Cursul 5

Teorema privind existenţă globală. Fie I ⊂ R un interval şi f (., .) :

I × Rn → Rn o funcţie continuă cu proprietatea de disipativitate bilaterală,
care defineşte ecuaţia (1).
Atunci ∀(t0 , x0 ) ∈ I × Rn ∃ ϕ(.) : I → Rn soluţie (globală) a problemei
Cauchy (f, t0 , x0 ).

Demonstraţie. Presupunem că I = (α, β) (ı̂n mod similar tratându-se

celelalte cazuri) şi considerăm (t0 , x0 ) ∈ I × Rn . Fie ϕ(.) : I0 ⊂ I → Rn
o soluţie maximală a ecuaţiei care satisface ϕ(t0 ) = x0 . Vom demonstra că
I0 = I. I0 este un interval deschis (fiind intervalul de definiţie al unei soluţii
maximale) de forma I0 = (a, b). Vom arăta că α = a şi β = b. De exemplu,
vom demonstra că α = a. Presupunem că α < a. Arătăm, ı̂n continuare,
că ∃D0 ⊂ I × Rn compact astfel ı̂ncât (t, ϕ(t)) ∈ D0 ∀t ∈ (a, t0 ]. Deci ı̂n
baza Teoremei asupra prelungirii soluţiilor soluţia (maximală !) admite o
prelungire strictă la stânga, ceea ce este contradictoriu.
Rămâne, deci, de găsit compactul D0 . Funcţia ϕ(.) este derivabilă (fiind
soluţie a unei ecuaţii diferenţiale) deci şi funcţia t →< ϕ(t), ϕ(t) >= ||ϕ(t)||2
este derivabilă, având derivata

(||ϕ(t)||2 )0 = 2 < ϕ(t), ϕ0 (t) >= 2 < ϕ(t), f (t, ϕ(t)) >

Fie r > 0 şi a(.) : I → R+ care apar ı̂n definiţia disipativităţii funcţiei
f (., .).
Considerăm A := {t ∈ (a, t0 ]; ||ϕ(t)|| ≤ r}, B := (a, t0 ]\A şi pe baza
proprietăţi de disipativitate a lui f (., .) rezultă că

< ϕ(t), f (t, ϕ(t)) >≥ −a(t)||ϕ(t)||2 ∀t ∈ B

Prin urmare, dacă t ∈ B

(||ϕ(t)||2 )0 = 2 < ϕ(t), f (t, ϕ(t)) >≥ −2a(t)||ϕ(t)||2 ,

iar dacă t ∈ A, ı̂n baza inegalităţii Cauchy-Schwartz (i.e., | < u, v > | ≤

||u||.||v|| ∀u, v ∈ Rn )

(||ϕ(t)||2 )0 = 2 < ϕ(t), f (t, ϕ(t)) >≥ −2||ϕ(t)||.||f (t, ϕ(t)|| ≥ −2rM,
unde am notat M = maxt∈[a,t0 ],x∈B r (0) ||f (t, x)||.
Aşadar, dacă t ∈ (a, t0 ]

(||ϕ(t)||2 )0 ≥ min{−2rM, −2a(t)||ϕ(t)||2 } ≥ −2rM − 2a(t)||ϕ(t)||2 .

Integrăm ı̂n ultima inegalitate de la t la t0 şi folosind formula

Leibnitz-Newton obţinem
Z t0
||ϕ(t0 )||2 − ||ϕ(t)||2 ≥ −2rM (t0 − t) − 2 a(s)||ϕ(s)||2 ds,
t

inegalitate care poate fi rescrisă sub forma

Z t0
||ϕ(t)||2 ≤ ||ϕ(t0 )||2 + 2rM (t0 − a) + 2 a(s)||ϕ(s)||2 ds,
t

Utilizând Lema Bellman-Gronwall deducem

Rt
2 2 2| a(s)ds|
||ϕ(t)|| ≤ [||ϕ(t0 )|| + 2rM (t0 − a)]e t0
.
Ra
2| a(s)ds|
Notăm K 2 := [||ϕ(t0 )||2 + 2rM (t0 − a)]e t0 şi avem că ϕ(t)
∈ B K (0) şi deci compactul căutat este D0 = [a, t0 ] × B K (0), ceea ce ı̂ncheie
demonstraţia. 2

