CAPITOLUL II

PRINCIPALELE MATERIALE FOLOSITE ÎN CONSTRUCŢII

2.1. Metalele

2.1.1. Proprietăţile metalelor

Pe baza cunoştinţelor căpatate până în prezent, metalele pot fi definite ca elemente

chimice cu structură cristalină care, spre deosebire de nemetale, prezintă proprietăţi fizico –
chimice, mecanice si tehnologice.
Cătălin ANDREI Stabilitatea la foc a construcţiilor

Proprietăţi fizico – chimice

 Culoare – variază de la cenuşiu închis la alb strălucitor (exceptie face aurul şi

cuprul cu aliajele lor care sunt de culoare galbenă şi roscată)
 Luciu metalic
 Densitatea – de la 530 kg/mc (litiu) la 22 500 kg/mc (osmiul)
 Fuzibilitatea – proprietatea metalelor de a se topi
 Dilatarea termică
 Conductibilitatea termică
 Conductibilitatea electrică
 Magnetismul – proprietatea de a fi atras (diamagnetice) sau respins
(paramagnetice) într-un câmp magnetic; fierul, cobaltul si nichelul sunt feromagnetice (îşi
păstrează magnetizarea)
 Rezistenţa la coroziune
 Starea de agregare – toate metalele se află în stare solidă la temperatura
ambiantă cu exceptia mercurului care este lichid

Proprietăţi mecanice

 Plasticitatea
 Elasticitatea
 Rezistenţă la rupere (rezistenţă mecanică)
 Duritatea
 Rezistenţă la şoc

Proprietati tehnologice

 Capacitatea de turnare
Cătălin ANDREI Stabilitatea la foc a construcţiilor

 Maleabilitatea (proprietatea de a fi tras in foi foarte subţiri)

 Ductibilitatea (proprietatea de a fi tras in fire subţiri prin trefilare)
 Deformarea la cald
 Sudabilitatea
 Prelucrabilitatea prin aşchiere (strunjire, găurire, frezare, etc. – operaţii in urma
carora rezultă aşchii).

2.1.2. Fierul si oţelul

 
Fierul şi principalul său aliaj, oţelul, sunt cele mai larg folosite metale.
Fierul este metalul cel mai răspandit pe Pământ şi, în afară de aluminiu, este cel mai
abundent în scoarţa terestră. Principalele minereuri de fier sunt: hematitul, magnetitul (magnetul
natural), sideritul, taconitul si pirita.
Majoritatea zăcămintelor de fier se află aproape de suprafaţa Pământului, astfel că se pot
extrage destul de usor, prin exploatare în carieră sau prin exploatare minieră la suprafaţă. Fierul
se obţine din minereuri prin încălzirea acestora cu carbon , în formă de cocs. Se adaugă calcar la
amestec pentru a ajuta la îndepartarea impurităţilor cu conţinut de siliciu, precum nisipul şi
argila. Materialele adăugate pentru a îndeparta impurităţile se numesc fondanţi.
În procesele mai vechi, amestecul de minereu, cocs si calcar formează şarja, sau
încărcătura, care se încarcă în capătul de sus al furnalului. Acesta este un turn înalt de oţel,
căptuşit cu cărămizi termorezistente. Dar în sistemele moderne, amestecul de minereu de
fier ,cocs şi calcar este întâi prăjit pentru a produce un material numit sinter. Prăjirea scoate
impurităţile, precum apa, dioxidul de carbon şi arsenicul, astfel sinterul are un conţinut relativ
mare de fier. O cantitate de minereu netratat se amestecă cu sinterul pentru a forma şarja
furnalului.

Fierul poate fi turnat in lingouri mari, numite blocuri, sau poate fi transportat in formă
topită la oţelărie.
Fierul produs se numeste fier bazic. După turnare, fierul bazic este dur, friabil şi greu de
prelucrat. Se numeşte şi fontă albă de turnătorie.
Cătălin ANDREI Stabilitatea la foc a construcţiilor

În cazul în care conţinutul de calcar al şarjei este ridicat se obţine fonta cenuşie de
turnătorie. Aceasta are o largă utilizare în turnarea de maşini.
 
