Măsurări și

instrumentație
Conf.dr.ing. Lucian Mastacan

2020 - 2021
 NOȚIUNI GENERALE DE METROLOGIE

Definiţia măsurării

MĂSURÁRE, s.f., Acţiunea de a măsura; determinare a valorii unei

mărimi; măsură, măsurătoare.

◊ Măsurare directă = măsurarea efectuată prin compararea

nemijlocită a mărimii de măsurat cu unitatea sa de măsură sau
prin evaluarea directă a unui efect produs de mărimea
respectivă.
◊ Măsurare indirectă = determinare a valorii unei formule, în
care se introduc valorile altor mărimi, obţinute prin măsurări
directe.

MĂSURÁ, măsór, vb. I. I. Tranz. 1. A determina cu instrumente sau cu

aparate de măsură, etaloane etc., valoarea unei mărimi
(lungime, masă, greutate, tensiune electrică etc.); a lua
măsura; spec. a cântări.
MĂSURAREA este procesul experimental prin care se realizează
atribuirea de numere proprietăţilor obiectelor şi fenomenelor
lumii reale, astfel încât să rezulte reprezentări simbolice utile
ale acestora.

Se măsoară proprietăţi ale obiectelor şi fenomenelor şi nu ele în sine.

Proprietatea care se măsoară:

- ca noţiune generală, este specifică unei categorii de obiecte sau

fenomene.

- are un caracter abstract şi numai formele ei particulare, legate de

existenţa unui anumit obiect sau fenomen, pot fi măsurate.

Nu se pot măsura lungimea, masa, temperatura ca atare, ci numai cele

asociate unui corp concret.
În fizică, aceste proprietăţi poartă denumirea de mărimi fizice, iar
numerele atribuite ca rezultat al măsurării diverselor manifestări ale lor
se numesc valori sau măsuri.

Obiectelor şi fenomenelor le sunt caracteristice un ansamblu de

proprietăţi ale căror manifestări empirice apar simultan.

Procesul de măsurare se referă, de regulă, la una dintre acestea, făcând

abstracţie de existenţa celorlalte.

Măsurarea implică un anumit mod de comparare a manifestărilor

proprietăţii care se măsoară.
Caracterul restrâns al definiţiei măsurării:

Măsurarea constă din compararea unei mărimi fizice necunoscute cu o

alta de aceeaşi natură, considerată unitate şi exprimarea măsurii prin
raportul lor.

Această definiţie este aplicabilă numai măsurării anumitor mărimi, de

exemplu lungimea, masa, forţa etc.

Pentru altele, cum sunt duritatea, temperatura, densitatea, vâscozitatea,

trebuie găsite alte modalităţi de comparare a manifestărilor lor.
 Metrologia - Ştiinţa măsurării

În limba greacă „logos” = „vorbire” şi „metron” = „măsură”.

Metrologia reprezintă ştiinţa care are ca obiect studiul procesului de

măsurare cu elementele sale componente:
- mărimea de măsurat, denumită şi măsurand, cu proprietăţile care o
fac măsurabilă;
- scara de măsurare şi unitatea de măsură corespunzătoare;
- metoda de măsurare, care cuprinde o latură teoretică privitoare la
principiul pe care se bazează procedeul experimental pe care se
realizează operaţia de măsurare şi alta practică referitoare la mijloacele
concrete prin care acest procedeu devine operant;
- prelucrarea datelor primare – manual sau automat – în scopul
obţinerii unei informaţii cât mai reprezentative şi mai complete privind
valoarea mărimii de măsurat şi sub o formă direct accesibilă utilizatorului.
Observaţii:

1. Metrologia este o ştiinţă cu un puternic caracter interdisciplinar;

Fizica şi matematica, sunt implicate în fundamentarea conceptelor

teoretice privitoare la problemele legate de:
- evidenţierea proprietăţilor fizice ale mărimilor de măsurat,

- principiile metodelor de măsurare,

- adoptarea scărilor şi unităţilor de măsură,

- prelucrarea matematică a rezultatelor.

