Cursul 2

Noţiuni fundamentale

Fie funcţia f (., .) : D ⊂ R × Rn → Rn care defineşte ecuaţia diferenţială

dx
= f (t, x) (1)
dt
şi fie (t0 , x0 ) ∈ D.
Problema Cauchy pentru ecuaţia diferenţială (1) constă ı̂n găsirea unei
soluţii ϕ(.) : I0 ⊂ R → Rn , I0 ∈ V(t0 ) (vecinătate a lui t0 ) a ecuaţiei
diferenţiale care satisface condiţia iniţială ϕ(t0 ) = x0 .
Vom spune, ı̂n acest caz, că ϕ(.) este soluţie a problemei Cauchy (f, t0 , x0 ).
Condiţia iniţială ϕ(t0 ) = x0 mai poartă denumirea şi de condiţie Cauchy.

Definiţia 1. a) Spunem că ecuaţia diferenţială (1) (sau câmpul vectorial

f (., .)) admite proprietatea de existenţa locală (E.L.) a soluţiilor ı̂n (t0 , x0 ) ∈
D dacă ∃I0 ∈ V(t0 ) şi ∃ϕ(.) : I0 → Rn soluţie a problemei Cauchy (f, t0 , x0 ).
b) Spunem că ecuaţia diferenţială (1) (sau câmpul vectorial f (., .)) admite
proprietatea de existenţa globală (E.G.) a soluţiilor ı̂n (t0 , x0 ) ∈ D dacă D =
I × G, I ⊂ R interval, G ⊂ Rn şi ∃ϕ(.) : I → Rn soluţie a problemei Cauchy
(f, t0 , x0 ).
c) Spunem că ecuaţia diferenţială (1) (sau câmpul vectorial f (., .)) ad-
mite proprietatea de unicitate locală (U.L.) a soluţiilor ı̂n (t0 , x0 ) dacă pentru
oricare două soluţii ϕ(.) : I1 ∈ V(t0 ) → Rn , ψ(.) : I2 ∈ V(t0 ) → Rn ale
problemei (f, t0 , x0 ) există I0 ∈ V(t0 ) astfel ı̂ncât

ϕ(.)|I0 ∩(I1 ∩I2 ) = ψ(.)|I0 ∩(I1 ∩I2 ) .

d) Ecuaţia diferenţială (1) (sau câmpul vectorial f (., .)) admite propri-
etatea de unicitate globală (U.G.) a soluţiilor ı̂n (t0 , x0 ) dacă pentru oricare
două soluţii ϕ(.) : I → Rn , ψ(.) : J → Rn ale problemei (f, t0 , x0 ) avem

ϕ(.)|I∩J = ψ(.)|I∩J .
 Înainte de a demonstra principalul rezultat privitor la existenţa locală
a soluţiilor ecuaţiilor diferenţiale prezentăm un rezultat simplu care va fi
utilizat frecvent pe parcursul acestui curs.

Propoziţia 2. (Ecuaţia integrală asociată unei ecuaţii diferenţiale) Fie

f (., .) : D ⊂ R × Rn → Rn care defineşte ecuaţia diferenţială (1). Atunci
funcţia ϕ(.) : I ⊂ R → Rn este soluţie a ecuaţiei diferenţiale (1) dacă şi
numai dacă ϕ(.) este continuă, Graph(ϕ) ⊂ D şi ϕ(.) verifică relaţia
Z t
ϕ(t) = ϕ(t0 ) + f (s, ϕ(s)) ∀t, t0 ∈ I. (2)
t0

Demonstraţie. Dacă ϕ(.) este soluţie a ecuaţiei (1), atunci ϕ(.) este con-
tinuă (este chiar derivabilă), Graph(ϕ) ⊂ D şi ϕ(.) verifică

ϕ0 (s) = f (s, ϕ(s)) ∀s ∈ I.

