscrie pe hârtie dependenţa
temperaturii probei (naftalină) în procesul de solidificare, de timp
t = f( τ ). Un asemenea grafic arată ca în figura 4. Cantitatea q1 de căldură, cedată în medie,
în unitatea de timp, de naftalina lichidă împreună cu eprubeta de sticlă în procesul de răcire
este:
Q1 t −t
q1 = = (c1 m1 + c 2 m2 ) 1 2
τ 2 −τ1 τ 2 −τ1
unde:
c1 = 0,41 cal/g.grd este căldura specifică a naftalinei lichide;
m1 = 117 g este masa naftalinei;
c2 = 0,5 cal/g.grd este căldura specifică a sticlei;
m2 = 71 g este masa sticlei (eprubetei).
În procesul de răcire a naftalinei solide, în unitatea de timp, în medie, este cedată
cantitatea de căldură q2 :
Q2 t −t
q2 = = (c1 ' m1 + c 2 m2 ) 3 4 (2)
τ 6 −τ 5 τ 6 −τ 5

3
unde c1’ = 0,32 cal/g grd este căldura specifică a naftalinei solide. Cantitatea de căldură
degajată în unitatea de timp în procesul de cristalizare q3 este egală cu :
Q3 λm1
q3 = = , (3)
τ 4 −τ 3 τ 4 −τ 3
unde λ este căldura latentă de cristalizare (topire).
Deoarece în timpul cristalizării temperatura rămâne constantă, căldura degajată în
unitatea de timp este egală cu căldura schimbată (cedată) cu mediul înconjurător în
unitatea de timp. Deoarece condiţiile în care are loc schimbul de căldură sunt aceleaşi,
cantitatea de căldură degajată în unitatea de timp în procesul de cristalizare este egală cu
media aritmetică dintre q1 şi q2, adică:
q + q2
q3 = 1 (3)
2
Introducând valorile pentru q1, q2 şi q3 din relaţiile (1), (2), (3) în relaţia (4),
obţinem:
τ −τ  t −t t −t 
λ = 4 3 (c1 m1 + c 2 m2 ) 1 2 + (c1' m1 + c 2 m2 ) 3 4  (5)
2m1  τ 2 −τ1 τ 6 −τ 5 
Cu ajutorul relaţiei (5) se calculează λ .

Descrierea aparatului
Într-o eprubetă de sticlă se află naftalină. În naftalină se află un termocuplu pentru
măsurarea temperaturii. Eprubeta este fixată pe un stativ metalic cu ajutorul unei mufe
care dă posibilitatea deplasării eprubetei pe verticală în sus şi în jos. Dispozitivul mai
cuprinde un cuptor electric în care se încălzeşte eprubeta cu naftalină şi un înregistrator
automat de temperatură.

Modul de lucru
Atenţiune! Determinările vor începe numai în prezenţa cadrului didactic)
a. Eprubeta cu naftalină se introduce în vasul de încălzire prin manevrarea mufei pe
tija stativului metalic .
b. Se aşteaptă până începe topirea naftalinei. În acest moment întrerupătorul
înregistratorului se pune în poziţia “INDICARE” (atenţie, înregistratorul funcţionează pe
canalul 1).
c. Când înregistratorul indică temperatura de cca. 90ºC eprubeta este scoasă din
cuptor, iar cuptorul se scoate din priză (a nu se uita această operaţie) şi îndepărtat de sub
eprubetă.
d. La temperatura de cca. 90ºC întrerupătorul înregistratorului se trece în poziţia
“ÎNREGISTRARE”.
e. După ce a fost înregistrată diagrama de răcire (indicatorul înregistratorului arată
cca. 40ºC) se readuce întrerupătorul înregistratorului în poziţia “OPRIT”. Apoi se scoate
ştecherul din priză.
f. Se va tăia porţiunea de hârtie cu diagrama înregistrată în vederea prelucrării
rezultatelor.

4
 Prelucrarea rezultatelor
1. Porţiunea de hârtie de înregistrare folosită se aduce în dreptul scalei de
temperatură din laborator şi se vor trasa temperaturile corespunzătoare.
2. Se determină intervalul ( τ 2 − τ 1 ) dintre punctele A şi B (vezi fig. 4) şi se află
temperaturile t1 şi t2 corespunzătoare lor (punctul A este primul punct înscris de
înregistrator, iar B este primul punct al palierului).
3. Se stabileşte punctul E pe grafic (începutul curbei cu pantă constantă după
palier). De la E la un interval de timp ( τ 6 − τ 5 ) egal cu ( τ 2 − τ 1 ) se determină pe grafic
punctul F. Se citesc temperaturile t3 şi t4 corespunzătoare lor.
4. Se calculează λ după formula (5).
5. Se determină temperatura corespunzătoare palierului CD care va fi temperatura
de cristalizare.
6. Se va calcula eroarea maximă pentru λ , plecându-se de la formula (5).

5
Lucrarea XII

DETERMINAREA PUTERII CALORICE A UNUI COMBUSTIBIL

SOLID CU BOMBA CALORIMETRICĂ

Consideraţii teoretice
Această lucrare are ca scop determinarea căldurii de ardere a unităţii de masă a unui
combustibil solid sau lichid (cărbune, petrol etc.). Pentru căldura de ardere a unităţii de
masă, numită şi putere calorică, sunt definite două valori, după temperatura 1ε care se
află produsele arderii:
a) puterea calorică superioară Qs când produsele arderii se găsesc la temperatura t <
100°C.
b) puterea calorică inferioară Qi când produsele arderii se găsesc la temperatura t ≥
100°C.
Avem Qs > Qi, deoarece în mărimea Qn intră şi cantitatea de căldură ce provine din
condensarea de apă. Cu ajutorul calorimetrului se determină numai puterea calorică
superioară, puterea calorică inferioară deducându-se prin calcul în urma analizei de apă şi
hidrogen pe care le conţine combustibilul.
Cu ajutorul bombei calorimetrice se determină cantitatea de căldură dezvoltată prin
arderea unei mase de combustibil cântărită foarte precis. Determinarea se face prin
metoda amestecurilor, la baza căreia stă unul din principiile calorimetriei, principiul
egalităţii schimbului de căldură. Acest principiu poate fi formulat astfel: la contactul
termic a două corpuri se formează un sistem izolat, căldura cedată de un corp este egală
cu căldura primită de celălalt corp. Notând cu m masa combustibilului, cantitatea de
căldură dezvoltată prin ardere de această masă va fi mQS. Această cantitate de căldură va
fi transmisă calorimetrului prin contactul ce îl realizează bomba cu lichidul (apa) din
vasul calorimetric. Atunci putem scrie:
mQS = (MCa + K) (tf + ∆ t – ti) (1)
unde: prin M am notat masa apei din calorimetru;
K – capacitatea calorică a calorimetrului;
tf şi ti – temperaturile finală şi iniţială a apei;
t – corecţia de temperatură, datorită pierderii de căldură în exteriorul
calorimetrului;
ca – căldura specifică a apei.
Descrierea aparatului
 Schema de principiu a aparatului este redată în figura 1. La aparatul folosit în
laborator deosebim patru părţi mari; bomba calorimetrică propriu-zisă 1, vasul
calorimetric cu agitatorul pus în mişcare de un
motor electric 2 şi 3, tabloul electric 4, de
unde sunt comandate aprinderea combus-
tibilului şi turaţia motorului, precum şi
termometrul Beckmann 5.
Bomba calorimetrică (figura 2). Este un
vas de oţel special neatacabil de acizii rezultaţi
prin ardere; ea a fost încărcată la o presiune
de peste 300 atm, astfel ca să reziste la
presiunile mari ce se nasc prin arderea
explozivă a combustibilului cercetat. Capacul Fig. 1
este prevăzut cu o garnitură de cauciuc pentru a asigura o închidere perfectă. Prin capac
sunt tăiate trei deschideri. Deschiderea 1 serveşte la introducerea
oxigenului sub presiune: prin această deschidere, o ţeavă metalică
pătrunde spre interior servind drept electrod. Deschiderea 2
serveşte la evacuarea produselor de ardere. Prin deschiderea 3
pătrunde în interior cel de-al doilea electrod, izolat de masa
bombei. Combustibilul solid (cărbunele) se înfăşoară într-o
spirală de nichelină, ale cărei capete sunt legate de cei doi
electrozi. Spirala de nichelină se alege de dimensiuni
convenabile, astfel ca să se înroşească la trecerea curentului şi să
provoace aprinderea combustibilului.
Fig. 2
Tabloul electric
de comandă. Conform schemei din figura 3 se
vor stabili legăturile tabloului cu reţeaua,
motorul şi bomba calorimetrică. Cu ajutorul
cablului ce duce la deschiderea 3 a bombei se
asigură trecerea curentului prin spirala de
nichelină, care fiind adusă la incandescenţă,
asigură aprinderea combustibilului. Arderea se
declanşează apăsând pe butonul de comandă,
pe care scrie ,,Zundung". În momentul
aprinderii, becul de control ce se află în
tabloul de comandă se stinge.
Fig. 3
 Termometrul Beckmann. Este folosit pentru faptul că ridică mult precizia la
măsurarea temperaturii. Acesta are scara gradată în sutimi de grad. Toată scara se întinde
pe un interval de 5-6 grade. Termometrul Beckmann măsoară doar variaţii de temperatură
ce nu depăşesc intervalul de 5-6 grade. Acest interval poate fi plasat între valori de
temperatură oarecare. Dacă avem nevoie de a măsura o variaţie de temperatură între 25 şi
30°C vom proceda în felul următor: încălzim apă până la 31°C (temperatura va fi măsurată
cu un termometru obişnuit), introducem termometrul Beckmann, îl ţinem câteva minute ca
să ia temperatura apei, îl scoatem şi cât mai repede posibil îl introducem cu rezervorul în
sus şi-l scuturăm uşor. Coloana de mercur se va
rupe şi o parte din mercur se va aduna în capilarul
ce se găseşte în partea superioară a scării. Se
introduce termometrul Beckmann în poziţie
normală şi se foloseşte în intervalul 25-30°.
Intervalul acesta de temperatură poate fi ales şi între
alte valori în funcţie de temperatura camerei. La fel
se procedează şi pentru alte temperaturi. Nu facem
aici descrierea vasului calorimetric, considerând că
el poate fi identificat cu ajutorul schemei din figura
1.
În figura 4 este redată instalaţia în ansamblu.

Fig. 4 Modul de lucru

1) Se cântăreşte exact combustibilul de cercetat (o bucată de cărbune cu masa de 1
g). Combustibilul de cercetat este înfăşurat într-o spirală de nichelină (sau fier
electrolitic), ale cărei capete se leagă de cei doi electrozi ce sunt fixaţi de capacul bombei
calorimetrice.
După ce se înşurubează capacul, se pune bomba în legătură cu un tub de oxigen.
Ventilul de evacuare se lasă deschis şi se dă drumul la oxigen până când manometrul,
racordat la tubul de oxigen indică presiunea, după reductor, de 22-30 atm. Aceasta va fi şi
presiunea în bombă. Se închide ventilul tubului de oxigen şi se desface legătura cu bomba
calorimetrică. Astfel pregătită, bomba se introduce în calorimetru, unde va trebui să se
găsească 2000-2500 m3 de apă încălzită, la o temperatură cu 2°C mai mare decât
temperatura mediului ambiant. Introducem termometrul Beckmann în apa din
calorimetru. Stabilim legăturile electrice la motor şi electrozii bombei. De la tabloul
electric de comandă reglăm turaţia motorului. Pentru a se stabili echilibrul termic se
aşteaptă 5 minute de la pornirea agitatorului (motorului). Apoi se trece la efectuarea
experienţei propriu-zise, care are trei etape.
2) Etapa preliminară. Se citeşte la termometrul Beckmann temperatura t0 la un
anumit moment, se lasă să treacă 5 minute şi se citeşte temperatura ti. Această etapă este
necesară pentru calculul căldurii pierdute în exteriorul calorimetrului.
3) Etapa principală. La momentul când s-a citit temperatura ti, se apasă pe butonul
de aprindere (Zundung). Se urmăreşte creşterea temperaturii până când a atins valoarea
maximă. Notăm cu tf această temperatură, şi cu C timpul în minute care a trecut de la
momentul aprinderii până a fost atinsă temperatura tf.
 4) Etapa finală. Lăsăm să treacă 5 minute şi citim temperatura t1. Această etapă
împreună cu cea preliminară este efectuată pentru calculul cantităţii de căldură pierdută în
exteriorul calorimetrului.
5) Prelucrarea datelor experimentale. Pentru a calcula valoarea puterii calorifice a
combustibilului cercetat ne folosim de relaţia 1 în forma:
( )
(Mca + K ) t f + ∆t − t i
QS = (2)
m
Mărimile ce intră în membrul drept al expresiei (2) sunt cunoscute: K = 1045 J/grd,
iar celelalte mărimi sunt măsurate direct. Mărimea ∆t o calculăm cu ajutorul relaţiei:
t 0 − t i + t f − t1
∆t = θ
10
Se vor calcula erorile relativă şi absolută săvârşite asupra lui Qs; se va folosi δK = 1
J/grd.
În final după prelucrarea datelor experimentale şi calculul erorilor, se va completa
următoarea tabelă:

Nr. Qs (J/kg) δQs (J/kg) εQs

1
2
3
 Lucrare XIII

CALORIMETRUL ADIABATIC

Consideraţii teoretice
În studiul cantităţilor de căldură schimbate în procesele termice şi în
măsurarea lor sunt necesare o serie de corecţii datorită schimbului de căldură al
aparatelor (calorimetrelor) cu mediul ambiant (în caz că avem de-a face cu variaţii
de temperatură în mod inevitabil apar şi diferenţe de temperatură între corpurile
din calorimetru şi mediul ambiant). În general aceste corecţii sunt mici şi
estimabile în medie, pentru anumite intervale de timp (vezi lucrarea în care se
foloseşte „bomba” calorimetrică). În cazul unor procese de lungă durată aceste
corecţii nu mai sunt liniare, ci în general devin exponenţiale, sau suprapuneri de
exponenţiale. Aceasta împiedică medierea lor simplă. O idee este aceea de a
modifica temperatura mediului ambiant odată cu mersul experienţei, astfel încât să
fie permanent foarte apropiată de cea a calorimetrului. În acest caz chiar dacă
există mici diferenţe (zecimi de grad), schimbul de căldură este neglijabil şi se pot
evita corecţiile chiar pentru durate ale experienţelor, de circa 10 ore sau mai mult.
Se poate realiza aceasta într-o incintă care dispune ca sistem de reglare de doi
senzori, unul introdus în calorimetru şi unul în incintă. Orice diferenţă de temperatură
sesizată de senzori implică o comandă a releului ce declanşează încălzirea incintei. În
acest fel se pot „urmări” orice fel de procese cu degajare de căldură.
O precauţie ce se poate lua, alegând corespunzător cantităţile de substanţă,
este ca degajarea de căldură să nu implice mari variaţii de temperatură (zeci de
grade) sau viteze foarte mari de încălzire pentru a permite (în primul caz) incintei
să se poată stabiliza la temperatura cerută, sau (cazul secund) să poată urmări
schimbările de temperatură.
În cazul de faţă apa de termostatare a incintei conţine un electrolit dizolvat
în ea şi este folosită ca o uriaşă rezistenţă de încălzire care înconjoară instalaţia.
Se evită în acest fel necesitatea omogenizării rapide a apei de termostatare şi se
evită de asemenea diferenţele de temperatură între părţile aparatului.
De asemenea această soluţie permite o foarte rapidă modificare a
temperaturii ca urmare a comenzilor electronice.
Senzorii sunt alcătuiţi din două termorezistenţe incluse într-un montaj în
punte, al cărui dezechilibru implică conectarea sistemului de încălzire a incintei.
De remarcat că toate elementele punţii, exceptând elementul de zero, se află la
aceeaşi temperatură pentru a evita dezechilibrarea falsă a punţii. În rest instalaţia
nu are particularităţi, ea compunându-se deci din:

1
 - incinta termostabilă a calorimetrului, prevăzută cu orificii şi circulaţie de
apă în capac
- un circuit de răcire alimentat de la robinet (pentru răcirea instalaţiei de apă
cu electrolit, în caz de necesitate)
- un vas calorimetric, cu termometru (gradat din sutime în sutime de grad) şi
agitator
- un termometru de control al temperaturii mantalei
- cei doi senzori înglobaţi în mantale tubulare de protecţie prevăzute cu găuri
pentru un mai bun schimb termic
- o lupă cu lampă pentru citirea precisă a termometrului
- un panou de comandă care conţine un ampermetru de control al curentului
de încălzire, beculeţele de control ale funcţionării diverselor dispozitive, un
potenţiometru de reglaj al sensibilităţii releului de conectare a încălzirii mantalei,
unul de reglare al curentului prin punte şi trei clape de comandă: I, punerea în
funcţiune a instalaţiei, II, a agitatorului, III, a încălzitorului. Butoanele AUS şi
Zündung se referă la deconectarea şi conectarea circuitului de aprindere a bombei
calorimetrice (în caz de folosire). Sub acest pupitru se află un ceas de control şi
avertizare a timpului de lucru.

Modul de lucru
Lucrarea îşi propune măsurarea căldurii degajate la dizolvarea carbonatului
de sodiu în apă.
– Se cântăreşte carbonatul de sodiu
– se cântăreşte apa
– se pune apa în calorimetru şi se aşteaptă 15-20 de minute până se stabileşte
temperatura. Se citeşte temperatura cu o precizie de 0,01 grade din 3 în 3 minute.
Se trec în tabel aceste variaţii şi nu se începe experienţa, decât când temperatura
nu mai variază la 3 citiri consecutive.
Se introduc, în prealabil, termometrul, agitatorul şi senzorul vasului
calorimetric. Agitatorul se conectează de câteva ori în acest timp fără a fi lăsat să
funcţioneze permanent.
Atenţie la introducerea termometrului prin capac.
Se introduce sarea care trebuie dizolvată şi se citeşte după aceea (cu
agitatorul în mers) temperatura din minut în minut, până rămâne constantă.
În acest caz se poate evalua cantitatea de căldură degajată
Q = (M apă C apă + M sare C sare + M vas C vas + K termometru C apă + K agitator C apă )(θ f − θ i )
Ki fiind echivalentul în apă al componentei i.
Se face calculul erorilor.

2
 Lucrarea XIV

HIGROMETRIE

Consideraţii teoretice
Determinarea cantităţii de vapori din atmosferă prezintă o importanţă practică
deosebită. De cantitatea de vapori aflată într-o unitate de volum (1 m3) de aer atmosferic,
depind o serie întreagă de fenomene, cum ar fi viteza de evaporare a apei, formarea ceţii,
norilor etc., fenomene studiate de meteorologie.
Higrometria este partea din fizică care se ocupă cu măsurarea cantităţii de vapori
de apă din atmosferă.
Aceste măsurători se pot face pe două căi:
1. Se măsoară masa m a vaporilor de apă conţinuţi într-un volum dat V de aer
atmosferic;
2. Se determină presiunea actuală pv a vaporilor de apă din atmosferă.
Densitatea relativă, în raport cu aerul, a vaporilor de apă în condiţii normale, adică
la presiunea de 760 torr şi la temperatura de 0°C, este 0,622, de unde densitatea absolută
în condiţii normale este 1,293.0,622 kg/m3. Dacă notăm cu pv presiunea actuală (în torr) a
vaporilor de apă din atmosferă, atunci masa m0 (în grame) a vaporilor de apă conţinuţi în
1 m3 de aer se poate calcula astfel:

m p T0 g p (torr )
m0 = = ρ = ρ0 = 1,293 ⋅ 0,622 ⋅ 10 3 3 ⋅ v ⋅
V p0 T m 760
(1)
1 1,0582 3
= pv , gm
1 + αt 1 + αt
1,0582
Raportul , până la temperatura de circa 40°C, este sensibil apropiat de unu,
1 + αt
aşa că putem lua numeric:

( )
m0 g / m 3 ~ p v (torr ) (2)
În general nu interesează prea mult cantitatea de apă aflată în atmosferă la un
moment dat, ci starea de saturaţie a atmosferei. După cum se ştie, presiunea vaporilor
saturaţi (presiunea de vapori maximă) depinde foarte mult de temperatură. O atmosferă
care la temperatura de 10°C conţine 9 g vapori de apă la metrul cub este o atmosferă
umedă, în timp ce la temperatura de 200C este uscată.
Starea de umiditate a aerului este definită prin starea higrometrică, adică prin
raportul procentual dintre presiunea actuală, pv a vaporilor de apă şi presiunea ps a
vaporilor saturaţi, consideraţi la aceeaşi temperatură:

1
 pv m
U = 100 ~ 100 0 %, (3)
ps m0 s
U fiind starea higrometrică (în procente), iar ps şi m0S sunt presiunea vaporilor
saturaţi, respectiv masa vaporilor saturaţi de apă, aflaţi la 1 m3 de aer, la aceeaşi
temperatură.
Uneori este util a se compara diferenţa ps – pv, numită deficit higrometric. Acest
deficit higrometric este un factor care influenţează viteza de evaporare a apei.
Aparatele pentru măsurarea umidităţii atmosferice, numite higrometre, se împart în
mai multe categorii după fenomenele pe care se bazează:
1. Higrometrele chimice sunt bazate pe absorbţia vaporilor de apă dintr-un volum
cunoscut de aer, cu ajutorul unor substanţe chimice.
2. Higrometrele cu fir de păr se bazează pe proprietatea părului degresat de a se
lungi când absoarbe vapori de apă.
3. Higrometrele de condensare se bazează pe determinarea punctului de rouă (de
aburire). Răcind un corp în atmosferă, el se va aburi la temperatura pentru care presiunea
valorilor saturaţi este egală cu presiunea actuală a vaporilor de apă.
4. Psihrometrele sunt bazate pe viteza de evaporare a apei care depinde de deficitul
higrometric.

XIV.1. Determinarea umidităţii aerului cu psihrometrul Assmann

la temperaturi peste 0°C

Descrierea aparatului
Aparatul este constituit din două termometre, unul obişnuit, denumit termometrul
uscat şi altul, termometrul umed, având rezervorul acoperit cu o pânză subţire, tifon de
obicei, umezită cu apă distilată. Întrucât viteza de evaporare a apei de pe tifon, deci
intensitatea răcirii, variază cu viteza de ventilaţie, dar tinde către o valoare limită pentru
viteza de ventilaţie superioare valorii de 2,5 m/s, psihrometrul de faţă (de tip Assmann)
este prevăzut în partea superioară cu un aspirator cu arc (morişca psihrometrului).
Aspiratorul asigură viteza de ventilaţie necesară pentru ambele termometre. Rezervoarele
termometrului sunt protejate radiativ de câte două ecrane metalice cilindrice care reduc la
minimum influenţa alteratoare a câmpului radiativ exterior.
Pentru udarea tifonului de pe termometrul umed se utilizează un mic tub de sticlă
continuat cu o pară de cauciuc prevăzută cu o clamă de oprire la nivelul dorit.
Pentru fixare se utilizează uneori un cui lung cu agăţătoare specială.
În contra efectului vântului care împiedică evacuarea aerului din morişca
aspiratoare se utilizează un ecran metalic semicircular care se adaptează la orificiul
aspiratorului în direcţia de unde bate vântul.

Modul de lucru
Psihrometrul se ţine în mână, cu braţul întins, fiind apucat de la mijloc cu
rezervoarele în afară.

2
 1. Se udă tifonul de pe termometrul din dreapta. Pentru aceasta se reglează nivelul
apei de udare astfel ca să coincidă cu linia circulară trasată pe tub. Apoi, cu psihrometrul
şi tubul de udare în poziţie verticală, se introduce acesta din urmă în ecranul interior al
termometrului umed până când proeminenţa tubului se opreşte pe marginea ecranului.
După 10-15 secunde se scoate tubul de udare, tot vertical, cu grijă ca pereţii interiori ai
ecranului să nu fie udaţi de vreo picătură de apă. Picătura de apă de pe capătul de jos al
ecranului se colectează în tub.
Atenţiune! Nu se răstoarnă aparatul cu aspiratorul în jos pentru a se „turna” apă în
el.
2. Se întoarce arcul moriştei aspiratorului fără însă a se forţa. În timpul
determinărilor, psihrometrul se ţine departe de corp şi se urmăreşte mereu mercurul la
termometrul umed până când temperatura acestuia se stabilizează. Valoarea citită se
înscrie în caietul de lucrări şi imediat se citeşte şi temperatura termometrului uscat.
Determinarea se repetă de 3 ori, notându-se şi presiunea atmosferică citită la barometru.

Calculul umidităţii relative

Umiditatea relativă se calculează conform formulei (3).
După cum am văzut psihrometrul Assmann este format din două termometre
identice, unul uscat şi celălalt umed. Rezervorul termometrului umed arată o temperatură
t’ mai scăzută decât temperatura t indicată de termometrul uscat, deoarece apa,
evaporându-se absoarbe căldură şi răceşte termometrul umed.
În regim staţionar (când temperatura termometrului umed nu mai variază) avem un
echilibru între cantitatea de căldură Qc pierdută (cedată) de rezervorul umed prin
evaporarea apei şi cantitatea de căldură Qa primită (absorbită) de acest rezervor de la
mediul ambiant care este mai cald.
Cantitatea de căldură Qc pierdută prin evaporarea apei de către rezervorul
termometrului umed în unitatea de timp, este proporţională cu viteza de evaporare a apei
şi cu căldura latentă a apei l . La rândul ei, viteza de evaporare a apei este proporţională
cu suprafaţa S a rezervorului din care se produce evaporarea, cu diferenţa dintre presiunea
vaporilor saturaţi p s' la temperatura t’ arătată de termometrul rece (umed) şi presiunea
actuală pv a vaporilor de apă din atmosferă şi este invers proporţională cu presiunea
atmosferică H. Prin urmare:
p s' − p v
Q c = k1 S , (k1 = const.) (4)
H
Cantitatea de căldură Qa primită de termometrul umed de la mediul ambiant, în
unitatea de timp, este dată de legea lui Newton.
( )
Qa = k 2 S t − t ' , (k 2 = const.) , (5)
conform căreia cantitatea de căldură schimbată între un solid şi un fluid (în acest caz
aerul), în unitatea de timp, este proporţională cu diferenţa de temperatură dintre solid şi
fluid şi cu suprafaţa prin care se face schimbul de căldură.
Când termometrul umed arată o temperatură staţionară (constantă) înseamnă că
cele două cantităţi de căldură sunt egale:
Qc = Qa
sau

3
 p s' − p v
k1 S = k 2 S (t − t ' ) .
H
De aici e deduce expresia lui pv:
p v = p s' − kH (t − t ' ) ,
unde k = k 2 / k1 .
Starea higrometrică va fi atunci:
p p ' − kH (t − t ' )
U = v ⋅ 100% = s ⋅ 100% , (6)
ps ps
unde k este constanta psihrometrului:
k = 0,00066225 grad −1 .
Cu formula (6) şi datele experimentale obţinute se calculează umiditatea relativă,
folosind valorile lui p s' şi p s citite din tabele.

Calculul erorilor
Se va evalua eroarea relativă maximă pentru una dintre determinările lui U. Erorile
δ p s şi δ p s' se compun fiecare din câte două erori: una datorită impreciziei tabelei,
adică a zecimalelor neglijate sau rotunjite din tabela presiunilor, δ (1) p s respectiv δ (1) p s' ,
şi o altă eroare datorită impreciziei de citire a temperaturii, adică a necunoaşterii
temperaturii exacte t, respectiv t’, pentru care trebuie căutat în tabelă: δ (2 ) p s . Respectiv
δ (2 ) p s' .
De exemplu, la t = 22°C avem în tabelă:
p s = 19,83 torr , deci δ (1) p s = 0,01 torr .
Dacă eroarea de citire sau de determinare a temperaturii este δ t , atunci acestei
diferenţe de temperatură situată în jurul lui t îi corespunde o anumită diferenţă
δ (2 ) p s după tabelă.
De exemplu, pentru t = 22°C avem:
ps (t = 22oC) = 19,83 torr ; ps (t = 23oC) = 21,07 torr ,
deci pentru o diferenţă de 1°C (23 – 22 = 1°C) avem o diferenţă (eroare) de
21,07 – 19,83 = 1,24 torr. Atunci, de exemplu, pentru δt = 0,2°C vom avea:
δ(2)ps = 1,24 x 0,2 = 0,2 torr. Eroarea totală va fi:
δ p s = δ (1) p s + δ (2 ) p s = 0,01 + 0,2 ~ 0,2 torr .
La fel se procedează pentru p s' .
Deşi la barometru putem citi pe H cu o precizie de 0,05 mm Hg
(datorită vernierului 1/20), dacă nu facem corecţii (de temperatură etc.), vom lua δ H ~
1 torr (corecţiile sunt de ordinul acesta).
Se va observa care factor din formula lui αU contribuie cel mai mult la eroarea
rezultatului.
Rezultatele se vor trece în următorul tabel:

4
 εH ε ε
p s'
ε
p s'
εU ε
U 100%
εU (U ± δU )%
 t −t 
'
 

XIV.2. Determinarea umidităţii atmosferice cu ajutorul higrometrului

Aluard
Higrometrul Aluard este un higrometru de condensare. El reprezintă o cutie de
metal cu un perete lustruit, pe care îl răcim prin evaporarea intensivă (forţată) a eterului.
În momentul în care temperatura cutiei de metal a atins valoarea pentru care vaporii de
apă din atmosferă devin saturaţi, pe pereţii cutiei apare o abureală: s-a atins temperatura
punctului de rouă.
Citim în tabelă presiunea vaporilor saturaţi corespunzătoare temperaturii de aburire
şi obţinem astfel pe pv, apoi citim presiunea ps corespunzătoare temperaturii atmosferei;
raportul dintre ele ne va da starea higrometrică după formula (3).
Descrierea aparatului
Higrometrul Aluard este alcătuit dintr-un rezervor metalic A (fig. 1) în jurul căruia
se află o placă metalică B.
Atât suprafaţa rezervorului A cât şi a
plăcii B sunt lustruite identic pentru ca prin
diferenţa de reflexie a luminii să se poată
observa cea mai mică aburire. Rezervorul
are la partea superioară o pâlnie P pe unde
se toarnă eterul, un termometru T şi două
tuburi cu robinetele r1 şi r2 , unul la stânga şi
altul la dreapta. Prin tubul din dreapta
suflăm aer ca să mărim viteza de evaporare a
eterului şi astfel temperatura lui să scadă.
Tubul al doilea serveşte pentru ieşirea Fig. 1
vaporilor de eter.

Modul de lucru
1. Turnăm prin pâlnia P eter, atât cât este necesar pentru ca rezervorul
termometrului să se afle cufundat în lichid (nivelul eterului să ajungă cam la mijlocul
ferestruicii din aparat).
2. Prin tubul cu robinetul r2 suflăm încet aer, observând cu atenţie momentul când
apare cea mai mică abureală pe vasul A. În acest moment citim temperatura t1 arătată de
termometrul T.
3. Aşteptăm ca vasul să se încălzească puţin şi citim temperatura t2 la care dispare
abureala. Temperatura punctului de rouă (punctului de aburire) va fi media celor două
temperaturi: tr = (t1 + t2) /2 . Riguros vorbind ar trebui ca t1 = t2, căci există un singur

5
punct de rouă. Dacă se lucrează cu atenţie, diferenţa dintre cele două temperaturi citite t1
şi t2 nu va depăşi 1–2°C.
Se vor face două determinări ale punctului de rouă.
Citim în tabelă presiunea pv corespunzătoare temperaturii tr a punctului de rouă,
interpolând la nevoie datele. Temperatura camerei t o putem citi la termometrul uscat al
psihrometrului Augusto, pentru fiecare determinare a punctului de rouă, iar în tabelă
citim presiunea ps corespunzătoare acestei temperaturi.
Atunci:
p
U % = 100 v . (7)
ps

Calculul erorilor
Eroarea de determinare a temperaturii punctului de rouă tr este de ordinul lui t2 – t1.
Eroarea de citire a temperaturii camerei este neglijabilă faţă de cea de mai sus, de aceea
eroarea corespunzătoare δps poate fi neglijată.
Ştiind δtr ≈ t2 – t1 se va evalua eroarea asupra lui pv (v. mai sus), apoi se va evalua
eroarea asupra lui U.
Rezultatele se vor trece în următoarea tabelă:

t1 t2 tr pv tº ps U δtr δpv δU
ºC ºC ºC (torr) C (torr) % ºC (torr) %

6
 Lucrarea XV

MĂSURAREA PRESIUNII ATMOSFERICE

CU BAROMETRUL FORTIN

Consideraţii teoretice

Această lucrare de laborator este destinată măsurării presiunii atmosferice într-un

loc determinat de pe suprafaţa Pământului.
Datorită gravitaţiei terestre, pătura de aer, atmosfera, care înconjoară Pământul,
exercită o apăsare asupra suprafeţei lui, ca şi asupra tuturor corpurilor ce se găsesc pe
această suprafaţă. Această greutate proprie a aerului exercitată pe unitatea de suprafaţă
reprezintă presiunea atmosferică. Un fapt uşor de constatat este acela că presiunea
atmosferică depinde sensibil de înălţime.

