Materiale 

conductoare 
 
În inginerie electrică se folosesc ca material conductoare: 
a. Solide  (metal,  grafit),  materiale  la  care  conducția  este 
asigurată  prin  electroni,  la  care  trecerea  curentului  nu  modifică 
chimic  corpul,  ci  doar  le  încălzește.  Aceste  materiale  se  numesc 
conductoare cu conducție electronică sau de ordinul sau speța I. 
b. Lichide (săruri topite, soluții), la care conducția este realizată 
prin ioni și la care trecerea curentului electric modifică corpul prin 
electroliză  și  îl  încălzește.  Se  numesc  conductoare  cu  conducție 
ionică sau de ordinul sau speța II. 
c. Gaze, doar în anumite condiții, când prezintă conducție mixtă 
(electronică și ionică). 
d. Plasma, o stare specială la temperaturi foarte înalte. 
Mărimile ce caracterizează conductoarele sunt: rezistivitatea,  [m, 
cm],  coeficientul  de  variație  a  rezistivității  cu  temperatura,  CT 
[%/C],  tensiunea  electromotoare  de  contact  față  de  cupru, 
proprietăți termice, mecanice, de coroziune, șamd.  
1. Rezistivitatea,  [m, cm, mm2/m] 
Este  proprietatea  corpului  de  a  se  opune  trecerii  curentului 
electric,  în  timp  ce  conductivitatea  electrică  este  definită  ca: 
 (S). Pentru conductoare rezistivitatea este cuprinsă între 
1,6 cm și 2000 cm sau altfel spus 0,016*10‐6m și 20*10‐
6
m.  
De asemenea, pentru un conductor de lungime l și secțiune S, se 
definește rezistența R, ca: 

 
 
 Materiale conductoare 

2. Coeficientul de variație a rezistivității cu temperatura 
 
Se  definește  ca:   [%/C] 
 
Pentru metale uzuale, în jurul temperaturii de 20C, cu excepția 
celor cu destinație specială, se acceptă un coeficient de variație a 
rezistivității  cu  temperatura  egal  cu  0,4%/C.  Există  numeroase 
aplicații în care se cere un coeficient de variație a rezistivității cu 
temperatura apropiat de zero, sau cât mai mare sau cât mai mic. 
Rezistivitatea  metalelor  variază  cu  temperatura  în  5  domenii 
specifice, după cum urmează: 
a. La  temperaturi  joase,  0K...25K,  unele  metale  și  aliaje 
prezintă  o  scădere  bruscă  a  rezistivității  până  la  zero,  fenomen 
numit  supraconductivitate  la  TS  (temperatura  de 
supraconductivitate).  Scăderea  pe  un  interval  mic  de 
temperatură  de  10‐2‐10‐3K,  este  proporțională  cu  1/T‐5. 
Majoritatea  corpurilor  au  însă  în  apropiere  de  zero  absolut  o 
rezistivitate reziduală, 0. 
Supraconductivitatea,  chiar  dacă  depinde  de  câmpul  electric 
extern,  este  deosebit  de  utilă  în  tehnică.  Favorizează  obținerea 
unor curenți foarte mari, deci câmpuri magnetice mari necesare 
în  cazul  acceleratoarelor  de  particule,  chiar  în  condiții  foarte 
grele  de  obținere  a  temperaturilor  foarte  joase  (He  lichid). 
Apariția  în  anii  90  a  unor  ceramici  supraconductoare  la 
temperaturi mai mari de 77K (N lichid), obținerea unor compuși 
ce  prezintă  supraconductivitate  chiar  la  150  K  ‐  200  K  a  creat 
perspective deosebite în toate domeniile tehnice.  
b. Între  Ts  și  TD  (temperatura  Debye),  rezistivitatea  crește 
polinomial conform: 
 
 
 Materiale conductoare 

Din  nefericire,  TD  este  peste  20C  pentru  majoritatea  metalelor 

utilizate în inginerie electrică. Tehnic se consideră că au o variație 
liniară,  dar  practic,  termorezistențele  spre  exemplu  se 
construiesc utilizând în principal Pt. 
 
c. Între  TD  și  Ttop  (temperatură  de  topire)  rezistivitatea  variază 
liniar: 

Dependență liniară după creștere 
sau scădere bruscă a rezistivității 
Dependență 
 liniară  

Dependență 
polinomială  

ρreziduală  

 
d. În  momentul  topirii,  metalele  își  cresc  brusc 
rezistivitatea  chiar  cu  mai  mult  de  50%.  Numai 
semiconductoarele  (In,  Ge,  Si,  aliaje‐faze  intermetalice)  își 
scad rezistivitatea cu până la 50%. Fenomenul poate fi utilizat 
la separarea componentelor din aliaje. 
e. În  fază  lichidă,  metalele  prezintă  o  creștere  liniară  a 
rezistivității. 
 