Continuitatea soluţiilor maximale ı̂n raport cu

datele iniţiale şi parametrii

Pentru orice câmp vectorial f (., .) : D → Rn continuu, definit pe mulţimea

deschisă D ⊂ R × Rn şi care admite proprietatea de unicitate a soluţiilor
locale, ecuaţia
dx
= f (t, x) (1)
dt
are o soluţie maximală unică prin fiecare punct (t0 , x0 ) ∈ D, ϕt0 ,x0 (.) :
I(t0 , x0 ) = (t− (t0 , x0 ), t+ (t0 , x0 )) → Rn .

Definiţie. Dacă f (., .) : D ⊂ R × Rn → Rn este o funcţie continuă

definită pe mulţimea deschisă D astfel ı̂ncât ecuaţia (1) admite proprietatea
de unicitatea a soluţiilor, atunci se numeşte curent maximal al ecuaţiei (1)
(sau al câmpului vectorial f (., .)) funcţia αf (., ., .) : Df ⊂ R × D → Rn
definită prin: ∀(τ, ξ) ∈ D aplicaţia αf (., τ, ξ) : I(τ, ξ) = (t− (τ, ξ), t+ (τ, ξ)) →
Rn este soluţia maximală a problemei Cauchy (f, τ, ξ); Df = {(t, τ, ξ); (τ, ξ) ∈
D, t ∈ I(τ, ξ)}.
Rezultatul principal al acestei secţiuni afirmă, că, ı̂n ipoteze de tip Cauchy-
Lipschitz, soluţiile maximale ale ecuaţiei diferenţiale depind continuu de
datele iniţiale.

Teorema asupra curentului maximal. Fie D ⊂ R × Rn deschisă şi

f (., .) : D → Rn continuă şi local lipschitziană ı̂n raport cu al doilea argument
care defineşte ecuaţia (1). Fie αf (., ., .) : Df → Rn curentul maximal al
ecuaţiei (1). Atunci Df ⊂ R × D este o mulţime deschisă şi αf (., ., .) este o
funcţie continuă.

Demonstraţie. Fie (t0 , x0 ) ∈ D arbitrar. Notăm

I ∗ (t0 , x0 ) = {t ∈ I(t0 , x0 ); ∃I1 × I0 × G0 ∈ V(t, t0 , x0 )

astfel ı̂ncât αf (., ., .)|I1 ×I0 ×G0 este continuă}

şi să observăm că cele două afirmaţii ale teoremei sunt echivalente (simultan)
cu afirmaţia
I ∗ (t0 , x0 ) = I(t0 , x0 ), ∀(t0 , x0 ) ∈ D. (2)
Cum I(t0 , x0 ) = (t− (t0 , x0 ), t+ (t0 , x0 )) este mulţime conexă (fiind inter-
val), egalitatea (2) este implicată de
a) I ∗ (t0 , x0 ) 6= ∅.
b) I ∗ (t0 , x0 ) ⊂ I(t0 , x0 ) este deschisă.
c) I ∗ (t0 , x0 ) ⊂ I(t0 , x0 ) este relativ ı̂nchisă (i.e., I ∗ (t0 , x0 ) ∩ I(t0 , x0 )
= I ∗ (t0 , x0 )).
a) În ipoteza noastră putem aplica Teorema privind existenţa, unicitatea
şi continuitatea curentului local şi deducem că există β(., ., .) : I1 × I0 × G0 ∈
V(t0 , t0 , x0 ) → Rn continuă ca ı̂n Teorema privind existenţa, unicitatea şi
continuitatea curentului local. Din teorema de unicitate globală rezultă că
∀(τ, ξ) ∈ I0 × G0 avem αf (., τ, ξ)|I1 = β(., τ, ξ), deci I1 × I0 × G0 ⊂ Df şi
restricţia αf (., ., .)|I1 ×I0 ×G0 = β(., ., .) este continuă, deci t0 ∈ I ∗ (t0 , x0 ).
b) Dacă t1 ∈ I ∗ (t0 , x0 ) atunci există I1 ×I0 ×G0 ∈ V(t1 , t0 , x0 ) astfel ı̂ncât
αf (., ., .)|I1 ×I0 ×G0 este continuă şi deci int(I1 ) ⊂ I ∗ (t0 , x0 ), adică I ∗ (t0 , x0 )
este deschisă.
 c) Este suficient să demonstrăm incluziunea