Descrierea barometrului Fortin

Presiunea atmosferică va fi exprimată în torr. Un torr reprezintă presiunea pe care
o exercită o coloană de mercur înaltă de 1 mm în condiţiile acceleraţiei gravitaţionale
normale, la temperatura de 0°C.
Prin convenţie, acceleraţia gravitaţională normală (standard) este:
gn = 9,80665 m/c2 (1)
Această valoare nu coincide riguros cu cea a acceleraţiei gravitaţionale la nivelul
mării şi la latitudinea de 45°, care este:
g0 = 9,80616 m/s2 (2)
Relaţia dintre torr şi unitatea de presiune din S.I. este:
1 torr = 133,322 N/m2 (3)
Ştiind că densitatea mercurului la 0°C este ρa = 13,5951 g/cm3 şi cunoscând
valoarea acceleraţiei gravitaţiei normale, această relaţie se stabileşte astfel:
1 torr = 13,5951· 103 kg/m3 · 9,80665 m/s2 · 10-3 m = 133,322 N/m2
Pentru exprimarea presiunii se mai folosesc: atmosfera fizică (atm) şi atmosfera
tehnică (at):
1 atm = 760 torr = 101. 325 N/m2 (4)
1 at = 1 kgf/cm2 = 98.066,5 N/m2
Între atmosfera fizică şi cea tehnică există relaţia:
1 atm = 1,033 at (5)
Temperatura camerei se citeşte la termometrul aflat lângă barometru.
Presiunea atmosferică, este afectată de erori obiective şi subiective. Erorile
obiective sunt legate de influenţa temperaturii asupra caracteristicilor geometrice şi fizice
ale aparatului, de influenţa capilarităţii tubului barometric asupra nivelului mercurului, de
dependenţa acceleraţiei gravitaţionale de altitudine şi latitudine. Se impune deci,
corectarea presiunii, după cum urmează.
 1. Corecţia de temperatură. Corecţia de temperatură este legată de variaţia
densităţii mercurului din tubul barometric, cu temperatura, şi de dilatarea scării riglei pe
care se citeşte înălţimea coloanei de mercur.
Riglele metalice pe care sunt trasate diviziuni sunt etalonate la 0°C. Dacă folosim
aceste rigle la altă temperatură, deoarece ele se dilată, unitatea de lungime creşte, astfel
că riglele indică o valoare măsurată mai mică decât în realitate. Valorile citite pe riglă ar
fi exacte, numai dacă citirile s-ar face la 0°C, ceea ce nu se întâmplă.
Fie L – lungimea coloanei de mercur, citită cu o riglă, aflată la t°C. Lungimea reală
a coloanei de mercur, numită ,,înălţime barometrică” B, va fi atunci
B = L(1 + αt), α = 19 · 10-6grd-1 , (6)
Unde α este coeficientul de dilatare liniară al riglei.
Fie H presiunea atmosferică exprimată în torri. Atunci aceeaşi presiune
atmosferică, exprimată în S.I., va fi pe de o parte, conform definiţiei torrului, Hρ0gn ·103
iar pe de altă parte, conform formulei hidrostatice, Bρg·103, unde înălţimea barometrică B
este exprimată în milimetri (de aceea s-a pus factorul 10-3). Prin urmare, presiunea
atmosferică exprimată în torri este:
ρ g
Hρ 0 g n = Bρg , H = B (7)
ρ0 g n
Folosind formula variaţiei densităţii cu temperatura
ρ
ρ = 0 , γ = 1,81 ⋅ 10 −4 grd −1 (8)
1 + γt
unde γ este coeficientul de dilatare al mercurului, obţinem presiunea atmosferică în
torruri:
ρ g 1 + αt g g
H torr = Bmm = Lmm ≈ Lmm [1 + (α − γ )t ] (9)
ρ0 g n 1 + γt g n gn
2) Corecţie de latitudine. Întrucât acceleraţia gravitaţională depinde de latitudinea
locului, e aceeaşi presiune atmosferică va fi echilibrată de coloane diferite de mercur în
locuri cu latitudini diferite. Pentru a găsi corecţia ce trebuie introdusă în calcul, la
latitudinea ϕ, trebuie să găsim expresia acceleraţiei gravitaţionale în funcţie de latitudinea
ϕ şi s-o raportăm la acceleraţia normală (standard), conform formulei (9).
Se demonstrează următoarea formulă a acceleraţiei gravitaţionale gϕ, la latitudinea
ϕ şi la nivelul mării:
g ϕ = g 0 (1 − 0,002624 ⋅ cos 2 ϕ) , (10)
unde g0 este acceleraţia la paralela 45° şi la nivelul mării.
Deoarece Sn diferă foarte puţin de g0, putem scrie aproximativ:
gϕ
≅ 1 − 0,002624 ⋅ cos 2 ϕ (11)
gn
Pentru oraşul Bucureşti, latitudinea ϕ ≈ 45°, de aceea gϕ ≈ gn, adică se poate neglija
corecţia de latitudine.
3. Corecţia de altitudine. Forţa de atracţie gravitaţională între două corpuri scade cu
pătratul distanţei dintre acele corpuri. Deci, pe măsură ce se depărtează barometrul de
suprafaţa Pământului, forţa gravitaţiei ce se exercită asupra coloanei de mercur se
micşorează. Ca rezultat al acestui fapt, o aceeaşi presiune va fi echilibrată de coloane de
mercur diferite la diferite altitudini. Trebuie să exprimăm acceleraţia gravitaţională g de
la altitudinea h prin acceleraţia de la nivelul mării gϕ. Din legea atracţiei gravitaţionale
rezultă:
gh R2 1
= = , (12)
g ϕ (R + h ) 2
 h
2

1 + 
 R
unde R = 6380 km este raza Pământului. Pentru altitudini mici, adică pentru h / R, putem
neglija pătratele raportului mic h/R / 1:
gh
=
1
⋅
(1 − h / R )2 ≈ (1 − h / R )2 ≈ 1 − 2h (13)
g (1 + h / R )2 (1 − h / R )2 R
Introducând valoarea numerică a razei Pământului, obţinem:
gh = gϕ(1-χh), χ = 3,14 · 10-7m-1, (14)
g = gh ≈ gn (1 – χh) (14’)
Pentru oraşul Bucureşti, altitudinea este h = 96 m.
4. Corecţia de capilaritate. Pentru măsurători exacte, se întrebuinţează barometrul
normal al cărui tub are un diametru de 30 mm. În cazul unui barometru oarecare, tubul
barometric poate avea diametrul mai mic decât 30 mm. Atunci suprafaţa mercurului
formează un menisc convex, ceea ce duce la un nivel mai coborât al mercurului decât în
barometrul normal.
Valoarea coborârii nivelului în tubul barometric, datorită fenomenului de
capilaritate, este dată de expresia (relaţia lui Jurin):
4σ cos δ
b= (15)
dgρ
unde prin σ am notat constanta de tensiune superficială a mercurului; δ – unghiul de
recordare, d – diametrul tubului, ρ – densitatea mercurului, g – acceleraţia gravitaţiei.
Mărimile care intră în relaţia (15) au valorile:
σ = 0,54 N/m (540 dyn/cm) , g = 9,81 m/s2 (981 cm/s2) ,
δ = 96°; cos δ = – 0,1045 , ρ = 13600 kg/m3 (13,6 g/cm3) ,
d = 0,8 cm . (16)

Corecţia de capilaritate trebuie scăzută din membrul II al expresiei (9). În adevăr, în

cazul când lichidul nu udă pereţii tubului (cum este cazul coloanei de mercur), cos δ ia
valori negative şi b este negativ (depresiune capilară). Datorită semnului minus din faţă,
valoarea depresiunii se va adăuga deci numeric la înălţimea barometrică B.
5. Ţinând seama de toate corecţiile studiate, obţinem formula presiunii atmosferice
H, exprimată în torri, în funcţie de lungimea coloanei de mercur L, citită pe riglă şi
exprimată în milimetri:
H torr = Lmm [1 + (α − γ )t ](1 − χh ) − bmm ≈ Lmm [1 + (α − γ )t − χh] − bmm (17)
Descrierea barometrului Fortin
 Schema de principiu a aparatului este redată în figura 1. Aparatul este format dintr-un
tub barometric 1 şi un rezervor de capacitate mare 2 ce se închide în partea inferioară cu o
membrană din piele de căprioară. Această membrană poate fi ridicată sau coborâtă cu
ajutorul şurubului 3. În tubul 1, până la un anumit nivel, ca şi în rezervorul 3, se găseşte
mercur. O altă membrană, în partea superioară a rezervorului 2, permite pătrunderea aerului
în rezervor. Deasupra nivelului mercurului, în rezervorul 2, se află un indicator de fildeş 4. În
timpul măsurătorilor trebuie ca nivelul mercurului din
rezervorul 2 să se găsească la nivelul extremităţii de jos a
indicatorului de fildeş 4.
Tubul barometric 1 (tubul Torricelli) este protejat
de un tub metalic 5, pe care sunt trasate diviziuni în
milimetri, socotite de la extremitatea de jos a dintelui
de fildeş 4. Pentru a observa nivelul mercurului din
tubul barometric, în lungul tubului metalic de protecţie
este efectuată o tăietură. În spatele tubului barometric
se găseşte o oglindă 6, mobilă pe verticală. Citirea
diviziunii corespunzătoare nivelului mercurului din
tubul barometric se face cu ajutorul unui cursor cu
vernier 7.
Barometrul Fortin realizează măsurarea presiunii
atmosferice prin echilibrarea ei cu presiunea exercitată
Fig. 1
de coloana de mercur aflată în tubul Torricelli (1).

Modul de lucru
Învârtim şurubul 3 până când nivelul mercurului din rezervorul 2 atinge vârful
(extremitatea de jos) indicatorului de fildeş 4.
Batem uşor cu degetul tubul metalic 5, pentru a învinge aderenţa mercurului la
peretele interior al tubului barometric 1. După aceasta verificăm dacă în rezervorul 2
nivelul mercurului s-a menţinut în dreptul indicatorului de fildeş 4.
Învârtim rozeta cursorului cu vernier 7, până ce partea lui inferioară devine tangentă
la meniscul mercurului din tubul barometric. Poziţia cursorului reprezentată în figura 2 se
consideră corectă. O citire corectă a diviziunii în dreptul căreia se
află nivelul mercurului care cu ochiul experimentatorului să se
găsească pe o dreaptă care uneşte vârful meniscului cu baza
vernierului. Aceasta se realizează atunci când marginea din faţă a
bazei vernierului coincide cu marginea din spate şi cu imaginea lor
din oglindă (baza vernierului fiind menţinută tangentă la meniscul
mercurului). Astfel, diviziunea în dreptul căreia se găseşte nivelul
mercurului din tubul barometric se va citi în milimetri şi zecimi de
milimetri cu ajutorul vernierului.
Se vor face 3-5 citiri ale lungimii L a coloanei de mercur, Fig. 2
luându-se media aritmetică a acestor citiri, cu care se va calcula
apoi presiunea atmosferică cu formula (17). Calculele se vor face cu 6 cifre
semnificative, afară de corecţia b care se va calcula cu 2 cifre semnificative. În rezultatul
final se vor păstra numai zecimile de torr, eliminând celelalte zecimale prin rotunjire.
 Lucrarea XVI

DETERMINAREA DENSITĂŢII RELATIVE ŞI A MASEI

MOLARE A UNUI GAZ PRIN METODA EFUZIUNII

Consideraţii teoretice

Densitatea unei substanţe ρ, după cum este bine cunoscut, este raportul dintre masa
şi volumul acelei substanţe:
ρ = m/V
unde m este masa volumului V din substanţa respectivă.
Deoarece în cazul gazelor, densitatea se exprimă prin valori mici, se foloseşte mai
des densitatea relativă a gazului decât densitatea absolută:
ρr = ρ'/ρ" (2)
Dacă cele două gaze sunt luate în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune,
atunci densitatea relativă se poate exprima în funcţie de masa molară. Pentru a arăta
aceasta, vom scrie expresia densităţii fiecărui gaz în parte, în cazul în care masa, de
volum cunoscut, este egală cu masa molară:
ρ' = m'/V'm' ρ' = µ"/V"µ (3)
unde ρ', ρ" sunt densităţile respective ale celor două gaze, µ', µ" sunt masele lor molare,
V'µ şi V"µ sunt volumele lor molare.
În aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune, conform legii lui Avogadro,
volumele molare sunt egale între ele, astfel că:
µ ′ / Vµ′
ρ r = ρ′ / ρ′′ = = µ ′ / µ ′′ ,
µ ′′ / Vµ′′
şi atunci:
ρr = µ'/µ" (4)
Adică: densitatea relativă a unui gaz în raport cu un alt gaz aflat în aceleaşi condiţii
de temperatură şi presiune este egală cu raportul maselor molare ale celor două gaze.
Cunoscând densitatea relativă a unui gaz în raport cu alt gaz ales ca preferinţă,
precum şi masa molară a acestui gaz, putem afla masa molară a gazului studiat, prin
relaţia:
µ' = ρr · µ" (5)
În lucrarea de faţă, pentru determinarea densităţii relative ne vom folosi de legea
curgerii gazelor prin orificii mici. Pentru aceasta, să stabilim expresia matematică a legii
amintite. Presupunem că peretele 1 (fig.
1) separă spaţiul în care se află gazul la
presiunea p1 de spaţiul în care trece prin
curgere la presiunea p2. Considerăm că
gazul curge de la presiunea p1 din vasul
2 (fig. 1) în locul cu presiunea p2 (p1 >

Fig. 1
p2) printr-un orificiu 3 sub forma unei vine cilindrice.
Să aplicăm legea lui Bernoulli acestei curgeri, considerând curgerea prin orificiu
laminară şi neglijând frecarea dintre gaz şi pereţii orificiului:
ρv12 ρv 22
p1 + + ρgh1 = p 2 + + ρgh2 (6)
2 2
În această formulă s-a notat cu ρ densitatea gazului care se scurge şi pe care o vom
considera constantă, cu v1 viteza de curgere a gazului în vasul 2, cu v2 viteza de curgere a
gazului după ce a ieşit prin orificiul 3, cu h1 şi h2, respectiv înălţimea de la nivelul din vas
la care se referă membrul stâng al ecuaţiei (6) până la nivelul arbitrar ales şi înălţimea de
la nivelul din vâna de gaz la care se referă membrul drept al ecuaţiei (6) până la acelaşi
nivel arbitrar ales (deoarece în formula (6) intervine numai diferenţa dintre h1 şi h2).
Formula (6) se scrie cu o bună aproximaţie:
p1 – p2 = r/2 (v22 – v21) , (6')
căci datorită valorii mici a densităţii gazului, mărimea ρg (h1 – h2) este neglijabilă în
formula de mai sus faţă de diferenţa de presiune statică (p1 – p2)*. Formula (6') se mai
poate simplifica ţinând seama de faptul că viteza de curgere a gazului la ieşirea prin
orificiul îngust este mult mai mare decât viteza de curgere în tubul 1 (fig. 1). Dacă vom
nota cu S1 aria secţiunii transversale a tubului 2 şi cu S2 aria orificiului 3, atunci conform
legii de continuitate a curgerii gazului, vom putea demonstra această afirmaţie. Conform
regulii amintite:
v1S1 = v2S2 (7)
sau v2/v1 = S1/S2
Deoarece S1 [ S2, atunci S1/S2 [1 şi deci, rezultă că v2 [ v1, astfel că cu cât mai mult
v2 poate fi neglijat faţă de v1 în formula (6')**.
Notând v2 prin v şi înmulţind relaţia (6') cu 2/ρ, legea lui Bernoulli se scrie în cazul
nostru particular:
v2 = 2(p1 – p2)/ρ (8)
Deducerea ecuaţiei (8) este făcută în anumite condiţii care o fac să fie aproximativă.
Astfel, am considerat că densitatea gazului este constantă în timpul curgerii, am neglijat
frecarea dintre gaz şi pereţii orificiului etc. În realitate, aceste condiţii nu sunt îndeplinite
decât aproximativ, totuşi experienţa arată că relaţia (8) se verifică în mod satisfăcător.
În cazul lucrării din laborator, gazul va ieşi dintr-un vas, unde se găseşte la
presiunea p1 = H + p (unde H este presiunea atmosferică) în atmosferă, adică la presiunea
p2 = H. Atunci relaţia (8) se scrie:

*
Pentru a arăta că într-adevăr aşa stau lucrurile, să facem o evaluare numerică a valorii diferenţei de
presiune datorită atracţiei gravitaţionale dintre un punct în jetul de gaz, după ce acesta a ieşit din tub şi un
punct din tub. Vom alege pentru h1 – h2 valoarea cea mai mare posibilă (cazul cel mai favorabil) şi anume,
egală cu lungimea totală a tubului de experienţă. De exemplu, în cazul în care h1 – h2 = 0,5 m, deoarece
densitatea aerului ρ ≈ 1,3 kg/m3, iar g ≈ 10 m/s2 rezultă pentru această presiune: ρg (h1 – h2) ≈ 1,3 · 10 · 0,5
N/m2 ≈ 0,05 Torr, adică o presiune neglijabilă pe lângă diferenţa de presiune p1 – p2 care este de ordinul
zecilor de Torr.
** 2 2
Vom da o evaluare a raportului v / v pentru a arăta că această condiţie este uşor de realizat
2 1
experimental. Dacă orificiul (3) are diametrul de 1 mm şi tubul (2) diametrul de 50 mm, atunci v2/v1 = S1/S2
2 2
= 502/12 = 2500 şi deci, v / v = 6250000.
2 1
 v2 = 2p/ρ (9)
La un moment dat, când suprapresiunea în vasul de experienţă este p, viteza de
curgere a gazului este dată de relaţia (9). Cum v2 variază liniar cu presiunea şi
presupunând o variaţie liniară în timp a presiunii, valoarea medie în timp a lui v2, notată
v 2 , va fi dată chiar de media aritmetică:
v I2 + v II2 p I + p II
v2 = ~ ,
2 2
unde pI şi pII sunt două valori cunoscute ale suprapresiunii gazului din vasul din care
acesta curge, iar vI şi vII sunt vitezele de curgere ale gazului respectiv, corespunzătoare
celor două presiuni.
Dacă prin acelaşi orificiu curg pe rând cele două gaze ale căror viteze, presiuni şi
densităţi le vom nota, respectiv cu semnul ' şi ", atunci:
p ′ + p II′ p ′′ + p II′′
v′ 2 = I v ′′ 2 = I
ρ′ ρ′′
Dacă alegem acum condiţiile de experienţă, astfel ca p'I = p"I şi p'II = p"II (gazele
curg în condiţii identice de presiune), vom avea:
v ′′ 2 / v ′ 2 = ρ′ / ρ′′ = ρ r (10)
Lăsăm să curgă prin orificiu acelaşi volum de gaz pentru fiecare dintre gaze:
V' = V" (11)
Prin ridicarea ambilor membri la pătrat, egalitatea (11) devine:
(V')2 = (V")2 (12)
Notând cu τ' şi τ" timpul de curgere al celor două gaze pe rând aflate în acelaşi
volum, curgerea având loc sub aceeaşi presiune, egalitatea (12) se scrie, presupunând că
aproximativ v( )2 = v 2 :
v ′ 2 τ′ 2 S 22 = v ′′ 2 τ′′ 2 S12 (12')
de unde:
v ′′ 2 / v ′ 2 = τ′ 2 / τ′′ 2 (13)
şi înlocuind relaţia (13) în (10), obţinem:
ρ r = ρ'/ρ" = τ' 2/τ" 2 (14)
În felul acesta, măsurarea timpului de curgere al celor două gaze, în condiţiile
specificate mai sus, face posibilă determinarea densităţii relative, după relaţia (14), şi a
masei lui molare, după relaţia (5).
În lucrarea de faţă se va determina densitatea relativă a gazului metan faţă de aer,
precum şi masa lui molară a gazului metan, ştiind că:
µ" = µaer = 28,95 kg/kmol
 Descrierea aparatului
Aparatul cu care se lucrează este
prezentat în figura 2. El este format dintr-un
tub de sticlă 1 deschis la partea inferioară, ce
are la partea superioară un robinet 2 cu trei
deschideri, dintre care deschiderea 3 are
diametrul foarte mic pentru curgerea
gazului. Tot aparatul este introdus în vasul
de sticlă 6, în care se găseşte apă, fiind fixat
cu ajutorul stativului 8. Prin ramificaţia 4 a
robinetului 2 şi cu ajutorul unui tub de
cauciuc, tubul 1 poate fi pus în legătură pe
rând cu o pompă 7 şi cu rezervorul de gaz Fig. 2
metan 5. (Pentru modul de manipulare a
robinetului triplu, vezi fig. 3, în care notaţiile corespund cu cele din fig. 2).

Modul de lucru
1. Se aleg pe tubul 1 două repere convenabile a şi b.
2. Se fixează robinetul 2 în poziţia 1 (fig. 3), făcându-se legătura cu tubul (1),
legătura de deschidere 3 fiind închisă.

Fig. 3

Cu ajutorul pompei 7 se introduce aer în vasul 1 până ce nivelul apei din acesta
coboară sub nivelul b, după care se aduce imediat robinetul în poziţia 2, închizând în felul
acesta orice comunicaţie a tubului 1.
4. Se aduce robinetul 2 în poziţia 3, se stabileşte legătura tubului 1 cu deschiderea 3 şi
se urmăreşte până ce nivelul apei din tubul 1 ajunge în dreptul reperului b, când se dă
drumul la cronometru. Cronometrul este oprit când nivelul apei din tubul 1 este în dreptul
reperului a. Timpul de curgere a aerului τ' este timpul în care nivelul apei s-a deplasat de la
reperul b la a. Se repetă această operaţie cel puţin de cinci ori. Se aleg apoi alte două
repere, pentru care se repetă operaţia de mai sus cel puţin de cinci ori volumul de aer dintre
repere fiind acelaşi..
 5. Se aduce robinetul 2 în poziţia 1 şi se face legătura cu conducta de gaz metan,
învârtind robinetul 5 de la instalaţia de aprovizionare cu gaz metan a laboratorului. După
ce gazul metan a intrat în vasul 1, se aduce robinetul 2 în poziţia 3 şi se aşteaptă ca gazul
metan să iasă din tub. Se repetă această operaţie (de introducere şi scoatere a gazului
metan din tubul 1 de cinci-şase ori, pentru a avea în tub gaz metan curat).
6. Se repetă cu gaz metan operaţia de la punctul 4, obţinându-se timpul în care gazul
metan curge între aceleaşi repere b şi a, ca şi pentru aer. Se măsoară timpul τ' de cel puţin
zece ori.
Densitatea gazului metan în raport cu aerul va fi:
n
ρ r = ρ CH 4 / ρ aer = τ′ / τ′′ , unde τ = ∑ τ i / n .
2 2

i =1
Se va calcula apoi masa molară a gazului metan, ţinând seama de relaţia (5).
Rezultatele se trec în următorul tabel:
Reperul folosit τ’ τ” τ′ τ′′ ρr µ
(s) (s) (s) (s) (kg/kmol)

Calculul erorilor

Deoarece în lucrarea de faţă, timpii τ' şi τ" de curgere a gazelor prin orificiu se
determină dintr-un număr suficient de măsurători sub forma unor medii, se va calcula
eroarea statistică de care este afectată măsurătoarea lui ρr pentru unul dintre reperele
folosite. Pentru aceasta, se va folosi formula (4.33) din „Lucrarea pregătitoare B”
intitulată „Elemente de calcul al erorilor”, în care ετ' şi ετ" sunt erori relative statistice date
de o formulă de tip:
N
σ 1
ετ = =
1
∑
τ τ N ( N − 1) i =1
τ − τi (
2
)
conform formulei (3.40) din aceeaşi lucrare pregătitoare.
Cunoscând ε ρr , se află eroarea absolută statistică de determinare a densităţii, σ ρr
şi rezultatul se scrie sub forma:
ρ r = ρ r ± σ ρr
Luând masa molară a aerului cu un număr suficient de zecimale, încât eroarea ε µaer
să fie neglijabilă pe lângă ε ρr se poate scrie:
ε µCH ≅ ε ρr
4
de unde se află σ µCH şi se scrie rezultatul ca:
4

µ CH =  µ CH ± σ µCH  kg / kmol .
4  4 4 
Rezultatele vor fi trecute într-o tabelă de felul următor:
 τ′ τ′′ ρr µ CH τ′ − τ′i τ′′ − τ′i′ ε τ′ ε τ′′ ε ρr σ ρr σ µCH
4 4
(s) (s) (kg/kmol) (s) (s)
 Lucrarea XVII

DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE DILATARE

A LICHIDELOR

Consideraţii teoretice
Considerăm un sistem termodinamic caracterizat de parametrii de stare: volumul V,
presiunea p şi temperatura T, legaţi prin ecuaţia de stare V = V(p,T). Prin diferenţierea
ecuaţiei de stare obţinem:
 ∂V   ∂V 
dV =   dT +   dp , (1)
 ∂T  p  ∂p T
(indicele din dreptul parantezei desemnează parametrul care rămâne constant). Într-un
proces izobar (proces în care presiunea rămâne constantă, p = ct., dp = 0) relaţia (1)
devine:
 ∂V 
dV =   dT (2)
 ∂T  p
Împărţind membrul I şi membrul II al relaţiei (2) cu volumul V0 al sistemului în
starea iniţială, obţinem:
dV 1  ∂V 
=   dT , (3)
V0 V0  ∂T  p
adică variaţia relativă a volumului, într-un proces izobar, este proporţională cu variaţia de
temperatură
dV
= α dt (4)
V0
Coeficientul de proporţionalitate este
1  ∂V 
α=   (5)
V0  ∂T  p
se numeşte coeficient de dilatare izobară, şi reprezintă variaţia relativă a volumului, într-
un proces izobar, la o variaţie de temperatură de 1°C.

Principiul metodei
Lucrarea de faţă are ca scop determinarea coeficientului de dilatare izobară în cazul
când sistemul considerat este un lichid oarecare aflat în condiţii obişnuite de presiune şi
temperatură apropiate de starea normală (se exclud condiţiile limită de presiune şi
temperatură). Pentru astfel de condiţii, ecuaţia de stare a unui lichid se poate se poate
scrie sub forma V = V(p, T).
La o variaţie de temperatură ∆t va corespunde o variaţie a volumului lichidului ∆V,
astfel că ecuaţia (5) se mai poate scrie sub forma:
1 ∆V
α= (6)
V0 ∆t
sau
V = V0(1 + α∆t) . (7)
Pentru două temperaturi distincte t1 şi t2, relaţia (7) devine:
V1
= 1 + α∆t (8)
V2
Din ecuaţia (8) rezultă că raportul densităţilor unui lichid aflat la două temperaturi
diferite t1 şi t2 este:
ρ1 1
= (9)
ρ 2 1 + α∆t
şi deci
ρ2
ρ1 = (10)
1 + α(t1 − t 2 )
Relaţia (10) exprimă variaţia densităţii unui lichid
cu temperatura, în condiţii obişnuite de presiune şi
temperatură.
Fie un lichid oarecare introdus într-un tub de sticlă
în formă de U (fig. 1), ambele ramuri ale tubului aflându-
se la aceeaşi temperatură. În acest caz lichidul în ambele
ramuri se va afla la aceeaşi înălţime. Dacă ramurile
acestui tub de sticlă nu se vor afla la aceeaşi temperatură,
lichidul se va denivela, întrucât densitatea lichidului
variază cu temperatura conform relaţiei (10).
Condiţia de echilibru, în acest caz, pentru lichidul Fig. 1
aflat la temperatura t1 şi t2 este:
ρ1 gh1 = ρ2 gh2 (11)
în care ρ1 şi ρ2 sunt densităţile lichidului aflat la temperaturile t1 şi t2, g - acceleraţia
gravitaţională, iar h1 şi h2 - înălţimile lichidului corespunzătoare temperaturilor t1 şi t2 .
Din ecuaţia (11) rezultă:
ρ1 h2
= (12)
ρ 2 h1
Dacă comparăm relaţia (10) cu relaţia (12) rezultă imediat că:
h2 1
= (13)
h1 1 + α(t1 − t 2 )
Din ecuaţia (13) se poate exprima coeficientul de dilatare izobară a, astfel:
h − h2
α= 1 (14)
h2 (t1 − t 2 )
 Deci, dacă cunoaştem înălţimile unui lichid h1 si h2 aflat într-un tub de sticlă în
formă de U la temperaturile t1 şi t2, se poate determina coeficientul de dilatare izobară a,
conform relaţiei (14).

Descrierea aparatului
Pe stativ (fig. 3 este prins un tub de sticlă manometric 2 în formă de U. În tubul
manometric 2 se introduce lichidul al cărui coeficient de dilatare izobară îl determinăm.
Ramurile tubului de sticlă 2 sunt legate între ele, la partea inferioară, prin tubul de
cauciuc 3.

Fig. 2 Fig, 3

Ambele ramuri ale tubului 2 sunt îmbrăcate în tuburile de sticlă 4 şi 5, prin care trece
un curent de apă termostată la temperaturile t1 şi t2. La partea superioară a tuburilor de
sticlă 4 şi 5 se găsesc termometrele 7 şi 8 care măsoară temperaturile lichidului în ramurile
de sticlă 4 şi 5. Tuburile de sticlă 4 şi 5 sunt închise cu dopurile 9 şi 10. Prin tubul de sticlă
5 trece un curent continuu de apă, de la canalizare, care intră prin tubul de sticlă 11 şi iese
printr-un tub identic 12.
Tubul de sticlă 4 este conectat la un termostat. Termostatul este un aparat care poate
menţine o temperatură constantă într-o incintă cu o precizie foarte ridicată. În principiu,
un termostat (fig. 2) este format din rezervorul de apă distilată 15, încălzitorul electric 16,
motorul 17 care agită apa şi în acelaşi timp o pompează în incinta care urmează a fi
termostată, termometrul 18, serpentina metalică de răcire 19, termometrul de reglaj 20,
becul de control 21 şi întrerupătorul 22.

Modul de lucru cu termostatul

Se cuplează termostatul la reţeaua electrică cu ajutorul întrerupătorului de reglaj 20 în
felul următor. Deasupra acestui termometru se află magnetul 23, care se poate roti. Se
roteşte magnetul 23 până ce spira metalică mobilă (care joacă rol de indicator), aflată pe
scala termometrului de reglaj 20, coincide cu temperatura dorită. Se dă drumul la apă să
circule prin serpentina metalică de răcire 19. Se aprinde atâta timp cât încălzitorul 16
funcţionează, încălzind apa distilată. În momentul în care apa din termostat şi deci şi din
incinta care urmează a fi termostatată a atins temperatura fixată pe termometrul de reglaj
20, se decuplează automat încălzitorul electric 16, stingându-se în acelaşi timp şi becul de
control 21.
Când temperatura scade sub limita fixată pe termometrul de reglaj 20 (datorită
influenţei mediului înconjurător, precum şi datorită serpentinei reci din interiorul
termostatului prin care circulă apă) se cuplează automat încălzitorul şi becul de control se
aprinde. Procesul se continuă în mod identic menţinându-se o temperatură constantă în
incintă prin suprapunerea a două surse termice, una rece (serpentină cu apă şi mediul
exterior) şi una caldă (încălzitorul electric).
Temperatura exactă pe care a realizat-o termostatul se citeşte pe termometrul 18 şi
dacă ea nu coincide cu cea dorită se reglează din nou temperatura cu ajutorul
termometrului de reglaj, după cum s-a mai arătat.