Integrând egalitatea precedentă ı̂ntre t0 şi t, din formula Leibnitz-Newton

obţinem relaţia (2).
Reciproc, cum ϕ(.) este continuă şi t0 ∈ I este astfel ı̂ncât (2) are loc
pentru orice t ∈ I, din relaţia (2) va rezulta că ϕ(.) este derivabilă şi, deci,
derivând, obţinem ϕ0 (t) = f (t, ϕ(t)), ∀t ∈ I, adică ϕ(.) este soluţie a ecuaţiei
(1). 2

În cele ce urmează vom prezenta celebra teoremă a lui Peano, care afirmă
că orice ecuaţie diferenţială definită de un câmp vectorial continuu admite
proprietatea de existenţă locală. Acest rezultat a fost demonstrat ı̂n 1890 de
matematicianul italian Giuseppe Peano. Din numeroasele demonstraţii ale
acestei teoreme am ales pe cea utilizând ,,şirul lui Tonelli”, care pare a fi cea
mai ,,scurtă”, utilizând ı̂n acelaşi timp un minim de rezultate auxiliare de
analiză matematică (i.e., teorema Arzela-Ascoli).

Teorema lui Peano. (E.L.) Fie D ⊂ R × Rn o mulţime deschisă şi

f (., .) : D → Rn continuă care defineşte ecuaţia diferenţială (1). Atunci
ecuaţia (1) admite proprietatea de existenţă locală a soluţiilor pe D.

Demonstraţie. Considerăm (t0 , x0 ) ∈ D arbitrar.

 Planul demonstraţiei.
1) I0 = [t0 − a, t0 + a], a =?
2) Construirea unui şir de funcţii ϕm (.) : I0 → Rn egal (echi) mărginite
şi egal (echi) uniform continue
3) Aplicarea teoremei Arzela-Ascoli din care se deduce există unui subşir
ϕml (.), uniform convergent la o funcţie continuă ϕ(.) : I0 → Rn .
4) Demonstrarea faptului că ϕ(.) este soluţia problemei Cauchy (f, t0 , x0 ).

1) Cum D ⊂ R × Rn este o mulţime deschisă, există δ, γ > 0 astfel ı̂ncât

D0 = B δ (t0 ) × B γ (x0 ) ⊂ D (unde, ı̂n general, B r (a) = {x ∈ Rn ; ||x − a|| ≤
r}). Cum f (., .) este continuă şi D0 ⊂ D este compactă există M ≥ 0 definit
de M = max(t,x)∈D0 ||f (t, x)||.
Dacă M = 0, atunci f (t, x) ≡ 0 şi soluţia căutată este ϕ0 (t) ≡ x0 .
Evident, ne interesează cazul ı̂n care M > 0. Fie
γ
a = min{δ, }, I0 = [t0 − a, t0 + a].
M
2) Pentru m ≥ 1 definim şirul lui Tonelli, ϕm (.) : I0 → Rn , astfel:
a a

x0 ,

 t ∈ [t0 − m , t0 + m ]
 a
R t− m a
ϕm (t) = x0 + t0 f (s, ϕm (s))ds, t ∈ [t0 + m , t0 + a] (3)
 R t+ a a
x0 + t0 m f (s, ϕm (s))ds, t ∈ [t0 − a, t0 − m