2. Importanţa măsurătorilor pentru desfăşurarea oricărei activităţi,
practic în toate domeniile vieţii sociale, a condus la necesitatea stabilirii
unor reglementări juridice privitoare la operaţiile de măsurare.

Metrologia cuprinde în sfera sa de preocupări,

pe lângă latura pur ştiinţifică
şi un ansamblu de
prevederi legale,
acte normative,
măsuri organizatorice (instituţii şi organisme)
menite să asigure unificarea şi obiectivitatea măsurărilor.

Pentru a releva acest aspect se utilizează denumirea de

metrologie legală.
 Clasificări ale mărimilor de măsurat

A. După aspectele dimensional-spaţiale:

mărimi scalare, vectoriale şi tensoriale.

A1. Mărimile scalare sunt acelea care sunt complet determinate

printr-un singur număr.
Din mărimile scalare se pot extrage părţi egale cu o unitate de
măsură realizată fizic printr-un etalon şi prin simpla lor numărare se
deduce valoarea.

A2. Mărimile vectoriale sunt caracterizate de modul (intensitate),

direcţie şi sens.

O altă modalitate o constituie reprezentarea printr-o matrice cu o

singură coloană sau o singură linie, ale cărei n elemente sunt
componentele vectorului în raport cu un sistem de axe de referinţă
corespunzător spaţiului n –dimensional pe care este definit vectorul
respectiv.
 În acest caz sunt necesare n numere pentru determinarea completă a
unui vector. Exemple de mărimi fizice vectoriale se pot cita: forţele,
vitezele, acceleraţiile etc.

A3. Un tensor reprezintă o mărime ataşată unui punct

dintr-un spaţiu cu o anumită structură geometrică şi care
este constituită dintr-un ansamblu ordonat de componente scalare.

Dacă n este dimensiunea spaţiului pe care este definit tensorul, el

poate să asigure fiecărui ansamblu de coordonate din spaţiul respectiv o
matrice cu nm elemente scalare.

Ca exemplu poate fi considerat tensorul eforturilor ce apar într-un corp

solid deformat.

Tensorii pentru a fi determinaţi necesită un ansamblu de numere (în

exemplul menţionat nm numere).
 Pentru mărimile scalare – simple – se pot efectua operaţii directe de
măsurare;

Pentru mărimile vectoriale sau tensoriale – mărimi complexe – în mod

frecvent nu există această posibilitate şi măsurarea are un caracter
indirect.

Se determină separat componentele – adesea prin metode şi mijloace

diferite - cu ajutorul cărora se alcătuieşte ansamblul ce defineşte mărimea
complexă respectivă.

Uneori se întâlneşte situaţia practică în care nu interesează decât una

sau o parte din componentele necesare definirii complete a unei mărimi
vectoriale sau tensoriale.

De exemplu, în cazul curentului electric, care este în esenţă un vector

caracterizat prin intensitate şi polaritate în curent continuu, sau fază în
curent alternativ, în procese termice este suficient să fie determinată
numai intensitatea, căpătând atributele unei mărimi scalare.
 B. După tipul relaţiilor empirice care pot fi definite pe mulţimea
obiectelor sau fenomenelor cărora le sunt asociate

Mărimi repetabile,
Mărimi extensive
Mărimi intensive

B1. Mărimile repetabile sunt acelea pentru care se pot defini numai
relaţii de echivalenţă şi de ordine.
Pentru măsurarea lor se pot construi numai scări nominale sau
de ordine (de exemplu: culorile, duritatea, intensitatea vântului, a
cutremurelor).

B2. Mărimile extensive admit pe lângă relaţiile de echivalenţă şi de

ordine şi o relaţie de concatenare.
Din această categorie cele mai semnificative sunt acelea la care
concatenarea are un caracter aditiv, permiţând constituirea scărilor de
raport (de exemplu: lungimea, masa, forţa etc.).
B3. Mărimile intensive se caracterizează prin aceea că nu admit o
concatenare directă, ci cel mult o concatenare de intervale.