Modul de lucru
Iniţial coloana de lichid se află la acelaşi nivel în tubul manometric 2.
1. Se dă drumul la apă să circule prin tubul de sticlă 5.
2. Se pune în funcţiune termostatul cu ajutorul întrerupătorului 22, becul de control
aprinzându-se.
3. Se fixează cu ajutorul magnetului 23 spira metalică indicatoare în dreptul
temperaturii t1°C pe termometrul de reglaj 20.
4. Se dă drumul la apă să circule prin serpentina de răcire 19.
5. Încălzitorul electric 16 încălzeşte apa distilată, iar motorul 17 o pompează în
tubul de sticlă 4 care urmează a fi termostat. Apa intră în tubul de sticlă 4 prin tubul 13,
se ridică în tubul de sticlă 4, iese prin tubul 14 şi de aici intră din nou în termostat.
6. Când apa din tubul de sticlă 4 atinge temperatura de t1°C, becul de control se
stinge. Se aşteaptă câteva minute până ce temperaturile din ramurile 4 şi 5 citite cu
ajutorul termometrelor 7 şi 8 rămân constante. Dacă temperatura citită cu ajutorul
termometrului 7 nu este de t1°C se reglează din nou temperatura termostatului.
Temperatura citită de termometrul 8 va coincide cu temperatura apei de la canalizare.
7. Se citesc temperaturile t1°C şi t2°C indicate de termometrele 7 şi 8.
8. Se măsoară înălţimea lichidului h1 care are temperatura t1 indicată de
termometrul 7 şi înălţimea lichidului h2 cu temperatura t2 indicată de termometrul 8
(măsurătorile se pot face cu ajutorul unei hârtii milimetrice, sau în cazul măsurătorilor de
precizie, cu ajutorul unui catetometru.
9. Cunoscând temperaturile t1 şi t2 şi înălţimile h1 şi h2, se poate determina
coeficientul de dilatare izobară, introducând aceste date în relaţia (14).
10. Se vor face trei determinări pentru temperaturile t1°C egale cu 50°C, 60°C şi
70°C.
11. Se va calcula eroarea relativă εα şi eroarea δα = αεα iar rezultatul se va scrie sub
forma:
( )
α = α ± δα grd -1 .
 Rezultatele se vor trece în următorul tabel:

Nr. t1 t2 h1 h2 α
det. °C °C (mm) (mm) grd –1
εα εα δα
% grd–1
(α ± δα)grad−1
 Lucrarea XVIII

DETERMINAREA TENSIUNII SUPERFICIALE A UNUI LICHID

PRIN METODA PRESIUNII MAXIME ÎN BULĂ
ŞI VARIAŢIA EI CU TEMPERATURA

Consideraţii teoretice

Între moleculele unui fluid, în intervalul dintre două ciocniri, se exercită forţe de
atracţie. Aceste forţe se echilibrează reciproc pentru fiecare moleculă care se află în
interiorul lichidului la o distanţă de suprafaţa liberă mai mare decât raza
de acţiune a acestor forţe (egală aproximativ cu câteva distanţe intermoleculare, adică 10-
9
m).Pentru moleculele de la suprafaţa fluidului (mai precis dintr-un strat superficial de
grosime 10-9 m), forţele de atracţie nu se mai echilibrează
reciproc şi ca urmare va apărea tendinţa micşorării
suprafeţei acestuia. Din acest punct de vedere, suprafaţa
lichidului se aseamănă cu o membrană elastică întinsă. O
astfel de membrană elastică întinsă pe un cadru metalic
ABCD (fig. 1) ce are o latură mobilă AB, rămâne în
echilibru dacă se aplică o forţă F tangentă la suprafaţa
ABCD şi perpendiculară pe latura AB. Dacă se notează cu
σ forţa aplicată normal pe unitatea de lungime a lui AB,
atunci :
Fig. 1
σ = F /l (1)
unde l este lungimea lui AB.
În cazul membranelor de lichid, raportul dintre forţa superficială F şi lungimea l
asupra căreia acţionează se numeşte tensiune superficială şi se măsoară în sistemul SI în
N/m.
Pentru măsurarea tensiunii superficiale a lichidelor, care este o mărime fizică de
mare importanţă pentru ştiinţă şi tehnică, s-au imaginat o serie întreagă de metode.
Alegerea uneia sau alteia dintre metode depinde de natura lichidului, temperatura şi
presiunea la care se efectuează măsurătorile, de precizia necesară măsurătorilor ca şi de
alţi factori, ca: simplitatea metodei, accesibilitatea aparaturii şi durata determinării.
Măsurătorile de tensiune superficială se împart în două categorii distincte: măsurători
dinamice unde straturile superficiale asupra cărora se fac determinările se
reîmprospătează continuu şi măsurători statice în care se determină tensiunea superficială
a unui lichid în stare de echilibru. Pe lângă acestea există un număr suficient de mare de
metode care nu sunt nici pur statice şi nici pur dinamice. În aceste metode, la fiecare
măsurătoare are loc o reîmprospătare a suprafeţei urmată de atingerea unei stări de

1
echilibru aproximativ. Din această cauză, metodele de acest tip se înglobează într-o
categorie aparte: metode cvasistatice.
Măsurătorile din prima categorie se realizează cu ajutorul unor metode, ca :metoda
undelor capilare, a picăturilor pulsatorii, a jeturilor oscilante şi altele. Măsurătorile statice
de tensiune superficială şi cele cvasistatice se realizează în principal prin 5 categorii de
metode. Acestea sunt :
1. Metode bazate pe măsurarea înălţimii de ascensiune în tuburi capilare. Acestea se
numără printre metodele riguros statice şi cele mai precise de măsură, cu condiţiile ca
lichidul să umecteze perfect pereţii capilarului. Ele sunt indicate numai pentru măsurători
asupra unor lichide cu vâscozitate mică.
2. Metode bazate pe măsurarea dimensiunilor unei picături aşezate pe o suprafaţă
sau atârnate. Avantajele acestui grup de metode constau în faptul că măsurătorile nu
depind de unghiul limită a lichidului în raport cu suportul, ca şi faptul că se adaptează
uşor pentru măsurători ale tensiunii superficiale, la diverse presiuni ale gazelor în contact
cu lichidul, pentru lichide volatile etc. Acestea sunt, de asemenea, metode riguros statice.
3. Metode bazate pe măsurarea presiunii necesare pentru formarea sau ruperea unei
bule de gaz în lichidul de studiat sau a unei picături dintr-un lichid în alt lichid. Acestea se
numără printre metodele relative de măsură ale tensiunii superficiale şi cvasistatice. Ele au
avantajul că sunt simple şi precise. În plus măsurătorile nu depind de condiţiile de umectare
ale capilarului de către lichidul studiat.
4. Metode bazate pe compararea forţelor superficiale cu forţele gravitaţionale
(cântărirea picăturilor).Acestea se bazează pe determinarea greutăţii unei picături căreia I
se dă drumul dintr-un capilar vertical. Ele sunt metode relative şi cvasistatice. Aceste
metode nu depind de unghiul limită al lichidului în raport cu materialul capilarului şi pot
fi folosite şi pentru lichide vâscoase, ducând la rezultate precise.
5. Metode bazate pe determinarea forţei necesare smulgerii de pe suprafaţa
lichidului a unui corp de formă geometrică cunoscută (inel, cilindru, placă etc.). Aceste
metode fac parte din categoria celor cvasistatice, absolute şi pot atinge o precizie foarte
mare având în vedere că au la bază o măsurătoare de forţă, cu condiţia însă ca lichidul să
aibă o vâscozitate mică şi să umecteze perfect corpul geometric.
În lucrarea de faţă se va descrie una dintre metodele bazate pe măsurarea presiunii
necesare ruperii unei bule de aer ce se formează la extremitatea unui capilar în lichidul a
cărui tensiune superficială se studiază.
Deoarece pentru a face determinarea cât mai precisă se tinde a mări cât mai mult
timpul de formare a picăturilor, metodele de acest gen tind să devină cvasistatice din
dinamice. Astfel, de exemplu, la aplicarea metodei pentru determinarea tensiunii
superficiale a unor uleiuri, formarea unor picături necesită intervale de timp de ordinul
orelor.
Pentru determinarea tensiunii superficiale prin metoda
presiunii maxime în bulă se aşează extremitatea unui tub
capilar pe suprafaţa lichidului de studiat (fig. 2). În interiorul
tubului capilar, presiunea serului este egală cu cea atmosferică
Ho, în timp ce la suprafaţa lichidului în exteriorul capilarului,
se creează printr-un montaj adecvat o presiune p, inferioară
celei atmosferice.
Datorită acestui fapt, în lichidul de studiat se va
“împinge” o bulă de aer. Datorită existenţei unei presiuni la Fig. 2

2
suprafaţa lichidului, după cum se va vedea mai departe, lichidul va exercita o presiune p1
asupra gazului din tubul capilar opusă celei atmosferice. Bula va fi în echilibru atunci
când:
p + p1 = H0 (2)
(se neglijează presiunea hidrostatică având în vedere că
tubul capilar se aşează cât mai aproape de suprafaţa
lichidului). Vom calcula în cele ce urmează presiunea
p1, exercitată de lichid datorită tensiunii superficiale.
Considerăm o bulă semisferică de rază r1 (fig. 3) şi o
secţiune orizontală circulară,
r de rază r2, undeva în
interiorul ei. Fie dF forţa elementară tangentă la
suprafaţă, care se exercită de-a lungul elementului de
Fig. 3 lungime dl a cercului de rază r2. Conform relaţiei (1):
dF = σdl (1’)
r r
Vom descompune dF în două componente: o componentă verticală dFn (normală
r
la suprafaţa ∑ ) şi o alta orizontală, dFh . Din figura 3 se vede că:
r2
dFn = dF cos β = dF (3)
r1
Ţinând seama de (1’):
r2
dFn = σdl (4)
r1
Fie Fn forţa care acţionează de-a lungul întregului contur:
2 πr2 2 πr2 2πr22
Fn = ∫ dFn = ∫ r2 / r1 ⋅ σdl = σ (5)
0 0 r1
Pe de altă parte, însumând forţele dFh de-a lungul conturului ∑ se obţine în total
zero, astfel că forţa totală exercitată de-a lungul conturului este dată de relaţia (5).
Presiunea exercitată de forţa Fn asupra suprafeţei ∑ este:
Fn 2σ
= (6)
πr22
r1
Se observă că rezultatul nu depinde de r2 şi este deci valabil pentru orice secţiune în
bulă. Atunci pentru orice punct de pe bulă:
2σ
p1 = (7)
r
Combinând relaţiile (2) şi (7) şi făcând notaţia ∆p = H 0 − p se obţine:
2
∆p = σ (8)
r
de unde:
r
σ = ∆p (9)
2
Din relaţia (7) se observă că pe măsură ce r scade p1 creşte.

3
 El va fi maxim când r devine egal cu raza capilarului (r = r1). Notăm ∆p
corespunzător acestui moment cu ( ∆p )max. Măsurând ( ∆p )max şi r1 determinăm σ din
relaţia următoare:
r
σ = 1 (∆p) max (9’)
2

Observaţie
În tot timpul creşterii bulei până în acest moment şi în acest moment, presiunea
aerului din interiorul bulei a fost echilibrată de presiunea din partea pereţilor acesteia.
Când ∆ p creşte mai departe, deoarece raza de curbură a bulei se măreşte, presiunea p1
scade bula trece printr-o scurtă stare de neechilibru urmată de o extindere rapidă şi o
desprindere de capilar. Durata de existenţă a bulei în stare de neechilibru este încă mică
în raport cu cea de existenţă în stare de
echilibru, astfel că creşterea lui ∆ p
necesară desprinderii bulei este mică.
Întregul proces periodic de formare a
bulei este dat calitativ în figura 4 în
care sunt rezumate grafic şi suprapuse
modurile de variaţie în timp ale lui p1
şi r.
Descrierea aparatului Fig. 4

Schema principală a instalaţiei este redată în figura 5. În eprubeta cu lichidul de

studiat 1, se introduce capilarul 2 .Cu ajutorul unor tuburi de legătură, eprubeta 1 este
legată cu aspiratorul 12. Dacă robineţii 7 şi 4
sunt deschişi, iar robineţii 8 şi 3 închişi,
atunci curgerea apei din aspirator va duce la
micşorarea presiunii aerului din interiorul
eprubetei 1 care va deveni mică decât cea
atmosferică. Diferenţa de presiune H0 – p
este măsurată de manometrul metalic 13
gradat în mm apă. Pentru a determina pe σ
ca funcţie de temperatură, eprubeta 1 este
introdusă în vasul 14, legat la un termostat.

Modul de lucru Fig. 5

1. Se umple tubul aspiratorului 12 cu apă de la robinet până la nivelul maxim

însemnat pe acesta. Pentru aceasta se închid robineţii 8 şi 3 şi se toarnă apă în pâlnia 10.
După umplere închidem robinetul 3. La închiderea şi deschiderea robineţilor aceştia se
vor ţine cu mâna stângă, iar la învârtirea cu mâna dreaptă a părţii mobile se va apăsa
foarte uşor.
2. Dacă se observă o denivelare la manometrul 13 se va deschide şi robinetul 7.
3. Închidem robinetul 8.
4. Se porneşte termostatul. Se începe termostatarea de la temperatura de 20oC. Se
aşteaptă 10 minute până când lichidul din eprubeta 1 ia temperatura termostatului.

4
 5. Se deschide încet şi foarte puţin robinetul 4. În acest mod trebuie să obţinem o
variaţie înceată a presiunii în eprubeta 1. Acest lucru se observă la manometru. În tot
timpul măsurătorilor robineţii 5,6 rămân închişi, evitându-se a se umbla la ei.
6. Când procesul de formare a bulelor devine staţionar frecvenţa de formare a
bulelor este constantă şi de circa 5-6 bule pe minut, nu mai mare – se determină( ∆ p )max
pentru circa 10 bule, făcându-se citirile la manometrul ataşat instalaţiei. Se află valoare
medie ( ∆ p )max.
7. Cunoscând pe r, constantă a aparatului notată pe acesta, şi determinând pe
( ∆ p )max în N/m2, se calculează conform formulei (9’) σ 20o C în N/m.
8. Variind temperatura termostatului din 10o în 10oC se repetă operaţiile de la
punctele 5, 6, 7 pentru a obţine valorile lui σ între 20o şi 50oC.
9. Se calculează valoarea lui σ la fiecare din temperaturile la care s-au făcut
determinările şi se reprezintă grafic σ ca funcţie de temperatură.
10. Se opreşte termostatul.
Rezultatele se vor trece în tabela următoare :

Temperatura ( ∆ p )max ( ∆ p )max ( ∆ p )max σ εσ σ∆ p

(ºC) (mm col. apă) 2
(N/m ) 2 (N/m)
( N/m )

11. Folosind datele experimentale din tabela precedentă să se traseze curba

:tensiune superficială în funcţie de temperatură ( σ = f (temperatură) ).

Calculul erorilor
Calculul erorilor se va aplica pentru una dintre temperaturi. Deoarece valoarea lui
( ∆ p )max se obţine ca o medie a valorilor citite pentru circa 10 bule, se va calcula eroarea
statistică de care este afectat rezultatul. În acest scop :
- se deduce expresia matematică a erorii relative statistice asupra expresiei lui σ :
δρ δg δr σ(∆p) 2
ε σ = ε ρ2 + ε 2g + ε r2 + ε ∆2 p = ( ) 2 + ( ) 2 + ( ) 2 + ( )
ρ g r ∆p
- se calculează σ ( ∆ p ) luând în considerare numărul de măsurători făcute asupra
lui ∆ p , cu formula :
N
1
σ (∆p) = ∑
N ( N − 1) i =1
(∆p − ∆pi ) 2

- se iau în calcule densitatea apei şi acceleraţia gravitaţiei cu precizie suficientă

astfel că δρ şi δg să fie neglijabile pe lângă celelalte erori. Valoarea lui δ r este
specificată pe aparat lângă cea a lui r.

5
 Calculul erorilor se trece în următorul tabel :

σ σ (∆p ) max δ r εσ σ ⋅ εσ
(N/m) 2 (m)
(N/m ) (N/m)

Rezultatul final pentru temperatura aleasă se va scrie sub forma :

σ = σ ± σ ⋅ εσ
În rezultat se vor păstra toate cifrele exacte, precum şi prima cifră inexactă.

6
 Lucrarea XIX

DETERMINAREA TENSIUNII SUPERFICIALE A UNUI LICHID

PRIN METODA STALAGMOMETRICĂ

Consideraţii teoretice

Metoda stalagmometrică de determinare a tensiunii superficiale face parte dintre

metodele bazate pe compararea forţelor superficiale ca forţele gravitaţionale. Ea se bazează
pe observaţia că un lichid aflat într-un tub capilar se scurge
din acesta formând picături. Mărimea picăturilor formate la
capătul capilarului depinde de tensiunea superficială a
lichidului şi anume, în momentul ruperii, greutatea picăturii
de lichid, notată G’, este egală cu forţa elastică de întindere a
“membranei” ce susţine picătura (fig. 1), notată F. Fie R raza
interioară sau exterioară a capilarului, după cum picătura se
prinde de pereţii interiori sau exteriori ai acestuia şi σ ,
tensiunea superficială a lichidului. Forţa exercitată de-a
lungul circumferinţei capilarului şi care susţine picătura până
la desprinderea acesteia, este egală cu :
F = 2πRσ Fig. 1
(1)
În momentul desprinderii:
G’ = 2πRσ (2)
Deoarece cântărirea unei singure picături este afectată de erori mari de măsură, se
lasă să picure din capilar un număr n egal cu 30 de picături care se cântăresc. Fie G
greutatea acestora. Atunci greutatea unei picături este:
G’ = G/n = mg/n
unde am notat cu m masa, exprimată în kilograme a n picături şi cu g, acceleraţia
gravitaţiei.
Cu aceste precizări formula (2) devine:
mg
= 2πrσ (3)
n
Formula (3) permite determinarea lui σ atunci când se cunosc R, m şi n. Studiile lui
W. Harkins au arătat însă că această formulă simplă este afectată de erori mari, datorită
faptului că ruperea picăturii se face după circumferinţa unei gâtuituri mai mici deci cea a
capilarului. El a introdus un factor de corecţie empiric f (R/V1/3) care, după cum arată
forma sa, este funcţie de raportul dintre raza capilarului şi rădăcina cubică a volumului
picăturii, V. Dependenţa factorului de corecţie de R/V1/3 ţine seama de faptul
experimental că picături asemenea geometric se rup în acelaşi mod.
Formula lui Harkins este:
 mg R
= 2πrσf ( 1 / 3 ) (4)
n V
de unde:
mg
σ = (5)
2πRnf ( R / V 1 / 3 )
Volumul V al unei picături se determină simplu cunoscând masa unei picături şi
densitatea ρ a acesteia, cu formula:
m
V = (6)
nρ
Valorile funcţiei f, aşa cum au fost date de Harkins, sunt trecute în tabela 19 de la
sfârşitul “Caiet de lucrări practice”.

Descrierea aparatului
Stalagmometrul este format dintr-un mic balon de sticlă care este prevăzut la partea
inferioară cu un tub capilar. Orificiul de scurgere se termină cu o suprafaţă plană bine
şlefuită. În partea superioară balonaşul se continuă cu un tub de sticlă terminat cu un tub
de cauciuc. Pe tubul de cauciuc se află o clemă cu şurub care reglează în mod convenabil
viteza de curgere a picăturilor. Aparatul se fixează în poziţie verticală pe un stativ.

Modul de lucru
1. Aparatul se spală cu apă distilată şi se fixează pe stativ.
2. Se cântăreşte micul cristalizator gol şi bine uscat.
3. Se umple stalagmometrul cu apă distilată .Pentru aceasta se introduce partea
inferioară a lui într-un pahar cu apă distilată şi se aspiră prin tubul de cauciuc. Se strânge
repede clema. Dacă în timpul aspiraţiei intră în aparat şi bula de aer ce întrerupe coloana,
acesta trebuie golit şi umplerea lui trebuie repetată.
4. Se pune cristalizatorul uscat sub capilar şi deşurubând foarte puţin clema ce
strânge tubul de cauciuc se lasă să cadă în cristalizor un număr de 30 de picături de apă
distilată cu viteza cea mai mică posibilă. Se află prin cântărire masa celor 30 de picături
de apă.
5. Se calculează cu formula (6) volumul unei picături considerând densitatea apei
egală cu 1000 Kg/m3. Se află valoarea factorului de corecţie f folosind tabela 19. Din
formula (5) se determină tensiunea superficială a apei în N/m. Se repetă determinarea de
trei ori.
Raza capilarului este trecută pe aparat.
ATENŢIUNE: clătinarea aparatului ca şi neverticalitatea sa sunt importante surse de
erori ale metodei.

Calculul erorilor
Se calculează eroarea maximă asupra lui σ aşa cum rezultă din formula (5)
determinând mai întâi eroarea relativă maximă.
 Pentru aceasta se alege una dintre cele trei determinări. Eroarea asupra măsurării
masei, δ m, este determinată de balanţa folosită, δ R este trecut pe aparat, iar δ m se ia
egal cu zero.
Eroarea asupra factorului f (R/V1/3) se compune din două erori: una datorită
impreciziei tabelei, δ (1)f, adică a zecimalelor neglijate sau rotunjite din tabelă şi o altă
eroare datorită impreciziei determinării raportului R/V1/3, δ (2)f. După cum
se vede din tabela lui f, avem δ (1)f = 0.0001. Să presupunem că am obţinut
R/V1/3 = 0.733 ± 0.002. Din tabelă se vede că acestei erori a lui R/V1/3 îi corespunde o
eroare:
0.6093 − 0.6032
δ (2)f = ⋅ 2 = 0.0002
5.10
deci
δ f = δ (1)f + δ (2)f = 0.00031

Rezultatul se va prezenta sub forma:

σ = σ ± δσ .
 Lucrarea XX

STUDIUL MIŞCĂRII BROWNIENE

Consideraţii teoretice

În anul 1827, botanistul englez Brown observă pentru prima dată, cu ajutorul
microscopului, că particulele solide foarte fine aflate în suspensie într-un lichid
sunt într-o permanentă şi perfect dezordonată mişcare. Brown descoperise
mişcarea care mai târziu s-a denumit mişcare browniană, după numele său.
Continuându-se cercetările s-a constatat că această mişcare se manifestă şi pentru
particulele solide foarte fine aflate în suspensie într-un gaz, însă intensitatea ei
este mult mai mică.
Constatarea lui Brown a stârnit la început mult interes şi s-a încercat să se
interpreteze, să se explice. Fenomenul era în contradicţie cu următorul
raţionament care părea sigur atunci. Particula solidă aflată în fluid la echilibru
termic este ciocnită din toate părţile de moleculele fluidului şi cum mişcarea
acestora este perfect dezordonată, impulsurile comunicate particulei trebuie să se
compenseze reciproc, deci particula trebuie să se afle în repaus. În continuare s-au
făcut numeroase încercări pentru a descoperi cauza mişcării browniene. Soluţia
coloidală s-a ţinut în condiţii exterioare fixe un timp îndelungat, săptămâni şi
chiar luni de zile. Acum echilibru termic este stabilit, însă se constată că
micşorarea browniană continuă la fel de intensa ca la început. Dar o dată atins
echilibrul termic nu există oare curenţi în fluid datorită trepidaţiilor sau altor
cauze care să provoace mişcarea browniană? Cu toate acesta s-a constatat că
mişcarea browniană continuă la fel de intens dacă temperatura a rămas constantă.
Dezvoltarea teoriei cinetico-moleculare a permis explicarea acestei mişcări.
Atunci când particulele solide în suspensie într-un fluid sunt foarte mici,
impulsurile comunicate lor de către moleculele fluidului nu se mai compensează
reciproc. Particulele solide se vor mişca în fiecare moment după direcţia rezultatei
forţelor care apar în urma ciocnirilor. Pentru o temperatură dată şi un solvent dat,
mişcarea browniană nu se mai observă atunci când dimensiunile particulelor
depăşesc anumite valori, deoarece în aceste cazuri, când masele particulelor sunt
relativ mari, impulsurile comunicate lor se compensează reciproc şi mişcarea
browniană încetează. Mişcarea browniană este una dintre cele mai convingătoare
confirmări ale concepţiei cinetico-moleculare despre natura fenomenelor termice.
 Cu studiul mişcării browniene s-au ocupat mulţi cercetători.
Wiener a fost primul care a arătat (în 1860) că această mişcare se datorează
agitaţiilor interne ale particulelor de fluid.
M. de Broglie a studiat mişcarea browniană în suspensii coloidale gazoase,
constatând o slăbire accentuată a intensităţii ei faţă de cazul soluţiilor lichide.
Smoluchovski a arătat pentru întâia oară că pentru particulele foarte mici,
impulsurile comunicate lor de către moleculele fluidului nu se mai compensează.
Particulele se vor mişca în diferite direcţii cu viteze invers proporţionale cu
masele lor, adică cu viteze mult mai mici decât vitezele moleculelor şi tocmai
acest lucru face observabilă la microscop mişcarea browniană.
Jean Perrin, pornind de la considerente generale despre caracterul ciocnirilor
dezordonate, a arătat că energia cinetică medie a unei particule browniene este
egală cu energia cinetică medie a unei molecule monoatomice, pentru aceeaşi
temperatură, adică:
3 3 R
W = kT = T (1)
2 2 NA
Tot Jean Perrin a aplicat formula de distribuţie a moleculelor unui gaz aflat
în câmpul gravitaţional (formula (2) de mai jos) pentru particulele browniene
aflate în acelaşi câmp şi a determinat pe această cale numărul lui Avogadro:
mgh
−
n = n0 e kT (2)
unde n este numărul de molecule în unitatea de volum la înălţimea h;
n0 – numărul de molecule în unitatea de volum la înălţimea zero (de
referinţă);
m – masa moleculară
T – temperatura absolută a gazului.
Mărimile care intră în formula (2) atunci când aceasta se aplică particulelor
browniene capătă semnificaţii imediate. Astfel, n şi n0 vor reprezenta numerele de
particule din unitatea de volum la înălţimea h şi respectiv zero, m masa unei
particule, iar T temperatura soluţiei coloidale.

Teoria metodei
Primul care a dezvoltat o teorie a mişcării browniene, confirmată apoi
experimental, a fost A. Einstein în 1905. El a stabilit legea care îi poartă numele şi
care arată că media pătratelor deplasărilor (sau proiecţiilor sale) particulelor
browniene variază direct proporţional cu timpul în care se fac deplasările,
temperatura rămânând constantă.
Lucrarea de faţă are drept scop să verifice experimental legea enunţată şi
după aceea, pe baza ei, să se determine dimensiunile particulelor browniene. În
rândurile care urmează se va deduce legea lui Einstein.
 Notăm cu m masa particulelor considerate sferice şi identice, aflate în
suspensie într-un lichid. Studiem mişcarea după o direcţie oarecare Ox. Proiecţia
deplasării unei particule pe această direcţie va fi notată cu x. Ecuaţia de micşorare
se va scrie:
d 2x
m 2 = F1 + F2 (3)
dt
unde F1 este forţa rezultantă provocată de ciocnirile moleculelor de lichid, iar F2
este forţa de rezistenţă care se opune mişcării şi care este condiţionată de
dx
vâscozitatea lichidului de viteza particulei browniene din soluţia şi de raza
dt
particulei r. Este o forţă de tip Stokes, adică:
dx
F2 = −c (4)
dt
unde c = 6 πηr. Ecuaţia (3) se va scrie:
d 2x dx
m 2 = F1 − c (5)
dt dt
Vom căuta să integrăm această ecuaţie diferenţială folosind unele artificii de
calcul şi efectuând medierea ei în timp. Pentru aceasta înmulţim ecuaţia (5) cu x şi
avem:
d 2x dx
mx 2 = F1 x − cx (6)
dt dt
dar deoarece:

( )
2
d 2x 1 d 2 2  dx 
x = − x − 
dt 2 2 dt 2  dt 
x
dx 1 d 2
=
dt 2 dt
x( )
rezultă mai departe:

( ) ( )
2
m d2 2  dx  1 d 2
2
x − m  = F1 x − c x (7)
2 dt  dt  2 dt
Ne interesează valoarea medie a acestor mărimi care sunt observate într-un
interval relativ mare de timp. Mediem deci ecuaţia (7). Datorită caracterului
perfect haotic al mişcării particulelor browniene, termenul care-l conţine pe x la
putere impară F1x va fi nul şi dacă notăm cu l =
d 2
dt
( )
x , obţinem:
2
cl m dl  dx 
− = − m  (8)
2 2 dt  dt 
 Dar ultimul termen din ecuaţia (8) reprezintă tocmai dublul energiei cinetice
medii a particulelor browniene, iar dacă considerăm doar direcţia Ox vom avea:
2
 dx  R
m  = ⋅T (9)
 dt  NA
şi în continuare
cl m dl R
− = − ⋅T
2 2 dt N A
dl c
= − dt
2 RT m
l−
N Ac
Efectuând o integrare după timp pe intervalul de la zero la t avem
c
2 RT − t
l− = Ae m (10)
N Ac
unde A este o constantă de integrare. Dacă considerăm timpul t de observaţie
suficient de mare, atunci membrul drept din ecuaţia (10) devine foarte mic şi îl
neglijăm. Atunci:
2 RT
l= (11)
NA c

şi conform notaţiei
dt
( )
d 2
x =
2 RT
N Ac
(12)

Efectuând încă o integrare după timp obţinem formula finală:

2 RT
x2 = t (13)
6πηrN A

Constanta de integrare a ultimei integrări este nulă, deoarece x 2 (t ) pentru

t = 0 este zero.
Rezultatul obţinut arată că deplasarea pătratică medie a unei particule
browniene pentru o suspensie dată este direct proporţională cu timpul dacă
temperatura rămâne constantă, adică tocmai legea lui Einstein enunţată la începutul
demonstraţiei. Se vede că x2 scade cu cât particulele sunt mai mari (r mare), lucru
constant experimental chiar de la început. Aşa cum s-a mai spus, lucrarea de faţă are
drept scop verificarea acestei legi şi determinarea razei particulelor.
 Descrierea aparatului
Se foloseşte următorul dispozitiv format din:
1. Un microscop de laborator cu grosisment mare (mărirea unghiulară mare),
prevăzut cu un micrometru obiectiv şi câteva lamele subţiri de sticlă pentru
susţinerea preparatului.
2. Dispozitiv pentru iluminarea preparatului, care poate fi un bec electric
obişnuit.
3. Camera clară sau aparatul de desenat.
4. Cronometru pentru măsurarea timpului.
5. Instrumente pentru măsurat distanţa (compas, riglă gradată echer).
Cu microscopul folosit trebuie să poată fi făcute vizibile particulele
browniene care au dimensiuni micronice. Se lucrează în transmisie, particulele
apar în câmpul vizual al microscopului ca puncte întunecate pe un fond luminos.
Lumina necesară dată de becul electric cade întâi pe oglinda plană a
microscopului, se reflectă şi trecând prin condensor cade pe preparatul de studiat
care în acest fel se încălzeşte mult mai puţin decât în cazul unei incidenţe directe.
În partea de sus a microscopului, pe ocular, se fixează camera clară, care
este un instrument ce permite observarea simultană a imaginii din microscop
(mişcarea browniană) şi a unei hârtii milimetrice aflate lângă microscop, pe masa
de lucru. Camera clară serveşte deci la înregistrarea grafică a imaginilor
traiectoriilor parcurse de particule. Ea este formată dintr-un tub de sticlă (fig. 1) a
cărei secţiune diagonală ab este argintată pe partea dinspre ochii observatorului în
aşa fel încât în centru să rămână neargintată o mică porţiune circulară (fantă), prin
care pătrund spre ochi razele ce vin direct de la preparat.

Fig. 1

Pe de altă parte, lumina care vine de la hârtia milimetrică 3 se reflectă pe

oglinda plană 2 legată solidar cu camera clară, apoi pe faţa argintată ab şi se
îndreaptă spre observator. În acest fel în ochii acestuia se formează simultan
imaginea hârtiei milimetrice şi cea dată de microscop. Oglinda se poate roti în
jurul unui ax pentru aducerea imaginilor hârtiei pe retină.
 Modul de lucru
1. Se prepară mai întâi soluţia coloidală de AgBr sau gumigut pentru a avea
timp suficient să ia temperatura camerei, temperatură care trebuie să rămână
constantă în tot timpul experienţei. Soluţia o dată preparată se poate folosi pentru
mai multe experienţe.