I ∗ (t0 , x0 ) ∩ I(t0 , x0 ) ⊂ I ∗ (t0 , x0 )

pentru că incluziunea reciprocă este evidentă. Fie, deci, t1 ∈ I ∗ (t0 , x0 ) ∩

I(t0 , x0 ). În particular, t1 ∈ I(t0 , x0 ) şi dacă notăm x1 = αf (t1 , t0 , x0 ) atunci
conform Teoremei privind existenţa, unicitatea şi continuitatea curentului
local există β(., ., .) : I10 ×I00 ×G00 ∈ V(t1 , t1 , x1 ) → Rn continuă ca ı̂n Teorema
privind existenţa, unicitatea şi continuitatea curentului local.
Vom demonstra că ∃t2 ∈ I ∗ (t0 , x0 ) şi ∃I0 × G0 ∈ V(t0 , x0 ) astfel ı̂ncât
restricţia lui αf (t2 , ., .) la I0 × G0 este continuă şi

αf (t, τ, ξ) = β(t, t2 , αf (t2 , τ, ξ)), ∀(t, τ, ξ) ∈ I10 × I0 × G0 . (3)

De aici va rezulta că I10 × I0 × G0 ⊂ Df şi αf (., ., .)|I10 ×I0 ×G0 este continuă;
deci t1 ∈ I ∗ (t0 , x0 ).
Cum αf (., t0 , x0 ) este continuă, ı̂n particular ı̂n t1 , pentru G00 ∈ V(x1 )
∃I0 ∈ V(t1 ) astfel ı̂ncât
αf (I0 , t0 , x0 ) ⊂ G00 .
Pe de altă parte, t1 ∈ I ∗ (t0 , x0 ). Deci pentru I00 ∩ I0 ∈ V(t1 ) ∃t2 ∈
(I00 ∩ I0 ) ∩ I ∗ (t0 , x0 ). În particular, t2 ∈ I ∗ (t0 , x0 ); deci există I100 × I000 × G000 ∈
V(t2 , t0 , x0 ) ı̂n Df astfel ı̂ncât αf (., ., .)|I100 ×I000 ×G000 este continuă. În particular,
αf (t2 , ., .)|I000 ×G000 este continuă. În final micşorăm, eventual, pe I000 × G000 pănă
la I0 × G0 astfel ca αf (t2 , I0 × G0 ) ⊂ G00 (ceea ce se poate, din cauză că
αf (t2 , ., .) este continuă).
În cele din urmă egalitatea din (3) rezultă din proprietatea de unicitate şi
din faptul că funcţiile αf (., τ, ξ) şi β(., t2 , αf (t2 , τ, ξ)) sunt soluţii ale aceleaşi
probleme Cauchy (f, t2 , αf (t2 , τ, ξ)). 2

Continuitatea soluţiilor maximale ı̂n raport cu

parametrii

În continuare vom considera ecuaţia diferenţială parametrizată

dx
= f (t, x, λ) (1)
dt
definită de o funcţie f (., ., .) : D ⊂ R × Rn × Rk → Rn .