Oţelul este un aliaj de fier si carbon, dar obţinerea oţelului nu se realizează prin simpla
adăugare a carbonului in fier. Oţelul conţine o proporţie foarte mică de carbon, mult mai mică
decât fonta de turnătorie.
Producerea oţelului implică îndepărtarea carbonului şi altor impurităţi din fier, şi
adăugarea ulterioară a unor cantităţi exacte de carbon şi alte metale, precum cromul, manganul,
nichelul şi vanadiul. Carbonul conferă oţelului capacitatea de a se întări prin tratare termică, iar
alte metale se adaugă pentru a îi spori calităţile, cum ar fi duritatea, maleabilitatea, rezistenţa la
coroziune şi termorezistenţa.
În construcţii metalele şi-au găsit o largă răspândire pentru executarea scheletelor
industriale şi civile sub formă de diverse profile, o cantitate mare de oţel se consumă pentru
producerea armăturii pentru betonul armat, sunt folosite ţevile din oţel şi fontă, tabla pentru
acoperişuri. În ultimii ani o largă utilizare revine elementelor de construcţii din aliaje de
aluminiu. Metalele sunt divizate în două grupe de bază: feroase şi neferoase (sau colorate).
Metalele feroase prezintă un aliaj din fier şi carbon. Aliajul fier-carbon cu un conţinut de 2…
4,3% poartă denumirea de fontă, iar aliajul fier-carbon forjabil cu un conţinut de carbon până la
2% se numeşte oţel.
În dependenţă de procedeul de prelucrare oţelurile pot fi de tipul marten, convector şi
electrice. După calitate oţelurile pot fi obişnuite, calitative, de calitate superioară şi de calitate
deosebită.
Conform componenţei chimice în dependenţă de elementele chimice ce intră în aliaj
oţelurile pot fi carbonice şi aliate. Către oţelurile carbonice sunt atribuite aliajele fierului cu
carbonul şi impurităţi de mangan, siliciu, sulf şi fosfor. Conform standardului, marca oţelului
carbonic de calitate obişnuită se notează cu literele ST şi cifrele de la 0 până la 7.
Oţelurile carbonice calitative sunt marcate cu numere din două cifre, care indică
conţinutul de carbon în sutimi de procent.
Cel mai răspândit în construcţii este oţelul de marcă ST3 din care se execută elementele
metalice ale clădirilor şi instalaţiilor, rezervoarele şi conductele, precum şi armătura pentru
Cătălin ANDREI Stabilitatea la foc a construcţiilor

betonul armat. Elementele de construcţii din oţel se execută în principal din profil laminate de
diverse tipuri (corniere, profil T, profil I, profil U, foi ş.a.).
Oţeluri aliate sunt numite oţelurile în componenţa cărora sunt incluse adaosuri de aliere
(nichelul, cromul, wolframul, molibdenul, cuprul, aluminiul ş.a.). Conform conţinutului sumar de
adaosuri oţelurile se divizează în:
- oţeluri slab aliate (conţinutul adaosurilor de aliere până la 2,5%);
- oţeluri mediu aliate (conţinutul adaosurilor de aliere de la 2,5 până la 10%);
- oţeluri înalt aliate (conţinutul adaosurilor de aliere mai mare de 10%).
Oţelurile slab aliate au caracteristici mecanice mult mai bune decât oţelurile obişnuite
(carbonice), sunt mai rezistente la coroziune, mai bine se comportă şi în condiţiile incendiului.
Pentru armarea construcţiilor din beton armat se utilizează oţel-beton sub formă de bare
şi sârmă.