Obţinerea suspensiilor coloidale

Dintre metodele cunoscute se vor arăta doar două:
1. Într-o eprubetă curată se toarnă circa 4 cm3 de apă distilată şi apoi se
introduc câteva cristale de KBr. După încălzire până aproape de fierbere
se adaugă câteva picături (3 sau 4 dintr-o soluţie caldă de gelatină şi
după aceea alte câteva picături (4 sau 5) de AgNO3 5%, agitând
conţinutul pentru amestecare. În urma reacţiei dintre KBr şi AgNO3
apare un precipitat alb de AgBr care rămâne în stare coloidală datorită
prezenţei gelatinei. Pentru mărirea dimensiunilor soluţia se încălzeşte
uşor.
2. Într-o eprubetă care conţine apă încălzită de dizolvă o mică cantitate de
răşină de Garcinia Morel (gumă arabică sau gumigut). Prin centrifugare
sau ultrasonare se obţin emulsii foarte omogene, particulele fiind sferice
şi de aceleaşi dimensiuni.
Între cele două soluţii coloidale este preferabilă cea de gumigut datorită
simplităţii preparării ei, precum şi faptului că solventul fiind apa, se poate afla mai
uşor vâscozitatea ei la temperaturi obişnuite, lucru necesar pentru determinarea
razei particulelor.
2. Se determină mărimea liniară G1 a microscopului adică raportul dintre
mărimea liniară a imaginii y' şi cea a obiectului y. Micrometrul obiectiv are o
gradaţie de 100 de diviziuni de-a lungul unui interval de 1 mm. Distanţa dintre două
diviziuni consecutive este deci 0,01 mm. Se constată experimental la câţi milimetri
de pe hârtia gradată corespunde o diviziune a micrometrului (y = 0,01 mm).
Mărimea liniară este deci raportul
y′ y′
G1 = = = 100 y ′
y 0,01
Formula este corectă doar dacă admitem că micrometrul obiectiv şi
preparatul se află în planul focal al obiectivului, lucru realizat doar aproximativ în
realitate.
3. Pe o lamelă de sticlă bine ştearsă se pun cu pipeta câteva picături din soluţia
coloidală şi se acoperă apoi cu o altă lamelă, cu atenţie, pentru ca să nu se prindă în
interior bule de aer. Excesul de lichid se îndepărtează cu o hârtie de filtru.
 4. Se aprinde becul de iluminat şi se roteşte oglinda microscopului până se
obţine o incidenţă centrală pe obiectiv a luminii reflectată de ea.
5. Ocularului i se ataşează camera clară şi se verifică funcţionarea ei.
6. Se pune la punct imaginea dată de microscop (camera clară nefiind în
poziţie de lucru), cu atenţie, pentru ca tubul microscopului în coborâre să nu
spargă lamelele care conţin preparatul de studiat.
7. Sub oglinda camerei clare, pe masa de lucru, se aşează o hârtie milimetrică
şi se caută obţinerea unei imagini clare atât pentru particulele browniene cât şi
pentru vârful unui ac sau creion bine ascuţit pe fondul luminos al hârtiei.
8. Înregistrarea traiectoriilor particulelor pe hârtia gradată.
Se alege şi vizează o particulă mobilă bine vizibilă a cărei imagine clară se
suprapune peste cea a vârfului acului sau a creionului bine ascuţit, pe care îl
mişcăm tot timpul după traiectoria particulei. După fiecare 3, 5 sau 10 secunde,
poziţia particulei se înregistrează pe hârtie prin câte o împunsătură. Alt observator
numerotează imediat cu un alt creion bine ascuţit punctele obţinute în urma
împunsăturilor în ordine cronologică şi în aceeaşi parte a acestora pentru a nu fi
confundate între ele. Dacă imaginea particulei tinde să iasă din câmpul vizual al
microscopului (aceasta se întâmplă uneori destul de des) ea trebuie readusă repede
în câmp şi aceasta se face manevrând suportul preparatului cu ajutorul şuruburilor
destinate acestui lucru. După aceea citirile se reiau în continuare. Deoarece legea
lui Einstein este o lege statistică, rezultatul măsurătorilor este cu atât mai precis cu
cât numărul împunsăturilor este mai mare, deci şi timpul total mai mare. De aceea,
pentru fiecare particulă trebuie să se realizeze un număr de cel puţin 10
împunsături (puncte) pe hârtie. Mai trebuie avut în vedere ca preparatul să nu
prezinte curenţi hidrodinamici datorită trepidaţiilor sau înclinaţiilor faţă de
orizontală, iar particula vizată să nu fie confundată cu o altă particulă. Dacă
imaginea particulei iese în afara hârtiei, aceasta se prelungeşte cu o altă hârtie.
9. Prelucrarea datelor obţinute se face după obţinerea unui număr suficient
de mare de serii de puncte. Distanţa dintre două puncte consecutive este imaginea
mărită a proiecţiei în planul focal al obiectivului, a deplasării particulei în
intervalul de timp ales, de exemplu, 5 secunde. Pentru verificarea legii lui Einstein
trebuie proiectată toată imaginea obţinută pe o axă oarecare şi aflată media
pătratică a proiecţiilor distanţele dinte două puncte consecutive. Prin proiectare se
elimină totodată influenţa asupra rezultatelor a oricărui eventual curent
hidrodinamic în lichidul studiat.
Proiecţiile distanţelor dintre punctele numerotate cu n şi n + 2, n + 1 şi
n + 3,K n + k şi n + k + 2 (din două în două) şi respectiv n şi n + 3, n +1 şi n + 4,
… n + k şi n + k + 3 (din trei în trei) ne vor da proiecţiile respective ale deplasării
particulei în intervale de timp de două şi de trei ori mai mari. Dacă intervalul de
timp a fost de 5 secunde, atunci timpurile acestea vor fi 10 şi 15 secunde. Este clar
că dacă se aleg iniţial intervalele de timp de 3 secunde, sau 10 secunde, timpurile
celelalte vor fi de 6 şi 9 secunde, respectiv de 20 şi 30 secunde.
Alegerea intervalelor iniţiale de 3, 5 sau 10 secunde depinde de reuşita
atinsă în prepararea suspensiei coloidale, adică de obţinerea unei mobilităţi optime
pentru observaţie.
Legea lui Einstein (13) este verificată atunci când valorile medii ale
pătratelor proiecţiilor deplasărilor pentru timpurile de 10 şi 15 secunde sunt de
două şi de trei ori mai mari decât pentru 5 secunde. Analog pentru cazurile
intervalelor iniţiale de 3 sau 10 secunde.
După această verificare se determină raza particulelor ţinând seama de
mărimea liniară a microscopului determinată la începutul lucrării, folosind
formula (13) care dă pentru r expresia:
RT t
r= (14)
3πη x 2 N
A
Mărimile care intră în această relaţie au semnificaţiile cunoscute. Pentru
constantele R şi NA se vor lua următoarele valori:
R = 8, 31.103 J/grd kmol,
NA = 6,023.1026 kmol-1
Temperatura absolută a soluţiei coloidale T se va lua egală cu cea a camerei,
deoarece soluţia suferă o încălzire foarte mică datorită absorbţiei luminii de lucru.
Din tabela existentă la sfârşitul cărţii se va lua vâscozitatea apei η
corespunzătoare temperaturii T măsurate.
Se va efectua calculul erorii absolute maxime asupra lui r folosind formula
(14). Erorile absolute ale mărimilor date în lucrare se vor lua ţinând seama de
ultimele cifre semnificative ale valorilor respective. Eroarea absolută asupra lui
x 2 se va lua prin aproximaţie zero, deoarece această mărime este media
aritmetică a unui număr suficient de mare de valori întâmplătoare. Eroarea asupra
temperaturii se va evalua în funcţie de practica termometrului folosit pentru
măsurarea ei.
Cu rezultatele obţinute în urma măsurătorilor şi a calculului erorilor se va
alcătui o tabelă de forma:

εr (r ± δr )m, µ
Nr. x 2 (t ) / t =5 s x 2 (t ) / t =10 s x 2 (t ) / t =15 s r δr
%
 Lucrarea XXI

STUDIUL MICROSCOPIC AL TERMALIZĂRII UNUI GAZ

BIDIMENSIONAL IZOLAT TERMIC ŞI PLASAT ÎNTR-UN
CÂMP GRAVITAŢIONAL UNIFORM, CA EFECT
AL INTERACŢIUNILOR DINTRE MOLECULE

Consideraţii teoretice
Teoria cinetico-moleculară a gazelor este dominată de două puncte de vedere
distincte: cel introdus de Maxwell şi cel fundamentat de Boltzmann. În primul caz,
studiul stării de echilibru a sistemului, se face folosind câteva ipoteze generale şi
neglijând, în esenţă, interacţiunile reciproce ale moleculelor. În celălalt caz, obţinerea
stării de echilibru a unui sistem este imaginată ca rezultat al unui proces de evoluţie (de
relaxare) a sa, pornind de la o stare iniţială dată. Starea de echilibru va fi astfel atinsă
asimptotic, după intervale de timp determinate de intensitatea interacţiunilor reciproce ale
moleculelor. Evoluţia sistemului trebuie deci descrisă de o ecuaţie care să includă şi
cauzele relaxării sistemului. Boltzmann a postulat o astfel de ecuaţie pentru gaze şi, în
ipoteza existenţei şi unicităţii soluţiei, a obţinut, la t → ∞, starea de echilibru a unui gaz
(distribuţia Maxwell-Boltzmann).
Punctul de vedere boltzmannian constituie baza unor teorii actuale în fizica
statistică a fenomenelor de neechilibru. Cu toate acestea, demonstrarea existenţei şi
unicităţii soluţiei ecuaţiei Boltzmann s-a dovedit a fi o problemă extrem de dificilă, chiar
şi pentru sisteme simple, cum sunt cele în stare gazoasă. Studiul acestei probleme implică
analiza interacţiei dintre molecule. Existenţa şi unicitatea soluţiei a fost demonstrată
riguros numai pentru modelul în care moleculele sunt privite ca sfere rigide, netede, de
rază finită (R), astfel încât energia potenţială de interacţie biparticulă are forma:
0 , pentru r > R
U (r ) =  (1)
∞ , pentru r ≤ R
În anumite cazuri, existenţa şi unicitatea soluţiei asimptotice (la t = ∞) a ecuaţiei
Boltzmann este asigurată de proprietatea de ergodicitate a sistemului (aceasta constă, în
esenţă, în echivalenţa medierilor pe ansamblul statistic cu medierile temporale ale
parametrilor microscopici ai sistemului). Singurul model a cărui ergodicitate a fost
riguros demonstrată până în prezent este cel de sfere rigide arătat mai sus.
Lucrarea de faţă îşi propune ca, fără a folosi ipotezele amintite şi fără utilizarea unei
ecuaţii de evoluţie de tip Boltzmann, să ilustreze faptul că un gaz de sfere rigide aflat
iniţial într-o stare arbitrară atinge după un timp suficient de lung o stare unică de
echilibru Această stare este caracterizată de o distribuţie Maxwell-Boltzmann a
moleculelor şi este atinsă numai datorită interacţiunilor intermoleculare. Pentru

1
comoditatea vizualizării fenomenului, mişcarea moleculelor este limitată numai la cele
două dimensiuni ale ecranului, adică gazul este considerat bidimensional.

Descrierea generală a programului

Programul care simulează comportarea gazului bidimensional este intitulat
MAXBOL. În acest program se consideră un număr de molecule monoatomice cuprinse
într-o „cutie” pătrată de latură a, sub acţiunea eventuală a unui câmp extern de forţe
conservative. Ciocnirile moleculelor între ele şi cu pereţii „cutiei” sunt considerate
perfect elastice. La fiecare ciocnire între două molecule, unghiul dintre vitezele finale şi
cele iniţiale în sistemul centrului de masă este considerat parametru aleator, cu o
distribuţie uniformă între 0 şi 2π.
În starea iniţială a gazului, poziţiile moleculelor sunt generate aleator în „volumul”
(adică pe suprafaţa) „cutiei”, cu o distribuţie uniformă. Pentru vitezele iniţiale pot exista
mai multe opţiuni: distribuţie uniformă într-un domeniu limitat prestabilit, fascicol
monoenergetic etc. În mod obişnuit, se foloseşte o „injecţie” de molecule având vitezele
r
distribuite uniform într-un domeniu limitat al primului cuadrant: υ0 ∈ [0 ,υmax ]× [0 ,υmax ] .
Evoluţia ulterioară a gazului este analizată cu un pas de timp variabil, corespunzător
mediei modulelor vitezelor moleculare la momentul respectiv. Datorită faptului că
ciocnirile moleculelor cu pereţii „vasului” sunt considerate elastice, schimbul de energie
al gazului cu exteriorul se face numai prin intermediul câmpului extern aplicat. Până la
atingerea stării de echilibru, „temperatura” gazului va avea deci valori variabile în timp.
La fiecare pas de timp, programul desenează pe monitor o „fotografie” a gazului, în
„recipientul” său, la momentul respectiv. O grilă de linii orizontale şi verticale ajută la
stabilirea mai exactă a poziţiei moleculelor. Aceasta figură este urmată la câteva secunde
de imaginea gazului în spaţiul vitezelor, unde se foloseşte o grilă formată din cercuri
r r
concentrice în jurul originii ( υ = 0 ). Urmează apoi un mixaj grafic format dintr-o
histogramă reprezentând distribuţia moleculelor după modulul vitezei, la momentul
respectiv şi curba teoretică corespunzătoare (distribuţia Maxwell; a se vedea relaţia (4) de
mai jos) trasată pentru valoarea momentană a temperaturii gazului. Următorul ecran
prezintă un set de date asupra stării gazului la momentul respectiv: timpul, energia
cinetică medie a moleculelor, media modulului vitezelor moleculare (exprimată în unităţi
relative: <υ>/υmax). Fiecare ecran rămâne vizibil un timp de câteva secunde, dar pentru a
suspenda execuţia programului şi pentru a păstra astfel o anumită imagine pentru studiu,
se va apăsa tasta „PAUSE-BREAK”. Reluarea execuţiei programului se face apoi
apăsând orice tastă. Pentru oprirea definitivă a programului se apasă „CONTROL” +
„PAUSE-BREAK”.

Relaţiile de lucru
La echilibru termodinamic, distribuţia moleculelor după viteze este descrisă de
„factorul Maxwell” în configuraţie bidimensională:
m0υ 2
r m0 −
f (υ ) = e 2 k BT , (2)
2π k B T

2
unde m0 este masa unei molecule, iar kB este constanta lui Boltzmann. Distribuţia după
modulul vitezelor se obţine imediat integrând relaţia (2) după toate direcţiile posibile,
adică integrând în coordonate polare după unghiul polar al vitezei moleculare, de la 0 la
2π:
m0υ 2
mυ −
F (v ) = 0 e 2 k BT . (3)
k BT
În acest fel, la echilibru termodinamic, energia cinetică medie se poate calcula după
relaţia:
∞
m0 υ 2
Ec0 = ∫ F (υ ) dυ , (4)
0
2
din care se obţine imediat:
Ec0 = k B T . (5)

Asemănător se poate calcula şi media modulelor vitezelor moleculare la echilibru

termodinamic:
∞
υ = ∫ υ F (υ ) dυ (6)
0

şi se obţine:
π k BT
υ = (7)
2 m0
Viteza cea mai probabilă, în starea de echilibru termodinamic, este cea pentru care
distribuţia (3) ia valoarea maximă:
k BT υp k BT
υp = , sau = 2
. (8)
m0 υmax m0 υmax
Când gazul se află într-un câmp de forţe exterioare conservative, distribuţia
moleculelor după poziţii la echilibru termodinamic, este dată de „factorul Boltzmann”:
r
Wp0 ( r )
r −1
r −  −Wpk 0T(r ) 
f (r ) = B e k BT
; B =  ∫ e B dV  , (9)
V 
 
unde Wp0 este energia potenţială a unei molecule în câmpul de forţe în care se află plasat
gazul, iar V este volumul recipientului ocupat de gaz. În situaţia în care câmpul extern
este de tip gravitaţional uniform, de intensitate g, iar verticala recipientului este luată ca
axa Oy, atunci factorul Boltzmann depinde numai de coordonata y şi are forma:
−1
m g 
m0 g y m0 g a
− −
f (y) = B e k BT
; B = 0 1 − e k BT  , (10)
k B T  


3
unde a este, aşa cum s-a notat mai sus, dimensiunea verticală a recipientului. Poziţia
centrului de masă al gazului se calculează deci după expresia mediei coordonatei
moleculare:
r
Wp0 ( r )
r −1
r r r −  −Wpk 0T(r ) 
rCM = r = B ∫ r e k BT
dV ; B =  ∫ e B dV  ,
V 
V  
care, pentru cazul câmpului gravitaţional uniform devine:
−1
k B T     m g a  − mk0 gTa 
m ga
y CM y − 0
= = 1 − e k BT  1 − 1 + 0  e B  . (11)
a a m0 g a  
   k B T  

Trebuie subliniat din nou că toate relaţiile de mai sus corespund echilibrului
termodinamic şi că deci nu pot fi aplicate stărilor tranzitorii pe care le parcurge gazul în
procesul de stabilire a echilibrului. Este insă evident că parametrii calculaţi anterior la
echilibru (energia cinetică medie, media modulelor vitezelor moleculare, poziţia centrului
de masă al gazului etc.) pot fi consideraţi şi în stările tranzitorii. Programul calculează la
fiecare pas de timp unii din aceşti parametri, ca medii aritmetice ale parametrilor
microscopici corespunzători fiecărei molecule. Valorile obţinute fluctuează în jurul celor
date de relaţiile de mai sus, iar amplitudinile acestor fluctuaţii se micşorează treptat pe
măsura instalării stării de echilibru termodinamic. Instalarea stării de echilibru
termodinamic se face insă treptat, prin redistribuirea parametrilor microscopici în urma
interacţiunilor moleculare şi aceasta nu duce la absenţa fluctuaţiilor valorilor medii.
Fluctuaţiile continuă să persiste la nesfârşit (ca manifestare a mişcării moleculare
permanente), dar se vor încadra în amplitudini care pot fi calculate, prin aplicarea
distribuţiilor moleculare de echilibru, în cadrul teoriei fluctuaţiilor. De exemplu, un
rezultat cunoscut al acestei teorii este că, la echilibrul termodinamic al unui gaz
monoatomic, fluctuaţia relativă a energiei cinetice medii a moleculelor este ∆Ec0/<Ec0>
= 1 / N , unde cu N s-a notat numărul de molecule al gazului. Determinând acest
parametru prin calcul direct, în funcţie de timp, se poate deci estima momentul când are
loc instalarea stării de echilibru termodinamic al gazului (adică aşa-numita durată de
relaxare al sistemului).

Modul de lucru
În condiţii obişnuite, datorită frecvenţei extrem de reduse a interacţiunilor dintre
molecule, timpul de relaxare al unui gaz poate fi foarte mare. De asemenea, în câmpul
gravitaţional terestru, poziţia centrului de masă al unui gaz aflat într-un recipient de
dimensiuni obişnuite diferă prin cantităţi absolut imperceptibile de valoarea semiînălţimii
recipientului. Pentru construirea unei demonstraţii eficiente este deci necesar să se
folosească în program condiţii exagerate de densitate a gazului şi de intensitate a
câmpului extern aplicat. Astfel, gazul se presupune că are un număr N = 400 de molecule,
fiecare având energia potenţială maximă
m0ga = 0,4375 eV. În starea iniţială, energia cinetică maximă a unei molecule este
m0υmax2/2 = 0,325 eV.

4
 1) Prima etapă a lucrării de laborator este înregistrarea, într-un tabel, a parametrilor
afişaţi de program la fiecare pas de timp: timpul, energia cinetică medie a moleculelor şi
valoarea relativă a mediei modulelor vitezelor moleculare. După înregistrarea acestor
date pentru aproximativ 150 de paşi de timp, la ultima imagine a moleculelor în spaţiul
poziţiilor, se suspendă execuţia programului şi se numără moleculele aflate în fiecare din
cele 10 fâşii orizontale ale grilei desenate pe ecran. Cum masele moleculelor sunt
identice, se găseşte poziţia verticală a centrului de masă al gazului cu formula:
y CM 1 10

a
=
N
∑N
i =1
i , (12)

unde Ni este numărul de molecule găsite în fâşia i.

2) Suspendând execuţia programului la ultima imagine a gazului în spaţiul
vitezelor, se numără moleculele aflate în fiecare din cele 10 coroane circulare ale grilei
desenate pe ecran. Cunoscând că lăţimea ∆υ a fiecărei coroane corespunde valorii ∆υ/υmax
= 0,3, se va trasa histograma modulelor vitezelor moleculare şi se va estima viteza cea
mai probabilă (υp/υmax).
3) Se trece apoi la trasarea graficelor energiei cinetice medii şi a mediei modulelor
vitezelor moleculare, ca funcţie de timp, obţinându-se diagrame asemănătoare celor din
figurile 1 şi 2. Pe graficul energiei cinetice medii se verifică faptul că, după ultimii paşi
de timp, fluctuaţia relativă acestei mărimi, ∆Ec0/<Ec0>, este apropiată de valoarea
1 / N = 1 / 400 = 0,05 = 5%. Din grafic, se estimează apoi valoarea energiei cinetice
medii a unei molecule, <Ec0>, şi se asimilează această valoare cu kBT, conform relaţiei
(5). Cu această valoare a mărimii kBT se calculează poziţia teoretică a centrului de masă
cu relaţia (11) şi valoarea teoretică a vitezei celei mai probabile (υp/υmax) cu a doua relaţie
(8). Se compară aceste două valori cu cele obţinute anterior din analiza imaginii gazului
în spaţiul poziţiilor şi în cel al vitezelor.
Media modulului vitezelor (unitati relative)

0.28 0.9
Energia cinetica medie (eV)

0.24
0.8

0.20

0.7
0.16

0.6
0 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100 110 0 20 40 60 80 100
Timpul (ns)
Timpul (ns)

Figura 1 Figura 2

5
 Lucrarea XXII

STUDIUL MICROSCOPIC AL ECHILIBRULUI TERMIC

AL UNUI GAZ BIDIMENSIONAL ÎN CONTACT
CU UN TERMOSTAT

Consideraţii teoretice
Descrierea statistică a stărilor de echilibru termodinamic se poate face, în principiu,
folosind două puncte de vedere distincte. Este vorba, în primul rând, de punctul de vedere
practic conform căruia, în condiţii externe date, o stare microscopică de echilibru este
determinată de un maxim de probabilitate. Pe de altă parte, există punctul de vedere
fundamentat de Boltzmann prin care obţinerea stării (unice) de echilibru a unui sistem, în
condiţii externe date, este imaginată ca rezultat al unui proces de evoluţie (de relaxare) a
sa, pornind de la o stare iniţială dată. Starea de echilibru va fi astfel atinsă asimptotic,
după intervale de timp determinate de intensitatea interacţiunilor reciproce ale
moleculelor (teorema H). Evoluţia sistemului trebuie deci descrisă de o ecuaţie care să
includă şi cauzele relaxării sistemului. Boltzmann a postulat o astfel de ecuaţie pentru
gaze şi, în ipoteza existentei şi unicităţii soluţiei, a obţinut, la t → ∞, starea de echilibru a
unui gaz (distribuţia Maxwell-Boltzmann). Punctul de vedere boltzmannian constituie
baza unor teorii actuale în fizica statistică a fenomenelor de neechilibru. Cu toate acestea,
demonstrarea existenţei şi unicităţii soluţiei ecuaţiei Boltzmann s-a dovedit a fi o
problemă extrem de dificilă, chiar şi pentru sisteme simple, cum sunt cele în stare
gazoasă. Studiul acestei probleme implică analiza interacţiei dintre molecule. Existenţa şi
unicitatea soluţiei a fost demonstrată riguros numai pentru modelul în care moleculele
sunt privite ca sfere rigide, netede, de raza finită (R), astfel încât energia potenţială de
interacţie biparticulă are forma:
0 , pentru r > R
U (r ) =  . (1)
∞ , pentru r ≤ R
În anumite cazuri, existenţa şi unicitatea soluţiei asimptotice (la t → ∞) a ecuaţiei
Boltzmann este asigurată de proprietatea de ergodicitate a sistemului (aceasta constă, în
esenţă, în echivalenţa medierilor pe ansamblul statistic cu medierile temporale ale
parametrilor microscopici ai sistemului). Singurul model a cărui ergodicitate a fost
riguros demonstrată până în prezent este cel de sfere rigide arătat mai sus. Rezultatele
actuale ale cercetărilor în domeniu arată deci că acest punct de vedere, deşi foarte natural
şi accesibil intuiţiei, conduce la dificultăţi matematice extrem de mari. Din acest motiv,
problemele legate de statistica stărilor de echilibru se tratează în mod curent folosind
primul punct de vedere care este mult mai practic.
Din perspectiva didactică, abordarea boltzmanniană a problemei are marea valoare
a conservării conţinutului fizic al fenomenelor. Din acest motiv lucrarea de faţă îşi
propune studiul microscopic al echilibrului termic al unui gaz, atins ca urmare a unei
relaxări boltzmanniene. Este folosit modelul de sfere rigide pentru un număr de molecule
monoatomice care se pot mişca numai într-un plan (pentru comoditatea vizualizării).
Atragem deci atenţia că sistemul este bidimensional şi că, astfel, majoritatea valorilor
parametrilor statistici calculate pentru gazul ideal tridimensional trebuie modificate în
consecinţă. Locul recipientului tridimensional este luat de un dreptunghi în planul
mişcării. Latura de sus şi cea de jos a dreptunghiului se consideră ca frontiere diaterme cu
un termostat a cărui temperatură poate fi aleasă de utilizator. Părţile laterale ale
dreptunghiului sunt considerate pereţi adiabatici (din acest motiv sunt figurate grafic prin
linii dublate). Moleculele sunt lansate din poziţii răspândite omogen în recipientul
dreptunghiular şi având componentele vitezelor distribuite aleator, după o funcţie
omogenă, într-un anumit interval. Pornind din această stare de neechilibru, datorită
ciocnirilor moleculelor între ele şi cu pereţii diatermi, se atinge o stare unică de echilibru
compatibilă cu condiţiile prestabilite: „volum” constant, contact termic cu un termostat şi
masă totală fixată.

Descrierea generală a programului

Programul care modelează sistemul bidimensional de molecule este intitulat
GAZTERM. Numărul de molecule folosit în program este 400. Acesta reprezintă un
compromis între necesitatea unei statistici cât mai realiste şi posibilitatea efectuării unor
analize directe, pe ecran, de către utilizator. Ciocnirile moleculelor între ele şi cu pereţii
laterali „cutiei” sunt considerate perfect elastice. La fiecare ciocnire între două molecule,
unghiul dintre vitezele finale şi cele iniţiale în sistemul centrului de masă este considerat
parametru aleator, cu o distribuţie uniformă între 0 şi 2π. Ciocnirea unei molecule cu
pereţii orizontali (diatermi) returnează o moleculă identică a cărui viteză are
componentele distribuite normal, cu o abatere standard dată de temperatura termostatului.
Evoluţia a gazului este analizată cu un pas de timp convenabil ales. La fiecare cinci
paşi de timp, programul desenează pe monitor o „fotografie” a gazului, în „recipientul”
sau, la momentul respectiv. Moleculele apar sub forma unor mici săgeţi care indică
orientarea vitezelor în acel moment.
Această figură este urmată la câteva secunde de imaginea gazului în spaţiul
vitezelor, unde se foloseşte o grilă formată din 10 cercuri concentrice în jurul originii
r r
( υ = 0 ). În colţul din dreapta-sus al ecranului este afişată viteza corespunzătoare
ultimului cerc. Diferenţa de viteză dintre oricare două cercuri succesive ale grilei este
aceeaşi.
Urmează apoi un mixaj grafic format dintr-o histogramă reprezentând distribuţia
moleculelor după modulul vitezei, la momentul respectiv şi curba teoretică
corespunzătoare (distribuţia Maxwell; a se vedea relaţia (4) de mai jos) trasată pentru
valoarea momentană a temperaturii gazului. Pe acest ecran se prezintă şi un set de date
asupra stării gazului la momentul respectiv: timpul, numărul de paşi de timp executaţi
până în momentul respectiv, curentul de molecule (adică numărul de molecule care
ciocnesc, în medie, unitatea de lungime a frontierei „recipientului” în unitatea de timp),
curentul de energie către exterior (adică energia transportată de molecule în unitatea de
timp pe unitatea de lungime a frontierei) şi energia cinetică medie a moleculelor în unităţi
relative. Fiecare ecran rămâne vizibil un timp de câteva secunde, dar pentru a suspenda
execuţia programului şi pentru a păstra astfel o anumită imagine pentru studiu, se va
apăsa tasta „PAUSE-BREAK”. Reluarea execuţiei programului se face apoi apăsând
orice tastă. Pentru oprirea definitivă a programului se apasă „CONTROL” + „PAUSE-
BREAK”.

Relaţiile de lucru
La echilibru termodinamic, distribuţia moleculelor după viteze este descrisă de
„factorul Maxwell” în configuraţie bidimensionala:
m0υ 2
r m0 −
f (υ ) = e 2 k BT , (2)
2π k B T
unde m0 este masa unei molecule, iar kB este constanta lui Boltzmann (kB = 1,38·10-23
J/K). Se poate verifica uşor ca distribuţia (2) verifică relaţia de normare:
∞ ∞ ∞ m0υ x2 ∞ m0υ 2y
r m0 − −

∫ dυ ∫x f (υ ) dυ y = ∫e
2 k BT
dυ x ∫ e 2 k BT
dυ y = 1
−∞ −∞
2π k B T −∞ −∞

Distribuţia după modulul vitezelor se obţine imediat integrând relaţia (2) după toate
direcţiile posibile, adică integrând în coordonate polare după unghiul polar al vitezei
moleculare, de la 0 la 2π:
2π m0υ 2
2π
r m0 −
F (υ ) = ∫ f (υ )υ dυ dφ = e 2 k BT
υ dυ ∫ dφ ,
0
2π k B T 0

adică
m0υ 2
mυ −
F (υ ) = 0 e 2 k BT . (3)
k BT
În acest fel, la echilibru termodinamic, energia cinetică medie a unei molecule se
poate calcula după relaţia:
∞
m0 υ 2
Ec0 = ∫ F (υ ) dυ ,
0
2
din care se obţine imediat:
Ec0 = k B T . (4)

Asemănător se poate calcula şi media modulelor vitezelor moleculare la echilibru

termodinamic:
∞
υ = ∫ υ F (υ ) dυ
0

şi se obţine:
π k BT
υ = (5)
2 m0
 Viteza cea mai probabilă, în starea de echilibru termodinamic, este cea pentru care
distribuţia (3) ia valoarea maxima, adică:
k BT
υp = . (6)
m0
Ca şi celelalte medii de parametri microscopici, calculul curentului mediu de
particule, J, care lovesc frontiera „recipientului” (adică numărul mediu de particule care
ciocnesc unitatea de lungime de frontieră în unitatea de timp) se poate face pentru orice
r
distribuţie π (υ ) a moleculelor după viteze (nu numai pentru distribuţia de echilibru).
Avem astfel:
r r
dJ (υ ) = n (υ sin φ) π (υ )υ dυ dφ ,
unde n este concentraţia medie de particule, adică numărul mediu de molecule pe unitatea
de suprafaţă a „recipientului”. Curentul total va fi deci rezultatul unei integrări după toate
vitezele dirijate către peretele respectiv:
π ∞
r
J = n ∫ sin φ dφ ∫ π (υ )υ 2 dυ (7)
0 0

Similar se poate calcula şi curentul mediu de energie orientat către exterior:

∞
n m0 π r
J w(ex ) = ∫ sin φ d φ ∫ π (υ )υ 4 dυ . (8)
2 0 0

În ceea ce priveşte curentul mediu de energie orientat către interior, acesta va fi egal
cu cel orientat către exterior dacă peretele respectiv este adiabatic (adică ciocnirile
corespunzătoare sunt perfect elastice). Dacă însă peretele este diaterm, ciocnirile
moleculare corespunzătoare vor fi neelastice. Considerând că moleculele emergente după
astfel de ciocniri au vitezele aleatoare cu o distribuţie normală dată de temperatura
termostatului respectiv, curentul de molecule care, venind către perete cu viteze apropiate
r r
de υ şi plecând cu viteze apropiate de υ ′ se scrie astfel:
r r r m υ ′ 2 m0  m υ′ 2 
dJ w(in ) (υ ,υ ′) = dJ (υ ) 0 exp 0  υ ′ dυ ′ dφ ′ .

2 2 π k B T0  2 k B T0 
Rezultă deci, pentru curentul mediu de energie orientat către interior, următoarea
expresie generală:
π ∞
1 1 r
J w = k B T0 J = k B T0 n ∫ sin φ dφ ∫ π (υ )υ 2 dυ .
(in )
(9)
2 2 0 0

Aici trebuie specificat faptul că nu orice coliziune moleculară cu frontiera

termostatului este neelastică. Vom nota cu η(T0) probabilitatea ca o astfel de ciocnire să
fie neelastică. Această probabilitate depinde în general de energia particulei incidente şi
de temperatura suprafeţei cu care se ciocneşte, dar, pentru simplitate va fi considerată
constantă în cele ce urmează. Astfel, curentul net de energie la frontiera cu termostatul va
fi:
J w = J w(in ) − η J w(ex ) . (10)
 Pentru cazul echilibrului termic trebuie să avem, evident, Jw = 0, în timp ce
distribuţia moleculelor după viteze va fi descrisă de relaţia (2). În aceste condiţii, modelul
simplificat considerat mai sus dă următoarele rezultate:
k B T0
J =n , (11)
2 π m0

3 k B T0
J w(ex ) = n k B T0 (12)
2 2 π m0
şi
1 k B T0
J w(in ) = n k B T0 . (13)
2 2 π m0
Înlocuind (12) şi (13) în condiţia de echilibru (10), obţinem:
1
η= , (14)
3
ceea ce înseamnă că, în acest model, la echilibru termic, aproximativ una din trei ciocniri
cu peretele termostatului este neelastică. Este însă clar că acest rezultat simplu nu poate fi
aplicat în stările premergătoare echilibrului şi că probabilitatea ca o ciocnire cu peretele
termostatului să fie neelastică rămâne un parametru al modelului ce trebuie ajustat
convenabil.
Programul calculează la fiecare pas de timp valorile medii ale unor parametri
microscopici, ca medii aritmetice ale valorilor corespunzătoare fiecărei molecule.
Valorile obţinute fluctuează în jurul unor valori de echilibru, iar amplitudinile acestor
fluctuaţii se micşorează treptat pe măsura instalării stării de echilibru termodinamic.
Instalarea stării de echilibru termodinamic se face însă treptat, prin redistribuirea
parametrilor microscopici în urma interacţiunilor moleculare şi aceasta nu duce la
absenţa fluctuaţiilor valorilor medii. Fluctuaţiile continuă să persiste la nesfârşit (ca
manifestare a mişcării moleculare permanente), dar se vor încadra în amplitudini care pot
fi calculate, prin aplicarea distribuţiilor moleculare de echilibru, în cadrul teoriei
fluctuaţiilor. De exemplu, un rezultat cunoscut al acestei teorii este că, la echilibrul
termodinamic al unui gaz monoatomic, fluctuaţia relativă a energiei cinetice medii a
moleculelor este ∆Ec0/<Ec0> = 1 / N , unde cu N s-a notat numărul de molecule al
gazului. Determinând acest parametru prin calcul direct, în funcţie de timp, se poate deci
estima momentul când are loc instalarea stării de echilibru termodinamic al gazului (adică
aşa-numita durată de relaxare al sistemului).