 
 Materiale conductoare 

3. Influența solicitărilor mecanice asupra rezistivității 
conductoarelor 
Solicitările  mecanice  modifică  structura  cristalină  a 
conductoarelor.  Un  corp  este  conductor  bun  (are  o 
rezistivitate  mai  mică),  dacă  este  constituit  din  cristale  mai 
mari. 
Eforturile  elastice  modifică  puțin  rezistivitatea,  cu  până  la 
unu‐două  procente  (cu  excepția  unor  aliaje  destinate 
tensometriei),  dar  eforturile  plastice  de  tip  forjare,  laminare, 
trefilare, modifică structura cristalină ameliorând proprietățile 
mecanice conduc la creșterea valorilor rezistivității. 
Forma folosită după laminare‐trefilare se numește ”dură” sau 
”tare”. Revenirea la structura cristalină se face prin recoacere 
la  temperaturi  mai  mari  decât  cele  de  recristalizare.  În  cazul 
cuprului,  Trecoacere=400C  și  Trecristalizare275C.  Încălzirile 
accidentale  de  scurtă  durată  sau  chiar  mai  mici,  și  cele  de 
lungă durată ( ex. contactele proaste) conduc la recristalizări, 
ruperi și modificări importante în structura mecanică. 
 
4. Influența impurităților asupra rezistivității conductoarelor 
Impuritățile  în  materiale  conductoare  pot  fi  de  două  tipuri: 
dorite  (utilizate  pentru  realizarea  unor  aliaje  cu  proprietăți 
îmbunătățite)  sau  nedorite  (în  cazul  în  care  se  dorește 
obținerea  unor  conductoare  de  mare  conductivitate,  cu 
rezistivitate  mică,  pentru  transportul  și  distribuția  energiei). 
Impuritățile  influențează  puternic  structura  cristalină  și 
implicit, foarte puternic, proprietățile electrice.  
Se constată rolul deosebit al minereului la obținerea metalului 
de bază.  
 Materiale conductoare 

Metale cu influență mică asupra 
rezistivității dar pretabile pentru 
dezvoltarea aliajelor pentru transportul și 
distribuția curentului electric (Co, Be, Mo, 
V, Ag, Au) 

Metale cu influență moderată asupra 
rezistivității dar pretabile pentru fabricarea 
rezistoarelor (Ni, Mn, Sn, Zn) 

Metale trebuie îndepărtate pe durata 
procesului de fabricare a metalelor (CuE, 
AlE)  
 
 
 
În cazul impurităților dorite se pot realiza diferite structuri cu 
rezistivitate  și  coeficient  de  variație  a  rezistivității  cu 
temperatura  diferite.  În  cazul  combinațiilor  binare  (2 
elemente): 
 
a. Soluții solide: A în B în orice proporții. Combinații de Cu + Sn, 
Zn,  Ag,  Au,  Mn,  Ni,  Mg.  Având  coeficientul  de  variație  al 
rezistivității  cu  temperatura  minim  sunt  utilizate  pentru 
rezistoare  etalon  și  de  precizie  sau  pentru  electrotermie 
(încălzire). 
 
 
b. Faze  intermetalice:  A  în  B  strict  în  anumite  proporții  (pot 
exista mai multe combinații, dar fixe). În cazul în care nu este 
respectată proporția se precipită. Se obțin semiconductoare 
cu proprietăți mecanice slabe (casante), gen InSb, InAs, InGa, 
șamd. 
 Materiale conductoare 

c. Amestecuri  mecanice  (nu  se  aliază)  –  într‐un  corp  format  în 

principal  din  cristale  mici  se  regăsesc  cristale  mari  ale 
celuilalt  element.  Corpurile  formate  astfel  au  calități 
mecanice slabe (ex. Pb în Au, Pb în Fe, Fe în W șamd).