2.1.3. Comportarea oţelurilor în condiţii de incendiu

Una din cele mai caracteristice particularităţi a tuturor metalelor este capacitatea de a se
înmuia la încălzire şi de a-şi restabili proprietăţile sale fizico-mecanice după răcire. Dacă
metalele nu ar poseda această proprietate excepţională ele nu ar fi căpătat o răspândire atât de
largă în toate domeniile tehnicii, deoarece posibilităţile de prelucrare la rece a metalelor sunt
limitate.
Însă această prioritate a metalelor se transformă în neajuns esenţial în cazul, când
căldura influenţează asupra construcţiilor executate din metale. La producerea incendiului
construcţiile metalice se încălzesc foarte repede, îşi pierd rezistenţa, se deformează şi se
prăbuşesc.
Pentru calcularea rezistenţei la foc (RF) a construcţiilor din oţel şi din beton armat
conform capacităţii portante este necesar să cunoaştem caracterul schimbării proprietăţilor fizico-
mecanice ale oţelurilor folosite în construcţii în condiţiile acţiunii temperaturilor înalte asupra
lor.
Cătălin ANDREI Stabilitatea la foc a construcţiilor

Raportul limitei de rezistenţă sau limitei de curgere a materialelor la temperatura dată

faţă de limita de rezistenţă (curgere) în condiţii normale s-a convenit să fie numit coeficient de
variaţie termică a rezistenţei şi este notat prin mt:

Rt
mt =
Rn

Deoarece temperatura construcţiei în cazul incendiului se schimbă în timp, variază de

asemenea şi valoarea coeficientului mt. Valoarea coeficientului de variaţie termică a rezistenţei la
care limita de rezistenţă a materialului scade până la tensiunile de lucru în elementele de
construcţii, poartă denumirea de valoare critică deoarece în acest caz se va produce prăbuşirea
construcţiei.
Valoarea temperaturii care a provocat această situaţie se consideră temperatură critică.
Cel mai bine în condiţiile incendiului, la valoarea lui mt=0,625, ceea ce corespunde
coeficientului de rezervă după rezistenţă kr =1,6 se comportă oţelul uşor aliat de marca 25G2C
0
din care este confecţionată armatura de clasa AIII, a cărei temperatură critică constituie 570 C .
Mai rău se vor comporta în condiţiile incendiului oţelurile pentru armare, care au
căpătat o rezistenţă suplimentară prin prelucrare termică sau trefilare (broşare) la rece. Cauza
acestui fenomen constă în aceea, că aceste oţeluri capătă o rezistenţă suplimentară din contul
deformării reţelei cristalice, însă sub acţiunea încălzirii reţeaua cristalică îşi revine la starea de
echilibru şi adaosul de rezistenţă se pierde. Trebuie considerată şi acea împrejurare, că această
pierdere de rezistenţă are un caracter ireversibil, de aceea există pericolul, chiar dacă, construcţia
nu s-a prăbuşit, că ea nu va mai asigura rezerva proiectată de rezistenţă.

2.1.4. Efectul metalelor asupra amprentei incendiului

În cercetarea incendiilor sunt des întâlnite urme de topire şi deformare a metalelor.

Deformările pot apare atât ca efect la temperaturi cât şi ca efect la eforturi mecanice. Dintre
metale şi aliajele lor, cele mai des întâlnite în construcţii este oţelul.
Proprietăţile mecanice şi termice ale oţelului diferă în funcţie de compoziţia acestuia,
modul de elaborare, tratamentele sociale. De aceea este necesară cunoaşterea caracteristicilor
Cătălin ANDREI Stabilitatea la foc a construcţiilor

oţelului utilizat în clădirea incendiată. Oricare ar fi tipul de oţel utilizat, rezistenţa lui se
diminuează rapid începând cu 350 – 400 °C şi coeficienţii de siguranţă admişi în mod curent nu
mai pot compensa această diminuare începând cu 500 – 550 °C, considerată temperatura critică,
când elementele metalice încep să cedeze.
Conductivitatea termică a oţelului este mare, în medie de 37 W /m⋅K şi ca urmare este
posibil ca grinzile de oţel să propage incendiul de la o încăpere la alta. Pentru oţeluri prelucrate
la rece, înrăutăţirea unor caracteristici ca limita plasticităţii, precum şi rezistenţa este mult mai
rapidă decât pentru oţeluri prelucrate la cald.
Câteva metale, la încălzire în aer, formează straturi de oxid, care produc în funcţie de
temperatură efecte de culoare, la anumite grosimi. Astfel, valorile estimative ale temperaturii
pentru oţel sunt arătate în tabelul de mai jos.