Modul de lucru şi prelucrarea rezultatelor

În condiţii obişnuite, datorită frecvenţei extrem de reduse a interacţiunilor dintre

molecule, timpul de relaxare al unui gaz poate fi foarte mare. Pentru construirea unei
demonstraţii eficiente este deci necesar să se folosească în program condiţii exagerate de
densitate a gazului.
 La pornirea lucrării apare pe ecran un mesaj prin care se cere valoarea temperaturii
termostatului. Această valoare a temperaturii este dată de cadrul didactic şi determinarea
ei prin măsurătorile ulterioare constituie unul din obiectivele lucrării. Pentru o
funcţionare corectă a programului se recomandă valori ale temperaturii termostatului
cuprinse între 1000 K şi 2000 K.
1) Prima etapă a lucrului este realizarea unui tabel cu valorile parametrilor afişaţi
de program la fiecare cinci paşi de timp: timpul şi numărul de paşi, curentul de molecule,
curentul de energie către exterior şi energia cinetică medie a moleculelor în unităţi
relative. Se face înregistrarea acestor date pentru aproximativ 250 de paşi de timp.
2) La una ultimele imagini în spaţiul vitezelor, se suspendă execuţia programului
şi se numără moleculele aflate în fiecare din cele 10 coroane circulare ale grilei desenate
pe ecran. Se obţin astfel numerele Nk, k = 1, 2, …, 10 şi se calculează frecvenţele relative
Nk/N, k = 1, 2, …, 10. Dacă F(υ) este distribuţia moleculelor după modulul vitezei şi dacă
∆υ este intervalul de viteză dintre două cercuri ale grilei, atunci avem aproximativ:
Nk N 1
≅ F (υk ) ∆υ ⇒ F (υk ) ≅ k . (15)
N N ∆υ
3) Se face o medie temporală a valorilor energiei cinetice medii <Ec0> care se
asimilează cu valoarea medie statistică a acestui parametru. Se calculează abaterea
relativă |∆Ec0/<Ec0>| = |Ec0/<Ec0> – 1| pentru fiecare determinare a acestui parametru şi
se verifică faptul că, după ultimii paşi de timp, ∆Ec0/<Ec0>, este apropiată de valoarea
1 / N = 1 / 400 = 0,05 = 5%.
Atenţie: energia cinetică medie este afişată intenţionat în unităţi relative pentru a nu
permite calculul direct al temperaturii termostatului.
4) Se face reprezentarea grafica a distribuţiei F(υk) sub forma unei histograme. Cu
ajutorul acesteia se estimează viteza cea mai probabilă, υp, a moleculelor (corespunzător
maximului histogramei) şi media modulului vitezelor cu relaţia aproximativă:
∞
1 10
υ = ∫ F (υ ) dυ ≅ ∑ N k υk . (16)
0
N k =1
Folosind valorile obţinute în relaţiile (5) şi (6) unde m0 = 2·10-27 kg (valoarea
maselor moleculare folosită în program) se obţine temperatura de echilibru, adică
temperatura termostatului T0. Se va considera ca rezultat final media aritmetică a
valorilor obţinute prin cele două metode.
5) Se fac medii temporale ale valorilor curentului de molecule, J, şi a celui de
energie către exterior, Jw(ex), şi se asimilează aceste medii cu valorile medii statistice
corespunzătoare. Se calculează factorul η cu valorile obţinute pentru J şi Jw(ex) după
expresia (a se vedea relaţia generală (9)):
J w(in ) 1 k B T J
η = (ex ) = , (17)
Jw 2 e 0 J w(ex )
unde factorul e reprezintă sarcina elementară (e = 1.6019·10-19 C) şi apare datorită
faptului că Jw(ex) este afişat de program în electronvolţi.
 Lucrarea XXIII

STUDIUL DEPENDENŢEI DE PRESIUNE

A CONDUCTIBILITĂŢII TERMICE A AERULUI

Consideraţii teoretice
Fenomenul transportului de energie sub formă de căldură este numit
conductibilitate termică. Pentru a găsi legile cantitative ce caracterizează procesul
conductibilităţii termice să considerăm că într-un gaz, pe o anumită direcţie (de ex.
Ox), temperatura variază în fiecare punct al unui plan perpendicular pe direcţia Ox.

T1 T2

0 x1 x2 x
T1 > T2

Variaţia temperaturii în lungul axei Ox este dată de gradientul de

temperatură, care în această situaţie când T = T(x) se poate scrie dT/dx. Apariţia
fenomenului de conductibilitate termică este condiţionat de existenţa unui
gradient de temperatură.
Direcţia fluxului de căldură este în sensul scăderii temperaturii (dT<0) şi al
creşterii distanţei faţă de sursă (dx>0).
Pe baza datelor experimentale s-a stabilit că fluxul de căldură Q este
proporţional cu gradientul de temperatură, fluxul de căldură fiind căldura ce trece
prin unitatea de suprafaţă perpendiculară pe direcţia de transport, în unitatea de
timp.
Q = - χ dT/dx (1)
relaţia fiind cunoscută ca lege a lui Fourier.
χ este numit coeficient de conductibilitate termică sau conductivitate
termică, şi are ca unitate de măsură în S.I. – J/msK sau W/mK.
Căldura ce trece printr-o suprafaţă imaginară, dusă în jurul unei surse, în
unitatea de timp este egală cu energia emisă de sursa de energie în unitatea de
timp (puterea sursei). Pe acest fapt se bazează şi determinarea experimentală a
coeficientului de conductibilitate termică, şi anume, măsurarea acestei puteri (de
obicei electrice).
 Dificultăţile ce apar în experienţe se datoresc faptului că alături de stratul de
căldură prin fenomenul de conductibilitate termică apare şi fenomenul de
convecţie-transport de căldură însoţit de transportul de substanţă sub acţiunea
forţelor gravitaţionale în prezenţa unei diferenţe de temperatură.
Metoda folosită de Schleiermacher (1888) permite neglijarea convecţiei şi
măsurarea, în acest fel, a coeficientului de conductibilitate termică.

Descrierea aparatului
Dispozitivul confecţionat din sticlă Razoterm are ca parte principală un tub
(1) de diametru interior 9,7 mm şi lungime l = 67,3 cm şi este racordat la
agregatul de vid tip IFA prin intermediul capcanei pentru azot lichid (6).
În lungul axei tubului se află un fir de
wolfram de diametru d1 = 0,2 mm, sudat la capetele
tubului de sticlă şi care face parte dintr-un circuit
electric exterior, aşa cum se vede în figură. Tubul
(1) este înconjurat de cămaşa de termostatare (3)
ceea ce permite termostatarea peretelui tubului cu
ajutorul unui termostat.
În tubul (1) de rază r2 se găseşte un filament
de wolfram de rază r1(2), sudat la capetele tubului
de sticlă şi care face parte dintr-un circuit electric
exterior.
După un timp, când temperatura filamentului
Fig 2 – T1 devine constantă, se stabilizează şi diferenţa
de temperatură T1 – T2 dintre filament şi pereţii tubului de sticlă. Valoarea acestei
diferenţe de temperatură depinde de conductivitatea termică a gazului.
Dacă lungimea cilindrului este l căldura ce trece în unitatea de timp prin
orice suprafaţă cilindrică de rază r cu aria A = 2πrl este:
dT
Q = − χA (2)
dr
dT/dr fiind gradientul de temperatură pe direcţia razei r. Dacă lungimea
cilindrului este mare în comparaţie cu raza, temperatura de-a lungul axei
cilindrului poate fi considerată aceeaşi .
În stare staţionară Q este egală cu puterea dezvoltată P:
P = - 2πrl χ(dT/dr) (3)
Separând variabilele:
P dr
dT = −
2πχl r
şi integrând
 T2 P r2 dr
∫T1
dT = −
2πχl ∫
r1 r
obţinem:
P r
T1 − T2 = ln 2 (4)
2πχl r1
Egalitatea energiilor primite şi cedate într-un timp τ , în stare staţionară, se
scrie:
I·V=Q+W (5)
unde I şi V sunt intensitatea şi tensiunea curentului, Q căldura transportată de W -
energia radiată de conductor.
Deci
Q = P = (I · V – W)
şi
r
( I ⋅ V − W ) ln 1
r2
χ= (6)
2πl (T1 − T2 )

Modul de lucru
Se urmăreşte determinarea coeficientului de conductibilitate termică χ şi
variaţia conductivităţii termice cu presiunea.
Pentru a se putea determina diferenţa de temperatură T1 – T2, dintre filament
şi peretele tubului se foloseşte relaţia:
R − Ro
T1 − T2 =
αRo
unde α = 5,1·10 K este coeficientul de temperatură al rezistenţei wolframului.
-3 -1

Pentru determinarea lui R0 şi R:

1. Se verifică dacă tubul este la presiune atmosferică normală (robineţii 4 şi
5 să fie deschişi).
2. Se stabileşte tensiunea sursei la 6 V, se introduce în circuit o rezistenţă
de 200 Ω de pe cutia de rezistenţe) şi se conectează schema electrică. În aceste
condiţii, intensitatea curentului ce trece prin conductor este mică, filamentul nu se
încălzeşte, astfel încât temperatura filamentului poate fi considerată egală cu
temperatura peretelui T2. Rezistenţa firului de wolfram R0, la temperatura T2, se
determină din valorile citite pentru I0 şi V0 cu ajutorul ampermetrului şi
voltmetrului: R0 = V0/ I0. Se va folosi ca scală – pentru ampermetru 0,2 A şi pentru
voltmetru 1,5 mV.
3. Înainte de a introduce o rezistenţă mică în circuit de 6 Ω (se vor scoate
fişele de la 4 şi 2 Ω ), deconectăm sursa de curent continuu şi schimbăm scala
ampermetrului de 1A, pentru a nu-l arde. De data asta, prin trecerea unui curent de
intensitate mare, firul de wolfram se încălzeşte până la o temperatură T2. Citirile
valorilor lui Imax şi Vmax – pentru calcului lui R, se fac după indicaţiile acelor
voltmetrului şi ampermetrului nu mai variază – adică – temperatura filamentului
devine constantă. R = Vmax/ Imax
4. Se închid robinetele 4 şi 5. Se porneşte pompa de vid preliminar al
agregatului de vid şi se conectează manometrul termic (JTl) de pe pupitrul de
comandă, realizându-se o presiune de 10–3 torri. Se observă că indicaţiile acelor
voltmetrului şi ampermetrului se schimbă, ceea ce indică schimbarea temperaturii
filamentului. Se micşorează tensiunea sursei de c.c. până la 1-2 V şi cu ajutorul
butonului ce corespunde valorilor tensiunii de zecimi de volt, se caută raportul V/I
astfel încât să aibă aceeaşi valoare ca cea obţinută la punctual 3 (adică se reduce
filamentul la aceeaşi temperatură). Aceste valori ale intensităţii curentului şi
tensiunii le notăm cu Imin şi Vmin. Ele determină puterea radiată în domeniul
presiunilor (5 · 10–3-10–3 torri) în care χ este independent de presiune.
W = Imin Vmin.
Cu valorile găsite pentru T1 – T2, Vmax Imax şi V se calculează coeficientul de
r
( I maxVmax − I minVmin ) ln 2
r1
conductibilitate termică: χ =
2πl (T1 − T2 )
5. În partea a doua a lucrării se studiază dependenţa lui χ de presiune,
studiind dependenţa produsului I · V de presiune, valorile lui I şi V fiind cele, al
căror raport dau aceeaşi valoare pentru R ca cel calculat la punctual 3. Pentru
valori crescătoare ale presiunii se creşte valoarea tensiunii sursei (cu câte două
zecimi de volt pentru fiecare diviziune de presiune de pe scala inferioară a
tabloului de comandă). Presiunea se creşte manevrând robinetul agregatului de vid
închizând sau deschizând – după caz – robinetul ce face legătura pompei de vid
preliminar cu tubul de sticlă.
6. Se va trasa graficul dependenţei IV = f(log p)
7. Se va calcula valoarea maximă asupra lui χ
Se dau : diametrul interior al tubului d2 = 9,7 mm
diametrul filamentului d1 = 0,2 mm
lungimea tubului l = 67,3 cm

P(torr) V(V) I(A) R( Ω ) I·V(J/s) χ (J/msK) δχ

 Lucrarea XXIV

DETERMINAREA CONDUCTIVITĂŢII TERMICE

A METALELOR

Consideraţii teoretice
Căldura se propagă prin diferite corpuri mai mult sau mai puţin uşor, unele corpuri
fiind mai bune, altele mai rele conducătoare de căldură. Prin definiţie conductivitatea
termică (χ) a unei substanţe este numeric egală cu cantitatea de căldură care trece în
unitatea de timp prin unitatea de suprafaţă, când temperatura variază cu un grad pe
unitatea de lungime.
Procesul propagării căldurii este descris de legea lui Fouriar:
∂T
δQ = −χldS dτ (1)
∂x
∂T
unde δQ este cantitatea de căldură ce trece prin suprafaţa dS în timpul dτ , iar –
∂x
gradientul de temperatură.
Fenomenul conductibilităţii termice poate fi studiat atât în regim variabil cât şi în
regim permanent (staţionar). În regim variabil, temperatura în diferite puncte ale corpului
variază cu timpul. În regimul staţionar (permanent), temperatura corpului într-un punct
oarecare nu mai variază. În acest caz, cantitatea de căldură care vine într-un element de
volum este egală cu cea care pleacă din acel element.
Pentru determinarea conductivităţii termice a metalelor se construiesc două bare
identice, una din metalul de cercetat şi alta dintr-un metal a cărui conductivitate termică
se cunoaşte (de ex., cupru, χ = 0,90 cal/s·cm·grd). Barele se încălzesc la un capăt (la
aceeaşi temperatură) până ce ajunge la regim permanent, când temperatura nu mai
variază în diferitele puncte ale barelor. Integrând ecuaţia lui Fourier pentru o bară în
regim permanent, obţinem următoarea lege de variaţie a temperaturii de-a lungul barei:
θ = θ0 e-ax (2)
unde θ0 este excesul de temperatură a barei faţă de mediul ambient, în punctul unde se
produce încălzirea, θ este valoarea excesului de temperatură a barei la distanţa x de
origine, iar e este baza logaritmilor naturali. În această relaţie s-a făcut următoarea
notaţie:
αP
a2 = (3)
χS
unde α este coeficientul de schimb de căldură al barei cu mediul (aerul) exterior (α este
numeric egal cu cantitatea de căldură schimbată cu exteriorul, în unitatea de timp, printr-
o unitate de suprafaţă, când între un corp şi mediul exterior există o diferenţă de
temperatură de un grad), χ (kappa) este conductivitatea termică a metalului, P şi S sunt
perimetrul şi aria secţiunii barei.
 Pentru a deduce formula (2), să considerăm o bară suficient de lungă, aşa încât la
capătul A (fig.1) ea are temperatura θ0 a sursei calde, iar la capătul B are temperatura
mediului ambient. Căldura se propagă de la A către B. Considerăm o secţiune B1 la distanţa
x de sursa caldă (A) şi o altă secţiune vecină B2 la distanţa x + dx. Dacă temperatura în
secţiunea S1 este θ faţă de mediul ambiant şi gradientul termic este ∂ θ/ ∂x , în secţiunea S2
temperatura va fi θ + ( ∂ θ/ ∂x )dx, iar gradientul:
( ∂ θ/ ∂x )x + dx = ( ∂ θ/ ∂x )x + ( ∂ / ∂x · ∂ θ/ ∂x )x dx = ( ∂ θ/ ∂x ) + ( ∂ 2θ/ ∂x 2) dx

Când se atinge un regim permanent, din

cantitatea de căldură δQ1 care vine de la sursa caldă
şi intră prin secţiunea S1 în volumul delimitat de
cele două secţiuni S1 şi S2 (volumul haşurat), o parte
δQ2 iese prin S2 şi se propagă mai departe în bară
către capătul B, iar o altă parte dQ3 trece în mediul
exterior prin suprafaţa laterală a porţiunii haşurate
Fig. 1
(pentru propagarea pe o singură direcţie: ∂ θ/ ∂x = d
θ /dx). Prin urmare :
δQ1 = δQ2 + δdQ3 (4)
Conform legii lui Fourier (1) avem:
dθ
δQ1 = – χ S·dτ (5)
dx
(S – aria secţiunii),
 δθ  dθ dθ d dθ
δQ2 = – χ  ⋅ Sdτ = −χ = χ Sdτ − χ ⋅ dx ⋅ Sdτ =
 δx  x + dx dx dx dx dx
dθ d 2θ
= −χ Sdτ = χ 2 dx ⋅ Sdτ, (5)
dx dx
şi conform legii lui Newton a schimbului de căldură solid-fluid, avem:
δQ3 = α θS1at θ dτ = αPθ dτ dx, (P – perimetrul secţiunii) (6)
Introducând în (4) avem, după reduceri evidente:
d 2θ
χ 2 S − αPθ = 0 sau
dx
d 2θ
2
− a 2 θ = 0, (7)
dx
unde a2 este dat de (3).
(7) este cunoscuta ecuaţie a propagării căldurii. Căutăm soluţii de forma θ = C erx (C
– constantă, r – constantă). Introducând în (7) găsim din simplificări evidente următoarea
condiţie:
r2 – a2 = 0 sau r= ±a (8)
Ecuaţia fiind liniară, soluţia generală va fi o suprapunere a celor două soluţii găsite:
θ = Ae-ax + Beax (A, B – constante) (9)
Constantele A şi B se determină din condiţiile la limite. Pentru x = 0 avem
θ = θo şi înlocuind în (9) găsim θo = A + B. Presupunând bara foarte lungă (x → ∞ )
punem condiţia: pentru x = ∞ , θ = 0, adică 0 = Ae −∞ + Be +∞ , de unde rezultă că B
trebuie să fie nul. Atunci ecuaţia de distribuţie a temperaturilor în bară va fi de forma:
 θ = θ0 e-ax (10)
adică o distribuţie exponenţială a temperaturii în bară în funcţie de distanţa x de la sursa
caldă ( θ – excesul de temperatură faţă de temperatura mediului).
În metoda Wiedemann şi Frantz se foloseşte teorema celor trei secţiuni echidistante
A, B, C situate la distanţele x – d, x şi x + d, de la capătul barei. Se constată că atunci
când distanţa d dintre secţiuni se menţine neschimbată, raportul (θA + θC)/ θB rămâne
constant când distanţa x variază. Într-adevăr:
θA = θoe-a(x-d) , θB = θoe-ax , θC = θoe-(x-d)
de unde rezultă imediat că:
(θA + θC)/ θB = ead + e-ad = const.
deci independent de x. Notând:
(θA + θC)/2θB = n sau ead + e-ad = 2n (11)
obţinem de aici prin rezolvare:
αP
ead = n + n 2 − 1 sau ad = ln ( n + n 2 − 1 ) = d (12)
χS
Dacă vom lua două bare, tăiate cu aceleaşi dimensiuni şi înnegrite identic la
exterior, pentru a avea acelaşi coeficient de schimb de căldură cu exteriorul, vom putea
scrie:
αP
pentru prima bară: d = ln ( n + n 2 − 1 );
χS
αP 2
pentru a doua bară: d = ln ( n ' + n ' − 1 ).
χS
Ridicând la pătrat şi făcând raportul lor, obţinem:
2
χ'  ln(n + n − 1) 
2
=  (13)
χ  ln(n'+ n' 2 −1) 
 
Cunoscând pe χ putem calcula de aici pe χ’.

Descrierea aparatului
Două bare, una din cupru şi cealaltă din materialul de studiat (fier), având aceeaşi
secţiune şi înegrite identic la exterior, sunt fixate în poziţie verticală paralele una cu
cealaltă. Capătul de sus al fiecărei bare intră în câte un cuptor electric. Rezistenţele
încălzitoare ale celor două cuptoare sunt identice, astfel încât capetele de sus ale barelor
sunt încălzite la aceeaşi temperatură.
Barele au o serie de găuri echidistante în care se introduc termocuple Cupru-
Constantan, câte şase termocuple pentru fiecare bară. Capetele termocuplelor sunt
conectate la un înregistrator de temperatură cu 12 canale.

Modul de lucru
 1. Se controlează dacă toate termocuplele sunt introduse complet în găurile din
bară. Se fixează hârtia la înregistrator, apoi se introduce cordonul acestuia în priză la 220
V.
2. Se înregistrează timp de cinci minute temperatura iniţială a barelor. Pentru
aceasta, se pune întrerupătorul înregistratorului în poziţia de înregistrare (poziţia cea mai
de sus). Cele 12 temperaturi ale barelor înregistrate pe hârtie trebuie să fie egale între ele
şi egale cu temperatura mediului ambiant.
3. Se conectează cuptoarele la reţea şi se continuă înregistrarea temperaturilor.
Rezistenţele încălzitoare ale celor două cuptoare sunt legate în serie, iar capetele libere
sunt conectate la 220 V. Când temperaturile rămân constante (curbele devin paralele între
ele şi cu axa timpului) s-a atins regimul staţionar. Se citesc temperaturile respective t1’,
t2’,… pentru prima bară şi t1”, t2”… pentru cea de-a doua bară.

Calculul rezultatelor
Notăm cu θ şi θ’ diferenţele de temperatură arătate de termocuple, adică excesele de
temperatură faţă de temperatura mediului ambiant.
Cupru Fier
θ 1 = t1’ – t0 θ1 ’ = t 1 ” – t 0
θ2 = t2’ – t0 θ2 ’ = t 2 ” – t 0
… ...
Vom face diferite combinaţii posibile ale diferenţelor de temperatură luate
pentru trei termocuple echidistante. Cu 6 termocuple putem face următoarele trei tipuri de
combinaţii:
a) Termocuplele echidistante imediat vecine:
n1 = (θ1+ θ 3)2θ2 , n2 = (θ2 + θ 4) 2θ3 … n4 = (θ 4 + θ 6) 2θ5 (4 combinaţii)
b) Termocuplele echidistante mai depărtate:
n1 = (θ1+ θ 5)2θ 3 , n2 = (θ 2 + θ6) 2θ 4 (2 combinaţii)
c) În sfârşit, o singură combinaţie:
n = (θ1+ θ 6)2θ3 (1 combinaţie).
Pentru fiecare tip a), b), c) se va face separat media valorilor pentru n şi n’ cu care
se va calcula apoi χ’.
Deoarece n şi n’ sunt apropiate ca valoare de 1 şi experienţa nu este prea precisă,
putem face un calcul de aproximaţie, simplificând apreciabil formula de calcul. În acest
scop notăm:
n = 1 + h , n’ = 1 + h’ (14)
unde h şi h’ sunt relativ mici faţă de 1, deci putem neglija puterile lor superioare. Avem
evident:
ln ( n + n 2 − 1 ) = ln ( 1 + h + (1 + h) 2 − 1 ≅ ln ( 1 + h + 2h )
unde am neglijat h2 << 2h. Folosind dezvoltarea în serie:
ln (1 + x) = x – x2/2 + x3/3 … (/x/ << 1)
unde în cazul nostru punem x = h + 2h , găsim:
ln ( n + n 2 − 1 ) ≅ 2h = 2(n − 1) (15)
Folosind această aproximaţie în (13) vom avea:
 2
  2
χ '  ln(n + n − 1)  n −1
= − ≅ (16)
χ  ln(n'+ n' 2 − 1)  n'−1
 
relaţie după care putem calcula pe χ’, separat pentru cele 3 tipuri de combinaţii
a), b), c) amintite mai sus ( n, n' - valorile medii corespunzătoare). Pentru cupru
χ = 375,2 J/s·m·K.
Observaţie. Din (11) se vede că n > 1, de aceea în alcătuirea valorilor medii n şi n'
se vor calcula cu trei sau patru cifre semnificative.
Rezultatele se vor trece în următoarele 2 tabele:

t t’ t” θ θ’ n n’
M …

n n' χ’ (J/s·m·K) εχ'% ∆x´ (J/s·m·K)

a) . …
b) …
c) …
 Lucrarea XXV

DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE VÂSCOZITATE

AL LICHIDELOR CU VÂSCOZIMETRUL HŐPPLER

Consideraţii teoretice
În lucrarea de faţă se va determina coeficientul de vâscozitate al unui lichid folosind
căderea uniformă într-un tub vertical umplut cu lichid a unei bile sferice de diametru
apropiat de cel al tubului.
Asupra unei bile rigide care cade într-un lichid vâscos se exercită trei forţe:
greutatea G, forţa ascensională Fa, dată de legea lui Arhimede, precum şi o forţă de
rezistenţă opusă de lichidul vâscos la înaintarea bilei prin el – f. (Fig.1). În cazul în care
lichidul de studiat aderă la materialul din care e confecţionată
bila, rezistenţa pe care o întâmpină bila la înaintarea sa prin
lichid depinde de coeficientul de frecare internă al lichidului
(vâscozitatea lichidului), deoarece prin aderarea lichidului la
bilă frecarea nu se va exercita între bilă şi lichid, ci între stratul
de lichid aderat care se mişcă odată cu bila şi straturile imediat
învecinate.
Problema căderii unei bile de diametru apropiat de cel al
tubului prin care cade bila este echivalentă cu cea a deplasării
unui strat de fluid de vâscozitate η printr-un inel cilindric de
rază maximă R egală cu raza tubului şi rază minimă r egală cu Fig. 1
raza bilei.
Fie d distanţa pe care cade bila (deci înălţimea inelului
cilindric).
Viteza de deplasare a stratului de fluid la contactul cu bila este
egală cu viteza de deplasare a bilei vb, în timp ce viteza de deplasare
a acestuia la contactul cu tubul este nulă.
Să considerăm în interiorul inelului cilindric de fluid cilindru
de rază oarecare y şi de lungime d (Fig.2). Forţa de frecare totală
repartizată pe suprafaţa S = 2πyd a acestui cilindru va fi dată de
relaţia:
dv
f = η 2πyd (1)
dy
Fig. 2
În cazul unei mişcări staţionare (cu viteză constantă) această
forţă de frecare va fi egală şi de sens contrar cu forţa care produce deplasarea bilei prin
fluid. Notând cu ρ 2 densitatea materialului din care este confecţionată bila şi cu ρ1
densitatea fluidului, forţa care produce deplasarea bilei prin fluid (G – Fa) este egală cu:
 4π
F= ( ρ 2 − ρ1 ) gr 3 (2)
3
atunci:
dv 4π
– η 2πyd = ( ρ 2 − ρ1 ) gr 3 (3)
dy 3
2 ( ρ 2 − ρ1 ) gr 3 dy
sau dv = (4)
3 ηd y
Integrând ecuaţia (4) obţinem:
2 ( ρ 2 − ρ1 ) gr 3
v=− ln y + c (5)
3 ηd
Constanta de integrare se determină punând condiţia ca la peretele tubului viteza să
fie nulă, de unde se obţine:
2 ( ρ 2 − ρ1 ) gr 3 R
v= ln (6)
3 ηd y
La limita de contact cu bila, viteza fluidului este egală cu viteza bilei, vb, adică:
2 ( ρ 2 − ρ1 ) gr 3 R
vb = ln (7)
3 ηd r
Introducând expresia timpului de cădere a bilei pe distanţa d, t = d/vb, şi explicând
mărimea coeficientului de vâscozitate η , rezultă că:
2 ( ρ 2 − ρ1 ) gr 3 R
η= 2
t ln (8)
3 d r
sau η = K ( ρ 2 − ρ1 )t (9)
unde K este o constantă care caracterizează aparatul şi bila folosită, iar t timpul.
În cazul aparatului folosit în lucrarea de faţă, frecările dintre bilă şi pereţii vasului
sunt neuniforme, din care cauză constanta K s-a determinat prin etalonare pentru fiecare
bilă în parte.

Descrierea aparatului
Aparatul este format dintr-un tub de sticlă (1) prevăzut cu o cămaşă de termostatare
(2) susţinută pe stativul (3), aşa cum se arată în Fig.3. Tubul vâscozimetrului are o
înclinare de 10º faţă de verticală. El poate fi fixat în poziţia în care se fac măsurătorile
prin acţionarea opritorului (4) şi răsturnat prin tragerea butonului opritorului. Cămaşa de
termostatare este prevăzută cu ştuţurile (5) şi (6), respectiv pentru intrarea şi ieşirea apei
de termostatare, atunci când reglarea temperaturii se face cu ajutorul unui termostat
separat. Pentru cazul în care reglarea temperaturii se face cu ajutorul încălzitorului (7), pe
ştuţul (5) se ataşează un furtun cu o pară de cauciuc cu ajutorul căreia se face agitarea
lichidului din cămaşa de termostatare, iar ştuţul (6) se închide cu un capac. Evacuarea
aerului pompat cu para de cauciuc se face prin deschiderea (10). Cămaşa de termostatare
este prevăzută cu un termometru (8) pentru citirea temperaturii. Stativul (3) este prevăzut
cu o nivelă cu bulă de aer (9). Pe tubul vâscozimetrului sunt trasate trei cercuri, notate pe
Fig.3 cu A, B, C. Distanţele dintre ele sunt AB = 100mm şi
AC = 50 mm. Caracteristicile bilelor folosite sunt trecute în Tabela 1.
 Bila Diametrul Densitatea Constanta
m·103 Kg/m3·10-3 m2/s2 ·106
1 15,560 8,13 0,1318
2 15,000 7,69 1,242

Fig. 3

Modul de lucru
1. Se reglează verticalitatea aparatului cu ajutorul şuruburilor stativului privind
nivela cu bulă de aer (9). Se verifică ca termostatul (8) să fie bine înşurubat în support, iar
deschiderea (10) bine închisă.
2. Se reglează termometrul de contact al termostatului astfel ca să se obţină
temperatura constantă de 25oC în vîscozimetru. Reglajul fin al temperaturii se realizează
urmărind termometrul (8).
3. Se trece la măsurarea timpului de cădere a bilei mai mici în glicerină între
reperele A şi B la 25oC, cu ajutorul cronometrului. Pentru aceasta se răstoarnă tubul
aparatului, după ce se deblochează trăgând de opritorul (4). După ce bila mică ajunge la
fundul vasului, timpul de cădere a bilei între reperele A şi B. Se repetă operaţia de 3 ori.
Se face media aritmetică a timpului de cădere.

Observaţie
Cronometrul se declanşează în momentul când, privind reperul A dintr-o poziţie în
care inelul de pe cilindru se vede ca o singură linie, partea inferioară a bilei mici atinge
reperul. El se opreşte în momentul în care partea inferioară a bilei atinge reperul B.
 4. Se reglează termostatul pentru obţinerea temperaturii de 30oC şi se aşteaptă 10-
15 minute pentru a se obţine o egalizare perfectă a temperaturii.
5. Se fac câte 3 determinări ale timpului de cădere al uneia dintre cele două bile
din aparat la temperaturile de 30o, 35o, 40o, 500 şi 60oC, alegând acea bilă pentru care
timpul de cădere între reperele A şi B este de minim 30s şi se calculează timpul mediu de
cădere la fiecare dintre aceste temperaturi.
6. Se calculează vâscozităţiile glicerinei la diverse temperaturi cu formula (9),
ştiind că densitatea glicerinei la temperatura de 0o este ρ1 = 1260 kg/m3, coeficientul de
dilatare în volum al glicerinei este α = 0,00050 grd–1, iar constanta K corespunzătoare
bilei folosite se ia din tabela 1. Coeficientul de dilatare în volum al materialului bilelor
este foarte mic şi se neglijează.
7. Rezultatele se înscriu în tabela următoare:

Timpul de Timpul mediu de η

ρ1
Temperatura cădere cădere k
(kg/m ) 3 (daP)
(s) (s)

8. Se trasează graficul vâscozităţii dinamice a glicerinei în funcţie de temperatură.

9. Se calculează eroarea maximă asupra rezultatului.
 Lucrarea XXVI

DETERMINAREA COEFICIENTULUI
DE VISCOZITATE A AERULUI

Consideraţii teoretice
Prin vâscozitate (sau frecare internă) se înţelege propietatea fluidelor
(lichidelor şi a gazelor) de a opune rezistenţă deplasării (alunecării) unui strat de
fluid faţă de alt strat. Forţele de frecare internă, care apar între straturile unui fluid
ce se mişcă cu viteze diferite, sunt tangente la straturile de fluid şi acţionează astfel
încât tind să egaleze vitezele tuturor straturilor de fluid. Forţele de frecare internă se
datoresc schimbului de molecule dintre straturile de fluid ce se mişcă cu viteze
diferite. Moleculele din stratul cu viteză mai mare care pătrund în stratul cu viteză
mai mică (datorită mişcării lor dezordonate) transmit acestuia un impuls anumit şi
prin acesta accelerează stratul cu viteză mai mică. Invers, moleculele care ajung de
la stratul cu o viteză mai mică la un strat cu viteză mai mare primesc în acest strat
un anumit impuls. Acesta duce la frânarea stratului cu viteză mai mare.
Luăm un fluid care se mişcă după o direcţie
pe care o notăm cu Ox (fig.1). Considerăm că
straturile de fluid se mişcă cu viteze diferite. Pe axa
Oz luăm două puncte ce se află la distanţa dz unul
faţă de altul. Viteza între aceste puncte diferă cu
dv
mărimea dv. Raportul caracterizează variaţia
dz
vitezei fluidului pe direcţia axei Oz (perpendiculară
pe direcţia de mişcare a fluidului) şi se numeşte
Fig. 1 gradientul vitezei. Dacă distanţa dz este egală cu
unitatea, atunci gradientul vitezei este numeric egal
cu variaţia vitezei pe unitatea de lungime în direcţie perpendiculară pe direcţia de
mişcare a fluidului. Ca urmare a diferenţei de viteză, între straturile de lichid apare
o forţă de frecare internă f, a cărei valoare este dată de expresia :
dv
f = ηS
dz
(1)
unde η este un coeficient dependent de natura fluidului numit coeficient de
vâscozitate (dinamică), S este aria suprafeţei de contact dintre cele două straturi.
dv
Dacă în relaţia (1) luăm = 1 sec–1, S egală cu o unitate, avem η = f, adică
dz
coeficientul de vâscozitate a unui fluid este numeric egal cu forţa de frecare
internă ce apare pe fiecare unitate de suprafaţă între două straturi de fluid care se
mişcă unul faţă de altul, având un gradient al vitezei egal cu unitatea.
Formula dimensională a coeficientului de vâscozitate rezultă din relaţia (1) :
−2
 fdz  MLT L
[η ] =   = 2 −1
= ML−1T −1
 Sdv  L LT
În sistemul internaţional el se măsoară în Kg m–1 s–1 (da P) 1 da P = 10
P = 10g/cm s.
Fenomenul de frecare internă apare aproape în toate cazurile curgerii unui
fluid real; de aceea, studiul lui, calitativ şi cantitativ, a constituit mult timp
obiectul unor ample cercetări de laborator. În present există mai multe metode de
determinare a coeficientului de vâscozitate atât la gaze cât şi la lichide.
Amintim câteva dintre cele mai răspândite:
– scurgerea fluidului printr-un tub capilar;
– căderea unei bile în lichidul de studiat;
– amortizarea oscilaţiilor unui pendul de torsiune în fluidul respectiv.
În lucrarea de faţă este folosită prima metodă pentru determinarea
coeficientului de vâscozitate a aerului.