Pentru măsurările intensive pentru care este posibilă concatenarea

de intervale se construiesc scări de interval (de exemplu:
temperatura, timpul ca durată etc.).

Tot în categoria mărimilor intensive intră şi mărimile măsurabile

indirect (de exemplu: densitatea, concentraţia, constantele de
material şi cele universale etc.).
 C. După aspectul energetic:

Mărimi active,
Mărimi pasive

O mărime este considerată activă dacă are asociată o energie din

care o parte poate fi utilizată în procesul de măsurare.

Raportul între energia totală şi cea folosită pentru măsurare trebuie să

fie cât mai ridicat, aşa încât prin operaţia de măsurare să nu se afecteze
valoarea mărimii măsurate.

Tensiunea la bornele unei surse electrice, temperatura apei într-un

cazan constituie exemple de mărimi active.

Mărimile active sunt denumite şi mărimi de tip intensitate.

 Mărimile pasive sunt mărimile care nu posedă o energie proprie şi
pentru măsurarea cărora este necesar să se recurgă la o sursă de
energie auxiliară (energie de activare).

Mărimi pasive sunt mărimile ce caracterizează circuitele electrice:

rezistenţele,
condensatoarele,
inductanțele.

De asemenea masa este o mărime pasivă, întrucât pentru a o pune în

evidenţă şi a o măsura este necesar un câmp de acceleraţie.

Deoarece aceste mărimi se referă în mod frecvent la proprietăţi de

material, se mai numesc şi mărimi de tip parametric.
 Relaţii între mărimi şi unităţi de măsură

Utilizând notaţii uzuale din fizică, valoarea a a unei mărimi extensive A

măsurată pe o scară de raport cu unitatea [A] este dată de relaţia
A
a (1)
[ A]

Rezultatul măsurării se exprimă prin numărul a urmat de denumirea

unităţii [A]. Dacă măsurarea se va efectua utilizând o altă unitate [ A ] va
rezulta o altă scară şi deci o altă valoare:
A
a  (2)
[ A ]

Între cele două valori şi unităţile respective există relaţia:

a [ A ]
 (3)
a [ A ]
 Relația (3) evidenţiază concret proprietăţile scărilor de report şi
transformările de trecere de la o scară la alta.

Relaţiile (1)...(3) relevă faptul că esenţa procesului de măsurare o

constituie comparaţia cu unitatea.

Legile fizice reprezentând relaţiile între mai multe mărimi se exprimă

prin formule matematice sau prin formule fizice.

În exprimarea unei legi printr-o formulă matematică, simbolurile

respective reprezintă mărimi.
Făcându-se abstracţie de modul de măsurare se conferă un caracter
mai general formulelor matematice, important pentru aspectele teoretice.

În aplicaţii sunt necesare însă formulele fizice în care intervin

valorile măsurate ale mărimilor. Ca urmare, formulele fizice pot diferi
în funcţie de unităţile de măsură adoptate.
 Diferenţa între exprimarea unei legi fizice printr-o formulă
matematică şi una fizică se manifestă prin apariţia în formula fizică a
unui coeficient dependent de unităţi, denumit adesea coeficient
parazit.

De exemplu, fie formula matematică ce exprimă legea fundamentală a

dinamicii:

F = MA (4)

în care F reprezintă forţa ce imprimă masei M acceleraţia A.

Pentru utilizarea practică în relaţia (4) trebuie introduse valorile
măsurate pentru mărimile F, M şi A în raport cu nişte unităţi [F], [M] şi [A].

Valorile măsurate vor fi:

F M A
f  ; m ; a ; (5)
[F] [M ] [ A]
 Formula fizică se deduce prin introducerea valorilor f, m şi a în (4):

[ M ] [ A]
f  ma  kma (6)
[F]
unde
[ M ] [ A]
k (7)
[F]

Se vede că valoarea forţei f este proporţională cu produsul valorilor

masei m şi acceleraţiei a, factorul de proporţionalitate k fiind dependent
de unităţile de măsură [F], [M] şi [A].