].
Să observăm mai ı̂ntâi că acest şir este bine definit. Acest lucru
la la
se va face prin inducţie relativ la intervalele de forma [t0 − m , t0 + m ], l =
1, 2, ..., m.
Pentru l = 1, ϕm (t) ≡ x0 , evident definit. Presupunem că ϕm (.) este bine
la la
definit pentru t ∈ [t0 − m , t0 + m ], l < m şi vom demonstra acelaşi lucru pentru
t ∈ [t0 − m , t0 + m ]. Fie, deci, t ∈ [t0 − (l+1)a
(l+1)a (l+1)a
m
, t0 + (l+1)a
m
]. Să presupunem,
(l+1)a la
de exemplu, că t ∈ [t0 − m , t0 − m ]. Prin urmare, t+ m ∈ [t0 − ma la
, t0 − (l−1)a
m
]
a
şi ı̂n baza ipotezei de inducţie dacă s ∈ [t0 , t + m ] atunci ϕm (s) este bine
R t+ a
definită, deci şi ϕm (t) = x0 + t0 m f (s, ϕm (s))ds este bine definită.
Vom demonstra, ı̂n continuare, că şirul de funcţii ϕm (.) este un şir egal
marginit şi uniform echicontinuu.
Pentru prima parte vom arăta că ϕm (t) ∈ B γ (x0 ) ∀t ∈ I0 , m ≥ 1, de unde
vom avea imediat că
||ϕm (t)|| ≤ ||ϕm (t) − x0 || + ||x0 || = γ + ||x0 ||, ∀t ∈ I0 , m ≥ 1,
adică şirul este marginit de o constantă care nu depinde de t şi m. Demonstra-
ţia se va face, din nou, prin inducţie relativ la intervalele de forma [t0 −
la la
m 0
,t + m ], l = 1, 2, ..., m. Pentru l = 1, evident, ϕm (t) ≡ x0 ∈ B γ (x0 ). Să
presupunem afirmaţia adevărată pentru l şi o demonstrăm pentru l + 1. De
data aceasta să presupunem că t ∈ [t0 + m la
, t0 + (l+1)a
m
a
], deci t − m ∈ [t0 +
(l−1)a la a
m
, t0 + m ] şi ı̂n baza ipotezei de inducţie ϕm (s) ∈ B γ (x0 ) ∀s ∈ [t0 , t − m ].
Prin urmare
Z t− a
m a
||ϕm (t) − x0 || ≤ | ||f (s, ϕm (s))||ds| ≤ M |t − − t0 | ≤
t0 m
la la (l + 1)a
≤M ≤ M a ≤ γ, ∀t ∈ [t0 + , t0 + ].
m m m
Pentru a arăta că şirul {ϕm (.)} este uniform echicontinuu vom demonstra
(chiar mai tare) că

||ϕm (t0 ) − ϕm (t00 )|| ≤ M |t0 − t00 | ∀t0 , t00 ∈ I0 , m ≥ 1.

Fie, aşadar, t0 , t00 ∈ I0 . Există mai multe posibilităţi, după cum t0 , t00 se
a a a a
găsesc ı̂n subintervalele [t0 − a, t0 + m ], [t0 − m , t0 + m ], [t0 + m , t0 + a]. Să
admitem, de exemplu, că t0 , t00 ∈ [t0 + m a
, t0 +a] (analog se tratează şi celelalte
situaţii). Ţinând cont de definiţia lui ϕm (.), de construcţia lui D0 şi de faptul
că (s, ϕm (s)) ∈ D0 ∀s ∈ I0 avem
Z t00 − a
0 00 m
||ϕm (t ) − ϕm (t )|| ≤ | a
||f (s, ϕm (s))||ds| ≤ M |t0 − t00 |.
t0 − m

3) Teorema Arzela-Ascoli este un rezultat analog lemei lui Cesaro, care

oferă un criteriu de compacitate ı̂n spaţiul funcţiilor continue definite pe un
interval compact real cu valori ı̂n Rn .
Cu ||.|| vom nota norma euclidiană pe Rn , fie I := [a, b] ⊂ R un interval
şi fie C(I, Rn ) spaţiul funcţiilor continue de la I la Rn ı̂nzestrat cu topologia
convergenţei uniforme pe I. Reamintim că, norma care generază această
topologie este definită de dC (f, g) := sup{||f (x) − g(x)||; x ∈ I}, f, g ∈
C(I, Rn ).
O familie A ⊂ C(I, Rn ) se numeşte relativ compactă dacă orice şir de
elemente din A are cel puţin un subşir convergent pe I.
 O familie A ⊂ C(I, Rn ) se numeşte uniform echicontinuă (sau egal uni-
form continuă) pe I dacă ∀ε > 0 ∃ηε > 0 astfel ı̂ncât ∀x, y ∈ I cu |x − y| < ηε
are loc dC (f (x), f (y)) < ε.
O familie A ⊂ C(I, Rn ) se numeşte egal mărginită pe I dacă ∃M > 0
astfel ı̂ncât pentru orice f ∈ A şi t ∈ I avem ||f (t)|| ≤ M .
Teorema Arzela-Ascoli afirmă că dacă A ⊂ C(I, Rn ) este o familie uni-
form echicontinuă şi egal mărginită pe I, atunci A este relativ compactă.