Teoria metodei
Vom considera scurgerea unui fluid printr-un cilindru sub acţiunea diferenţei
de presiune ∆ p de la capetele lui. Stratul de fluid adiacent pereţilor tubului,
datorită adeziunii la pereţi, se va afla în repaus. Pe măsură ce ne apropiem de axa
de simeteie a tubului, viteza fluidului va creşte (fig.2). Aflăm în acest caz
mărimile de care depinde coeficientul de vâscozitate. Delimităm în tub un cilindru
de fluid de rază oarecare y şi de lungime l (fig.3). Conform relaţiei (1), forţa de
frecare totală repartizată pe suprafaţa acestui cilindru va fi dată de relaţia :
dv
f = η 2πly (2)
dy
 Fig. 2 Fig. 3
În cazul unei scurgeri staţionare (cu viteză constantă), această forţă de frecare,
aplicată cilindrului de fluid delimitat şi orientată în sens invers mişcării, vafi
echilibrată de către rezultanta forţelor ce acţionează normal pe secţiunile S şi S’.
Dacă notăm cu ∆ p diferenţa de presiune dintre cele două secţiuni, această
rezultantă va fi egală cu:
R = ∆pπy 2 (3)
Sensul de mişcare al lichidului este determinat de sensul acestei forţe.
Folosind relaţiile (2) şi (3), condiţia de staţionaritate se scrie:
dv
– η 2πyl = ∆pπy 2 (4)
dy
dv
Sensul minus apare deoarece membrul din dreapta este > 0, iar < 0
dy
(viteza fluidului scade de la axul tubului spre perete). Din relaţia (4) putem afla
distribuţia vitezei fluidului de-a lungul razei cilindrului pentru o secţiune dată, în
felul următor:
∆p
dv = − ydy (5)
2ηl
Curgerea fiind staţionară, distribuţia este aceeaşi în orice secţiune a
cilindrului. Integrând relaţia (5) obţinem:
∆p y 2
v=− +c (6)
2ηl 2
Valoarea constantei de integrare se obţine punând condiţia ca la peretele
tubului, viteza stratului de fluid să fie egală cu zero (lucru correct pentru un lichid
ce udă pereţii tubului), adică pentru y = r, v = 0. Din (6) obţinem:
∆p r 2
c= (7)
2ηl 2
Introducând pe (7) în (6) obţinem următoarea expresie pentru v:
∆p 2
v= (r − y 2 ) (8)
4ηl
 Dacă am cunoaşte valoarea vitezei în câteva puncte aflate la distanţe diferite
faţă de axa cilindrului de fluid, folosind formula (8), am putea afla valoarea
coeficientului de vâscozitate al fluidului dat. Deoarece experimental este dificil de
realizat asemenea măsurători, s-a căutat să se exprime coeficientul de vâscozitate în
funcţie de unele mărimi uşor de măsurat. Pentru aceasta procedăm în felul următor:
Din definiţia debitului de fluid printr-un tub avem :
q=vS, (9)
în cazul când viteza de curgere a fluidului este constantă pe toată secţiunea tubului.
Dacă viteza este o funcţie de raza tubului (raza secţiunii, fig. 4), atunci debitul se
află însumând (integrand) contribuţiile diferitelor straturi cilindrice de fluid de
grosime infinitezimală dy pentru care viteza se consideră constantă, adică :
r πr 4 ∆p
q = ∫ v 2πydy = (10)
0 8ηl
Această formulă a fost obţinută de către
Poiseuille şi adevărată numai în cazul curgerii unui
lichid real prin tuburi cu raze mici (tuburi capilare).
Volumul de fluid V ce se scurge prin tub în
timpul τ se obţine uşor folosind formula (10):
πr 4 ∆pτ
V = qτ = (11)
8ηl
Fig. 4 De aici aflăm pe:
πr 4 ∆pτ
η= (12)
8ηV
Toate mărimile de care depinde η sunt uşor de măsurat în laborator.
Formula (12) o vom folosi pentru a calcula valoarea numerică a
coeficientului de vâscozitate a aerului.

Descrierea aparatului
Se foloseşte o instalaţie schematic redată în figura 5.
Robineţii 2 şi 3 sunt închişi, iar robinetul 4 deschis. Balonul 5, de capacitate
mare este umplut cu apă. Dacă deschidem robinetul 1, apa va curge din balon, iar
în el se va absorbi aer din atmosferă prin tubul capilar 6 şi prin tuburile de
legătură (acestea nu sunt capilare).
 Fig. 5

Datorită frecării interne, presiunea la capetele capilarului nu va fi aceeaşi.

Această diferenţă de presiune este măsurată cu ajutorul manometrului cu apă 7.
Lungimea 1 şi raza r a capilarului pot fi măsurate direct (valorile lor sunt indicate
pe aparat). Volumul V de aer ce trece prin capilar în timpul τ , cât durează
experienţa, poate fi măsurat pe scala balonului de absorţie care este gradată în litri.
Modul de lucru
1. Se umple balonul de absorţie cu apă. Pentru aceasta :
– închidem robineţii 1şi 4;
– deschidem robineţii 2 şi 3 .Robinetul 3 permite evacuarea aerului
din balonul de absorţie la umplerea lui cu apă. Robinetul 2 permite
punerea balonului de absorţie în legătură cu un tub de cauciuc prin care
să fie adusă apa pentru umplerea lui.
2. După ce s-a terminat umplerea balonului de absorţie 5 cu apă se inchid
robineţii 3 şi 2.
3. Se deschide robinetul 4, după care deschidem foarte încet robinetul 1.
Apa din balon va începe să curgă, fapt pus în evidenţă prin denivelarea apei din
manometrul 7. Prin manevrare robinetului 1 se va avea grijă ca denivelarea în
manometru să nu depăşească circa 160 mm H2O (în caz contrar, apa din
manometru ar putea pătrunde în celelalte părţi ale aparatului).
4. După ce s-a stabilit regimul staţionar (denivelarea în manometru rămâne
constantă), se aşteaptă ca nivelul apei din balonul de absorţie să ajungă în dreptul
unei diviziuni. În acest moment se porneşte cronometrul şi se măsoară timpul
necesar scurgerii unui volum de apă de circa 1–1,5 litri din balonul de absorbţie.
Volumul aerului V ce trece prin capilar în timpul τ este egal cu volumul apei care
s-a scurs în acelaşi timp.
 5. În timpul scurgerii apei din balon se va citi şi depresiunea la manometru.
Citirea corectă se va face conform figurii 6.

6. După ce s-a măsurat timpul τ , se

vor închide robineţii 4 şi 1.
7. Se vor face 10 determinări, alegând
diferite depresiuni.
8. Cunoscând pe V, τ , ∆p se va calcula
η după formula (12).
9. Se va calcula η şi se va face
calculul erorilor. Fig. 6
10. Se va completa următoarea tabelă:

εr 4 ε ∆p ετ εv εl εη δη η
(da P) (daP)

Rezultatul final se va scrie sub forma :

η = (η ± δη )kgm −1 s −1
 Lucrarea XXVII

STUDIUL VÂSCOZITĂŢII DINAMICE

Teoria metodei

În experimentele legate de comportarea fluidelor, trebuie să se ţină seama de

frecarea internă care apare între straturile de fluid în curgere, frecare numită viscozitate.
Se spune despre fluide că sunt vâscoase sau mai puţin vâscoase după cum aceste
forţe de frecare internă (sau viscozitate) sunt mai mari sau mai mici.
Ca să obţinem o măsură a forţelor de frecare internă care pot să apară în fluid, vom
încerca următorul experiment:
Presupunem două suprafeţe
plane solide cu apă între ele, ca în
fig. 1 şi menţine, una dintre ele fixă
şi o mişcăm pe cea de a doua
paralelă cu ea, cu o viteză v0. Dacă se
măsoară forţa necesară menţinerii
plăcii superioare în mişcare cu v0 se
găseşte că ea este proporţională cu
v Fig. 1. Antrenarea vâscoasă între două plăci
aria plăcilor şi cu 0 , d fiind distanţa
d paralele
dintre plăci
v0 v0
F ~S sau F =η S (1)
d d
adică tocmai legea de transport a impulsului dată de Newton (1686):
dV dV
F = ηS cu gradientul vitezei.
dr dr
Constanta de proporţionalitate este numită coeficient de vâscozitate.
Vom considera o situaţie mai complicată, în care avem un volum elementar (de
forma unui cub) de apă şi luăm una din feţele sale paralelă cu curgerea ca în fig. 2.
 Fig. 2. Forţa de frecare într-un fluid vâscos.

Forţa de rezistenţă pentru aria elementară din fluid va fi dată de:

∆v ∂v
∆Fxy = η x ∆S sau dFxy = η x dS (2)
∆y ∂y
∂v
unde x este variaţia vitezei vx pe direcţia perpendiculară y sau gradientul componentei
∂y
vx a vitezei.
Dar la aceeaşi faţă a paralelipipedului de fluid va apare şi un gradient al
componentei vy a vitezei pe direcţia perpendiculară x. Ca urmare, se poate scrie în cazul
general:
 ∂v ∂v y   ∂v ∂v 
dFxy = η x + dS sau Fxy = η x + y  S (3)
 ∂y ∂x   ∂y ∂x 
Dacă fluidul se mişcă cu o viteză constantă, atunci dFxy = 0. Se pot scrie de
asemenea expresii asemănătoare pentru dFyz şi dFxz în cazul celorlalte feţe în cazul
celorlalte feţe.
Ca un exemplu vom considera mişcarea unui fluid între doi cilindri coaxiali.
Considerăm că cel interior de rază ,,a” are viteza periferică v şi cel din exterior de
rază ,,b” are viteza periferică zero.
Problema este legată de distribuţia vitezelor între cei doi cilindri.
Pentru aceasta va trebui să găsim o formulă pentru forţa de frecare vâscoasă în fluid
la o distanţă r de axă.
Din simetria problemei putem presupune că întotdeauna curgerea este tangenţială şi
valoarea vitezei va depinde numai de r, v = v(r).
Dacă urmărim un punct care se găseşte în apă la raza r, coordonatele sale ca funcţie
de timp sunt:
x = r cos ω t
y = r sin ω t
v
Unde ω = . Ca urmare componentele vitezei pe x şi y vor fi:
r
Vx = – r ω sin ωt = – ωy
Vy = r ω cos ωt = ω x (4)
 Din ecuaţia (3) obţinem:
∂ ∂   ∂ω ∂ω 
F = η (ωx ) − (ωy ) S = η x −y  (5)
 ∂x ∂y   ∂x ∂y 
∂ω ∂ω
Pentru un punct în care y = 0, = 0 şi x
∂y ∂x
dω
este identic cu r
dr
Fig. 3. Curgerea într-un
Prin urmare în acel punct: fluid între 2 cilindri coaxiali
(F ) y =0 = ηr dω S (6)
identici dintre care cel
interior se roteşte cu o
dr
∂ω viteză unghiulară dată.
(Este rezonabil ca F să depindă de )
∂r
Forţa calculată este forţa de frecare internă care este aceeaşi valoare în orice punct
situat pe suprafaţa laterală a unui cilindru de fluid de rază r. Se poate obţine cuplul ce
acţionează asupra suprafeţei cilindrice de rază r, înmulţind forţa de frecare cu braţul forţei
r. Suprafaţa este 2πrl, cu 1 înălţimea cilindrului care se roteşte; se obţine:
dω
M = 2πr 3 lη (7)
dr
Deoarece mişcarea fluidului este staţionară – nu există acceleraţie unghiulară – cuplul
net asupra stratului cilindric de lichid dintre r şi r + dr trebuie să fie zero, adică cuplul în r
trebuie să fie echilibrat de un cuplu egal şi opus în r + dr, astfel ca M să fie independent de
dω
r. În acest caz r 3 este egal cu o constantă A şi deci
dr
dω A
= (8)
dr r 3
Integrând ecuaţia (8) găsim:
A
ω=− 2 + B (9)
2r
Constantele se determină din condiţiile la limită:
v = ωa pentru r=a
v=0 pentru r=b
Se obţine:
− 2a 2 b 2 − ωa 2
A= 2 ω ; B = (10)
b − a2 b2 − a2
Ca să obţinem momentul cuplului, folosim ecuaţia 7 şi 8:
 b 2ω
M = 2πηlA = 4πηla 2 (11)
b2 − a2
Un dispozitiv standard pentru măsurarea coeficientului de
viscozitate este construit tocmai pe acest principiu iar lucrarea de
faţă foloseşte în acest scop vâscozimetrul rotaţional Rheotest 2.
Figura 4 prezintă sistemul de cilindri. Cilindrul interior de rază r şi
înălţimea l se roteşte cu viteza unghiulară ω şi este cuplat printr-un
ax de antrenare cu un arc special cilindric care atunci când este
acţionat va indica momentul M aplicat cilindrului. Antrenarea
arcului se măsoară cu un potenţiometru cu puncte: curentul prin
diagonala punţii este proporţional cu momentul M aplicat arcului.
M
Fig. 4. Sistemul de Din formula 11 vom nota raportul cu τ, şi ştiind că
cilindrii coaxiali ai 4πa 2 l
vâscozimetrului M este măsurat prin deviaţia unghiulară α, rezultă că putem scrie
Rhotest 2. că este proporţional cu α, sau τ = zα unde z este o constantă
caracteristică fiecărui cilindru.
În acest caz vom putea deduce din 11 coeficientul de viscozitate dinamică:
M 1 τ
η= ⋅ = (13)
4πa 2 l ωb 2 ωb 2
b2 − a2 b2 − a2
Sau notând
ωb 2 τ
D= , η= (14)
b2 − a2 D
D este o mărime care depinde de ω şi de parametri de construcţie şi va avea valori
corespunzătoare fiecărui sistem de cilindri şi fiecărei viteze de antrenare.
În cazul lucrării, D este dat în tabelul 1 pentru sistemul de cilindri cu care se
lucrează, a şi b reprezentând domeniile schimbătorului de viteză. Din ecuaţia 14 se poate
aşadar determina coeficientul de viscozitate dinamică η. Se mai poate determina
cunoscând pe η, vâscozitatea cinematică pentru fluidul respectiv. Aceasta se defineşte ca
raportul dintre η şi ρ (densitatea fluidului):
η
ν=
ρ
kg
[η]s.i = = daP (deca Poise)
m⋅s
[η]CGS = g = 0,1 kg = 0,1 daP = 100 cP (centi Poise)
cm ⋅ s m.s
2
[ν]s.i = m
s
 Calculul vâscozităţii se consideră corect numai în cazul în care frecvenţa curentului
este de 50Hz. Dacă frecvenţa este diferită se corectează valoarea vâscozităţii dinamice
astfel:
τ ν
ηc = cu Dc = D ⋅
Dc 50
τ = 0,327α , daP
Tabelul 1
Valoarea vitezei de deformare D pentru sistemul de cilindri N în domeniul
de forţe I şi domeniile a şi b ale schimbătorului de viteze.

D
Treapta de viteză A b
1 3,00 1,50
2 5,40 2,70
3 9,00 4,50
4 16,20 8,10
5. 27,00 13,50
6 48,60 24,30
7 81,00 40,50
8 145,80 72,90
9 243,00 121,50
10 437,40 280,70
11 729,00 364,50
12. 1312 656
 1. Picior
2. Motor
3. Cutia de viteze
4. Puntea de antrenare
5. Dispozitiv de măsură
6. Maneta cutiei de viteze
7. Scala cutiei de viteze
8. Schimbător de turaţie a, b
9. Ax de măsură
10. Ax de antrenare
11. Dinamometru
12. Potenţiometru
13. Schimbător domeniu
dinamometrului I, II
14. Cilindru interior, de măsură
15. Cilindru exterior, fix
16. Acumulator Hoppler (cameră
de termostatare)

Fig. 5. Vâscozimetrul

Descrierea aparatului
Vâscozimetrul de rotaţie Rheotest-2 se compune din:
– vâscozimetrul propriu-zis (fig. 5)
– aparatul de măsură (fig. 6).
Vâscozimetrul este format din: partea de antrenare, dispozitivul de măsură, sistemul
de cilindri coaxiali (Couette).
Sistemul de antrenare cuprinde un picior (1), motorul sincron (2), cutia de viteze cu
12 trepte (3) şi puntea de antrenare (4). Cu ajutorul cutiei de viteze se poate alege o anumită
viteză de rotaţie, viteze ce diferă între ele printr-un factor 3. Alegerea vitezei de rotaţie se
face prin rotirea pârghiei (6), fiecărei poziţii a pârghiei corespunzându-i o viteză, a cărei
treaptă este indicată de scala (7). În piciorul (1) se află un buton (8) care permite
schimbarea turaţiei din domeniul a în domeniul b.
Sistemul de măsură este un dispozitiv schimbător de moment mecano-electric, bazat
pe rotaţia relativă a axului de măsură (9), cuplat cu axul de antrenare (10). Un
dinamometru (11) legat în punte cu un potenţiometru (12) măsoară rotaţia relativă, astfel
încât semnalul obţinut este proporţional cu momentul care acţionează asupra axului.
Comutarea poziţiilor I, II ale dinamometrului permite schimbarea tensiunilor mecanice de
aproximativ 10 ori, astfel că fără a schimba domeniul de măsură, se modifică mult
tensiunile. Comutarea se poate face în timpul funcţionării aparatului.
Sistemul cilindrilor se compune din:
– cilindrul interior, rotitor (14)
– cilindrul exterior, fix, în care se pune substanţa de lucru (15)
 – camera de termostatare (acumulator Hoppler) (16).

Aparatul de măsură
Conţine părţile electronice de măsură. Simbolurile de pe panoul frontal au
următoarele semnificaţii:

Fig. 6. Aparatul de măsură

1. Întrerupător motor
2. Întrerupător sistem măsură – pornirea motorului şi oprirea sa
3. Reglaj zero mecanic α – pornirea sistemului de măsură şi
4. Reglaj zero electric oprirea sa
5. Scala instrumentului de măsură →O← reglajul mecanic pentru zero
6. Frecvenţometru →O←
7. Becuri de control al funcţionării – reglajul electric pentru zero
întrerupătoarelor

Cu ajutorul întrerupătoarelor , respectiv α, pot fi puse în funcţie separat motorul

sau partea de măsură.
Rheotest-2 se alimentează la 220 V. Atunci când întrerupătoarele sunt închise se
aprind nişte becuri de control. Instrumentul de măsură cu scală, indică o deviaţie
proporţională cu intensitatea curentului din diagonala punţii, corespunzător antrenării
dinamometrului.

ATENŢIE!
Pentru a pune în funcţiune aparatul se închide întâi întrerupătorul α – corespunzător
părţii de măsură, şi apoi întrerupătorul – corespunzător motorului. La întreruperea
funcţionării aparatului se opreşte întâi motorul şi apoi partea de măsură.

Modul de lucru
 Substanţa de cercetat este uleiul de parafină.
Se va studia dependenţa vâscozităţii dinamice în funcţie de temperatură, în
domeniul 20-80°C.
NU UMBLAŢI la camera de termostatare şi la cilindrii coaxiali. Dispozitivul este
gata montat.
1) Se alege o valoare iniţială de termostatare (de ex. 20°C) şi se pune termostatul
în funcţiune.
2) Prin rotirea manetei termostatului se pompează apă din termostat în camera de
termostatare a sistemului de cilindri.
3) După stingerea becului roşu al termostatului se aşteaptă câteva minute şi se
citeşte temperatura apei de termostatare.
4) Verificăm că vâscozimetrul lucrează în domeniul I al forţei (buton 13, fig. 5) şi
domeniul a al schimbătorului de viteză (buton 8 Fig. 5).
5) Alegem o treaptă de viteză destul de mică (de ex. 6) cu ajutorul manetei 6 fig. 5.
6) Se închide întrerupătorul α corespunzător părţii de măsură şi apoi
întrerupătorul corespunzător motorului.
7) Dacă indicaţia pe scală este mai mică de 40–50 diviziuni se comută treapta de
viteză la o valoare superioară, astfel încât indicaţia să depăşească jumătatea scalei,
mărindu-se precizia măsurătorii.
8) Se citeşte frecvenţa tensiunii de alimentare pe scala 6 fig. 6. Dacă frecvenţa este
diferită de 50 Hz se vor corecta corespunzător valorile vâscozităţii dinamice.
9) Se citeşte, la temperatura respectivă, indicaţia α pe scală şi se calculează
tensiunea de forfecare τ = z ⋅ α
Pentru cilindrul N folosit z = 3,27 dyn/cm2.s = 0,327 daP
10) Se citeşte treapta de viteză şi se determină din tabel valoarea vitezei de
deformare D.
τ
11) Se calculează vâscozitatea dinamică η = , făcându-se dacă este cazul corecţia
D
de frecvenţă.
12) Se întrerupe întâi motorul şi apoi partea de măsură , se alege o altă
temperatură de termostatare şi se repetă operaţiile la noua temperatură. Determinările se
vor face din 5 în 5 grade Celsius, între 20–80°C.
13) Se trasează graficul vâscozităţii dinamice de temperatură.
În timpul lucrului se va alcătui un tabel de forma:

t (°C) α v D τ η (daP)
(treapta) (vâsc.din.)
 Lucrarea XXVIII

OBŢINEREA ŞI MĂSURAREA VIDULUI

Noţiunea de vid (vacuum)

Din teoria cinetico-moleculară a gazelor se ştie că moleculele unui gaz se

află într-o continuă mişcare (mişcare termică), care are un caracter haotic. Datorită
acestei mişcări haotice, moleculele se ciocnesc între ele sau cu pereţii vasului în
care este închis gazul. Drumul (traiectorie) parcurs de moleculele de gaz în
mişcarea lor termică este o linie frântă. Porţiunile rectilinii ale acestei traiectorii
frânte corespund mişcării libere a moleculei de gaz
(fără ciocniri) (fig. 1).
Punctele în care molecula îşi schimbă direcţia de
mişcare marchează locurile din spaţiu în care se
ciocneşte cu alte molecule ale gazului în diferite
momente. Deoarece mişcarea termică a moleculelor
este haotică, distanţele parcurse de moleculele de gaz
între două ciocniri succesive nu pot fi egale între ele.
Drumul liber (fără ciocniri) pe care-l parcurge
molecula între două ciocniri îşi schimbă valoarea după
fiecare ciocnire. Valoarea medie a distanţelor parcurse
de moleculă între două ciocniri succesive se numeşte
Fig. 1 drumul liber mediu.
Lungimea drumului liber mediu al moleculelor de gaz se notează, de obicei,
cu λ. Conform teoriei cinetico-moleculare, lungimea drumului liber mediu este
egală cu:
1
λ= (1)
2πn0 ⋅ d 2

unde n0 este numărul de molecule pe unitatea de volum, d este diametrul

moleculei (se consideră că moleculele au formă sferică).
Când cantitatea de gaz din vas se micşorează, scade şi numărul de molecule din
unitatea de volum. Din formula (1) rezultă că în acest caz, lungimea drumului
liber mediu va creşte. Raportul dintre lungimea drumului mediu şi dimensiunile
liniare D ale vasului în care se află gazul poate servi drept criteriu pentru gradul
de rarefiere a gazului.
 Starea de rarefiere a gazului în care λ + D se numeşte vid înaintat. Starea în
care λ +D se numeşte vid mediu. În acest caz, lungimea drumului liber mediu al
moleculelor este comparabilă cu dimensiunile liniare ale vasului. Şi, în sfârşit,
starea gazului caracterizată prin λ / D se numeşte vid slab. Noţiunea de vid
definită mai sus depinde, după cum am văzut, de raportul dintre λ şi D. De
exemplu, dacă aerul pătrunde într-un spaţiu cu dimensiunile liniare mai mici decât
0,06 µ, atunci în acest spaţiu va fi vid înaintat chiar la presiunea atmosferică.
Acest fenomen se întâmplă în porii corpurilor solide (D ≈ 5 · 10–6 mm) la
presiunea atmosferică.
Deoarece măsurarea indirectă a lungimii drumului liber al moleculelor este o
operaţiune grea, pentru caracterizarea gradului de rarefiere a gazului se foloseşte o
altă mărime fizică – presiunea. Acest lucru se poate face datorită dependenţei
lungimii drumului liber mediu de presiune, dată de relaţia:
kT
λ= , (2)
2 pπd 2
obţinută din (1), ţinând seama de:
p
n0 = ,
kT
unde k este constanta lui Boltzmann (k = 1,38054.10–23 J/°K), T – temperatura în
scara Kelvin.
Din formula (2) reiese că lungimea drumului liber al moleculelor de gaz
creşte când presiunea gazului descreşte, adică, pe măsură ce presiunea gazului
scade, rarefierea lui creşte. Dependenţa dintre presiunea aerului şi lungimea
drumului liber mediu al moleculelor de aer este redată în tabela de mai jos:

Presiunea
Aerului 760 10 10–1 10–2 10–3 10–4 10–5 10–6 10–7 10–8 10–9
în torr
Valoarea medie
a drumului liber 6,2– 4,7– 4,7– 4,7– 4,7 4,7– 4,7– 4,7– 4,7– 4,7– 4,7–
în cm la 20°C 10–6 10–3 10–2 10–1 10 102 103 104 105 106

În ştiinţa şi tehnica modernă, vidul are un foarte mare rol. Vidul este folosit
în lămpile electronice, fotoelemente, acceleratori de particule, pentru depuneri
metalice, în multe instalaţii de cercetare etc.

Agregate pentru obţinerea şi măsurarea vidului

În lucrarea de faţă va fi descrisă o instalaţie simplă, realizabilă cu mijloacele
unui laborator de fizică, pentru obţinerea şi menţinerea vidului, cât şi metodele
folosite în prezent pentru măsurarea vidului.
 Orice instalaţie de vid cuprinde următoarele elemente:
a) pompă pentru obţinerea vidului preliminar (previd);
b) pompă pentru obţinerea vidului înaintat;
c) capcane cu aer sau azot lichid pentru menţinerea şi îmbunătăţirea
vidului;
d) aparate pentru control şi măsurarea vidului.
La baza procesului de evacuare a gazului din instalaţie (pomparea gazului)
stau două proprietăţi ale gazelor:
1. proprietatea gazelor de a ocupa întregul volum pe care îl au la dispoziţie
(expansibilitatea).
2. proprietatea gazelor de a pătrunde unele în altele (difuziunea gazelor).
Prima proprietate stă la baza funcţionării pompelor mecanice, a doua la
funcţionarea pompelor de difuziune.

Fig. 2

a) Pompele mecanice pentru obţinerea vidului preliminar sunt de diferite

tipuri şi construcţii. În ultimul timp, însă, cea mai largă răspândire au primit-o
pompele rotative cu palete. În figura 2 se dă schema unei asemenea pompe.
Camera 1 a pompei este cufundată într-un rezervor 2 cu ulei, care formează corpul
pompei. Camera pompei are în interior forma unui cilindru în care pătrund două
orificii prevăzute cu supape de absorbţie 3 şi supapa de evacuare 7. În camera
pompei, acţionat de un motor electric, se roteşte rotorul cilindric 5. În rotor, pe
diametrul lui, sunt montate două palete 6, care sunt forţate de un resort puternic de
oţel să apese tot timpul pe pereţii camerei pompei. Paletele împreună cu rotorul,
care este montat excentric în camera pompei, o împart pe aceasta în două părţi.
Funcţionarea pompei rotative se explică mai uşor cu ajutorul figurii 3.

Fig. 3

Considerăm ca poziţie iniţială poziţia I a rotorului. În poziţia II, paleta A

care se mişcă în jos (sensul mişcării este indicat de săgeată) a mărit cu V1 volumul
pe care îl ocupă gazul când rotorul 2 se află în poziţia I. Gazul din instalaţie va
ocupa acum volumul V + V : V este volumul instalaţiei din care vrem să evacuăm
gazul. Paleta B a produs o comprimare a gazului spre supapa de evacuare 4. În
poziţia III, în spatele paletei A continuă să se ,,absoarbă" gazul din instalaţie, iar
paleta B a evacuat gazul comprimat din pompă prin supapa de evacuare. Poziţia
IV este identică cu poziţia iniţială numai că paletele şi-au schimbat locul. Procesul
se continuă în felul arătat mai sus, periodic, după fiecare jumătate de rotaţie a
rotorului. Pompele rotative cu palete dau posibilitatea evacuării gazului din
instalaţie până la o presiune de ordinul a 10–3 τorr (în ultimul timp au fost
construite pompe rotative care produc un vid de ordinul a 10–4 τorr).
Numai cu ajutorul pompelor rotative nu se pot atinge presiuni mai mici.
Aceasta se explică simplu: datorită diferenţei mari dintre presiunea aerului de la
supapa de evacuare (presiunea atmosferică) şi cea de la supapa de absorbţie
(presiunea de ordinul a 10–3 τorr), gazul pătrunde prin spaţiul de câţiva microni
dintre rotor şi peretele 9 (Fig. 2) a camerei pompei înapoi în instalaţie. Din această
cauză, pompele mecanice se folosesc pentru obţinerea vidului preliminar (previd) şi
se mai numesc pompe de vid preliminar sau previd.
b) Pentru obţinerea vidului mai înaintat se
folosesc pompele de difuziune. Funcţionarea lor
se bazează pe următoarele: dacă vaporii unui
lichid ies cu viteză mare prin duza 1 (Fig. 4),
atunci ei antrenează moleculele gazului de
evacuat care difuzează în aceşti vapori. Pentru a
împiedica formarea unui flux invers de gaz, spre
instalaţie, difuzarea trebuie să aibă loc către o Fig. 4
regiune cu presiune scăzută (în raport cu cea atmosferică). Această presiune mai
scăzută se realizează cu ajutorul pompelor de vid preliminar. Din această cauză,
pompele de difuziune pot funcţiona numai în cuplaj cu pompele de vid preliminar,
amorsarea (începutul funcţionării pompei de difuziune) făcându-se la presiunea
limită pe care o dau pompele de vid preliminar.
Pompele de difuziune permit rarefierea
gazului până la o presiune de ordinul a 10–7
τorr. Cele mai răspândite pompe de difuziune
până în ultimii ani au fost cele cu mercur (din
sticlă sau metalice). În figura 5 este redată o
pompă cu mercur de sticlă. Cu ajutorul
încălzitorului 1, mercurul, care se găseşte în
vasul 2, se încălzeşte şi vaporii de mercur ies
cu viteză suficient de mare prin duza 3.
Fig. 5
Moleculele gazului de evacuat sunt antrenate
de vaporii de mercur şi duse spre pompa de vid preliminar. În continuare, vaporii
de mercur sunt răciţi de apa din refrigerentul 4 şi se condensează, iar moleculele
de gaz sunt evacuate în atmosferă de către pompa de vid preliminar. Pompele de
difuziune cu mercur sunt destul de simple şi pot funcţiona un interval de timp
relativ mare. Datorită acestor calităţi, aceste pompe au fost mult timp folosite în
laboratoare şi în industrie. Însă, din cauza unor neajunsuri, locul pompelor de
difuziune cu mercur a fost luat, în ultimul timp, de pompele de difuziune cu ulei.
Dintre aceste neajunsuri enumerăm:
- presiunea vaporilor saturanţi de mercur, chiar la temperatura apei cu care
se face răcirea, este de ordinul a 10–3 Torr. Prin urmare, pentru a obţine un vid
maxim în instalaţie, vaporii de mercur trebuie captaţi cu ajutorul capoanelor;
- o parte din vaporii de mercur sunt evacuaţi de pompa de vid preliminar în
atmosfera din cameră. Datorită toxicităţii lor, ei pun în pericol securitatea
personalului care lucrează la instalaţia de vid.
Aceste neajunsuri, în parte, sunt înlăturate prin folosirea pompelor de
difuziune cu ulei. Principiul de funcţionare al acestor pompe este acelaşi cu al
pompelor de difuziune cu mercur. Un rol foarte mare în buna funcţionare a acestor
pompe îl are uleiul ales drept substanţă de lucru. Uleiul folosit în pompele de
difuziune trebuie să aibă următoarele calităţi:
- presiunea vaporilor saturaţi să fie cât mai mică.
Există uleiuri pentru pompe de difuziune cu presiunea vaporilor saturaţi atât
de mică încât nu mai este nevoie de capcane pentru captarea lor;
- să conţină cât mai puţine fracţii volatile care au presiunea vaporilor
saturaţi mare;
- să absoarbă foarte puţin gazele.
c) Pompele de vid, rotative şi de difuziune, sunt cele mai bune mijloace
pentru a evacua dintr-o instalaţie de vid un gaz oarecare (în majoritatea cazurilor,
acest gen este aerul). Ele însă nu sunt eficiente la evacuarea vaporilor, în plus,
însăşi pompele sunt surse de vapori în instalaţia de evacuat (vapori de ulei sau de
mercur). Din această cauză, pentru a obţine şi menţine în instalaţia de vid un vid
înaintat este necesară o condensare intensă (o îngheţare) a vaporilor din instalaţie.
Aceasta se realizează în capcanele pentru vapori răcite cu un lichid refrigerent.
În figura 6 sunt redate cele mai răspândite tipuri de capcane. Ele sunt construite
din sticlă (acelaşi fel de sticlă din care este făcută întreaga instalaţie de vid) şi cu
ajutorul tuburilor de legătură 1 şi 2 se conectează la instalaţia de vid. Dintre
lichidele refrigerente enumerăm următoarele:
- bioxid de carbon solid amestecat, sub formă de pastă, cu alcool, eter sau cu
acetonă.
- gazele lichefiate, în special aer şi azot lichid. Amestecurile refrigerente cu
bioxid de carbon solid pot da o răcire de aproximativ –80°C, aerul şi azotul lichid
până la = 183 ÷ – 196°C.
În tabela următoare se arată cât se poate micşora, folosind capcane,
presiunea vaporilor saturaţi de apă şi de mercur, vaporii care întâlnesc cel mai des
în tehnica vidului.