În exemplul dat unităţile [F], [M] şi [A] care determină valoarea

coeficientului k au fost alese arbitrar.

Există însă posibilitatea de a alege aceste unităţi astfel încât să se

obţină k = 1. În acest caz, unităţile nu mai pot să fie alese independent.
 Din relaţia (7) se deduce că pentru k = 1:

[F] = [M] [A] (8)

deci odată alese [M] şi [A] unitatea pentru forţă [F] este definită de
primele două. Adoptarea unui ansamblu de unităţi, astfel încât să se
elimine coeficientul parazit k, transformă formula fizică (6) în:

f=ma (9)

de formă similară cu formula matematică (4).

Se observă de asemenea din relaţia (8) că unitatea de forţă [F] rezultă

din înlocuirea directă în formula de definiţie a unităţilor alese [M] şi [A].
 Sisteme de unităţi de măsură

Prezenţa coeficientului parazit k în formulele fizice complică structura

acestora.

Coeficientul parazit k poate fi eliminat prin alegerea convenabilă a

unităţilor de măsură.
Consecinţă:
- numărul unităţilor ce pot fi alese arbitrar se reduce,
- apar o serie de unităţi care sunt impuse de primele.

Se ajunge astfel la relaţii de subordonare.

Mărimile pentru care unităţile pot fi alese convenţional se numesc

fundamentale şi unităţile de asemenea.

Toate celelalte mărimi pentru care unităţile de măsură se definesc în

raport cu cele fundamentale se numesc mărimi derivate şi respectiv
unităţi derivate.
 Totalitatea unităţilor fundamentale şi derivate, care formează un
ansamblu coerent pentru un anumit domeniu de măsurare, constituie un
sistem de unităţi de măsură.

Un sistem de unităţi de măsură este definit pe baza unităţilor

fundamentale.

Pentru alcătuirea unui sistem de unităţi de măsură trebuie:

- stabilit numărului necesar de mărimi şi unităţi fundamentale;

- nominalizate mărimile şi unităţile fundamentale din totalul celor care
formează domeniul respectiv.

În principiu, dacă pentru descrierea fenomenelor fizice într-un

domeniu există un număr de l legi fizice independente care leagă între ele
m mărimi (m > l), atunci numărul minim de mărimi şi respectiv de unităţi
fundamentale necesare n este dat de relaţia:

n=m–l (10)
 Dacă, adoptând numărul minim de mărimi şi unităţi fundamentale dat
de relaţia (10), rezultă relaţii complicate de definire a unităţilor derivate se
poate mări numărul unităţilor fundamentale.

După adoptarea numărului de unităţi fundamentale urmează

nominalizarea lor.

Pentru aceasta, se au în vedere criterii de simplificare şi de comoditate

în operaţiile de măsurare şi de definire a unităţilor derivate.

Aceste criterii pot fi formulate după cum urmează:

 mărimile şi unităţile fundamentale trebuie în primul rând să fie
asociate unor fenomene reprezentative pentru domeniul respectiv,
care să aibă proprietăţi de invariantă în timp şi spaţiu;
 unităţile fundamentale trebuie să poată fi realizate şi reproduse în
condiţii avantajoase sub formă de etaloane;
 între unităţile fundamentale şi cele derivate să existe relaţii simple
pe baza cărora să poată fi realizate uşor unităţile derivate;
  valorile efective ale unităţilor fundamentale se adoptă ţinând
seama de considerente practice privind utilizarea lor şi a unităţilor
derivate, precum şi de posibilităţile de realizare a unor multipli şi
submultipli corespunzători cerinţelor de folosire curentă.

Pe baza criteriilor enunţate, în dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii au apărut

mai multe sisteme de unităţi de măsură, diferind între ele atât prin
alegerea unităţilor fundamentale cât şi prin definirea unităţilor derivate
potrivit regimului de coerenţă adoptat (MKfS, CGS, MKS, MTS etc.).