Definiţie. Dacă f (., ., .) : D ⊂ R × Rn × Rk → Rn este o funcţie

continuă astfel ı̂ncât pentru orice λ ∈ pr3 D ecuaţia diferenţială definită de
f (., ., λ) admite proprietatea de unicitatea a soluţiilor, atunci se numeşte
curent maximal parametrizat al ecuaţiei (1) funcţia αf (., ., ., .) : Df ⊂ R ×
D → Rn definită prin: ∀(τ, ξ, λ) ∈ D aplicaţia αf (., τ, ξ, λ) : I(τ, ξ, λ) =
(t− (τ, ξ, λ), t+ (τ, ξ, λ)) → Rn este soluţia maximală a problemei Cauchy
(f (., ., λ), τ, ξ); Df = {(t, τ, ξ, λ); (τ, ξ, λ) ∈ D, t ∈ I(τ, ξ, λ)}.

Ecuaţiile diferenţiale parametrizate se reduc la ecuaţii diferenţiale (ne-

parametrizate) cu ajutorul ecuaţiei extinse asociate ecuaţiei diferenţiale para-
metrizate. Mai precis, dacă f (., ., .) : D ⊂ R × Rn × Rk → Rn este un câmp
vectorial parametrizat atunci câmpul vectorial extins se defineşte ca fiind
funcţia f (., .) : D → Rn × Rk
f (t, x) = (f (t, x, λ), 0Rk ), ∀(t, (x, λ)) = (t, x) ∈ D.
Ecuaţia diferenţială extinsă asociată ecuaţiei diferenţiale parametrizate
(1) este (
dx dx
dt
= f (t, x, λ)
= f (t, x) sau dλ (2)
dt dt
= 0Rk .
Evident ecuaţia (2) este o ecuaţie diferenţială obişnuită (neparametrizată)
pe Rn+k ∼ Rn × Rk . Echivalenţa dintre ecuaţiile (1) şi (2) este dată de
următorul rezultat.

Propoziţia de echivalenţă. Funcţia ϕ(.) : I ⊂ R → Rn este soluţie

a ecuaţiei (1) dacă şi numai dacă funcţia ϕ(.) : I → Rn × Rk dată de
ϕ(t) := (ϕ(t), λ), t ∈ I este soluţie a ecuaţiei (2).

Demonstraţie Fie ϕ(.) := (ϕ1 (.), ϕ2 (.)) soluţie a ecuaţiei (2). Atunci
ϕ01 (t)≡ f (t, ϕ1 (t), ϕ2 (t)) şi ϕ02 (t) ≡ 0 deci există λ ∈ pr3 D astfel ı̂ncât
ϕ2 (t) ≡ λ de unde rezultă ϕ01 (t) ≡ f (t, ϕ1 (t), λ), i.e. ϕ1 (.) este soluţie a
ecuaţiei (1). Cum reciproca acestei afirmaţii este imediată propoziţia este
demonstrată. 2

Rezultatele obţinute pentru ecuaţiile diferenţiale (neparametrizate) pot

fi transpuse ı̂n cazul parametrizat.
 Teorema asupra curentului maximal parametrizat. Fie D ⊂ R ×
R × Rk deschisă şi f (., ., .) : D → Rn continuă ı̂n raport cu toate argu-
n

mentele şi local lipschitziană ı̂n raport cu al doilea şi al treilea argument care
defineşte ecuaţia diferenţială parametrizată (1). Fie αf (., ., ., .) : Df → Rn
curentul maximal parametrizat al ecuaţiei (1). Atunci Df ⊂ R × D este o
mulţime deschisă şi αf (., ., ., .) este o funcţie continuă.

Demonstraţie. Câmpul vectorial extins f (., .) definit ı̂n (2) verifică ipote-
zele Teoremei asupra curentului maximal, deci dacă αf : Df → Rn este
curentul maximal (neparametrizat) al ecuaţiei (2), conform Teoremei asupra
curentului maximal Df ⊂ R×D este deschisă şi αf (., ., .) este continuă. Cum,
din Propoziţia de echivalenţă, αf (t, τ, (ξ, λ)) = (αf (t, τ, ξ, λ), λ) ∀(t, τ, ξ, λ) ∈
Df = Df rezultă că Df ⊂ R × D este deschisă şi αf (., ., ., .) este continuă. 2