Temperatura Presiunea vaporilor saturaţi în Torr

°C Vapori de apă Vapori de mercur
100 750 –
20 17,5 1,2 · 10–3
0 4,6 2 · 10–4
–4
– 80 4 · 10 1 · 10–10
–10
– 183 1 · 10 1 · 10–27

Deoarece amestecurile şi lichidele refrigerente s-ar evapora foarte repede la

temperatura camerei, ele trebuie păstrate în vase speciale (vase Dower) care au
pereţii dubli, iar în interior vid. Capcanele din figura 6.a şi 6.b nu mai au nevoie
de vas Dower; lichidul refrigerent este introdus în rezervorul a, iar între pereţi va
fi vidul din instalaţie. Capcana (Fig. 6.c) are nevoie de vas Dower pentru lichidul
refrigerent.
În tehnica modernă a vidului există metode mai perfecţioniste de obţinere a
vidului (presiuni de ordinul 10–16 Torr şi mai mic),
dar descrierea lor depăşeşte cadrul acestei lucrări.
Domeniul de presiune în care funcţionează
sistemele descrise mai sus este dat în figura 7.
e) Instrumente pentru controlul şi
măsurarea vidului. O problemă foarte importantă
în experienţele de laborator şi în tehnica vidului
este măsurarea presiunilor joase. Intervalul larg al
presiunilor cu care ne întâlnim aici (de la presiuni Fig. 6
de 10–2 până la presiuni de 10–9 Torr) nu poate fi cuprins cu ajutorul unui singur
manometru. Din această cauză, în funcţie de intervalul presiunilor de măsurat, se
folosesc diferite tipuri de manometre al căror principiu de funcţionare este bazat
pe dependenţa de presiune a diferitelor fenomene fizice.

101 102 10 10–1 10–2 10–3 10–4 10–5 10–6 10–7 10–8 10–9 10–10 10–11Torr
Pompe relative
Pompe de difuziune
Capcane absorbanţi

Manometru în formă de U
Manometru Mac-Leod
Manometru termic
Manometru de ionizare

Fig. 7

În lucrarea de faţă se vor folosi următoarele tipuri de manometre:

- manometrul cu mercur în formă de U;
- manometrul Mac-Leod;
- manometrul termic;
- manometrul de ionizare.
Fiecare din aceste manometre acoperă un interval de presiune conform figurii 7.
Manometrul cu mercur în formă de U (fig. 8). Ramura
stângă a manometrului este închisă, şi la presiunea
atmosferică este în întregime umplută cu mercur. ramura
dreaptă 1 se racordează la instalaţia de măsurat presiunea.
Dacă aerul (gazul) din instalaţie se evacuează, mercurul în
ramura dreaptă se ridică. Diferenţa de nivel h dintre nivelele
coloanelor de mercur din ramurile manomerului este
numerică egală cu diferenţa presiunilor în ramuri, măsurată
Fig. 8 în torr. h = p – p1, p1 este presiunea vaporilor saturanţi
de mercur. Deoarece p1 / p putem considera aproximativ că
p = h.
Manomerul Mac-Leod. Am văzut în partea introductivă a lucrării că putem
caracteriza starea de rarefiere a gazului închis într-o incintă măsurând presiunea
lui. În cazul rarefierilor puternice, când presiunea gazului este de ordinul a 10–3
torr sau mai mică, apar dificultăţi mari la măsurarea presiunii, deci la stabilirea
gradului de rarefiere a gazului. Pentru rezolvarea acestei probleme au fost
concepute diferite dispozitive de măsurare a presiunilor mici şi foarte mici, dintre
care cel mai răspândit este manometrul absolut Mac-Leod (se numeşte absolut
deoarece cunoscând anumite constante ale aparatului care pot fi măsurate direct,
indicaţiile lui ne dau presiunea, fără a fi nevoie de o etalonare prealabilă a lui în
raport cu alt dispozitiv de măsurare a presiunii). Principiul de funcţionare al
manometrului se bazează pe legea Boyle-Mariotte, care se aplică în felul următor:
gazul din starea rarefiată, caracterizată de parametrii de stare p (presiunea), V
(volumul), m (masa) şi temperatura T, stare în care este foarte greu de măsurat
presiune, printr-o transformare simplă (comprimare) este trecut într-o altă stare,
caracterizată de parametrii de stare p1, V1, m şi T, în care p1 [ p, şi V1 / V, m şi T
au rămas constanţi. În această stare, presiunea gazului fiind mult mai mare, ea
poate fi măsurată uşor. Transformarea fiind izotermă, cunoscând pe p1, V1 şi V
putem afla presiunea p, deci şi gradul de rarefiere a gazului, folosind legea Boyle-
Mariotte. Manometrul (Fig. 9) constă din balonul de sticlă 7 cu capilarul de
măsurare 8, a cărui capăt este închis. Balonul 7 se continuă în jos cu tubul de
sticlă 2, care are o bifurcaţie 6, cu ajutorul căreia, partea de măsurare a
manometrului se racordează la instalaţia de vid. La rândul lui, tubul de sticlă 6
este bifurcat prin capilarul 9, care are acelaşi diametru interior cu capilarul 8.
Capilarul 9 se numeşte capilar de comparaţie. capătul interior al tubului 2
comunică cu un rezervor 1 care conţine mercur şi cu un dispozitiv 3–4–5 care
permite ridicarea mercurului în manometru până la înălţimea dorită.

Fig. 9

Cel mai răspândit dispozitiv folosit în acest scop este robinetul triplu, a cărui
construcţie este foarte simplă şi manevrare uşoară. Tubul 2 (Fig. 9) se continuă în
balconul 1 până la 3–5 mm de fundul balonului. Prin intermediul tubului 3,
balonul 1 comunică cu robinetul triplu: cu ajutorul lui se poate face comunicarea
între tuburile 3 şi 4, 3 şi 5 sau întrerupe comunicarea dintre ele. Tubul 4 comunică
cu atmosfera, iar tubul 5 este pus în legătură cu o pompă de vid preliminar
(legătura se face la aceeaşi pompă cu ajutorul căreia se videază instalaţia).
Presupunem, în plus, că presiunea în instalaţia la care este racordat manometrul
este mai mică decât cea atmosferică (în caz contrar nu mai este justificată
folosirea manometrului Mac-Leod). Dacă stabilim comunicarea între tuburile 3 şi
4, mercurul se va ridica în tubul 2 la un nivel care depinde de presiunea din
instalaţie. Dacă presiunea din instalaţia de vid este mult mai mică decât presiunea
atmosferică, mercurul se va ridica în manometru până când se va atinge înălţimea
de 76 cm. Din această cauză, lungimea tubului 2 trebuie aleasă mai mică decât 76
cm pentru ca, datorită presiunii atmosferice mercurul să poată fi adus până la orice
nivel dorim în manometru. Încetarea ridicării mercurului în manometru se poate
face întrerupând comunicarea între tuburile 3 şi 4.
După măsurarea unei presiuni, mercurul din manometru trebuie coborât din
nou în balonul 1 pentru a fi posibil de efectuat alte măsurători. Pentru aceasta se
face comunicarea între tuburile 3 şi 5. Presiunea deasupra mercurului din balonul
1 va scădea (aerul de deasupra mercurului este continuu evacuat de pompa de
previd), iar mercurul va coborî înapoi în balcon. Când nivelul mercurului în tubul
2 şi în tubul 1 va fi acelaşi se întrerupe comunicarea între tuburile 3 şi 5.
Funcţionarea manometrului. Cu ajutorul robinetului triplu, cu mare atenţie,
începem să ridicăm mercurul în tubul 2. La un moment dat, mercurul va acoperi
(va întrerupe) comunicarea dintre partea de măsurare a manometrului şi tubul 6
(Fig. 9.b). Începând cu acest moment, în partea de măsurare a manometrului
rămâne o cantitate dată de gaz, care, în momentul întreruperii comunicării cu
tubul 6, ocupă volumul V1, format din volumul balonului 7, volumul capilarului 8
şi volumul porţiunii de tub dintre balcon şi bifurcaţie. Presiunea gazului, închis în
partea de măsurare a manometrului, în acest moment este, evident, egală cu
presiunea de măsurat p din instalaţia de vid. În această stare a gazului, produsul
dintre presiune şi volum este pV1. Dacă se continuă ridicarea mercurului în
manometru (Fig. 9.c), volumul şi presiunea gazului închis în partea de măsurare a
manometrului se vor schimba: volumul se va micşora, iar presiunea va creşte.
Presupunem că încetăm ridicarea mercurului în manometru (întrerupem
comunicarea între tuburile 3 şi 4), iar mercurul în capilarul de măsurare s-a oprit
la nivelul AA' situat la distanţa h' de capătul capilarului. Din cauză că în capilarul
de comparaţie 9 avem presiunea p, care vrem s-o măsurăm, nivelul mercurului în
acest capilar va fi mai ridicat decât capilarul de măsurare 8. Notăm cu h" distanţa
de la nivelul BB' al mercurului din capilarul 9 la capătul capilarului de măsurare 8.
Expresia (h' – h" + p) reprezintă presiunea la care este comprimat gazul în partea
de măsurare a manometrului. Notăm cu V2 volumul ocupat de gaz în starea
de comprimare. Produsul dintre presiune şi volum în această stare a gazului este
(h' – h" + p)V2. Deoarece masa gazului închis în partea de măsurare este constantă
şi temperatura la fel (comprimarea se face foarte încet) putem aplica legea Boyle-
Mariotte:
pV1 = (h' – h" + p) V2
sau
 V  V
p1 − 2  = (h ′ − h ′′) 2
 V1  V1
V2
însă, V2 fiind mult mai mic decât V1, avem / 1, deci pentru presiunea căutată
V1
avem expresia:
V2
p = (h ′ − h ′′)
.
V1
Diferenţa h' – h" o putem determina prin citiri la manometru. Rămâne de
V V
determinat raportul 2 . După modul de determinare a raportului 2 există două
V1 V1
metode de măsurare a presiunilor cu aceste manometre:
- metoda scării liniare;
- metoda scării pătratice.

Metoda scării liniare (Fig. 10). Determinarea

V
raportului 2 se rezumă la măsurarea volumului V1
V1
(volumul se măsoară când se construieşte manometrul), a
πd 2
secţiunii transversale a capilarului (d este diametrul
4
interior al capilarului) şi determinarea unei distanţe h' în
πd 2 Fig. 10
aşa fel încât volumul V2 = h' să fie o fracţie bine
4
determinată, cât mai mică, a volumului V1. Gravăm pe partea exterioară a
capilarului la nivelul corespunzător distanţei h' un reper în dreptul căreia notăm
V
valoarea constantei c = 2 . Dacă nivelul AA' al mercurului din tubul 2 va fi adus
V1
totdeauna în dreptul reperului gravat, atunci putem scrie:
p = c (h' – h").
–4
De exemplu, c = 2 · 10 şi, corespunzătoare acestui reper, distanţa dintre
nivelele mercurului în ambele capilare (h' – h") = 3 mm; presiunea căutată va fi:
p = 2 · 10–4 · 3 = 6 · 10–4 Torr.
 Deoarece pentru un reper ales este o constantă, presiunea de măsurat este
direct proporţională cu diferenţa (h' – h"), de aici şi denumirea de metoda scării
liniare.
V2
Metoda scării pătratice. Determinarea raportului se rezumă la
V1
πd 2
măsurarea volumului V1 şi calcularea secţiunii transversale a capilarului . În
4
acest caz avem:
2
p=
V2
(h′ − h′′) = πd h′(h′ − h′′) .
V1 4V1
πd 2
Mărimea c = depinde numai de dimensiunile manometrului şi se
4V1
numeşte constanta manometrului. Cunoscând constanta c a manometrului cu care
lucrăm avem pentru p expresia:
p = ch' (h' – h").
Dacă la fiecare măsurătoare vom opri nivelul mercurului în aşa fel încât
h" = 0, adică nivelul mercurului din capilarul de comparaţie BB' să fie în dreptul
capătului capilarului de măsurare, putem scrie:
h' – h" = h' = h ,
şi pentru p vom avea:
p = ch2 .
Presiunea este proporţională cu pătratul diferenţei dintre nivelul mercurului
în capilarul de comparaţie şi în capilarul de măsurare, de aici denumirea de
metoda scării pătratice.
Manometrul termic. La baza principiului de funcţionare al acestui
manometru stă dependenţa coeficientului de conductivitate termică a gazelor de
gradul lor de rarefiere la presiuni mici.
Din teoria cinetico-moleculară se ştie că în condiţii normale, coeficientul de
conductivitate termică χ nu depinde de presiune:
1
χ = n0 c v v (3)
3
unde, n0 – numărul de molecule în unitatea de volum: cv – căldura specifică la
volum constant; v – viteza medie a moleculelor, λ – drumul liber mediu.
Înlocuind pe λ din formula (3) cu valoarea din formula (1) ne putem convinge că
χ nu depinde de n0, deci nici de presiune. În condiţiile unui vid mediu, lungimea
drumului liber mediu al moleculelor este o mărime constantă, practic egală cu
dimensiunile liniare D ale vasului în care află gazul. În acest caz putem scrie.
 1
χ = n0 cv vD
3
De aici rezultă dependenţa dintre χ şi presiune; coeficientul de
conductivitate termică este proporţional cu presiunea în condiţiile vidului mediu.
Introducem într-un balon cu gaz rarefiat o spirală pe care o încălzim, trecând
prin ea curent electric.
Dacă continuăm rarefierea, conductivitatea
termică a gazului se va micşora, adică se va micşora
cantitatea de căldură pe care o cedează spirala
gazului, deci spirala se va încălzi. Crescând
temperatura spiralei, va creşte şi rezistenţa electrică
a ei, lucru ce poate fi pus în evidenţă cu ajutorul
unor aparate sensibile. În figura 11 este redată
schematic una dintre cele mai răspândite construcţii;
ea constă din două părţi: manometrul propriu-zis şi
puntea electrică de măsură. Manometrul constă
dintr-un balon de sticlă în interiorul căreia se
găseşte un fir de metal (de obicei din platină). Acest Fig. 11
fir poate fi încălzit cu ajutorul curentului electric. Puntea electrică pentru
măsurarea rezistenţelor este formată din patru rezistenţe: rezistenţa r1 a firului
metalic al manometrului, o rezistenţă variabilă şi două rezistenţe fixe r3 şi r4.
Pentru ca manometrul să fie cât mai sensibil la variaţia presiunii, rezistenţa
electrică a filamentului manometrului trebuie să depindă puternic de temperatură.
Din această cauză pentru confecţionarea filamentului se folosesc metale cu
coeficientul termic al rezistenţei electrice mare, cum sunt: platina, nichelul,
wolframul. Valorile rezistenţelor r2, r3 şi r4, dimpotrivă trebuie să depindă foarte
slab de temperatură pentru ca fluctuaţiile de temperatură din cameră să nu
influenţeze asupra măsurătorilor. Aceste rezistenţe electrice sunt confecţionate din
fire de metal cu coeficientul termic al rezistenţei electrice cât mai mic, de
exemplu, constant. Alimentarea punţii se face de la o sursă de curent continuu,
intensitatea curentului putând fi reglată cu ajutorul reostatului 1 şi măsurată cu
ajutorul miliampermetrului mA1. Curentul care circulă prin punte poate fi măsurat
cu ajutorul miliampermetrului mA2 .
Măsurarea presiunii se poate face în felul următor: se alege rezistenţa r2 în
aşa fel încât prin miliampermetrul mA2 să nu treacă curent electric (rezistenţele r3
şi r4 se aleg egale între ele). Când începe rarefierea gazelor, dar presiunea este
încă ridicată (λ / D), putea continua să rămână în echilibru. În continuare,
rezistenţa filamentului creşte (schimbul de căldură dintre filament şi aer se
micşorează) şi indicatorul miliampermetrului începe să devieze cu atât mai mult
cu cât presiunea este mai mică.
 Trebuie subliniat că miliampermetrul mA2 nu măsoară presiunea. Pentru a
măsura presiunea cu manometrul termic este nevoie de o etalonare a lui.
Etalonarea constă în stabilirea dependenţei dintre indicaţiile miliampermetrului
mA2 şi presiunea din instalaţie măsurată cu un alt manometru (cu manometrul
absolut Mac–Leod). Cu ajutorul manometrelor termice se poate măsura presiunea
într-un interval de la 10 la 10–3 Torr.
Manometrul cu termocuplu. În ultimul timp a
primit o largă răspândire acest tip de manometre.
Manometrul propriu-zis este un balon de sticlă cu
armătură metalică, prevăzut cu un tub pentru racordarea
la instalaţia de vid. În balon sunt montate încălzitorul 3
şi termocuplul 4, capetele cărora ies din balon (trecerile
prin sticlă aa' şi bb', Fig. 12). Sudura termocuplului este
lipită prin topire pe încălzitor în punctul A.
Partea de măsurare a manometrului constă din
sursa de curent 1, respectiv 2, milivoltmetrul mV şi
miliampermetrul mA. Curentul prin încălzitor se poate
regla cu ajutorul reostatului şi este măsurat de
miliampermetru. Sudura termocuplului care va avea
Fig. 12 totdeauna temperatura încălzitorului este sursa de
tensiune termoelectromotoare, valoarea căreia este
indicată de milivoltmetru. Curentul prin încălzitor tot timpul măsurătorilor trebuie
menţinut constant.
Principiul de măsurare a presiunii cu acest manometru este următorul:
valoarea tensiunii termoelectromotoare depinde de temperatura la care se află
sudura A (ea depinde numai de această temperatură, deoarece variaţiile de
temperatură ale sudurii reci sunt neglijate). Temperatura sudurii A depinde numai de
schimbul de căldură dintre încălzitor şi gazul din instalaţie. După cum am văzut, în
condiţiile vidului mediu, acest schimb depinde de presiune. Măsurând, deci,
tensiunea electrică generată de termocuplu putem afla presiunea din instalaţie,
folosind curba de etalonare a manometrului (dependenţa dintre indicaţiile
milivoltmetrului şi presiunea din instalaţie, măsurată cu un manometru Mac-Leod).
Manometrul de ionizare (Fig. 13 şi 14). Funcţionarea manometrului de
ionizare se bazează pe fenomenul de ionizare al moleculelor de gaz, cu ajutorul
electronilor care se mişcă foarte repede de la catol la anod. Manometrul de
ionizare este un tub electronic cu trei electrozi conectat la instalaţia de vid.
Electronii emişi de catodul 1 sunt acceleraţi de câmpul electric spre grila 2 (Fig.
13) şi formează curentul de grilă I1, măsurat cu ajutorul miliampermetrului mA.
Grila 2 are potenţialul pozitiv în raport cu catodul de ordinul a 200-250 V,
colectorul de ioni 3 are potenţialul negativ de ordinul a 20 V. dacă potenţialul
grilei este mare, atunci electronii emişi de catod vor fi acceleraţi până la o energie
suficientă pentru a ioniza moleculele de aer care se află în spaţiul dintre catod şi
grilă. Ionii pozitivi formaţi vor fi atraşi de colectorul negativ şi îi vor transmite
acestuia sarcina. În circuitul colectorului va lua naştere curentul ionic I2 care
măsoară cu ajutorul galvanometrului G. La o presiune suficient de mică (de
ordinul a 10–3 Torr), raportul dintre curentul ionic şi cel electronic este direct
proporţional cu presiunea din balonul 4 (fig. 14):
I2
= Kp .
I1

Fig. 13 Fig. 14

Balonul lămpii fiind racordat la instalaţia de vid (cu ajutorul tubului 5, Fig.
14), prin măsurarea curenţilor I1 şi I2 se poate determina presiunea din instalaţie.
În prealabil, însă, trebuie determinată mărimea K, constantă pentru
manometrul dat, numită sensibilitatea manometrului de ionizare. În practică se
menţine de obicei constant curentul electronic. Atunci pentru presiune avem
următoarea expresie:
1
p = I2
c
Mărimea c = KI1 se numeşte constanta manometrului de ionizare. Ea se
poate determina dacă cunoaştem curentul I1 şi presiunea pe care putem s-o
măsurăm cu manometrul Mac-Leod.
Manometrul de ionizare începe să funcţioneze la o presiune de ordinul a 10–2
Torr şi se pot măsura cu el presiuni de ordinul a 10–9 Torr.
O apreciere geosolană a gradului de rarefiere a unui gaz se poate face
folosind fenomenul de descărcări electrice în gaze. Dacă la instalaţia de vidat se
conectează un tub de descărcări în gaze, alimentat cu tensiune înaltă, atunci în
funcţia de gradul de rarefiere a gazului se schimbă luminiscenţa descărcării.
Pentru aer această dependenţă este dată în tabela de mai jos:
 Luminiscenţa descărcări Presiunea în Torr

Nu apare luminiscenţa. Dacă se măreşte tensiunea apar ……..... 760 – 50

scântei.
Luminiscenţă violetă sub forma unui fir subţire între ………... 50 – 10
electrolizi
Luminiscenţă roză între electrozi ………..... 10 – 1
Luminiscenţa se subţiază mult la mijloc, se retrage către ………... 1 – 10–1
electrozi..
Luminiscenţă numai la electrozi …....... 10–1 – 10–2
Luminiscenţa gazului dispare, apare luminiscenţa sticlei …...… 10–3 – 10–4
Dispare orice luminiscenţă ……...... sub 10–4

Descrierea instalaţiei
În cele ce urmează sunt prezentate instrucţiunile privind obţinerea şi
măsurarea vidului cu ajutorul unei instalaţii de vid produsă la I.F.A.:

AGREGAT DE VID AV 100 (100 1/s)

1. Descrierea agregatului
Vidul înalt de 6 · 10–6 Torri se obţine cu pompa de difuzie 1 (Fig. 15 şi 16)
de 100 1/s. Vidul preliminar se realizează de pompa de vid preliminar 4 de 4 m3/h.
Funcţionarea independentă a pompei de difuzie în timpul cât pompa de vid
preliminar videază incinta de lucru, se asigură de rezervorul tampon 3 aflat
permanent la o presiune de 10–1 – 10–2 Torri.
Robinetul de vid 11 tip Dn 80 izolează incinta vidată de pompa de difuzie.
Robineţii 6 şi 7 sunt de tip Dn şi separă pompa de vid preliminară de
rezervorul tampon şi de incinta vidată.
În partea superioară a agregatului se află cutia cu ,,grupul electric" şi lângă
ea vacuumetrul tip VTI 6–64 sau VTI 6–69. La vacuumetru sunt conectate două
joje. Pirani 10 pentru măsurarea vidului preliminar şi o jojă de ionizare 8 pentru
vid de 10–3 – 10–6 Torri.
Pătrunderea vaporilor de ulei din pompa de difuzie în incinta vidată este
împiedicată de trapa de răcire 11. Aparatul, poate fi dotat fie cu o trapă răcită cu
apă T80 tip 1967 (Fig. 15) fie cu o trapă cu circulaţie continuă cu azot lichid T
80N tip 1967.
În Fig. 17 este reprezentată schema electrică a instalaţiei.
Fig. 15

Fig. 16
 Fig. 17

După legarea la reţeaua de alimentare a prizei tripolare P, întrerupătorul I1

închide circuitul de alimentare a grupului electric. Pentru pornirea pompei de vid
preliminar acţionată de electromotorul M se apasă pe butonul dublu de sancţionare
Bc închizându-se contractul normal deschis. Releul intermediar IR închide
contractele IR1 ... IR8.
Pentru încălzirea reşoului pompei de difuzie RE se închide întrerupătorul
monopolar basculant I2. Dacă este necesară o funcţionare a pompei de difuzie
independentă de pompa de vid preliminar, se va închide întrerupătorul I3.
Curentul de încălzire din RE se întrerupe imediat dacă încetează circulaţia apei de
răcire în serpentina pompei de difuzie.
Acest lucru se realizează prin întreruperea contactelor 2R1 şi 2R2 ale releului
intermediar 2R, întreruperea condiţionată de releul de presiune RP înseriată în
circuitul apei de răcire.
Becul verde IS1 semnalează funcţionarea pompei de vid preliminar.
Becul roşu IS2 semnalează poziţia ,,oprit" a electromotorului M.
Becul verde IS3 marchează funcţionarea reşoului RE al pompei de difuzie.
 Becul verde IS4 prin stingerea sa condiţionată de releul RP' semnalează
defecţiuni la răcirea pompei de difuzie.
Acelaşi incident este semnalat acustic de soneria SB ce poate fi deconectată
prin întrerupătorul monopolar I4.
Protecţia instalaţiei electrice este asigurată de blocul releelor termice RT şi
siguranţelor fuzibile S1; S2; S3; S4; S5.

Punerea în funcţiune şi modul de lucru

a. Realizarea vidului preliminar
Întrerupătorul de la reţea se pune în poziţia I. Se închid robineţii 5, 6, 7 şi se
apasă pe butonul 1 de pe panoul frontal al grupului electric (Fig. 18). Aprinderea
becului verde 5 semnalează pornirea motorului. Se citeşte la vacuumetru vidul
măsurat de joja 8 (Fig. 16) montată deasupra pompei de vid preliminar. Când se
înregistrează un vid de 10–2 torri, se verifică dacă robinetul 11 este închis şi se
deschide robinetul 6 (Fig. 15 şi 16). Se videază preliminar pompa de difuzie şi
vasul tampon până când aceeaşi jojă de mai sus înregistrează din nou 10–2 torri. Se
închide robinetul 6 şi se deschide 7 pentru vidarea preliminară a incintei de lucru.
Simultan se poate face amorsarea pompei de difuzie. Se dă drumul apei de răcire a
pompei de difuzie. Intrerupătorul 7 se va pune pe poziţia I: becul 5 se va aprinde.
În tot timpul acestor operaţiuni becul 8 (Fig. 18) trebuie să fie aprins indicând o
funcţionare normală a sistemului de răcire. Întrerupătorul 10 trebuie să fie pe
poziţia I. Vidul din incinta de lucru se va măsura prin intermediul jojelor 8 şi 10
montate la racordul intermediar 9 (Fig. 16). În figura 16 jojele Pirani pentru vid de
10–1 –10–3 torri s-au notat ambele cu acelaşi număr 8.

b. Realizarea vidului înalt

Când vidul măsurat cu joja 8 de la racordul 9 devine cca. 2 · 10–2 torri, se
închide robinetul 7 şi se deschid robinetele 6 şi 11. Vidul până la 10–6 torri se
măsoară cu joja de ionizare 10 tip M2. Dacă este necesar să se oprească motorul
fără a întrerupe funcţionarea pompei de difuzie, se va deschide robinetul 6, iar
întrerupătorul 6 se va pune pe poziţia ,,independent”.

c. Manevre necesitate de procesul tehnologic

Adeseori este necesar să se deschidă incinta vidată pentru înlocuirea materialului
din interior. În această situaţie se închid robinetele 11 şi 7 fără a întrerupe
funcţionarea pompelor. Dacă obiectele din incintă au fost încălzite în vid, se va
aştepta până temperatura lor va deveni egală cu cea a mediului înconjurător.
Deschiderea volumului de lucru (scoaterea capacului, deşurubarea flanşelor etc.)
poate fi făcută numai după introducerea de aer sau alt gaz până la o presiune egală
cu cea atmosferică. Dacă incinta nu este prevăzută cu această posibilitate,
introducerea se face după cum urmează:

Fig. 18

Se deschid robinetele 6 şi 7 (Fig. 15), iar pompa de vid preliminar se opreşte

prin apăsarea butonului 2 (Fig. 18). Se introduce întâi aer în pompă prin
deschiderea robinetului 5, iar apoi în incintă deschizând robinetul 7. Se va evita să
se lase în timp îndelungat deschis volumul de lucru. După încărcarea unui nou lot
de materiale, se va închide robinetul 5 şi se va vida preliminar volumul de lucru
cu ajutorul pompei mecanice. După obţinerea vidului preliminar, citit prin
intermediul jojei 8 de la racordul 9 (Fig. 15) se va închide robinetul 7, iar
robinetele 5 şi 11 se vor deschide.

d. Oprirea agregatului
a) Se închid robinetele 7 şi 11 (Fig. 15 şi 16) şi se întrerupe funcţionarea
vacuumetrului.
b) Se scoate din funcţiune reşeul pompei de difuzie prin aşezarea în poziţia
0 a întrerupătorului 6 (Fig. 18).
c) După răcirea pompei de difuzie se închide robinetul 6.
d) Se opreşte pompa de vid preliminar prin apăsarea butonului 2 (Fig. 18).
e) Se introduce aer în pompa de vid preliminar prin deschiderea robinetului 5.
 f) Comutatorul de reţea 9 (Fig. 18) se va aşeza pe poziţia ,,oprit” .
g) Se închide robinetul circulaţiei apei de răcire, (numai după ce s-a
verificat încă odată că pompa de difuziune s-a răcit complet).

3. Instrucţiuni de exploatare
Este în primul rând necesar să se respecte: curăţenia vidului, să se controleze
ermeticitatea utilajului, să se controleze starea uleiului din pompe, să se schimbe
dacă este necesar garniturile deteriorate, să se urmărească buna funcţionare a
traducătorilor manometrici etc.
Înainte de a începe operaţia de vidare, incinta vidată şi piesele care se
introduc înăuntru se vor spăla cu spirt, acetonă, eter etc.
Nu se va porni instalaţia până acestea nu vor fi complet uscate.
Gura de absorbţie a agregatului este prevăzută cu o flanşă de cuplare,
etanşarea făcându-se prin strângere cu şuruburi pe o garnitură de cauciuc. Se
recomandă o strângere cât mai uniformă a şuruburilor periferice, în care scop se
pot folosi chei manometrice.
Dacă se urmăreşte obţinerea unor performanţe superioare, se va înlocui
uleiul din pompa de vid preliminar cu ulei VM–4 (GOST 7903–56). Pompa de
difuziune se va umple numai cu 60 cm3 de ulei D–1 marca (GOST 7404–56). La
folosirea acestor uleiuri se va avea în vedere că este inadmisibil contactul uleiului
fierbinte cu aerul atmosferic. Ca urmare a unui asemenea incident, vor scădea
considerabil însuşirile de ,,vid” ale uleiului. Este de asemenea inadmisibilă
pătrunderea în interiorul pompei de difuziune sau a fluidelor străine (inclusiv a
uleiului marca VM–4 folosit în pompele mecanice).
Impurificarea uleiului şi formarea reziduurilor de ulei ars pe piesele pompei
înrăutăţesc vidul limită creat de agregat. În acest caz este necesar să se demonteze
pompa de difuziune şi să se golească de ulei. Interiorul pompei se va spăla cu
solvenţi până când diluatul consumat va rămâne curat după utilizare.
Pompa se va usca prin suflarea unui jet de aer cald până la dispariţia totală a
mirosului solventului folosit. Numai după efectuarea acestor operaţii se va turna
în pompă cantitatea necesară de ulei proaspăt.
Dacă schimbarea uleiului nu duce la o îmbunătăţire radicală a
performanţelor agregatului, se va trece la demontarea completă a pompei de
difuziune, cu spălarea în solvenţi a fiecărei piese în parte.
Pentru ca piesele pompei să nu fie supuse coroziunii, se recomandă ca
imediat după asamblare să se treacă la vidarea preliminară (după ce s-a adăugat în
prealabil cantitatea necesară de ulei). În procesul formării vidului preliminar şi se
asemenea după punerea în funcţiune a reşoului, piesele pompei şi uleiul turnat în
interior se degradează treptat, ceea ce are ca urmare o îmbunătăţire relativ înceată
a vidului limitată. Drept solvenţi pentru spălarea pompei recomandăm: benzol,
acetonă, tetraclorură de carbon, eter, spirt etc.
 4. Detectarea scurgerilor
Scurgerile pot fi descoperite numai folosind manometrele montate pe
instalaţii. Această metodă de detectare se bazează pe faptul că sensibilitatea
manometrelor depinde de natura gazului. Pe locul unde se presupune existenţa
unei scurgeri, se suflă un gaz de probă sau se pulverizează un lichid. Variaţia
indicaţiilor manometrice indică prezenţa scurgerii. Drept lichide de probă se
recomandă eterul, spirtul (mai puţin eficace). Dacă se foloseşte benzina, se obţine
o sensibilitate mare a încercărilor, dar apare inconvenientul că fluidul de probă se
evaporă relativ încet după depistarea scurgerii. Variaţia indicaţiilor manometrelor
după prezenţa lichidului la locul scurgerii are loc în felul următor. La început,
accesul aerului, în instalaţie este oprit, iar lichidul încă nu a pătruns în instalaţie,
deci indicaţiile manometrelor vor arăta o îmbunătăţire a vidului. Urmează o
creştere bruscă a presiunii care indică pătrunderea lichidului în interior. Lichidele
au dezavantajul că uneori scurgerea este astupată de diferite impurităţi antrenate
de fluid. De aceea, deşi sensibilitatea este mai mică, este uneori preferabil să se
folosească gazul (heliu, hidrogen, butan etc.).