Existenţa unui număr mare de sisteme de unităţi, cărora li se adăugau

şi multe alte unităţi care nu făceau parte din nici un sistem, a determinat
încă din prima jumătate a secolului XX o amplă activitate în vederea
adoptării unui sistem de unităţi practic, coerent, simplu şi raţional
structurat, cu aplicabilitate în toate domeniile ştiinţei şi tehnicii.

Ca urmare a acestor activităţi, la cea de-a 11-a Conferinţă Generală

de Măsuri şi Greutăţi (1960) a fost adoptat Sistemul Internaţional de
Unităţi (SI) care, cuprinde 7 unităţi fundamentale.
 Tabelul 1 Unităţi fundamentale ale SI

Nr. Denumirea
crt. Mărimea fizică Simbol
unităţii
1. Lungime metru m

2. Masă kilogram kg
3. Timp secundă s
4. Intensitatea curentului electric amper A

5. Temperatură termodinamică kelvin K

6. Cantitate de substanţă mol mol

7. Intensitate luminoasă candelă cd

 Metrul reprezintă lungimea egală cu 1.650.763,73 lungimi de undă în
vid ale radiaţiei care corespunde tranziţiei între nivelele de energie 2p10 şi
5d5 ale atomului de kripton 86.

Kilogramul este masa prototipului internațional al kilogramului

confecționat dintr-un aliaj de platină și iridiu (90 % - 10 %) și care se
păstrează la Biroul Internațional de Măsuri si Greutăți (BIPM) de la
Sèvres - Franța.
 Secunda este durata a 9.192.631.770 perioade ale radiației care
corespunde tranziției între două nivele de energie hiperfine ale stării
fundamentale a atomului de cesiu 133 la temperatura de 0 K.

Amperul este intensitatea unui curent electric constant care, menținut

în două conductoare paralele, rectilinii, cu lungimea infinită și cu
secțiunea circulară neglijabilă, așezate în vid, la o distanță de 1 metru
unul de altul, ar produce între aceste conductoare o forță de 2×10−7
dintr-un newton pe o lungime de 1 metru.

Kelvinul, unitate de temperatură termodinamică, este fracțiunea

1/273,16 din temperatura termodinamică a punctului triplu al apei.
 Molul este cantitatea de substanță a unui sistem care conține atâtea
entități elementare câți atomi există în 0,012 kilograme de carbon C-12
(12C). De câte ori se întrebuințează molul, entitățile elementare trebuie
specificate, ele putând fi atomi, molecule, ioni, electroni, alte particule sau
grupuri specificate de asemenea particule.

Candela este intensitatea luminoasă, într-o direcție dată, a unei surse

care emite o radiație monocromatică cu frecvența de 540×1012 hertzi și a
cărei intensitate energetică, în această direcție este de 1/683 dintr-un
watt pe steradian.
Tabelul 2 Unități ale SI derivate din cele fundamentale
Simbol
Mărime Simbol Denumire
dimensional
arie A metru pătrat m2
volum V metru cub m3
viteză v metru pe secundă m s-1
accelerație a metru pe secundă la pătrat m s2
densitate ρ kilogram pe metru cub kg m-3
densitate de curent j amper pe metru pătrat A m-2
câmp magnetic H amper pe metru A m-1
unghi plan rad radian m m-1
unghi solid st steradian m2 m-2
forță N newton kg m s-2
putere W watt kg m2 s-3
rezistență electică Ω ohm kg m2 A-2 s-3
Reguli de folosire a unităților
La scrierea simbolurilor unităților se recomandă:

1. Numele unităților se scriu cu litere latine, drepte.

2.Simbolurile se scriu cu minuscule, cu excepția cazului când provin
dintr-un nume propriu, când prima literă e majusculă.
3. Simbolurile nu sunt abrevieri, deci nu se pune punct după ele.
4. Înmulțirea și împărțirea se face conform regulilor clasice ale
algebrei. Împărțirea este simbolizată de bara oblică ( / ) sau de exponenții
negativi. Pe un rând se recomandă să fie o singură bară oblică, la nevoie
simbolurile se grupează cu paranteze.
5. Nu se admit prescurtări gen „cc” pentru centimetru cub, „mps”
pentru metri pe secundă etc.
6. Valoarea numerică precede întotdeauna simbolul, care la rândul
său este precedat de un spațiu.
Singura excepție este pentru unitățile unghiurilor: °, ' și ", care se
scriu imediat după valoarea numerică.
Simbolul temperaturii °C este precedat de un spațiu.
Prefixele care formează multiplii și submultiplii unităților de măsură din SI
Multipli Submultipli
Factor Prefix Simbol Factor Prefix Simbol
1024 yotta Y 10-1 deci d
1021 zetta Z 10-2 centi c
1018 exa E 10-3 mili m
1015 peta P 10-6 micro µ
1012 tera T 10-9 nano n
109 giga G 10-12 pico p
106 mega M 10-15 femto f
103 kilo k 10-18 atto a
102 hecto h 10-21 zepto z
101 deca da 10-24 yokto y
Reguli de folosire a prefixelor SI

La scrierea prefixelor se recomandă:

1. Simbolurile prefixelor se tipăresc cu litere latine, drepte, fără spațiu
între simbolul prefixului și simbolul unității.
2. Ansamblul format din simbolul unui prefix și simbolul unei unități
formează un nou simbol, care poate fi ridicat la o putere și poate fi
combinat cu alte simboluri.
Exemple:
2,3 cm3 = 2,3 (10-2 m)3 = 2,3×10-6 m3
1 cm-1 = 1 (cm)-1 = 1 (10-2 m)-1 = 102 m-1 = 100 m-1
1 V/cm = (1 V)/( 10-2 m) = 102 V/m = 100 V/m
5000 µs-1 = 5000 (10-6 s)-1 = 5000×106 s-1 = 5×109 s-1
3. Nu se admit prefixe compuse. Exemplu: 1 nm, nu 1 mμm.
4. Un prefix nu poate fi folosit singur. Exemplu: 106 /m3, nu M/m3.
 Kilogramul
Unitatea de masă este singura dintre unitățile SI fundamentale a cărei
denumire conține, din motive istorice, un prefix.
Denumirile multiplilor și submultiplilor zecimali ai unității de masă se
formează adăugând prefixe la cuvântul gram.
Exemplu:
10−6 kg = 1 miligram (1 mg), nu 1 microkilogram (1 μkg).

Unități care nu fac parte din SI

 unități de timp: minutul, ora, ziua, anul;
 unități ale geometriei: gradul, minutul și secunda;
 unități de masă: tona;
 unități de volum: litru;
 unități tehnice: bar, mmHg, decibelul;
 unități de navigație (inclusiv aeriană): piciorul, mila marină, nodul;
 unele unități ale sistemului CGS;
 unități ale fizicii experimentale: unitatea astronomică, viteza luminii,
electronvoltul etc.
Prefixele binare

În domeniul calculatoarelor electronice s-a răspândit utilizarea

prefixelor SI pentru valori modificate: kilo = 210 = 1.024 (și nu 1.000),
mega = 220 (și nu 106), giga = 230 (și nu 109), etc.

Această utilizare este greșită.

În 1998 comisia de normare "International Electrotechnical

Commission" (IEC) cu sediul la Geneva în Elveția a adoptat drept "IEC
International Standard" o listă de prefixe pentru multiplii formați din
puterile lui 2, bazate pe prefixele SI.

Prefixele IEC se formează din prima silabă a prefixului SI urmată

de silaba bi, iar simbolurile se formează din simbolul SI (doar o
excepție: „K” în loc de „k” pentru kilo), urmat de litera „i”.
Prefixele binare ale IEC (care nu fac parte din SI) sunt:

Factor Prefix Simbol

210=1.024 kibi Ki

220=1.048.576 mebi Mi

230=1.073.741.824 gibi Gi

240 tebi Ti

250 pebi Pi

260 exbi Ei