Aşadar, putem aplica Teorema Arzela-Ascoli şi deducem că există un

subşir, notat pentru simplitate tot cu, ϕm (.), uniform convergent la o funcţie
continuă ϕ(.) : I0 → Rn .
4) Cum ϕm (.) → ϕ(.) uniform pe I0 , atunci din proprietăţile integralei
avem, pe de o parte, faptul că
Z t Z t
f (s, ϕm (s))ds → f (s, ϕ(s))ds ∀t ∈ I0
t0 t0

şi pe de altă parte

Z t± a
m a
|| f (s, ϕm (s))ds|| ≤ M → 0;
t m
rescriind formula (3) sub forma
a a

x0 ,

 t ∈ [t0 − m , t0 + m ]
 Rt a
R t− m a
ϕm (t) = x0 + t0 f (s, ϕm (s))ds + t f (s, ϕm (s))ds, t ∈ [t0 + m , t0 + a]
 Rt a
R t+ m a
f (s, ϕm (s))ds, t ∈ [t0 − a, t0 − m


x0 + t0 f (s, ϕm (s))ds + t ]

şi trecând la limită ı̂n această ultimă egalitate cu m → ∞, obţinem că ϕ(.)
verifică Z t
ϕ(t) ≡ x0 + f (s, ϕ(s))ds,
t0

care, ı̂n baza Propoziţiei 2 şi a faptului că ϕ(t0 ) = x0 , implică că ϕ(.) este
soluţie a problemei (f, t0 , x0 ). 2

Observaţia 3. Dacă f (., .) nu este continuă, atunci ecuaţia poate să nu

admită proprietatea de existenţă locală a soluţiilor. De exemplu, dacă
(
0 dacă t ∈ Q
f (t, x) = g(t) =
1 dacă t ∈ R\Q
atunci ecuaţia diferenţială x0 = f (t, x) nu are nici o soluţie pentru nici o
conditie iniţială. (Exerciţiu !)
În acelaşi timp, există exemple ı̂n care, deşi funcţia care defineşte ecuaţia
nu este continuă, totuşi ecuaţia să admită proprietatea de existenţă locală.
Dacă 
 −1 dacă x < 0

f (t, x) = g(x) = sgn(x) = 0 dacă x = 0


1 dacă x > 0
atunci ecuaţia x0 = f (t, x) are soluţie locală (care este chiar unică) pentru
orice condiţie iniţială (t0 , x0 ) ∈ D = R × R. (Exerciţiu !)

Funcţii local-lipschitziene

Înainte de a obţine o condiţie suficientă de unicitate a soluţiilor, pentru

o mai bună ı̂nţelegere a rezultatelor ce urmează a fi prezentate, reamintim
câteva rezultate fundamentale de analiză matermatică.

Definiţia 4. a) Funcţia g(.) : G ⊂ Rn → Rn se numeşte local lips-

chitziană ı̂n x0 ∈ G, dacă ∃G0 ∈ V(x0 ) şi ∃L ≥ 0 astfel ı̂ncât

||g(x) − g(y)|| ≤ L||x − y|| ∀x, y ∈ G ∩ G0 .

b) Funcţia g(.) : G ⊂ Rn → Rn se numeşte (global) lipschitziană (pe G)

dacă ∃L ≥ 0 astfel ı̂ncât

||g(x) − g(y)|| ≤ L||x − y|| ∀x, y ∈ G.

Vom spune că g(.) este local lipschitziană pe G dacă g(.) este local lips-
chitziană ı̂n fiecare punct al lui G.
Evident că orice funcţie lipschitziană este şi local lipschitziană; reciproca
nu este adevărată (de exemplu, g(x) = x2 , x ∈ R). De asemenea, orice
funcţie local lipschitziană ı̂n x0 este uniform continuă pe o vecinătate a lui
x0 şi deci este continuă; reciproca nu este adevărată (de exemplu, g(x) = x1/3 ,
x ∈ R ı̂n x = 0 ).
O caracterizare echivalentă a funcţiilor local lipschitziene este dată de
următorul rezultat.
 Propoziţia 5. Fie G ⊂ Rn deschisă şi g(.) : G → Rn . Atunci g(.) este
local lipschitziană dacă şi numai dacă restricţia sa g(.)|G0 la orice mulţime
compactă G0 ⊂ G este lipschitziană.