VACUUMETRU VIT – 3,6 – 69

Generalităţi
Vacuumetru VTI 3,6 – 69 măsoară presiuni între 10–1 şi 10–6 torri. După
domeniul de presiune explorat, aparatul foloseşte două tipuri de traducători şi
anume:
- jojă termică în domeniul 10–1 – 10–3 torr
- jojă de ionizare în domeniul 10–3 – 10–6 torr
Aparatul este dotat cu două joje termice şi o jojă de ionizare, iar comutarea
funcţionării cu o jojă sau alta se face prin claviatură.

1. PRINCIPIUL DE FUNCŢIONARE AL VACUUMETRULUI

CE LUCREAZĂ CU JOJA TERMICĂ

Partea de vacuumetru ce lucrează cu joja termică se bazează pe principiul

conductibilităţii termice a gazului din incinta de măsurat. Traductorul este
constituit dintr-o rezistenţă de nichel pur care-şi modifică valoarea cu temperatura
şi deci cu modificarea din incintă. Traductorul se află montat în braţul unei punţi
rezistente. Puntea este alimentată în curent continuu (U = 1,5 V) şi echilibrată
automat prin reacţie inversă. Cu variaţia presiunii variază pierderile de căldură şi
deci curentul necesar pentru menţinerea echilibrului punţii. Acest curent ne dă
indicaţia asupra presiunii şi este măsurat de instrumentul 1 etalonat direct în Torri.
 2. DESCRIEREA PĂRŢILOR COMPONENTE ALE VACUUMETRULUI
CU JOJA TERMICĂ

Corpul jojei este un ansamblu executat din metal. Joja se ataşează la

instalaţia de vid printr-un racord special,
Partea ce vine în directă legătură cu incinta vidată este tubul jojei care
conţine elementul traductor RT. Traductorul de presiune este o rezistenţă prin
spiralizarea unui fir de nichel pur cu 0 = 0,005 şi care la temperatura de 25°C are
valoarea de 3,4 ohmi.
Solidară cu tubul, dar comunicând numai din punct de vedere electric,
printr-o trecere în sticlă, este o cartelă ce conţine două rezistenţe de manganin R1,
R2 (câte 40 ohmi) şi un potenţiometru bobinat (50 ohmi). Legătura jojei cu
aparatul se face printr-un cordon cu patru fire terminat cu un conector.

3. PRINCIPIUL DE FUNCŢIONARE AL VACUUMETRULUI

CU JOJE DE IONIZARE

Având un emiţător de electroni într-o incintă cu gaz rarefiat numărul ionilor

formaţi prin ciocnirea moleculelor gazului cu electroni va fi cu atât mai mare cu
cât presiunea gazului este mai mare. Între numărul de electroni, numărul ionilor
formaţi şi presiunea din incintă există relaţia Ii/I0 = K p unde K este o constantă ce
depinde de natura gazului şi de geometria detectorului.
Dacă se menţine constant curentul electronic, măsurând curentul ionic, se
obţine o indicaţie proporţională cu presiunea, instrumentul putând fi etalonat
direct în Torr.

4. DESCRIEREA PĂRŢILOR COMPONENTE

Partea de vacuumetru ce lucrează cu joja de ionizare se compune din:

4.1. Joja de ionizare (traductorul de presiune)
4.2. Circuitele de intră în lanţul de stabilizare al curentului electronic.
4.3. Circuite necesare pentru amplificarea curentului ionic.
4.3.1. Joja de ionizare. Este dispozitivul folosit ca traductor de presiune în
domeniul 10–3 – 10–6 şi conţine un catod cald emiţător de electroni în faţa căruia
se găsesc grila colectoare de electroni (pusă la potenţialul pozitiv de 200 V) şi
anoda colectoare de ioni (pusă la potenţialul negativ de 20 V). Tipul jojei este
LM-2.
La aparatul de faţă valoarea curentului electronic la care se lucrează este de
5 mA.
 5. CIRCUITUL DE PROTECŢIE AL JOJEI DE IONIZARE

Tensiunea continuă de la ieşirea jojei termice serveşte şi la comanda

circuitului de protecţie al jojei de ionizare. Când presiunea atinge valoarea de 10–3
torr se închide releul R, comandat de cartela AMD1 şi T7. Din acest moment joja
de ionizare va putea lucra, circuitul său de încălzire fiind închis. Înainte ca
presiunea să fi ajuns la valoarea 10–3, joja de ionizare nu poate lucra.

6. MODUL DE LUCRU CU VACUUMETRU

Se cuplează jojele de instalaţia de vid. Se acţionează clapa pornit. Dacă se

aprinde becul roşu de reţea aparatul este alimentat. Acţionând clapa JT1 se va citi
pe scala corespunzătoare a instrumentului (10–1 – 10–3) presiunea în punctul unde
este montată joja T1.
Acţionând clapa TJ2 se va citi presiunea în cel de al doilea loc de măsură a
vidului preliminar. Pentru măsurarea presiunii cu joja de ionizare, deci după ce
releul R a fost acţionat, trebuie efectuate următoarele operaţii:
1. Degazarea grilei prin acţionarea clapei de mare care se lasă în această
poziţie timp de 5 minute
2. Verificarea curentului electronic prin acţionarea clapei I0 şi citirea pe
instrument. În situaţia în care acul nu este în dreptul reperului de pe scală,
corespunzător valorii de 5 mA se reglează din potenţiometru de pe panou.
Valoarea presiunii măsurată cu Joaja de ionizare se poate citi de acum prin
acţionarea clapei JI.
 Lucrarea XXIX

OBŢINEREA TEMPERATURILOR COBORÂTE

CU AJUTORUL BĂII TERMOSTATICE

Studiul unor fenomene fizice la diferite temperaturi (înalte, coborâte şi

intermediare) cât şi dependenţa lor de temperatură, într-un domeniu cât mai extins
de temperatură, se realizează în mod curent în laboratoarele de cercetare şi de
producţie. În aceste cazuri este necesar un sistem care să asigure obţinerea şi
menţinerea îndelungată a unei temperaturi dorite, din domeniul de temperatură
ales, cât şi trecerea rapidă la o altă temperatură. Unele dintre dispozitivele simple,
folosite în acest scop, este baia termostatică refrigerentă. Cu ajutorul ei pot fi
realizate termostatări (în interiorul băii sau în exterior) la temperaturi cuprinse
între –140 şi +50°C (în cazul în care agentul frigorific este azotul lichid).

Principiul de funcţionare a băii termostatice

În principiu, o baie termostatică constă dintr-un recipient (Fig. 1) în care se
află o substanţă de lucru 2 (de obicei un lichid volatil, având temperatura de
solidificare coborâtă), sursa caldă 3, sursa rece 4, agitatorul 5, dispozitivul de
măsurare a temperaturii 6, un dispozitiv care comandă funcţionarea surselor de
căldură, pus în funcţiune de 6.
În baie se pot realiza mai multe regimuri
termice şi anume: 1) Dacă funcţionează numai
sursa caldă, avem regim de încălzire şi
temperatura substanţei de lucru creşte continuu. 2)
Dacă funcţionează numai sursa rece, avem regim
de răcire a băii şi temperatura substanţei de lucru
scade continuu. 3) Dacă funcţionează concomitent
ambele surse astfel încât cantitatea de căldură
Fig. 1
degajată de sursa caldă în unitatea de timp să fie
preluată de sursa rece, tot în unitatea de timp, avem regim de termostatare
(menţinerea temperaturii substanţei de lucru constantă).
Din punct de vedere teoretic, limitele de temperatură superioară şi inferioară,
între care se poate lucra cu baia termostatică, sunt temperatura sursei calde,
respectiv temperatura sursei reci. Practic, aceste temperaturi limită, între care se
poate lucra cu baia, sunt determinate de substanţa de lucru folosită. Astfel,

239
temperatura cea mai coborâtă care se poate realiza trebuie să fie cu cca 20-30°C
mai mare decât temperatura de solidificare a substanţei de lucru, iar temperatura
cea mai ridicată trebuie să fie cu circa 20-30°C sub temperatura de fierbere a
substanţei de lucru.
În tabelul 1 sunt indicate câteva lichide, folosite în baia termostatică drept
substanţă de lucru, şi domeniul de temperatură ce se poate realiza.
Tabelul 1
Lichidul Temperatura de Temperatura de Domeniul practic de
solidificare în 0°C fierbere în 0°C temperatură ce se
poate realiza ( °C)
Alcool tehnic - 117 78 - 70 + 40
Acetonă - 95 56,5 - 90 + 10
Eter propilic - 122 90 - 100 + 30
Eter butilic - 98 142 - 80 + 70
Izopentan - 160 28 - 140 + 10

Descrierea băii termostatice folosite

Schematic dispozitivul este reprezentat în Fig. 2. Părţile sale componente sunt:

Fig. 2

1 – cuvă din oţel inox 10 – racord de alimentare cu azot

2 – izolaţie termică
3, 4 – capace din oţel şi din plastic
5 – robinet pentru golire
6 – schimbător de căldură (sursa
rece) cu o circulaţie de azot lichid,
confecţionat din oţel inox
7 – termometru cu rezistenţă
8 – încălzitor electric (sursă caldă)
9 – agitator cu elice
lichid
11 – sifon suplu, izolat în plastic, cu
electrovană (robinet comandat
electric) pentru racordare la vasul
cu azot lichid
12 – pupitru de comandă, racordat la
termometru, agitator, electrovană,
alimentat de la reţeaua de 220 V.

240
 Baia termostatică cuprinde 12 l de alcool tehnic.
În acest caz, domeniul de temperatură ce se poate realiza este –70°C +40°C.
Pupitrul de comandă a băii termostatice este compus din (Fig. 3):
1 – comutator ce permite alegerea regimului de funcţionare a băii.
Acesta are trei poziţii:
- încălzire
- răcire
- încălzire şi răcire,
2 – potenţiometru gradat în °C pentru fixarea temperaturii în baie la
valoarea dorită,
3 – comutator pentru alegerea regimului de lucru (manual sau automat),
4 – comutator pentru pornire-oprire motor agitator,
5 – două becuri de semnalizare care indică sursa care funcţionează în acel
moment:
- roşu, funcţionează sursa caldă,
- verde, funcţionează sursa rece,
6 – aparat pentru măsurarea temperaturii.

Modul de lucru
Scopul lucrării este de a obţine în baie temperaturi coborâte şi de a etalona
un dispozitiv de măsurare a temperaturii (termocuplu) la aceste temperaturi. A
etalona un termocuplu înseamnă a stabili şi reprezenta grafic dependenţa dintre
t.e.m. generată de termocuplu şi temperatură.
Conform tabelului 1, domeniul de temperatură care se realizează este –70
+40°C. Etalonarea se va face de la temperatura camerei, cca +20°C, până la
–70°C, din 5 în 5°C. În acest scop se vor efectua următoarele operaţiuni:
1. Se introduce în baie, prin orificiul din capac, termocuplul de etalonat, apoi
capetele termocuplului se racordează la miliampermetru care măsoară t.e.m.
generată.
2. Se umple cu azot lichid butelia aparatului. Se introduce în butelie tija de
transfer şi se racordează aceasta la schimbătorul de căldură al băii. Se racordează
apoi orificiul tijei de transfer al azotului lichid la reductorul de presiune al unei
butelii de azot gazos. Se presurizează butelia cu azot lichid la o presiune de max.
0,5 bar. Presiunea azotului gazos din butelie se va citi la manometru cu care este
dotată tija de transfer. Atenţiune: Operaţiunile de mai sus se vor executa numai în
prezenţa laborantului sau a cadrului didactic din laborator.
3. Comutatorul 3 de la pupitru de comandă se aduce în poziţia „manual”.
Comutatorul 1 se aduce în poziţia „răcire”. Se introduce ştekerul pupitrului la
priza specială de ~220 V.

241
 4. Se citeşte temperatura din baie la aparatul de măsură 6. Se fixează cu
ajutorul potenţiometrului 2 o temperatură mai mică cu 5°C decât cea indicată de
aparatul 6. Se porneşte agitatorul, folosind comutatorul 4. Becul verde se va
aprinde.
5. Când temperatura se apropie de valoarea aleasă, cu potenţiometrul 2 se
comută 1 în poziţia „încălzire şi răcire”. Se aşteaptă ca becurile verde şi roşu să se
aprindă alternativ. În acest caz se realizează termostatarea băii şi temperatura
rămâne constantă (în limitele preciziei băii ± 0,5°C). Se notează această
temperatură. Se notează indicaţia milivoltmetrului la care este racordat
termocuplu (pentru detalii privind termocuplu vezi lucrarea nr. I).
6. Se fixează cu ajutorul potenţiometrului 2 o temperatură mai coborâtă cu
cca 5°C decât cea citită anterior, apoi se repetă operaţiunile de la punctul 5.
7. În modul descris la punctele 5 şi 6 se va coborî treptat temperatura
până la –70°C.
8. După efectuarea măsurătorilor la această temperatură, se întrerupe accesul
azotului gazos în butelia cu azot lichid, se trece în mod obligatoriu comutatorul 1
în poziţia „răcire”, se opreşte funcţionarea agitatorului, apoi pupitrul este scos de
la priză.
9. Se va trasa graficul E (t.e.m.) = F(t°C) şi se va calcula sensibilitatea
medie a termocuplului folosit. Se va aplica calculul erorilor asupra sensibilităţii
termocuplului.

242
 TABELE CONŢINÂND CONSTANTE FIZICE
NECESARE EFECTUĂRII LUCRĂRILOR PRACTICE

Tabel 1
Presiunea vaporilor de apă saturaţi
(ps în torr, gn = 9,80665 m/s2
t, °C ps, torr t °C ps torr t, °C ps torr
0 4,581 10 9,198 20 17,512
1 4,924 11 9,831 21 18,626
2 5,290 12 10,504 22 19,203
3 5,679 13 11,217 23 21,043
4 6,094 14 11,972 24 22,351
5 6,536 15 12,771 25 23,729
6 7,006 16 13,617 26 25,181
7 7,505 17 14,511 27 26,709
8 8,036 18 15,457 28 28,318
9 8,599 19 16,456 29 30,012
10 9,198 20 17,512 30 31,792

Tabel 2
Unele constante ale gazelor
ρ = densitatea gazului în condiţii fizice normale; d = densitatea relativă;
tt = temperatura de topire la 1,013·105 N/m2;
tf = temperatura de fierbere la 1,013·105 N/m2;
λv = căldura latentă specifică de vaporizare; pc = presiunea critică;
t0 = temperatura critică

Gazul ρ d tt tf λv·10–4 pc·10–5 tc

kg/m3 °C °C J/kg N/m2 °C
Aer (fără CO2) 1,293 − − –193 20,90 28 −
Amoniac 0,771 0,68 –77,7 –33,4 136,70 85 133
Azot 1,251 0,79 –210,0 –195,8 20,06 25 –147
CO2 1,977 − –56,6 –78,5 59,36 55 31
Clor 3,214 1,56 –101,0 –34,1 28,21 58 144
Heliu 0,179 0,15 –272 –268 − 2 –268
Hidrogen 0,090 0,06 –259,2 –252,8 45,98 10 –240
Oxid de azot 1,340 − –163,7 –150,2 − 54 –93
Oxid de 1,250 0,79 –207 –192 − 26 –139
carbon
Oxigen 1,429 1,13 –218,8 –182,9 21,32 38 –109

243
 Tabel 3
Vâscozitatea gazelor şi vaporilor
(η·10 daP)(kg·m–1 s–1) formula lui Sutherland (1893):
5

η = kT3/2 (T + C))
t°,C 0 20 50 100 150 200 250 300 C
Azot 1,66 1,74 1,88 2,08 2,29 2,46 2,63 2,80 1,04
Argon 2,12 2,22 2,42 2,71 2,96 3,21 3,44 3,67 1,42
Benzen 0,70 0,75 0,81 0,94 1,08 1,20 − − −
Hidrogen 0,84 0,88 0,93 1,03 1,13 1,21 1,30 1,39 0,72
Aer 1,71 1,81 1,95 2,18 2,39 2,58 2,77 2,95 1,17
Heliu 1,86 1,94 2,08 2,29 2,50 2,70 2,90 3,07 –
Ptotoxid 1,37 1,46 1,60 1,83 2,04 2,25 2,46 2,65 2,60
de azot
Oxigen 1,92 2,00 2,18 2,44 2,68 2,90 3,10 3,30 1,25
Metan 1,03 1,09 1,19 1,35 1,48 1,61 1,74 1,86 1,64
Neon 2,98 3,10 3,29 3,65 3,96 4,25 4,53 − 0,56
Vapori de − − − 1,28 1,47 1,66 1,84 2,01 6,50
apă
Gaz 1,17 1,26 1,40 1,63 1,86 2,07 2,27 2,46 3,06
sulfuros
Alcool − − − 1,09 1,20 1,36 1,52 − −
etilic
Acid 1,38 1,46 1,63 1,86 2,07 2,29 2,49 2,67 2,40
carbonic
Oxid de 1,66 1,77 1,89 2,10 2,29 2,46 2,64 2,79 1,02
carbon
Clor 1,23 132 1,45 1,69 1,89 2,10 2,30 2,50 3,50
Cloroform 0,94 1,02 1,12 1,29 1,46 1,60 − − −
Etilenă 0,97 1,03 1,12 1,28 1,41 1,54 1,66 1,79 2,26

Vâscozitatea unor gaze η·105 (în da P)(kg·m–1·s–1) la presiuni înalte

Gazul t°,C p, atm

50 100 300 600 900
Azot 25 1,87 1,99 2,66 3,87 4,95
„ 50 1,97 2,08 2,67 3,70 4,70
„ 75 2,07 2,17 2,68 3,61 4,42
Acid 40 1,81 4,83 − − −
carbonic
Etilena 40 1,34 2,88 − − −

244
 Tabel 4
Conductivitate termică (χ ·106, W/m·grd) a gazelor
(χ = 0,25 (9γ – 5) η cv, γ = cp/cv)
Gazul Temperatura t, °C
–200 –100 0 100 500
Argon − 1,09 1,62 2,11 3,60
Clor − − 0,72 − –
Heliu 5,84 10,59 14,15 17,06 –
Hidrogen 5,0 11,23 16,84 21,60 38,90
Kripton − − 0,88 1,10 –
Neon − − 4,65 5,70 –
Azot − 1,58 2,43 3,12 5,42
Oxigen − 1,59 2,44 3,25 –
Xenon − − 0,51 0,70 –
–100 0 100 1000
Aer 1,58 2,41 3,17 7,6
Amoniac − 2,18 3,38 −
Acid carbonic − 1,45 2,23 7,9
Oxid de carbon 1,51 2,32 3,04 −
Etan − 1,80 − −
Etilenă − 1,64 − −
Freon 12 − 0,85 1,35 −
Hidrogen − 1,20 − −
sulfurat
Metan 1,88 3,02 − −
Oxid de azot 1,54 2,38 − −
Protoxid de azot − 1,51 − −
Gaz sulfuros − 0,77 − −
Vapori de apă − 1,58 2,35 5,7(500°C)

245
 Tabel 5
cp
Exponentul adiabatic γ = pentru gaze şi vapori
cv
Gazul t, °C γ Gazul t, °C γ
Monoatomice Triatomice (continuare)
Argon 0 1,667 Sulfură de carbon – 1,239
Heliu 0 1,63 CS2
Kripton 19 1,689 Bioxid de carbon 4–11 1,300
Xenon 19 1,666 300 1,22
Neon 19 1,642 500 1,20
Vapori de 310 1,666
mercur

Biatomice Poliatomice
Azot 20 1,401 Acetilenă C2H2 – 1,26
Oxid de azot – 1,394 Benzen C6H6 20 1
Hidrogen 4–17 1,407-8 Benzen C6H6 99,7 1,105
Oxigen 5–14 1,400 Metan CH4 – 1,313
Oxid de carbon 1800 1,297
Bromură de metil – 1,274
Aer (uscat) –79,3 1,405
0–17 1,401-2 Iodură de metil – 1,286
500 1,357 Clorură de metil 19–30 1,279
900 1,32 Propan C3H8 – 1,130
Aer uscat Alcool metilic 99,7 1,256
(200 atm) 0 1,828 Alcool etilic 53 1,133
Aer uscat Alcool etilic 99,8 1,134
(200 atm) –79,3 2,333
Acid acetic 136,5 1,147
Triatomice Cloroform CHCl3 24–41 1,110
Protoxid de azot – 1,324 Cloroform CHCl3 99,8 1,150
Peroxid de azot 150 1,31 Tetraclorură de – 1,130
N2O4NO2 carbon CCl4
Amoniac NH3 – 1,336 Etan C2H6 – 1,22
Ozon – 1,29 Bromură de etil – 1,188
Vapori de apă 100 1,334 Clorură de etil 22,7 1,187
Gazul sulfuros 16–34 1,26
Etilenă C2H4 V 1,264
Gazul sulfuros 500 1,2
Hidrogen – 1,340 Eter etilic 12–20 1,024
sulfurat H2S Eter etilic 99,7 1,112

246
 Tabel 6
Călduri specifice ale gazelor şi vaporilor
Gazul t, °C cp, (J/kg grd la 760 torr)
N2O 26–103 892
NO 13–171 971
NO2 27–67 680
Ar 15 523
Aer (uscat) 20 1006
100 1011
500 1092
1000 1192
–100 1008
Aer (100 atm) –80 1902
CS2 86–190 670
C10H16 179–249 2118
CH40 101–223 1917
CHCl3 27–118 603
(C2H5)2O 25–111 1791
Gazul t, °C cv, (J/kg grd)
N2 0 732
Ar 0–2000 3122
H2 50 1005
Aer 0 718
CO 1000 950
1800 1002
H2O vapori 100 1403
CO2 55 691

Observaţie.
Pentru N2, cv = 0,732 + 0,00067 t.
Pentru H2, cv scade cu creşterea densităţii şi cu scăderea tensiunii.
Pentru aer, cv = 0,718 + 0,0,1167 ρ, unde ρ este densitatea în g/ml.
Pentru CO2, cv = 0,691 + 0,889 ρ + 1,42 ρ2.

247
 Tabel 7
Coeficienţii termici ai gazelor folosite în termometrie
(Presiunea iniţială p0 = 103 torr, intervalul de temperatură: (t0, t) = 0 … 100°C)

Gazul He H2 N2 aer Ne
αp . 103 3,6580 3,6588 3,6735 3,6728 3,6600
αv . 103 3,6605 3,6620 3,6744 3,6744 3,6617

Tabel 8
Coeficienţii termici ai câtorva gaze
(p0 – presiunea iniţială, (t0 – t) – intervalul de temperatură)
Gazul p0, torr t0–t, °C αp·103grd–1 αv·103grd–1
Aer 230 0 – 1067 – 3,6643
2.104 0 – 100 – 3,887
O2 180 – 230 0 – 1067 – 3,6652
660 0 – 100 – 3,6738
100 atm 0 – 100 4,86 −
CO 230 0 – 1067  3,6648
760 0 – 100 3,669 3,667
CO2 240 0 – 1067 3,6756 −
520 0 – 100 3,7073 3,6981
103 0 – 100 3,7410 3,7262

N2O 760 0 – 100 3,719 3,676

SO2 760 0 – 100 3,903 3,845
NH3 760 0 – 50 3,854
−
Ar 650 0 – 100 –
3,6680
N2 200 atm 0 – 100 4,34
103 atm 0 – 100 2,18 −
−

248
 Tabel 9
Unele constante ale corpurilor lichide
σ = coeficientul de tensiune superficială la 18°C; η = coeficientul de frecare internă la 18°C;
α = coeficientul de dilatare la 18°C; c = căldura specifică la 18°C;
λt = căldura latentă de topire; λv = căldura latentă de vaporizare;

Lichidul σ·103 η·103 α·105 c tt tf α·10–4 tc pc· 10–2 αt · 10–4

N/m grd–1 J/kg·K °C °C J/kg °C N/m2 J/kg
Acetonă 23,3 0,337 131 2174 –94,3 56,7 52,25 235 53,329 –
Acid acetic 26,0 1,270 107 2090 16,6 118,5 37,62 322 57,328 18,81
Alcool etilic 22,0 1,220 110 2424 –114 78,3 84,44 243 63,995 –
Alcool metilic 22,8 0,632 122 2508 –97 64,7 110,77 240 79,993 –
Alcool propilic 23,6 2,390 95 2383 –127 96,0 68,13 260 51,996 –
Anilină 43,0 4,600 85 2148 –6,2 184,2 43,47 426 53,329 8,78
Apă 72,8 1,050 18 4176 0 100,0 225,34 374 207,182 33,31
Benzen 29,0 0,673 124 1701 5,5 80,2 39,29 288 47,996 12,71
Cloroform 27,0 0,579 126 978 –63,7 61,2 22,15 260 55,995 923,36
Glicerină 66,0 13,930 50 2424 –20,0 290,0 – – – 17,56
Mercur 500 1,590 18 138 –38,9 356,7 28,42 1470 – 1,17
Pentan – 0,244 160 2178 –160 27,9 – 201 43,996 –
Sulfură de carbon 32,0 0,382 121 1003 –112 46,2 35,53 273 73,327 –
Ţitei 26,0 – 92 2132 – – – – – –
Toluen 28,6 0,613 109 1731 –95,1 110,8 36,37 320 42,663 –

249
 T a b e l 10
Tensiunea superficială a apei la temperaturi de la 0°C la 80°C

t°C σ·103(N/m) t°C σ·103(N/m)

0 75,49 40 69,54
5 74,75 45 68,6
10 74,01 50 67,8
15 73,26 55 66,9
20 72,53 60 66,0
25 71,78 65 65,1
30 71,03 70 64,2
35 70,29 75 63,3

T a b e l 11
Tensiunile superficiale ale unor gaze condensate faţă de vaporii lor,
la diverse temperaturi

Substanţa t°C σ·103(N/m) Substanţa °C σ·103(N/m)

–271,6 0,354 02 –203,1 18,3
He –270,1 0,224 –193,1 15,7
–268,9 0,098 –183,1 13,2
–248,4 5,61 Ar –188,1 13,2
Ne
–244,9 4,44 –183,1 11,9
–258,1 2,83 N2 –203,1 10,53
H2 –255,1 2,32 –193,1 8,27
–253,1 1,98 –183,1 6,16

250
 T a b e l 12
Temperatura de fierbere a apei la diferite presiuni
H – presiunea barometrică în torr (1 torr = 1,33322•102N/m2)
H în torr
0 96,12 98,49 98,88 99,26 99,63 100,00 0,37 0,73
1 8,14 8,53 8,91 9,29 9,67 0,04 0,40 0,76
2 8,18 8,57 8,95 9,33 9,70 0,07 0,44 0,80
3 8,22 8,61 8,99 9,37 9,74 0,11 0,48 0,84
4 8,26 8,65 9,03 9,41 9,78 0,15 0,51 0,87
5 8,30 8,69 9,07 9,44 9,82 0,18 0,55 0,91
6 8,34 8,72 9,10 9,48 9,85 0,22 0,58 0,94
7 8,38 8,76 9,14 9,52 9,89 0,26 0,62 0,98
8 8,42 8,80 9,18 9,56 9,93 0,29 0,66 1,02
9 8,45 8,84 9,22 9,59 9,96 0,33 0,69 1,05
10 8,49 8,88 9,26 9,63 0,00 0,37 0,73 1,09

T a b e l 13

Căldura specifică a apei la diferite temperaturi

t°C J/kg·grd t°C J/kg·grd
0 4218,04 55 4172,48
5 4200,90 60 4174,98
10 4188,40 65 4177,49
15 4180,00 70 4180,49
20 4175,57 75 4182,93
25 4170,80 80 4185,85
30 4168,71 85 4188,75
35 4167,88 90 4191,70
40 4167,88 95 4194,63
45 4168,71 100 4197,97

251
 Tabel 14
Densitatea apei şi a mercurului la diverse temperaturi

t°C Apa Mercur t°C Apă Mercur

10 kg/m3
–3
10–3kg/m3 10 kg/m3
–3
10–3kg/m3
0 0,999841 13,5951 30 0,995646 13,5213
1 0,999902 13,5951 40 0,99221 13,4970
2 0,999941 13,5951 50 0,98804 13,4725
3 0,999965 13,5951 60 0,98231 13,4482
4 0,999973 13,5951 70 0,97779 13,4240
5 0,999965 13,5951 80 0,97180 13,4000
6 0,999941 13,5951 90 0,96531 13,3758
7 0,999902 13,5951 100 0,95835 13,3518
10 0,999700 13,5704 150 0,9173 13,2326
20 0,998203 13,5458 200 0,8628 13,1144

T a b e l 15
Densitatea unor lichide

Denumirea Formula chimică ρ•10–3kg/m3 Temperatura °C

Acetona C3H6O 0,792 20
Acid acetic C2H4O2 1,049 18
Alcool amilic C5H12O 0,815 0
Alcool etilic C2H6O 0,789 0
Alcool metilic CH4O 0,792 0
Anilină C6H7N 1,015 0
Apă H2O 1,000 4
Benzen C6H6 0,879 20
Cloroform CHCl3 1,483 18
Eter sulfuric C4H10O 0,716 0
Glicerină C3H8O3 1,260 0
Mercur Hg 13,596 0
Nitrobenzen C6H5O2N 1,21 18

T a b e l 16
Unele constante termice ale corpurilor solide
coeficient de căldura conducti- căldura
temperatura
Denumirea dilatare specifică la vitatea latentă de
de topire °C
(0°–100°C) · 18°C(J/kgK) termică la topire

252
 104 (grd–1) 18°C (J/m·sK) λ·10–3(J/kg)
1 2 3 4 5 6
Abanos – 1379 – – –
Alamă 0,188–0,193 383 108,68 – cca 900
Aliaj Wlood – 167 125,40 3,511 65,5
Alpaca 0,184 397 29,26 – cca 1000
Aluminiu 0,238 895 200,64 321,024 cca 658,7
Argint 0,197 254 422,18 87,780 960,5
Aur 0,145 134 292,60 66,462 1063
Bismut 0,135 130 7,94 52,855 271
Bronz 0,171–0,212 435 58,52 – –
Cadmiu 0,316 238 91,96 57,099 320,9
Calciu – 711 – – 810
Carbon 0,012 460 – – –
Diamant
Carbon grafit 0,079 669 154,66 – –
Ceară 7,1–15,2 – – 176,814 63
Cobalt 0,124 431 – 243,276 1490
Constantan 0,152 418 22,57 – –
Cositor 0,230 230 65,63 58,520 231,9
Crown 0,09 669 0,669 – –
Cuarţ 0,134 794 6,688 – –
Cuarţ 0,08 794 13,794 – –
Cuarţ topit 0,006 – 1,003 – –
Cupru 0,167 393 384,560 17,556 1083
Ebonit 0,840 – 0,167 – –
Faianţă 0,040 – 1,045 – –
Fier 0,121 497 58,520 9,752 1530
Flint 0,079 502 0,585 – –
Fontă 0,114 – 0,120 – –
Gheaţă 0,510 1045 2,508 33,285 0
Invar 0,009 – 45,980 – –
Iridiu 0,066 1338 58,520 – 2350
Magnolin 0,238 – – – –
Magneziu 0,261 1045 138,840 30,090 651
Manganiu 0,181 418 21,736 – –
Molift 0,04–0,580 1379 0,209 – –
Nichel 0,128 460 58,520 24,369– 1432
30,514
Nicrom 0,123 – – – cca 1100
Osmiu 0,068 129 – – 2500
Oţel 0,106 502 45,980 – –
Paladiu 0,118 247 70,224 – 1557
Parafină 1,070–4,700 – 0,209 14,672 38–36
Platină 0,091 117 69,388 – 1770
Plută – 2884 0,418 – –
Potasiu 0,380 711 96,140 6,563 62,3
Sodiu 2,260 1233 133,760 13,251 97,5

253
Stejar 0,05–0,500 1379 0,209 – –
Stuf 1,180 731 2,09 3,917 106,8–119,2
Tantal 66 1379 54,340 – 2800
Wolfram 0,045 155 158,840 – 380
Zinc 0,291 389 110,770 11,746 419,400

T a b e l 17
Sensibilitate medie (0–100°C) a câtorva termocuple

Termocuplul S,µ V/grd

Platină–platină + rodiu 6,4
Constantan–argint 41
Cupru–constantan 40
Fier–nichel 33–52
Bismut–fier 92
Telur–platină 550

T a b e l 18
Variaţia sensibilităţii câtorva termocuple cu temperatura

Temperatura °C S, µV/grd S, µV/grd

cupru–constantan platină–platină–rhodiu
20 38 5,8
100 44,5 7,2
200 50 8,4
300 54,9 9,1
400 58 9,6
500 60 9,9

T a b e l 19
Corecţiile lui Harkins pentru metoda stalagmometrică de determinare
a tensiunii superficiale

R/V 1/3 f(R/V 1/3) R/V 1/3 f(R/V 1/3)

0,00 1,0000 1,00 0,6098
30 0,7256 1,05 6179
35 7011 1,10 6280
40 6828 1,15 6407
45 6669 1,20 6535
50 6515 1,25 6521
55 6362 1,30 6401
60 6250 1,35 6230
65 6171 1,40 6033
70 6093 1,45 5847
75 6032 1,50 5673
80 6000 1,55 5511

254
 85 5992 1,60 5352
90 5998
95 6034

T a b e l 20
Variaţia vâscozităţii apei cu temperatura
Temperatura Vâscozitatea Temperatura Vâscozitatea
(°C) η·103[daP] t(°C) η·103[daP]
0 1,775 25 0,895
10 1,309 30,73 0,790
12 1,288 39,32 0,667
13,5 1,183 47,03 0,582
15 1,143 55,54 0,507
17 1,105 64,02 0,449
17,5 1,065 72,54 0,400
19,1 1,031 80,75 0,362
20 1,012 90,10 0,320
22,02 0,958 98,09 0,300

255