Tabelul 2.1. - Valori ale temperaturii estimate prin culoare (°C)

Culoare Oţel carbon Oţel inox

Galben 230 300
Brun 260 400
Purpuriu 280 450
Albastru 310 600

Temperatura incendiului poate fi estimată şi în funcţie de temperatura de topire a

metalelor. Valori ale acestei temperaturi pentru metale întâlnite uzual în construcţii sunt
prezentate în tabelul de mai jos.

Tabelul 2.2. - Temperatura de topire a unor metale şi aliaje uzuale

Temperatura de Temperatura de
Metal Metal
topire (°C) topire (°C)
Staniu (cositor) 232 Bronz 1000
Plumb 327 Aur 1064
Zinc 419 Cupru 1083
Cătălin ANDREI Stabilitatea la foc a construcţiilor

Aluminiu 659 Fontă 1200 – 1350

Alamă 900 Nichel 1462
Argint 961 Fier 1530

2.1.5. Aliajele aluminiului.

3
Aluminiul este un metal uşor de culoare alb-argintie, cu densitatea de 2,7 g/cm şi
0
temperatura de topire de 657 C . La aer liber suprafaţa aluminiului îşi pierde repede luciul
metalic, acoperindu-se cu o peliculă subţire şi rezistentă de protecţie, constând din oxid de
aluminiu. Pelicula de protecţie protejează metalul de oxidarea ulterioară, posedă o rezistenţă
anticorozivă performantă în multe medii agresive.
Aliajele de aluminiu sunt căpătate prin adăugarea în aluminiu a cuprului, manganului,
magneziului, siliciului. Din aliajele de aluminiu se confecţionează diverse tipuri de laminate:
corniere, profile I, T etc., foi plane şi ondulate, ţevi ş.a.
Domeniul de utilizare a aliajelor de aluminiu se lărgeşte permanent. Actualmente
acestea sunt utilizate la edificarea construcţiilor cu travee mare, a întreprinderilor chimice cu
medii agresive, pentru construcţiile uşoare montabile - demontabile, pentru vitrine, ferestre,
construcţii îngrăditoare, panouri de acoperiş, tavane suspendate, împrejmuire pentru balcoane
ş.a.
Cu toate acestea, alături de calităţi, aliajele de aluminiu au şi neajunsuri esenţiale.
Elasticitatea aliajelor de aluminiu este de trei ori mai mică decât a oţelului. Acest fapt duce la
deformaţii mari ale construcţiilor din aluminiu sub acţiunea solicitărilor şi de aceea, pentru a
asigura stabilitatea locală şi generală, precum şi rigiditatea necesară pentru exploatarea
construcţiei, foarte frecvent se cer un şir de măsuri suplimentare (dimensionarea elementelor,
scheme statice rigide etc.).
Alt neajuns al aliajelor de aluminiu este coeficientul mare de dilatare termică (de 2 - 3
ori mai mare decât la oţel), fapt ce necesită majorarea numărului de rosturi termice. La încălzire
Cătălin ANDREI Stabilitatea la foc a construcţiilor

are loc de asemenea micşorarea bruscă a indicilor fizico-mecanici. Limita de rezistenţă şi de

0
curgere a aliajelor de aluminiu scade de două ori doar la temperatura de 235 – 325 C . În condiţii
de incendiu temperatura în încăpere poate atinge aceste valori în mai puţin de un minut, de aceea
a conta pe o rezistenţă la foc considerabilă a construcţiilor din aliaje de aluminiu evident, nu are
nici un rost.