Demonstraţie. Suficienţa este evidentă. Pentru necesitate să presupunem,

prin absurd, că există G0 ⊂ G compact astfel ı̂ncât g(.)|G0 nu este lips-
chitziană; aceasta ı̂nsemnând că ∀k ∈ N, ∃xk , yk ∈ G0 astfel ı̂ncât
||g(xk ) − g(yk )|| > k||xk − yk ||. (4)
Deoarece G0 ⊂ G este compactă vor exista subşirurile (pentru simplitate
notate la fel) {xk } şi {yk } astfel ı̂ncât xk → x0 ∈ G0 yk → y0 ∈ G0 pentru
k → ∞.
În acelaşi timp, g(.) este continuă (fiind local lipschitziană), G0 ⊂ G este
compactă, deci, dacă notăm M = maxz∈G0 ||g(z)||, avem
1 2M
||xk − yk || ≤ ||g(xk ) − g(yk )|| ≤ .
k k
Dacă k → ∞ ı̂n ultima inegalitate deducem că x0 = y0 . Folosind ipoteza că
g(.) este local lipschitziană ı̂n x0 ∈ G vom deduce că există G1 ∈ V(x0 ) şi
L ≥ 0 astfel ı̂ncât
||g(x) − g(y)|| ≤ L||x − y|| ∀x, y ∈ G ∩ G1 .
Pe de altă parte, din convergenţa lui xk şi yk la x0 există un rang k0 ∈ N
astfel ı̂ncât xk , yk ∈ G ∩ G1 ∀k ≥ k0 şi k ≥ L. Deci
||g(xk ) − g(yk )|| ≤ L||xk − yk || ≤ k||xk − yk || ∀k ≥ k0 ,
care, evident, contrazice (4). 2

Sunt foarte frecvente situaţiile ı̂n care verificarea proprietăţii de lips-

chitzianitate a unei funcţii cu ajutorul definiţiei este foarte dificilă. De aceea
un criteriu foarte util este dat ı̂n următoarea propoziţie.

Propoziţia 6. Fie G ⊂ Rn deschisă, g(.) : G → Rn o funcţie de clasă

1
C . Atunci g(.) este local lipschitziană.

Demonstraţie. Este o consecinţă imediată a teoremei de medie a lui La-

grange şi a convexităţii bilelor din Rn . Este un exerciţiu util! 2
 În studiul unicităţii soluţiilor ecuaţiilor diferenţiale vom folosi următoarea
variantă de lipschitzianitate parţială a funcţiilor.

Definiţia 7. Funcţia f (., .) : D ⊂ R × Rn → Rn se numeşte local

lipschitziană ı̂n raport cu al doilea argument ı̂n (t0 , x0 ) ∈ D, dacă ∃D0 ∈
V(t0 , x0 ) şi ∃L ≥ 0 astfel ı̂ncât

||f (t, x) − f (t, y)|| ≤ L||x − y|| ∀(t, x), (t, y) ∈ D ∩ D0 .

Propoziţiile 5 şi 6 pot fi extinse imediat la funcţii local lipschitziene ı̂n

raport cu al doilea argument.

Propoziţia 8. Fie D ⊂ R × Rn deschisă şi f (., .) : D → Rn continuă.

Atunci f (., .) este local lipschitziană ı̂n raport cu al doilea argument dacă şi
numai dacă ∀D0 ⊂ D compact, ∃L ≥ 0 astfel ı̂ncât

||f (t, x) − f (t, y)|| ≤ L||x − y|| ∀(t, x), (t, y) ∈ D0 .

Demonstraţie. Exerciţiu!

Propoziţia 9. Fie D ⊂ R × Rn deschisă şi f (., .) : D → Rn o funcţie

continuă şi de clasă C 1 ı̂n raport cu al doilea argument. Atunci f (., .) este
local lipschitziană ı̂n raport cu al doilea argument.

Demonstraţie. Exerciţiu!